Sunteți pe pagina 1din 6

O tragedie istorica repetitiva?

Romania si Ucraina: chestiunea frontierelor si


minoritatilor (II)
Cristian Unteanu,
Continuam prezentarea studiului semnat de Frederic Beaumont, ,,Frontiera romano-ucraineana si ponderea reala
a cestiunii minoritatilor" aparut in Revista Europeana de Geografie in 2005.
Relevanta observatiilor pare sa va fi starnit interesul polemic, ceea ce este foarte bine. Atunci cand analizati
text, nu uitati ca este vorba despre rezultatul unui nou tip de demers, al unei discipline care se dezvolta continuu,
cea a geografiei demografice. Specialistii acestui domeniu sunt acum integrati in toate celulele de analiza al
unitatilor strategice de prognoza si analiza de risc ale diverselor institutii nationale cu atributii de securitate. Cu
atat mai importanta le este munca cu cat, din ce in ce mai mult, foarte multe dintre conflictele contemporane
tind sa prezinte carcteristica razboiului civil, dus intre comunitati etnice ale aceluiasi stat si producand masive
deplasari de populatie, spontane si incontrolabile. Si, totdata, repunand in discutie frontierele existente.

Limitele etnice si cele de stat

Ponderea problemei etnice a fost in aparenta primordiala in ce priveste modificarile de frontiera intre 1918-1940.

Anexarea sudului Maramuresului, Bucovinei si Basarabiei s-a facut in numele dreptului popoarelor de a dispune
de propriul lor destin, in ideea de a reuni in cadrul aceluiasi stat ceea ce fusese pana atunci o natiune disperasta.

Totul ar fi fost foarte bine daca, dupa constituirea Romaniei Mari, nu ar fi ramaas oarecare ambiguitati.
In primul rand, popularea romaneasca in regiunile nou dobandite in zonele de Nord si Est ale tarii nu era una
uniforma. Zone intregi din regiunea frontaliera erau populate majoritar de slavi si ar fi trebuit, urmand aceeasi
logica ce statuse la baza atribuirii acestor teritorii catre statul roman, sa faca obiectul unui redecupaj care nu era
imposibil din moment ce deja avusese loc in cazul Maramuresului.

A aparut deci conceptul zonei de "populare istorica", singurul in stare sa ofere o justificare totala a ocuparii
totale a Bucovinei, posesiune moldoveneasca pana in 1775 dar care, mai apoi, datorita unei politici coloniale
intense a Habsburgilor, asistase la o o schimbare in defavoarea elementului romanesc a raportului de forte fata
de celelalte grupe etnice.

In 1910, romanii nu reprezentau mai mult de 38% din totalul populatiei din provincia respectiva, fata de 42%
ruteni, masiv prezenti in zona de nord.

Vedem ca, daca ideea "continuitatii de populare a teritoriului" ar fi primat, doar sudul provinciei, majoritar
romanesc, ar fi fost alipit Romaniei. In cel mai rau caz, luand in considerare faptul ca ucrainienii constituiau
incepand cu 1880 grupul etnic cel mai numeros, intreaga provincie ar fi putut bascula inspre Republica
Democratica Ucraineana, mai apoi rapid fagocitata de Republica Sovietica Socialista Ucraineana.

Absenta unei elite intelectuale ruteno-ucrainiene relevante, credibila pe scena internationala si influenta in
randul masei rurale a rutenilor explica de ce - in ciuda unei tentative de a instaura un control ucrainean asupra
provinciei in numele Republicii Ucrainiene - au fost privilegiate revendicarile romanesti. In afara de aceasta,
nevoia de a se constitui o stavila impotriva bolsevicilor, lant din care Romania urma sa constituie un element
esential in contextul unei totale dezorganizari a Republicii Democratice Ucrainiene, explica de ce argumentele
reprezentantilor romani la Saint-Germain, printre care cel al continuitatii istorice a popularii teritoriului, au
putut fi retinute pentru a legitima prezenta lor in Bucovina.

Cele mai multe dintre grupurile etnice au acceptat destul de bine ocupatia romaneasca, cu atat mai mult cu cat
partidul romanesc dominase mereu viata politica din dieta locala.

Si in Bararabia de nord s-a pus problema continuitatii istorice a popularii teritoriului. Anexarea provinciei,
majoritar locuita de ucrainieni si de rusi, a fost justificata de faptul ca Basarabia era o fosta provincie
moldoveneasca anexata in mod arbitrar de Imperiul Rus in 1812.

Luandu-se in considerare ca legitimitatea istorica a Statului moldovenesc asupra acestei regiuni dar si faptul ca,
la scara intregii Basarabii, elementul romanesc ramanea majoritar, regiunea Hotin a fost inclus in Romania Mare.

In Basarabia de sud, raportul intre elementul romanesc si celelalte grupuri etnice (bulgari, gagauzi, germani,
rusi, ucrainieni) era defavorabil romanilor, ei neconstituind o populatie omogena pe anamblul teritoriului
regiunii. Prezenta unei fortarete, cea construita de moldoveni la Cetatea Alba, la sfarsitul sec. XV, ocupata apoi
reconstruita de genovezi, lituanieni, tatari, turci si rusi, a constituit mult timp, pentru cei care incercau sa
justifice acest lucru, singura proba tangibila a legitimitatii romanesti in aceasta zona.

Un peisaj etnic transformat

Astazi, ca urmare a numeroaselor deplasari de populatie precum si a politicilor de asimilare demarate dupa
finele celui de-al Doilea Razboi Mondial - dintre care cea mai cunoscuta este politica de "sistematizare a
diferentelor nationale" declansata de Causescu incepand cu 1974 - peisajul etnic s-a schimbat in mod radical.

