Estetica

Ceea ce este frumosul pentru noi astzi, elinii numeau Kaln, iar latinii - pulchrum. Acest ultim termen a disprut n latina renascentist, lsnd locul unui cuvnt nou bellum (de la ,,bonum", diminutivat ,,bonellum", abreviat - ,,bellum") devenit n italian ,,bello", n francez - beau, iar n englez beautiful. n romn s-a pstrat termenul frumos n care se recunoate uor latinescul formosus. n orice caz, ceea ce este important este faptul c i-n limbile vechi i-n cele actuale sunt i substantive i adjective derivate din aceeasi radacina: Kallos si Kalon, pulchitudo si pulher, belleza si bello, frumusee i frumos. De asemenea, se tie c grecii utilizau adjectivul substantivat t Kalon pentru frumusee, iar ,,Kalls" l-au pstrat pentru noiunea abstract, pentru frumos. Teoriile despre frumos n spaiul culturii greco-latine i iudeo-cretine au ,,operat" - dup cum afirm i dezvolt pe larg acest raionament Wladyslaw Tatarkiewicz n Istoria celor ase noiuni - nu cu o singur noiune, ci cu trei noiuni diferite: 1. frumosul n sens larg - etic i estetic totodat (Kalokagathon); 2. frumosul cu semnificaie exclusiv estetic, adic ceea ce suscit i provoac triri estetice fa de culoare, sunet,

gndire (aceast noiune despre frumos este cea care a

devenit, cu timpul, noiunea de baz a culturii europene) i 3. frumosul n sens estetic, dar limitat doar la domeniul vizual (n acest sens, frumoase puteau fi doar forma i culoarea). n orice caz, acest fapt este important i pentru c putem distinge ntre o teorie cu privire la frumos i o definiie dat frumosului. Se poate accepta astfel c, atunci cnd se spune c frumosul e ,,ceea ce place cnd e privit", noi dm o definiie frumosului, iar atunci cnd spunem, de pild, c ,,frumosul const n alegerea proporiilor, n dispunerea adevrat a prilor, n fapt, n mrime, calitate i cantitate i-n raportul lor reciproc", atunci formulm o teorie despre frumos. n primul caz, o definiie ne va spune cum se

recunoate frumosul, iar n cel de-al doilea, o teorie cere explicit s spunem cumse explic frumosul. O atare teorie pe ct de cuprinztoare, pe att de longeviv cu privire la
frumos este numit de acelai estetician ,,Marea teorie". Cei ce-au iniiat-o au fost pitagoreicii, dar ea a strbtut dup aceea timpurile, rmnnd aproape nemodificat pn n secolul al XVIIlea european. Ea are, totodat, calitatea c se aplic i plasticii i muzicii deopotriv. Elementul

esenial al acestei teorii l constituie ideea de proporie, cea de simetrie i cea de armonie. Astfel, frumosul apare numai n obiectele n care prile se raporteaz unele la altele ca numere simple. Mai precis: justa alctuire i concordana tuturor lucrurilor compuse provin din cele cinci proporii cuprinse ntre cele patru numere simple (1, 2, 3, 4). O atare teorie se aplic i este recognoscibil n sculptura i arhitectura clasic greceasc, iar Vitruviu n celebrul su Tratat

