Subiectul I. Deicticele desemneaza ansamblul modalitatilor de expresie care asigura ancorarea enuntului in situatia de comunicare in care s-a produs.

In Cosmopolis, deixisul personal, in mod particular, este reprezentat de verbele la modul imperativ, persoana a II-a treci, tavaleste, daruie, spulbera, de vocativele nearticulate gand si oras (sub influenta avangardismului, intr-o maniera sfidatoare fata de normele gramaticale, nedelimitate de restul frazei prin virgule), de pronumele si adjectivele pronominale la persoanele I si a II-a te, -ti, tau, tai, -mi. Astfel, instantele actului de comunicare, la nivel intratextual, sunt, pe de o parte, eul liric, iar pe de alta parte, notiunile impersonale gand (cu inclinatii spre monolog interior) si oras. Scopul exprimarii nu este transformarea sa intr-un dialog, din contra, cuvintele nu cauta un ecoul afectiv, vocea poetica adresandu-se unor elemente abstracte, adecvate sentimentalismului cenzurat al poetului constructivist Ion Vinea. Subiectul II. De-a lungul timpului, arta a imbracat forme dintre cele mai variate, vadind capacitati inepuizabile de innoire si, nu ocazional, avand ecouri mult mai puternice decat s-ar fi prevazut. Pe cerul atat de schimbator al literaturii, astrul liricii a rasarit si a apus neincetat, rasfrangand in vazduh un joc de culori si nuante surprinzatoare. Ori de cate ori blestemul condeiului s-a abatut asupra celor alesi, pagini nepieritoare s-au scris in istoria culturii, caci poetii nu si-au tradat niciodata menirea. Fara indoiala, secolul XX a reprezentat spatiul cel mai fecund al poeziei, lasand posteritatii un ciudat monument, pe care N. Manolescu l-a definit ca muzeu imaginar, in care vremuri varii, vechi si noi, sunt date/ deodata toate( Al. Philippide). Ca dintr-un vulcan dezlantuit au erupt din strafundurile omenirii orientari artistice inovatoare, menite sa schimbe suflul existent si sa impuna criterii de evaluare moderne. In acest context de afirmare a identitatii artistice (si, in consecinta, a diversitatii literaturii), sau manifestat tendinte contradictorii- traditionalism si modernism ( teoretizate de Eugen Simion in lucrarea sa Istoria literaturii romane contemporane), definind atitudinea fata de mostenirea clasicista si receptivitatea fata de coordonatele artistice recent descoperite si impuse prin dezideratele poetilor viitorului. Simbolismul, expresionismul, ermetismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul, curente literare atat de eterogene, au marcat, in secolul romanesc trecut, reperele unei sensibilitati emancipate, capabila sa asimileze elemente uneori cu adevarat socante, precum dicteul automat sau fragmentarismul. Iar aceasta pluritate a perspectivelor indica tocmai libertatea pe care artistii o descopera in actul creator, autonomia in raport cu canoanele general acceptate. Deplin stapan al instrumentelor limbajului, poetul alege propria cale, oricat de excentrica, precum in cazul scriitorilor de avangarda, care contesta vehement tot ce a fost recunoscut ca valoros pana atunci, pana la completa detasare de fond. In ultima instanta, o anumita glorie de naste din a nu fi inteles, in sensul oferit de Ch. Baudelaire obscuritatii. Odata cu modernizarea societatii romanesti, si, implicit, a literaturii, s-a produs o transfigurare a decorului liric: spatiul citadin ia locul satului arhaic, dintr-o nevoie de sincronizare cu spiritul veacului. Atat poemul Veac, cat si Cosmopolis, ilustreaza viziunea despre lume a celor doi poeti moderni, prin raportare la polisul romanesc, in care au patruns influentele civilizatiei occidentale. Daca, pentru L. Blaga, orasul sufoca elementul natural, agasand omul si lipsindu-l de comuniunea genuina cu spiritul universului, I. Vinea percepe haosul cetatii veacului absurdul ritmului artificial, pe care il priveste ca un spectator.

