CANTUL XVIII

Cercul al optulea: Bolgia întâi şi a doua. Codoşii, seducătorii de femei şi înşelătorii. Linguşitorii.
E-un loc pe nume Malebolge'-n iad, tot numai piatră, neagră, cenuşie, ca cercul ce-mprejur îi scrie vad.
Şi-n fundul lui, la mijloc, pe-o câmpie se cască-un puţ, încăpător şi-afund, de-a cărui faţă-n altă parte-oi scrie.
Jur-împrejur rămâne-un loc rotund prins între puţ şi poala râpei late, ce-n zece văi se-mparte pân' la fund.
Precum arată gropile săpate2 mereu mai multe şi-ntr-adins menite să străjuiască ziduri de cetate,
aşa-arătau şi văile-amintite;
şi după cum din zid peste răstoacă,
spre cel'lalt mal, scoboară punţi proptite3,
la fel şi-aici din poala stâncii pleacă punţi mari de piatră peste văi, din ea până la puţul4 ce le-adună-n teacă.
Când Gerion ne scutură din şa,
aci ne-aflarăm şi de-a stânga5-n cale
o luă Virgil şi eu pe urma sa.
Vedeam acum de-a dreapta altă jale6 şi draci cumpliţi şi alte cazne, noi, de care-i plină cea dintâie vale.
92
Din fundul ei, în două cete7, goi, veneau mişei, din dos zorind piciorul, iar alţii-n schimb, din faţă către noi,
aşa precum la Roma8-află soborul
în anul sfânt o mie şi trei sute
un chip de-a trece peste pod poporul,
făcând astfel ca domul9 să-l salute o ceată-n mers şi alta spre colină10 să ţie pas şi tălpile să-şi mute.
Vuia văzduhu-n jur ca o stupină de draci cu bice şi cu coarne-nalte care-i loveau peste rărunchi şi splină.
Ah, cât de iute-i mai făcea să-şi salte călcâiele dintâia plesnitură; nici unii n-aşteptau pe celelalte.
Şi tot mergând astfel prin fundătură, „Pe-aceasta-aci l-am văzut îmi pare", grăii de-un duh ivit pe curmătură.
Deci spre-al privi mă-nţepenii-n picioare şi domnul meu la fel, fără-a răspunde, îngăduind să-ntorc 'napoi cărare.
Ci biciuitul, vrând să mi se-ascundă, plecă obrazul", însă eu grăii: „Zadarnic ochii-n glie ţi se-afundă,
căci, de nu-mi pare, te cunosc, să ştii: Caccianemico1 îţi zicea odată: Cum de-ai ajuns cu răii să te ţii?"
„Nu prea mă-ndemn, rosti, să-ţi spun, dar cată
căci vorba ta preadulce dar îmi este
şi prea mă-ntoarce-n lumea de-altădată13.
93
Eu am vândut marchizului de Este pe-o soră-a mea, ca pofta să-i slujească, oricum cuvântă mârşava poveste.
Aci-ntre morţi, pe limba strămoşească şi alţii plâng; şi-atâţia sunt, la rând, câţi nu-s în stare sipa]4 să rostească
între Savena15 şi-ntre Ren nicicând. Iar dacă vrei temei învederat, zgârcenia16 noastră-adu-ţi aminte-n gând."
Pe când vorbea, un drac împieliţat
îi dete-un bici răcnind: „Hai, nu mai sta,
căci nu-s femei pe-aicea de-nşelat!"
Eu m-apropiai de călăuza mea şi-n câţiva paşi ajuns-am amândoi un soi de stâncă17 ce din mal ieşea.
Spre dreapta-ntorşi, urcarăm lesne-apoi pe punte-n sus, păşind printre pietroaie, până ce brâna se pierdu-napoi.
Şi-ajunşi pe unde puntea se-ncovoaie spre-a trece răii pe sub bolta ei18, maestrul zise: „-Opreşte şi te-ndoaie,
ca-n faţă să-ţi privească cei mişei, al căror chip să-l vezi n-a fost putinţă atâta timp cât am umblat cu ei."
Şi stând pe pod văzui în suferinţă de ceea parte morţi venind prin ceaţă, bătuţi şi ei de bici cu prisosinţă.
„Priveşte umbra ce-a purces semeaţă20,
făcută parcă, zise, să domnească.
Nu-i chip durerea-un strop din ochi să-i scoată.
94
Purtarea lui şi-aici e tot regească şi-ndreptăţit, căci n-a fost om de rând şi Lâna de-Aur fu s-o dobândească.
Trecând prin Lenno2'-odinioară, când femeile din insulă, ciudoase, îşi căsăpiră soţii lor pe rând,
prin vorbe ticluite şi mieroase pe Hipsifila o-nşelă, cea bună, care şi ea suratele-nşelase,
lăsând-o grea, pustie şi nebună; acesta-i chinul ce-i plăteşte fapta şi-aşijderi pe Medeea22 o răzbună.
Ca el făcut-au şi ceilalţi de-a dreapta; ajungă-ţi dar de ei şi de ce-i doare, cât şi de valea ce le-neacă şoapta."
Eram acum pe-un loc, între ponoare, pe unde mal şi cale se-ntâlnesc, făcând din el altui podeţ spinare.
De-acolo auzeam cum se bocesc sub noi mişeii-n cel'lalt brâu stâncos, cum suflă greu şi singuri se plesnesc
23
Iar din duhoarea ce venea de jos pe stânci un soi de mâzgă se punea, spurcată la vedere şi miros.
Atât de-afundă-i valea,-ncât de-ai vrea să-i vezi cuprinsul de pe punte bine, s-o urci s-ar cere ca s-apuci pe şa24.
Aşa făcurăm; şi văzui mulţime în tină stând, care părea catran şi scârna lumii25 strânsă din latrine.
95
Şi cum priveam de sus ca-ntr-un cazan, văzui un duh mânjit pe cap atare, că nu ştiai de-i cleric26 sau mirean.
„De ce priveşti numai la mine oare şi-i uiţi pe ceilalţi?" mă-ntrebă de jos. „Fiindcă te ştiu, răspuns-am la
întrebare,
de când la plete nu erai bălos. Interminei27 eşti tu; nu te-ai schimbat; de-aceea cat spre tine mai vârtos."
„Meteahna linguşirii m-a-nfundat, ce-mi fu de-a pururi pe pământ merinde", grăi lovindu-şi capu-mbăligat28.
Şi-atunci maestru: ,,-încearcă-acum şi-ntinde grumazul tău către-acest neam de vite, spre-a izbuti dintr-o privire-
a prinde
spurcatul chip al târfei despletite
ce nu-şi găseşte-n scârnă loc şi-ntruna
se scarpină29 cu unghiile-mpuţite.
îi spune Tais şi-i a ei minciuna,
când întrebată de ibovnic: «Spune,
ţi-s drag?» răspunse: «Fără saţ», nebuna.
Şi-acum destul cu-atâta spurcăciune."
96