despre arhitectur consfinete i pentru latini canoanele ataate acesteia. Oricum, Sfntul
Augustin va fi cel care va da formula paradigmatic a Marii Teorii: ,,Numai frumosul place; n frumos - formele; n forme - proporiile; n proporii - numerele". Se consider, de asemenea, c sunt cteva teze conexe Marii Teorii: 1. Caracterul raional al frumosului; 2. caracterul cantitativ al frumosului; 3. caracterul obiectiv al frumosului; 4. dimensiunea metafizic a frumosului (afirmat i de pitagoreici i de Heraclit, dar i de stoici i de gnditorii cretini). n Simpozion, Platon surprinde i definete tocmai acest caracter obiectiv i nu subiectiv al frumosului, absolut i nu relativ transcendent i nu imanent al acestuia, atunci cnd afirm: ,,un frumos ce triete de-a pururea, ce nu se nate i piere, ce nu crete i scade; ce nu-i ntr-o privin frumos, ntr-alta urt; cteodat da, alteori nu; pentru unii da, pentru alii nu. Frumos ce nu se-nfieaz cu fa, cu brae sau cu alte ntruchipri trupeti, frumos ce nu-i cutare gnd, cutare tiin; ce nu slluiete n alt fiin dect sine; nu rezid ntr-un vieuitor, n pmnt, n cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rmne el nsui ntru sine, pururea identic siei ca fiind de un singur chip; frumos din care se mprtete tot ce-i pe lume frumos, fr ca prin apariia i dispariia obiectelor frumoase, el s sporeasc, s se micoreze ori s ndure o ct de mic tirbire". nseamn c astfel definit, ceea ce e frumos nu e frumos n funcie de altceva, ci este frumos n eternitate i pentru sine. Se nelege c sofitii au fost cei care s-au ndoit tocmai de valabilitatea acestor caracteristici ale frumosului i ei, din contr au insistat asupra caracterului subiectiv, relativ, i imanent al aprecierilor estetice i artistice. n mod deosebit, dubii serioase asupra valabilitii Marii Teorii pot fi sesizate chiar la Socrate. Astfel, potrivit lui Xenofon (Memorabilia, III, 8, 4) dup Socrate, care-i rspunde lui Aristip, exist un frumos care nu const n proporii, ci n coresponden, sau n acordul obiectului cu elul sau menirea sa: ,,ntr-un cuvnt, tot ce poate fi folositor e bun i frumos cu privire la folosina ce o putem trage din el. - Dar, i coul de dus gunoiul e un lucru frumos. - Da, firete, i un scut de aur e urt dac unul e bine fcut pentru

serviciul la care l ntrebuinm, iar cellalt nu. - Aadar, spui c aceleai lucruri pot fi frumoase i urte n acelai timp. - Da, se nelege, i pot fi i bune, i rele...ceea ce e frumos pentru alergare nu e pentru lupt i de-a-ndoaselea; ntr-un cuvnt, lucrurile sunt bune i frumoase pentru ntrebuinarea la care ne slujim de ele i sunt urte pentru serviciul la care nu se potrivesc". De asemenea, i stoicii, ntrebuinnd dou accepii asupra frumosului (a. frumos este ceea ce este perfect proporionat i b. frumos este ceea ce e adecvat perfect menirii sale), au formulat i ei, implicit, ndoieli cu privire la valabilitatea universal i necondiionat a Marii Teorii. n orice caz, se accept astzi ideea c Plotin este cel ce-a adus cele mai articulate semne de ndoial asupra caracteristicilor frumosului, aa cum este acesta vzut n grila pitagoreic i cea platonician. Plotin pleac de la constatarea existenei unei forme interne (to endon eidos). n acest context, el formuleaz dou teze. Prima: noi ne delectm numai ntru spirit, numai el e frumos; lucrurile materiale sunt frumoase doar n msura n care sunt ptrunse de spirit. A doua: frumosul depinde de strlucire. Prin urmare, nu simetria este sursa frumosului, ci ceea ce lumineaz simetria, adic forma intern, sufletul. Pentru Plotin, frumosul nu depinde de simetrie i pentru c, dac ar fi aa, atunci ar rezulta c frumoase sunt doar obiectele complexe. Or, arat el, frumosul este prezent i-n lucruri simple, precum culoarea, un sunet izolat, fulgerul, aurul sau soarele. De asemenea, dac frumosul ar depinde de proporii, atunci faa ar fi ntotdeauna frumoas la cei mai muli oameni. Frumoas ns este expresia, iar expresia nu-i neaprat produsul simetriei i proporiei, ci ea este reflex al formei interne. n al treilea rnd, frumosul nu poate consta n potrivire, deoarece remarc Plotin, exist i ,,potrivire n ru". Or, potrivirea n ru nu-i niciodat frumoas. n fine, pentru autorul Eneadelor, frumosul nui o relaie, ci o calitate. n orice caz, mult mai trziu, n Renatere i dup aceea, se produce o limitare a domeniului cuprins n Marea Teorie cu privire la frumos. Astfel, teoretizarea, mai ales sub impactul manieristicilor, a dou categorii noi, subtilitatea i graia, evideniaz i mai pregnant faptul c semnificaia acestora este destul de ndeprtat de accepiile frumosului, aa cum au fost acestea definite, de pild, la pitagoreici, la Platon sau la Vitruviu. n fapt, modificrile care se produc n coninutul noiunii de frumos sunt indisolubil legate, pe de o parte, de