Inainte de toate, expresionistul L. Blaga este un iubitor al naturii, exalta ordinea cosmica, legatura intima cu stihiile. De aceea, cel care considera ca vesnicia s-a nascut la sat are o atitudine reprobabila fata de urbanismul lumii moderne,tot mai aglomerata de inventiile tehnicii. In locul senzatiei ca inima nu ti-ar bate in piept, ci adanc in pamant undeva( surprinsa in Sufletul satului) apare viziunea apocaliptica a masinariilor viitorului. Aceasta lume aruncata in haosul dezradacinarii, dincolo de temeiurile care asigurau echilibrul fiintei in mijlocul Cosmosului rotund si fertil, imaginea orasului scormonind cu tentaculele sale toate dimensiunile este, in esenta, purtatoare de neant si de alienare. Se inchipuie o Gomora a secolului XX, insa fara gratia divina menita sa sanctioneze excesele, devenita acum neputincioasa. Imaginea vizuala Arhanghelii sositi sa pedeseasca orasul/ S-au ratacit prin baruri cu penele arse zugraveste un topos al pervertirii, in care morbul degradarii se rasfrange chiar si asupra principiului angelic. Realitatea este golita de oice transcendenta, captivand elementul antropic in concretetea cotidianului anost, monoton ca mersul metroului. Prin antiteza, este introdus in ultimul catren tabloul naturii virgine, neatinsa de fenomenul antropizarii, respirand aerul pur. Acolo, ratul mistretilor deschide izvoarele, semnificand cinservarea legilor primordiale, armonia dintre vietati si creatie. Inca mai exista locuri de poveste, ferite de timpul demonic, insa acestea s-au retras din calea omului, refugiindu-se sus, la o mie de metri-naltime , spre rasarit. Pe de alta parte, poetul avangardist Ion Vinea realizeaza o fresca caricaturala a orasului, in culori stridente, tipatoare. Asemenea aparatului de fotografiat, inventie moderna, privirea scriitorului inregistreaza cadre care compun o realitate fragmentata, artificiala, in care vegetalul exista sub forma afiselor, intr-o lume de hartie. Lumina astrelor pe cerul nocturn paleste in fata becurilor incandescente, orasul fiind aprins de gala in bezne ca o nava. Constelatiile nu se mai intrezaresc dincolo de spectacolul strazii comerciale, al reclamelor si afiselor orbitoare, fiinta umana fiind absorbita de cotidian. Omul insusi este doar o fantomatica reprezentare a ceea ce a fost candva, numit metaforic inger de ceara, portet al decaderii, al instrainarii fiorului sacru. Ceara sugereaza deopotriva perisabilitatea si materialitatea, triumful asupra spiritualitatii si pierderea imponderabilitatii, intr-o miscare descendenta. Cosmopolisul este teatrul absurdului, in care hohotul tragic tine ritmul unui dans infiorator, al existentei aflate sub amenintarea timpului si a mortii. Indiferent de cat de ingenioasa este fiinta umana, plasmuind inventii care sa-i usureze traiul, montand paratrasnete in stea, nu va reusi niciodata sa anuleze confruntarea cu implacabila mare trecere. In ceea ce priveste particularitatile de limbal ale primei poezii, se remarca frecventa termenilor apartinand campului semantic al orasului si a neologismelor, reminiscente ale modernizarilor inregistrate de societatea romaneasca: masini, turnuri intercontinentale, electrice, antene, semnale, strazi, baruri; in numar restrans apar termeni din campul naturii : rasarit, stele, mistreti, brad, izvoare. In Cosmopolis, insa, registrul lexical este de o mare varietate: poetul nu manifesta preferinta pentru un anumit camp lexical, inserand in versurile sale cuvinte din sfera semantica a diafanului (miresme, aer), a instrumentelor muzicale (muzici, viori), a naturii (elefanti, cireada, flora, tropicala, gradini, stea, tufe), a citadinului (oras, paratrasnete, scarile, treptele, mansardele, terasele). In aceeasi maniera, imaginile artistice sunt o acumulare de senzatii vizuale (elefanti printre dunele natale), olfactive (de miresme aerul e greu ), auditive (muzici, soaptele, hohot) si dinamice (dans indarjit). Comuna celor doua opere este renuntarea la incorsetajul prozodiei traditionale, in favoarea exprimarii ideilor poetice .Totusi, in cazul lui I.Vinea renuntarea la rima este privita ca o atitudine de fronda, fiind mai curand o atitudine extrinseca, ilustrativa pentru convingerea ca, in actul creator, hazardul are un rol esential si adecvand arta la stilul telegrafic de aparat Morse al secolului sinteza . Versul liber este