Eficacitatea acestor politici pare sa fie demonstrata de rezultatele recensamintelor: 71,9% romani in Romania
anului 1930, 73,1% in 1940, 85,7% in 1956, 88,1% in 1977, 89,4% in 1992 si 89,5% in Romania anului 2002.

Ca in Romania, asimilarea elementolor alogene din Ucraina a fost intensa imediat dupa finele celui de-al doilea
Razboi Mondial. Ea se explica prin brutalitatea metodelor folosite: deportari (mai ales in Siberia, dar si in Asia
Centrala), eliminarea fizica a elitei intelectuale, substituirea acesteia cu rusofoni sau ucrainofononi, implantarea
masiva a unei populatii importate din Rusia sau din alte regiuni ale Ucrainei care fusesera devastate de conflicte.
Aceasta politica intensa de reducere a populatiilor minoritare, dusa in mod deschis pana in 1953, a devenit, dupa
moartea lui Stalin, o politica de asimilare culturala sau lingvistica, vizand mai ales generatiile care nu
cunoscusera razboiul. Mijloacele considerabile de care dispunea poltica educationala in URSS explica in mare
masura succesul politicii de asimilare care nu s-a limitat doar la populatiile minoritare, ci a vizat si o mare parte
a populatiei ucrainiene.
Amestecul elementelor alogene si fuziunea lor in elementul ucrainean sau rus s-a incetinit considerabil odata cu
inceputul anilor 90 si obtinerea independentei de catre Ucraina, resurectia identitara ucraineana fiind insotita si
de cea a minoritatilor noului stat, observandu-se chiar aparitia unui fel de regionalism exacerbat a etnosului
ucrainean. Cu toate acestea, procesul continua in mod aproape firesc, cu un factor nou in plus: intarirea
elementului ucrainean in defavoarea populatiei ruse sau rusificate: 73,6% ucrainieni si 21,1% rusi in 1992, iar in
2001 sunt 77,8% ucrainieni si 17,3% rusi.

O frontiera istorica<</strong>
Actuala frontiera care separa statele roman si ucrainean, mostenire a celui de-al doilea razboi mondial,
nu corespunde nici unei linii de demarcatie etnica, nici unui mai vechi decupaj teritorial.
Frontiera separa de la vest spre est provincii istorice cum ar fi Maramuresul, impartit acum intre
Transcarpatia (Ucraina) si Maramures (Romania) sau cu Bucovina impartita intre Oblastul Cernitchi
(Ucraina) si Judetul Suceava (Romania). Basarabia de nord si Tinutul Herta au fost adaugate noii entitati
teritoriale , reluand in mare desenul Bucovinei de nord, iar Basarabia de sud (denumita si Bugeac) a fost
impartita intre Republica Moldova si Ucraina.
Se constata usor ca frontiera rezultata in urma evenimentelor din 1941, prin adaugarea teritoriilor
cucerite de Romania, apoi dupa independenta Ucrainei, a condus la formarea unei frontiere care nu
reflecta niciuna dintre vechile constructii statale sau regionale.

Maramuresul, teritoriu care a depins in intreaga sa istorie de coroana Ungariei, este astazi impartit intre
Ucraina si Romania fara ca cele doua regiuni nascute din acest decupaj sa revendice cu adevarat o istorie
comuna.
Transcarpatia se indreapta din ce in ce mai mult spre autonomie intr-un spatiu pe care multi, la Ujgorod,
Hust sau Munkatcevo, doresc sa-l redenumeascaRutenia subcarpatica . In ce priveste Maramuresul,
regiunea tinde din ce in ce mai mult sa se identifice drept depozitarul traditiilor populare si spiritului
romanilor din Carpati.
Bucovina, rezultat al anexarii centrului istoric al Statului moldovenesc de catre austrieci in 1775, ramasa
provincie autonoma pana in 1918, ramane inca foarte prezenta ca referinta teritoriala in sufletul locuitorilor de o
parte si cealalta a frontierei. Decupajul actual al regiunii Tchernitchi, precum si cel al regiunii Suceava, nu
corespund intrutotul limitelor teritoriale ale fostei provincii austriece. Bucovinei de nord i-a fost adaugat Tinutul
Herta, cel care, pana in 1940, tinea de regiunea Dorohoi, iar Basarabia de nord, pe atunci "Regiunea Hotin" in
organizarea administrativa romaneasca si mai inainte extremitatea nordica a provinciei Basarabia din Imperiul
rus.
Autoritatile romane au adaugat Bucovinei de sud o intreaga regiune administrativa formata din fosta regiune
Baia si nordul regiunii Neamt, reprezentand practic o treime din suprafata intregului ansamblu. In perioada
imediat dupa razboi, in cadrul reorganizarii teritoriale a tarii, devenita Democratie Populara, Judetul Suceava,
cuprindea chiar actualul Judet Botosani, ceea ce-l facea sa acopere aproape integral desenul fostei rgiuni
Tchernitchi. Aceasta reorganizare lasa sa se creada ca romanii doreau sa creeze o contrapondere noii constructii
aparute in nord, rezultata din spargerea Bucovinei istorice.
Partea Basarabiei de sud atasata Ucrainei (de la Ismail la Belgorod), unde elementul ucrainian este net
preponderent dupa dispersarea minoritatii germane, constituie acum partea de vest a regiunii Odessa.

Froniera romano-ucraineana, rezultat al ambitiilor expansioniste staliniste, imparte deci trei regiuni istorice de la
vest spre est: Maramures, Basarabia si Bucovina, conducand la formarea unor noi entitati regionale care, in
cazul unor dintre ele, poseda acum puternice identitati proprii. (...)