schimbrile n sensibilitate, care la rndul lor au condus la apariia romantismului. Pe de alt parte, empirismul filosofilor, mai ales al celor britanici, a scos n eviden cteva idei noi. Astfel, Addison (1712), Hutcheson (1725) sau David Hume (1757) s-au interogat explicit, nu de ce proprieti ale obiectului depinde frumuseea, ci de ce proprieti ale minii noastre depinde frumuseea lucrurilor. n mod curent, acum, n preromantism, se vorbete tot mai mult despre faptul c oamenii posed ,,un sim distinct al frumosului", de un simmnt al frumosului dat n imaginaia i-n gustul nostru. n acest sens, Hume, empiristul sceptic prin excelen, nu ezit deloc s afirme c frumosul nu este o proprietate a lucrurilor nsele. Dup el, frumosul exist n ,,mintea care observ obiectele, iar fiecare minte observ o frumusee diferit". Oricum, Immanuel Kant este cel care va aduce clarificrile cele mai importante n privina definirii naturii frumosului. Dou asemenea clarificri sunt mai mult dect importante, sunt eseniale. a) toate criteriile despre frumos sunt individuale; b) frumosul este confirmat de fiecare obiect luat n parte i el nu poate fi nchegat n confirmri generale. Caracterele frumosului dup Kant sunt: a) ceea ce place n mod universal fr concept; b) ceea ce place n mod dezinteresat; c) ceea ce reprezint o finalitate fr scop. Oricum, n istoria de dou milenii a gndirii estetice (neleas n sens larg), s-a trecut de la noiunea general de frumos, de la frumosul metafizic la noiunea clasic-clasicist a frumosului. Aceasta a intrat n criz, i faptul este evident n felul n care romantismul de nceput de secol XIX a impus sublimul n prim planul categoriilor estetice. n aceeai ordine ideatic, se poate afirma c s-a trecut de la evidenierea frumuseii

lumii la ideea frumosului din art, s-a produs,

prin urmare, trecerea de la o tez metafizic la concretizarea i obiectivarea ei. n toat aceast perioad s-a trecut, de asemenea, de la frumosul priceput prin intelect la cel perceput prin simire, iar obsesiva cutare a unui caracter obiectiv al frumosului a fost prsit, ncet, dar sigur, pentru o obsesie de semn contrar: frumosul este eminamente subiectivitate. De aici i pn la afirmarea, n cadrul esteticii fenomenologice, a ideii, conform creia obiectul estetic (frumosul) este corelatul experienei estetice, n-a mai fost dect un pas. Nicolai Hartmann, Roman Ingarden sau Mikel Dufrenne vor adnci interpretativ tocmai o asemenea viziune despre natura valorii estetice, a frumosului, n sensul cel mai larg al termenului. Mai mult, dup maturizarea deplin a axiologiei i dup ce n chip firesc frumosul a fost cercetat din unghiul valorilor (natura valorii estetice, relaiile esteticului cu celelalte clase i tipuri de valori etc.), s-a ajuns la o concluzie extrem de fertil