cultivat, alaturi de ingambament, in ambele poeme, insa in Cosmopolis textul este supus unei desfigurari aditionale , prin renuntarea la semne de punctuatie si contribuind la accentuarea ambiguitatii mesajului(desi se pastreaza majuscule la inceput de vers) De muzici parcurile metropolis/ Se leagana / Ca o cireada migratoare/De elefanti/ Prin dunele natale. Asadar, se poate afirma fara dubiu ca secolul XX a reprezentat spatiul celei mai diverse manifestari artistice , cu precadere in sfera inalta a lirismului. Poezia moderna se infatiseaza ca un turn Babel al curentelor si tendintelor literare, intr-un murmur de voci care se suprapun si-si raspund . Modernizarea accelerata a societatii a avut ecou si in planul literaturii , poetii surprinzand transformarile survenite in planul realitatii conform propriei viziuni despre lume.Atat expresionismul, reprezentat de L. Blaga, cat si avangardismul (in mod particular constructivismul , prin I.Vinea) au redat instrainarea omului de universul rural si acomodarea sa in noul topos, acela al orasului, privit ca un cadru al alienarii, prin pierderea legaturii tainice cu universul , fie ca decor al unui spectacol absurd. Subiectul III De la originile sale si pana acum un secol, poetul roman a cantat frumusetile patriei, acordand un interes aparte universului rural, ca vatra a spiritualitatii. In doine si balade, in legende si cantece populare, satul este exaltat ca pastrator al traditie milenare si , prin urmare, a esentei sufletului romanesc . In perioada moderna, insa, literatura culta isi muta decorul in spatiul citadin, raspunzand tendintelor inovatoare. Replica la idilismul propus de samanatoristi si de poporanisti, curentele secolului XX au imbratisat scheletul artificial al polisului apusean.Candva sub cerul luminos, inconjurat de codrul verde si vietati salbatice, omul modern este acum prins in arhitectura mecanismelor occidentale, sub pulsatia fierului si a electricitatii . Nostalgia dupa universul arhaic se resimte, afirmata sau nu, orasul fiind resimtit ca un spatiu al alienarii . Precum graiul unei limbi de mult uitate, legatura intima cu natura , dar si cu eul profund, a fost pierduta. Viziunea propusa de expresionistul L. Blaga in opera Veac surprinde opozitia dintre orasul suprasaturat de elementele urbanizarii si tehnicii si natura privilejiata care isi pastreaza ritmurile dintai dincolo de orice forma de civilizatie. Comuniunea intima cu spiritul cosmosului este inlocuita in mod brutal de semnale care se ncruciseaza albastre pe strazi si de turnuri intercontinentale care recepteaza zvonuri electrice de antene care pipaie spatii cu alte vesti.In acest paienjenis artificial este captiv omul, tot mai amenintat de inevitabilul sfarsit se profetesc prabusirile. Aglomerarea spatiului urban genereaza senzatia unui aer irespirabil , in antiteza cu rarefierea si puritatea vazduhului de acolo de sus, de la o mie de metri-naltime. Inaltimile muntilor sunt singurele ramase intacte , ca o aspiratie a fiintei umane de a restaura paradisul pierdut prin nelimitata incredere in sine si sfidarea granitelor stihiilor.Instrainarea este cu atat mai pregnanta cu cat omul este inconjurat de masinarii si inventii impersonale, carora le lipsesc factorul afectiv si care conduc la sterilitatea afectiva a sufletului modern. Consecintele sunt grave, caci, asa cum remarca Ion Pop, fortele cosmice se contamineaza de alienarea terestra ( in baruri, arhanghelii cu penele arse se amesteca printre muritorii de rand), intreg universul pierzandu-si echilibrul. Pe de alta parte , I.Vinea este atras de spectacolul strazii comerciale. Toposul reclamelor si al afiselor luminoase constituie o peregrinare care insumeaza senzatii diverse-olfactive, auditive si vizuale (miresme,muzici,paratrasneteetc)-tavaleste-te ca o pisica/In arta, in cupe, in fraze si venin. Totusi, dincolo de aparenta ospitalitate a cosmopolisului, poetul are intuitia absurdului , prin tragicul hohot care masoara timpul unui dans tulburator al existentei aflate sub ranjetul mortii. Dorinta de a

