Mesopotamia (care reprezinta Irakul de astazi) este tara dintre cele doua ape, al carui nume provine de la Meios

= intre si
Potamos = fluviu, denumire data de vechii greci campiei dintre Tigru si Eufrat, care se unesc si se varsa in Golful Persic. Datorita
unor conditii foarte prielnice(ne referim la clima blanda si solul aluvionar fertil), aici s-a constituit leaganul uneia dintre cele mai
vechi civilizatii, dezvoltata cu 4 milenii i. Hr., civilizatie care a exercitat o puternica influenta asupra intregii lumi antice a vechilor
egipteni, evrei, persi, fenicieni, ca si asupra popoarelor europene din bazinul mediteranean, greci si romani.
Istoria Mesopotamiei este o lupta continua pentru hegemonie intre orasele cetati, cel mai important fiind Babilonul si
intre aceste cetati si numeroase popoare nomade, barbare si razboinice, atrase in valuri succesive de stralucirea civilizatiei
mesopotamiene.
Primul stat centralizat ce apare in sudul Mesopotamiei este Sumer
( Kuweit ) cu circa 2.000 ani i.Hr.,cu cetatile: Ur, Urur, Lagas si Nippur. Mai la nord a aparut si statul Akkad cu capitala la
Babilon, care se va extinde ingloband Sumerul. Cele doua ramuri etnice ( sumerienii si akkadienii) au fuzionat, rezultand o cultura
unica, babiloniana, Babilonul devenind cel mai puternic oras din Mesopotamia. Cel de-al treilea centru de dominatie este
reprezentat de asirieni cu capitala la Ninnive.
Orasele mesopotamiene, in perioada sumeriana, s-au format in jurul zigguratelor, edificii monumentale cu caracter
religios, sub forma de piramida in trepte, construite din caramida, pe ultima platforma aflandu-se un templu religios. In perioada
sumero-akkadiana se generalizeaza in Mesopotamia, ornamentarea cladirilor cu bazoreliefuri, statui, ceramica smaltuita, picturi
murale. Pe langa multe opere remarcabile, amintim: taurii innaripati de la palatul Dur-Sarrukin, reliefurile cu scene de vanatoare
de la palatul din Ninnive si leoaica ranita, basorelief din palatul lui Ashurbanipal al II-lea din Ninnive, secolul VII i. Hr., care arata
ca in acea perioada se cunosteau anumite notiuni de anatomie si fiziologie cum ar fi: paralizia trenului posterior in urma leziunii
maduvei lombare si sacrale.
Sumerienilor le este atribuita scrierea cea mai veche din lume, cuneiforma, aparuta pe tablite de argila , cunoscute sub
denumirea de tablitele de la Uruk, in muzeele lumii existand, potrivit unui inventar, aproximativ 300.000 de tablite care contin
informatii diverse. Apogeul utilizarii caracterelor cuneiforme este atins in secolul al II-lea, si anume, in timpul redactarii celebrului
cod al lui Hammurabi, rege babilonian(1728-1686 i.Hr.), acesta fiind cel care a dispus aparitia codului de legi babilonian in scris
cuneiform, intr-un bloc cilindric de bazalt inalt de doi metri expus la muzeul Louvre din Paris. A fost descoperit la Susa in anul
1901, iar inscriptiile sapate in piatra cuprind : un prolog, un text cu 280 de articole de drepturi, proprietati, recompense si un
epilog. Aceasta inscriptie se refera atat la medicina omului cat si a animalelor, reprezentand primele legi scrise din istorie.
Prevederile codului lui Hammurabi in materie de animale:
Acest cod reglementeaza atat practici chirurgicale, cat si veterinare. Pe langa termenul general de munai-su, exista
trecut si medicul de boi, precum si medicul de asini, carora codul le reglementeaza unele responsabilitati astfel:
-Pentru furtul unui animal, hotul plateste de 30 de ori valoarea acestuia, iar daca nu are bani este omorat.
- Daca un bou merge pe drum si loveste pe cineva, cel lovit nu poate cere despagubiri din partea proprietarului, decat in
cazul in care animalul era cunoscut ca periculos.
- articolul 223 prevede ca daca un chirurg executa o incizie adanca, cu un cutit de bronz, unui cetatean pe care-l vindeca,
va primi 10 sekeli de argint. Daca ii provoaca moartea datorita inciziei adanci, sau daca ii inteapa ochiul si omul isi pierde vederea,
chirurgului i se va taia mana dreapta. Cand victima era un sclav, nu i se taiau mainile, dar chirurgul era obligat sa-i cumpere
proprietarului alt sclav de aceeasi valoare.
- conform articolului 224, daca medicul de boi sau de asini a tratat de o boala grava un bou sau un asin si l-a vindecat,
stapanul boului sau asinului va da medicului drept salariu, o sesime dintr-un siclu de argint.
- articolul 225 impunea ambilor medici obligatia conform careia daca au tratat un bou sau un asin de o boala grava si
i-au produs moartea, sa dea stapanului un sfert din pretul boului sau asinului.
Criteriul de apreciere al activitatii medicale este doar rezultatul, fiind rasplatita numai vindecarea, nu si eforturile depuse
de medic in cazurile grele.
Codul Hammurabi are meritul de a fi introdus prima legislatie medicala din istorie si prin pedepsele aspre impuse, de a
fi obligat pe practicieni (chirurgi) sa fie prudenti, exigenti si sa se fereasca a comite greseli.