din punct de vedere metodologic: frumosul este sinonim cu valoarea estetic. Un asemenea punct de vedere este susinut de Liviu Rusu n Logica frumosului (1946). Pentru autorul romn, valoarea estetic, frumosul face parte din rndul valorilor dignitative alturi de adevr, ca valoare central a domeniului cunoaterii, i alturi de bine, ca valoare central a domeniului etic. n timp, ns, ce binele i adevrul sunt valori heterotelice i transgrediente, frumosul este o valoare autotelic i imanent, dup cum s-a artat deja. n gndirea estetic autohton, Ion Ianoi pstreaz, pe de o parte, indicaia metodologic a lui Liviu Rusu - frumosul trebuie i poate fi neles ca sinonim cu valoarea estetic. ntr-o atare viziune larg, cuprinztoare, acesta este definit drept ,,cea mai general valoare special", n sensul c, tot ceea ce intereseaz simurile ,,inferioare" (teoretice) i cele superioare, ,,teoretice" (vzul i auzul) poate deveni, n principiu, estetic (frumos). Aceasta, pe de o parte. Pe de alt parte, n ipostaza deplinei sinonimii dintre frumos i valoarea estetic, se poate accepta urmtoarea definiie-caracterizare: frumosul este ,,concretul semnificativ, cu condiia ca maximala semnificaie s fie perfect contopit, cu i topit n maxima concretee". n fapt, remarc Ion Ianoi, frumosul sinonim cu valoarea estetic prezint o deosebire calitativ fa de toate celelalte clase i tipuri de valori; numai frumosul trimite obligatoriu la fenomenalitate, la apariie i aparen, la raporturi de apariie. ,,Toate celelalte valori sunt, dimpotriv, substaniale, numai trector i incidental ,,exemplificate" prin i pe fenomen. Actul esenial al cunoaterii lor se reduce la cunoaterea esenei lor. Eseniale n cazul valorii estetice de aceea, i n cazul artei - sunt ns tocmai aparena i apariia, independent de care esena nu exist i nu poate fi gndit. Gndim, propriu-zis, toate celelalte valori, cu sprijinul facultilor noastre intelectual-teoretice; singura pe care o gndim simind-o, o nelegem trind-o, a crei adncime o surprindem la suprafaa ei concret desfurat i concret dimensionat, singura pe care o gndim vizual, auditiv, tactil, gustativ, sensibil - este valoarea estetic", este frumosul. Cine va fi cluzit metodic, astfel nct s-ajung a ptrunde misterele dragostei pn la aceast treapt i cine va contempla pe rnd i cum trebuie lucrurile frumoase, acela, ajuns la captul iniierilor n cele ale dragostei, va ntrezri deodat o frumusee de caracter miraculos. E vorba, Socrate, de acel frumos ctre care se ndreptau mai nainte toate strduinele noastre: un frumos ce triete de-a pururea, ce nu se nate i piere, ce nu crete i scade; ce nu-i, n sfrit, ntr-o privin frumos, ntr-alta urt; cteodat da, alteori nu; fa de unul da, fa de altul nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alii nu. Frumos ce nu se-nfieaz cu fa, cu brae sau cu alte ntruchipri trupeti, frumos ce nu-i cutare gnd, cutare tiin; ce nu slluiete n alt fiin dect sine; nu rezist ntr-un vieuitor, n pmnt, n cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rmne el nsui ntru sine, pururea identic siei ca fiind de un singur chip; frumos din care se mprtete tot ce-i pe lume frumos, fr ca prin apariia i dispariia obiectelor frumoase el s sporeasc, s se micoreze ori s ndure o ct mai mic tirbire. Cnd prin urmare se ridic cineva de la cele de jos, prin dreapt ndrgire a tinerilor, pn la acea

frumusee i ncepe a o ntrezri, abia atunci poate spune c-i pe punctul s ating inta urmrit. Calea cea dreapt a dragostei sau mijlocul de a fi cluzit n ea este s ncepem prin a iubi frumuseile de aici, de dragul frumosului aceluia, pind ca pe o scar pe toate treptele urcuului acestuia. S trecem, adic, de la iubirea unui singur trup, la iubirea a dou; de la iubirea a dou la iubirea tuturor celorlalte. S ne ridicm apoi de la trupuri la ndeletnicirile frumoase, de la ndeletniciri la tiinele frumoase, pn ce-ajungem, n sfrit, de la diferitele tiine la una singur, care este de fapt nsi tiina frumosului, tiin prin care ajungem s cunoatem frumuseea n sine, aa cum e. [...] Cci dac viaa merit prin ceva s-o triasc omul, numai pentru acela merit, care ajunge s contemple frumuseea nsi!

