CANTUL III

Poarta Infernului. Pedeapsa celor şovăielnici. Luntraşul Infernului, Caron. Trecerea fluviului infernal Aheronul.
„Prin mine1 treci spre locul de durere, prin mine treci spre veşnica jelire, prin mine treci spre gloata care piere.
Mi-a fost dreptatea-ndemn spre făurire: puterea2 sfântă m-a zidit, instanţă în cer, suprema minte şi iubire.
Etern trăiesc3 şi câte sunt substanţă 'naintea mea etern au fost create. Voi, ce intraţi4, lăsaţi orice speranţă."
Aceste versuri le-am văzut săpate
în dâre-ntunecate5 sus, pe-o poartă,
şi „Doamne,-am zis, ce vorbe-nfricoşate".
Ci el, ce-a toate fu-nvăţat de soartă,
„Alungă, zise, îndoieli amare
şi orice spaimă să tânjască moartă.
Noi am ajuns lăcaşul trist în care vedea-vei umbre ce-n canon se-adună, căci şi-au pierdut lumina minţii6-aoare."
Zâmbind apoi mă prinse blând de mână7 şi, dăruindu-mi noi puteri să mâi, mă duse-n lumea tainelor stăpână.
Acolo8 lacrimi şi oftat văzui cutremurând văzduhul stins de stele, încât şi eu am lăcrămat dintâi.
17
De-a valma graiuri, bocet surd, scrâşnele, sudălmi şi vaier împletindu-şi cântul, plesnite palme, tânguiri de jele
fierbeau în zvon de clocotea pământul şi se roteau prin pâcla grea şi groasă, precum nisipul când îl umflă vântul.
Cu fruntea-ncinsă de orori şi roasă: „Maestre,-am zis, cu cine-s cei ce-ncoace durerii pradă într-atât se lasă?"
„Se zbate astfel şi-n neputinţă zace mulţimea9 celor, zise el, ce-n viaţă nici rău, nici bine n-au cătat a face.
Cu ei deolaltă să tânjească-nvaţă spurcaţii îngeri10 ce-n credinţă-obştească nu s-au unit, nici n-au trădat pe faţă.
I-alungă cerul" ca să nu-şi ştirbească sclipirea lui, dar nici în iad nu-i ţine, ca nu cumva cei răi să se mândrească."
„Maestre,-am zis, ce chin şi ce suspine le scurmă pieptul de tânjesc a moarte?" „Am să-ţi răspund, grăi Virgil
spre mine.
Nădejdea morţii12 nu-i alină-n parte şi traiul mort pe care-l duc i-apasă, încât pizmaşi sunt de-orice altă soarte.
De ei pe lume nimănui nu-i pasă: nici milă n-au şi nici dreptate scut; de-ajuns13 ne-au fost: te uită doar şi-i lasă."
Şi eu privind o flamurăl4-am văzut
ce-atât de iute se rotea purtată,
de parc-odihna-n veci n-a cunoscut.
18
Şi-atât amar de lume-nfrigurată venea pe urma ei, cât n-am crezut că poate moartea secera vreodată.
Pe mulţi din ei, privind, i-am cunoscut şi mai la urmă şi pe cel15 ce-n căi greşite-umblând, de Sfântul Scaun s-a
rupt.
Şi-am priceput16 atunci c-am dat de răi, de răii a căror ceată s-a certat şi cu Hristos, şi cu vrăjmaşii săi.
Ei, care-n veci n-au fost cu-adevărat,
se ţâră goi şi hărţuiţi din dos
de muşte mari şi viespi cu trup vărgat.
Şi pe obraji li se scurgea vâscos, cu lacrimi dres, un sânge gros, fierbinte, ce mişunau pe jos.
sorbit de vermi17

L
Văzui apoi privind tot înainte
mulţime deasă lângă-un râu18, pe-o clină
şi-am spus atunci: „îndură-te, părinte,
şi spune-mi cine sunt cei ce suspină şi ard de zor să treacă grabnic valea, precum zăresc prin geana de lumină19".
„Vei şti-n curând, răspunse el, când calea o vom răzbi şi afla-vom şezământ la Aheron, cel înfrăţit cu jalea."
Atunci, tăcut, cu ochii la pământ,
spre-a nu-l mâhni cu vorba mea20 curioasă,
pornii spre râu, fară-a grăi cuvânt.
Şi iată-n zări, pe-o luntre pântecoasă, venea spre noi un moş21 cărunt la pleată, strigând: „Vai ţie22, tagmă
păcătoasă!
19
Tu n-ai s-ajungi la ceruri niciodată; pe cel'lalt ţărm am să te duc, să ştii, în pururi noapte,-n foc23 şi ger deodată.
Iar tu24, ce viu te-ai adunat aci
cu morţii, lasă-i cu-a lor strâmbă soarte."
Iar când văzu că-s neclintit, grăi:
„Pe alte căi25 vei trece peste moarte, pe alt liman de ape vei umbla şi lină luntre26 fi-va să te poarte."
Şi-atunci Virgiliu: „Caron, nu striga, căci cele vreri ce fură în ceruri scoase sunt legi aici27. Mai multe nu-ntreba."
Tăcu arunci din fălcile-i bărboase luntraşul sur al mlaştinii fierbinţi cu ochii-ncinşi2 de flăcări sclipicioase.
Când l-auziră29, ca ieşiţi din minţi, trudiţi şi goi, toţi cei sortiţi nefiinţii, schimbară feţe clănţănind din dinţi.
Pe Dumnezeu deolaltă cu părinţii îl blestemau, şi neam, şi veac, şi ţară, şi ceasul rău, şi locul suferinţii.
Plângând apoi amarnic, se-adunară pe malul silnic care-adună gloata acelor morţi întru blestem şi-ocară.
Iar Caron, cel cu jar în ochi, stă gata, le face semn şi-i strânge în pâlc, flămând, plesnindu-i pe cei leneşi cu
lopata.
Precum când30 toamna, prin copaci suflând, despoaie crengi, şi frunza ruginită la poala lor se-adună rând pe rând,
20
aşijderi şi sămânţa urgisită31
a lui Adam în luntrea grea se-adună,
la câte-un semn, ca pasărea momită.
Pornesc apoi plutind pe unda brună32 şi nici n-ajung pe celălalt ponor, că malu-i plin şi alte voci răsună.
„Cei învrăjbiţi cu Dumnezeu, când mor, grăi Virgil, s-adună aci-n nefiinţă, de orişiunde ar fi neamul lor.
Ei se grăbesc pe cât le stă-n putinţă să treacă râul, căci Cel drept i-alungă şi teama33 lor o schimbă în dorinţă.
N-a fost pe-aicea suflet drept s-ajungă; bătrânul Caron34, află dar şi-nvaţă, dreptate avu de tine să se plângă."
Abia sfârşi, că valea prinsă-n ceaţă se scutură cu-atâta zdrob şi avânt, că simt şi-acum35 sudorile pe faţă.
Stârni apoi ţărâna plânsă vânt36 şi fulgeră văpaie37 ca de sânge, încât pierdui simţirea mea şi frânt
căzui, cum cel pe care somnu-l frânge.
21