putea spulbera acestdans indarjit se naste din senzatia de alienare intr-un univers supus degradarii si refuzat de transcendenta, al ingerilor de ceara. Daca in cele doua opere,senzatia de instrainare a eului poetic este doar vag sugerata , in scrierile bacoviene acesta transpare ostentativ, devenind o constanta a liricii lui G.Bacovia. Ostilitatea universului exterior, in consonanta cu cel interior , este redata prin imaginea orasului provincial, zugravit ca infern stragnant care se afunda lent intr-o mizerie sociala si morala , fiziologica si existentiala. Omul este aruncat pur si simplu in oras, el nu exista decat asa cum ar exista o unealta, un obiect oarecare, o parte anonima a strazii. Orasul bacovian este plin de mistere, moartea loveste pe neasteptate, transformand victimele in complici resemnati si voluptosi(Mihail Petroveanu). Provincia bacoviana, devenita simbolica pentru exilul alsolut al individului , integreaza viziunea moderna a orasului. Baudelaire , care a instituit mitul acestuia , a fost fascinat de magia lui, visele sale sare prevesteau futurismul secolului XX teseau imaginea unei lumi marginite de ziduri de sticla, piatra si fier, era stapanit de ideea ca orasul viitorului va inchide umanitatea ca intr-un labirint. Orasul bacovian nu are nimic dedalic, strazile sale nu sunt coridoare intortocheate catre nicaieri .Este insa la fel de izolat in raport cu restul universului si umilinta sa este sufocanta. El are , in Panorama, viziunea unui oras sinistru , ca un lacas al figurilor de ceara, in al caror muzeu explodeaza teroarea deplina a existentei urbane-Din sumbrul muzeu fioros*...+Cetatea parea blestemata. Alienarea eului bacovian este incurabila, singuratatea conducand ireductibil la o criza a comunicarii la care se adauga spectrul atotprezent al mortii(Sunt cativa morti in oras, iubito). In Sonet , poetul este prada unei deznadejdi acute care isi are resortul incontinua bajbaiere, peregrinarea absurda prin mahalalele murdare, prin ceata care inneaca si chiar in in propria casa.Mediul urban este lipsit de orice reper, nereusind sa capete un sens si o directie , amplificand golul interior-Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa . La Bacovia, instrainarea duce chiar la nebunie: Si cad , recad si nu mai tac din gura. O viziune a orasului responsabil de alienarea fiintei umane este propusa si de poetul Nicolae Esinencu , in versurile de o uimitoare forta de sugestie, in ciuda simplitatii :Dimineata/ Am vazut pe strazile orasului /Urme de talpi crapate/ Proaspat imprimate in asfalt./M-o fi cautand tata/ Sa ma ia inapoi ,/La tara.( Urme) . Este frapanta emotia care izvoraste din confesiunea sincera a eului poetic:tatal, cu talpile crapate, merge la oras pentru a-si recupera fiul, cel amagit de mirajul urban. Gestul impresioneaza prin patetismul duios -parintele hotarat sa restabileasca legatura cu propriul copil intelege ca, revenirea la sat ramane ultima solutionare a crizei comunicarii; in plus, marcheaza preferinta omului matur pentru simplitatea cadrului rural (tanarul poate fi inselat de aparentele unei lumi perfecte , in timp ce maturul vede in vatra strabuna esenta :continuitatea traditiei si legatura tainica cu pamantul). Astfel, se observa ca modernizarea este un fenomen ambivalent. Ea il plaseaza pe om in spatiul facil al orasului , izbavindu-l de munca pamantului , insa, in acelasi timp, ii rapeste bucuia unei vieti tihnite, integrate ritmului primordial al naturii. Poetii, modernisti au redat intr-o maniera artistica clivajul de vechiul stil de viata traditional, cuceririle tehnologiei manifestandu-se in defavoarea fiintei umane , celei amenintate de sentimentul alienarii. Pe de alta parte,spatiul citadin este, nu intamplator, fundalul tristetilor incurabile ale simbolistului G.Bacovia, cel guvernat de un regim auster al instrainarii.