Toma de Aquino, Definiia frumuseii

- Binele (bonum) priveste dorinta... frumosul (pulchrum), puterea cognitiva; se

cheama frumoase acele lucruri care procura placere cnd sunt privite (quae visa
placent), de unde nseamna ca frumosul consta n cuvenita proportie, caci simturile gasesc placere n lucrurile proportionale cum trebuie si asemanatoare propriilor lor proportii, deoarece att simturile ct si orice putere cognitiva constituie un fel de ratiune si deoarece cunoasterea se realizeaza prin asimilare (assimilatio), iar asimilarea tine de forma. Frumosul tine pe drept cuvnt de conceptul de cauza formala. - Tine de esenta frumosului ca vederea sau cunoasterea lui sa satisfaca dorinta. Deci acele simturi care iau ndeosebi contact cu frumosul sunt si cele mai cognitive, precum vazul si auzul, care servesc ratiunea, caci vorbim despre vederi frumoase si despre sunete frumoase. n legatura cu lucrurile care fac obiectul altor simturi, nu folosim nsa cuvntul ,,frumusete!" nu spunem gusturi sau mirosuri frumoase. De aici rezulta limpede ca frumosul ntregeste binele punnd deasupra lui ordinea puterii cognitive astfel nct se poate spune ca binele este pur si simplu ceea ce place dorintei. Numeasca-se deci frumusete nsasi perceperea a ceea ce place. Mari cunoscatori ai sufletului omenesc s-au afundat n cutremuratoarele abisuri ale raului, dnd forma nfricosatoarelor ntruchipari ce le-au iesit nainte din noaptea lor. Mari poeti, precum Dante, au desavrsit n continuare redarea acestor imagini; pictori, ca Orcagna, Michelangelo, Rubens, Cornelius, le-au conferit o prezenta sensibila directa si muzicieni ca Spohr ne-au facut sa auzim oribilele tonuri ale osndei n care raul si jeluieste urla, pna la epuizare, chinul sufletesc.

Iadul nu este numai de natura religios-etica, ci si estetica. Noi ne aflam n mijlocul raului si suferintei, dar si al urtului. Ororile diformitatii si malformatiilor, ale vulgaritatii si hidoteniei ne impresionara n forme nenumarate, de la ipostaze pigmeice pna la acele uriase grimase cu care rautatea diabolica ne rnjeste scrsnind din dinti. n acest iad al frumosului intentionam sa coborm aici. si va fi imposibil fara ca totodata sa ne lasam absorbiti de iadul reprezentat de imperiul raului, de iadul cel adevarat, caci urtul cel mai urt nu este acela care ne dezgusta n natura, sub forma mlastinilor, a copacilor schiloditi, a soprlelor si a salamandrelor, a monstrilor marini si masivelor reptile, a sobolanilor sau maimutelor; el este egoismul, care si manifesta amocul n gesturi perfide si frivole, n rndurile si cearcanele suferintei si - n crima. Cunoastem acest iad destul de bine. Ne-a rezervat fiecaruia partea sa de supliciu. El ne izbeste simturile, ochii si urechile n nenumarate feluri. Cel cu o structura sufleteasca mai delicata, cel cu o cultura mai rafinata, sufera nespus din cauza lui, caci brutalitatea si vulgaritatea, descompunerea si diformitatea socheaza simturile mai nobile printr-o mie de deghizari. Doar un singur fapt nu este nca suficient cunoscut, pe masura marii sale importante si cuprinderi. Acesta este cazul urtului. Teoria artelor frumoase, legile bunului gust, stiinta esteticii au fost larg dezvoltate si perfectionate n ultimul secol n cadrul culturilor europene, numai notiunea de urt, desi este amintita pretutindeni, a ramas relativ n urma. Se poate considera deci ca a venit timpul ca si fata umbrita a luminoasei figuri a frumosului sa devina si ea, n aceeasi masura, un moment al esteticii stiintifice, precum boala n patologie si raul n etica. Si nu, cum am mai spus, pentru ca inesteticul, n nfatisarile sale particulare, nu ar fi suficient cunoscute. Cum ar fi posibil asa ceva, cnd natura, viata si arta ni le amintesc n fiecare clipa. Dar o expunere completa a corelatiilor sale si o cunoastere clara a organizarii lui nu a fost nca ncercata. Revine, n orice caz, filosofiei germane meritul de a fi avut cea dinti curajul sa recunoasca urtul ca un moment integrator al esteticii si de asemenea si faptul ca frumosul trece prin urt, spre a ajunge la comic. Aceasta descoperire, prin care frumosul negativ intra n drepturile sale, nu va mai putea fi contestata. nsa tratarea conceptului de urt s-a oprit pna acum, pe de o parte, la o analiza insuficienta, superficial generala, iar pe de alta la o conceptie unilateral spiritualista. Ea a fost prea exclusiv orientata spre explicarea unor personaje din opera lui Shakespeare si Goethe, Byron si Callot Hoffmann. O ,,estetica a urtului" poate parea unora o formulare asemanatoare cu ,,fier de lemn" ntruct urtul este contrariul frumosului. Cu toate acestea urtul este legat inseparabil de notiunea de frumos, deoarece aceasta pastreaza permanent n evolutia ei posibilitatea urtului, sub forma erorii, n care poate adesea cadea printr-un ,,putin prea mult" sau ,,prea putin". Orice estetica

este obligata ca odata cu descrierea determinatiilor pozitive ale frumosului sa se refere ntr-un fel si la cele negative, ale urtului. Cel putin spre a ne preveni ca, daca nu se procedeaza conform acestor cerinte, frumosul degenereaza, n locul lui obtinndu-se urtul. Estetica urtului trebuie sa explice originea acestuia si sa descrie posibilitatile si modalitatile lui de expresie, putnd fi astfel de folos si artistului. Desigur, pentru acesta va fi ntotdeauna mai instructiv sa nfatiseze frumusetea fara cusur dect sa-si nchine talentul urtului. A gndi la o configuratie divina este incomparabil mai naltator si mai placut dect a ntruchipa o grimasa diabolica. Totusi artistul nu poate ocoli ntotdeauna urtul. Adesea are chiar nevoie de el, ca un punct intermediar n aparitia ideii si ca termen de comparatie. ndeosebi artistul ce creeaza n genul comic nu se poate n nici un fel sustrage urtului. Nu e greu de vazut ca urtul este o notiune ce poate fi conceputa doar ca un termen relativ, n raport cu o alta notiune. Aceasta alta notiune este cea a frumosului, caci urtul nu exista dect n masura n care exista frumosul, care exprima premisele sale pozitive. Daca n-ar exista frumosul, atunci nici urtul nu ar exista deloc, deoarece el nu este dect o negatie a acestuia. Frumosul este ideea divina, originara, iar urtul negatia ei, avnd ca atare o existenta secundara. El se constituie n si prin frumos. Nu n sensul ca frumosul, prin aceea ca e frumos, ar putea fi totdeauna urt, dar prin faptul ca aceleasi determinante ce exprima necesitatea frumosului se nvrtesc n contrariul lor. Aceasta legatura interna a frumosului cu urtul, ca autoanihilare a sa, include si posibilitatea ca urtul sa se suspende din nou si, prin aceea ca exista ca frumos negativ, sa-si anuleze contradictia sa cu frumosul, reunificndu-se cu el. Frumosul se dezvaluie n acest proces drept acea forta care nfrnge razvratirea urtului, readucndu-l sub dominatia sa. Din aceasta mpacare rezulta o veselie nesfrsita, care ne provoaca rsul. Urtul se elibereaza n acest proces de natura sa hibrida, egosista. si recunoaste neputinta si devine comic. Tot ceea ce este comic include n sine un moment ce se comporta negativ fata de idealul simplu si pur, dar aceasta negatie devine n el aparenta si este anulata. Idealul pozitiv poate fi recunoscut n comic pentru ca si n masura n care aspectul sau negativ se estompeaza. Considerarea urtului este astfel precis limitata prin nsesi esenta acestuia. Frumosul reprezinta conditia pozitiva a existentei sale, iar comicul este forma n care, prin opozitie cu frumosul, se elibereaza din nou de caracterul sau negativ. Frumosul pur si simplu se comporta n raport cu urtul pe deplin negativ, caci el este numai frumos, n masura n care nu este urt, iar urtul

este urt numai n masura n care nu este frumos. Nu n sensul ca frumosul, spre a fi frumos, ar avea nevoie de urt. El este frumos si fara termenul sau de comparatie, dar urtul este pericolul care l ameninta prin si din el nsusi, contradictia fata de sine nsusi, determinata de propria sa esenta. Cu urtul lucrurile stau altfel. El este, ceea ce este, empiric desigur, prin sine nsusi; faptul nsa ca este ,,urt", este posibil numai prin autoraportarea sa la frumos, n care si afla masura. Frumosul este, astfel, ca si binele, o entitate absoluta, iar urtul, ca si raul, una doar relativa. n nici un caz nsa n sensul ca ceea ce este urt ar putea fi, ntr-un anumit caz, ndoielnic. Acest lucru este imposibil deoarece necesitatea frumosului este statuata prin sine nsusi. Urtul nsa este relativ, pentru ca el nu poate fi masurat prin sine nsusi, ci numai prin intermediul frumosului. n viara obisnuita fiecare si urmeaza propriul gust, potrivit caruia i se pare frumos ceea ce altul gaseste ca e urt si invers. Daca vom desprinde nsa acest caracter ntmplator al judecatii estetico-empirice de nesiguranta si neclaritatea sa, se impune de ndata necesitatea criticii si, prin aceasta, evocarea celor mai nalte principii. Domeniul frumosului conventional, al modei, este plin de fenomene care, judecate, din perspectiva ideii de frumos, nu pot fi apreciate dect ca urte si care totusi temporar, sunt considerate frumoase, nu pentru ca ar fi fost n si pentru sine, ci numai pentru ca spiritul unei epoci si gaseste tocmai n aceste forme expresia potrivita si pentru ca s-a obisnuit cu ele. n moda spiritul este interesat nainte de toate sa-si satisfaca propria dispozitie, careia sa-i slujeasca drept reprezentare adecvata si urtul. Modele trecute, ndeosebi cele de data recenta, sunt de aceea apreciate, de regula, ca urte sau comice, ntruct schimbarea dispoziriei se poate produce numai prin contraste. Romanii din perioada republicana, cei care au cucerit lumea, s-au rafinat. nca Cezar si Augustus nu mai purtau barba si abia ncepnd cu epoca romantica a lui Adrian, cnd imperiul a nceput tot mai mult sa cada victima navalirilor barbare, barba bogata a redevenit moda, ca si cnd, avnd sentimentul propriei slabiciuni, romanii doreau sa-si dea certitudinea curajului si barbatiei. Cele mai memorabile metamorfoze estetice ale modei ni le ofera istoria primei revolutii franceze. Ele au fost analizate, din perspectiva filosofica, de catre Hauff. Frumosul este, asadar, la intrare, prima granita a urtului; comicul, la iesire, cea de a doua. Frumosul exclude de la sine urtul, comicul, dimpotriva, fraternizeaza cu urtul, l epuizeaza nsa totodata de elementele respingatoare prin aceea ca lasa sa i sa vada relativitatea si nulitatea n raport cu frumosul. O cercetare a notiunii de urt, o estetica a acestuia, si are, ca atare, drumul trasat cu exactitate. Karl Rosenkranz, Urtul ca medie ntre frumos si comic