In vestul Mesopotamiei, la Lagash, astazi orasul Tello, a fost descoperit la sfarsitul secolului trecut, un sigiliu cilindru,
purtat cu un lant si care asigura purtatorului, legatura spirituala cu divinitatea. Pe acest sigiliu, aflat azi la Muzeul Louvre din Paris,
apar incrustati doi zei, diverse instrumente chirurgicale din care unul folosit in obstetrica veterinara, precum si un text implorator:
O, zeu Edin Mungi, care le ajuti pe femele la fatare, Urlugaledina este slujitorul tau. Deoarece Edin Mungi este gasit in
Panteonul sumerian ca zeu al animalelor de pasune, iar invocatia este facuta in favoarea femelelor care nasc, s-a concluzionat ca
Urlugaledina, ce a trait in jurul anului 2050i. Hr.,
in Lagash, era obstetrician veterinar, primul nominalizat de istorie.
Din aceeasi perioada provine si vasul sumerian pe care este reprezentat sarpele ca simbol al medicinei. Acest animal
lunar, simbolizeaza regenerarea ciclica (deoarece naparlirea sa periodica ii asigura capacitatea de a se transforma continuu). El
traieste sub pamant, incarnind spiritele mortilor, cunoaste toate secretele, este izvorul intelepciunii, intrevede viitorul, avand toate
atributele necesare celui care vindeca. Acest simbol sarpele dovedeste eternitatea demersului medical si regenerarea ciclica,
respectiv innoirea continua a stiintei medicale.
Cultul serpilor exista la aproape toate popoarele lumii. In templele lui Esculap, zeul sanatatii la greci, erau crescuti foarte
multi serpi. Simbolul doctorilor este un sarpe incolacit in jurul unui baston. In acele vremuri medicii, pentru a vindeca mai bine
bolile, mancau bucati de sarpe. Pentru oprirea unei epidemii de proportii, la Roma a fost trimis din Epidaurus un sarpe, pe care
oamenii l-au venerat si l-au ingrijit pana la moarte.
Hygeia ,fiica lui Esculap, de la care mostenim cuvantul higiena era reprezentata in arta greceasca de o femeie hranind
un sarpe.
In Egipt, medicii primeau daruri bogate daca aveau puterea de a aduce in patul bolnavului un sarpe. Dupa vindecare,
sarpele se baga intr-un sicriu si se ingropa.
Religia la mesopotamieni este foarte complexa, ea a avut la baza principiul ordinei cosmice impuse de zei, prin norme
prestabilite pe care omul avea obligatia sa le respecte. Acest principiu ia condus pe babilonieni la incercarea de a stabili viitorul
prin doua acte de divinatie:
- practicarea astrologiei;
- practicarea necropsiei pe animale sacrificate, in special oi si iezi, prin
care isi propuneau drept scop examinarea suprafetei ficatului, denumit kabittu, sau se orientau dupa asezarea unor betisoare infipte
in niste gauri pe care le practicasera intr-un ficat artificial din argila, ficat pe care erau reproduse diverse particularitati ti
semnificatia lor. In Mesopotamia si Italia au fost gasite numeroase mulaje din lut, gips, bronz ale acestui organ, unele din aceste
mulaje gasindu-se la British Museum, altul la Muzeul Municipal din Piacenza.
Aceasta divinatie era practicata de haruspici, preoti etrusci si romani priceputi in prezicera viitorului prin examinarea
animalelor sacrificate, ei nebanuind ca aceasta stiinta divinatorie pe care o practicau , reprezenta in fond prima forma de autopsie,
dupa cum afirma P. Magron, in teza sa de medic veterinar sustinuta la Alfort in anul 1948.
Cresterea animalelor
Agricultura si cresterea animalelor au fost ocupatiile cele mai vechi si mai raspandite. Taurinele si ovinele erau
exploatate fie la pasune, fie in stabulatie (semiintensiv), fiind pazite de pastori. In acea perioada, se cunostea conservarea carnii
prin sarare, tabacitul pieilor, prepararea diferitelor tipuri de branzeturi,, iar in hrana animalelor, pe langa pasune, se folosea faina
de peste si stuful tocat marunt. Cele mai vechi documente de acum 3.000 de ani i. Hr. (vechi cilindri, basoreliefuri ornamentale)
reprezinta diferite animale salbatice: cerbi, ursi, boi si mufloni. Un mozaic expus la British Museum apartinand palatului unui rege
din Ur. Prezinta o scena dintr-o laptarie.
O pozitie aparte fata de celelalte animale in Mesopotamia, o are calul. S-au descoperit figurine de cai inhamati s-au
incalecati, statuete din bronz confectionate cu circa 3.000 de ani i. Hr., la Ur si Summer. S-au mai descoperit tablite din lut pe care
se tinea o stricta contabilitate a cabalinelor, pastrandu-se adevarate tabele genetice (pedigree) de selectie dirijata a cailor. In
Mesopotamia, calul va fi intrebuintat exclusiv pentru sarcini de lupta.
Medicina oamenilor si a animalelor
Din tablitele de lut cu inscriptii cuneiforme, datand din jurul anului 2500 i. Hr., reiese ca sumerienii aveau o bogata
literatura medicala. Din texte rezulta ca bolile erau clasificate dupa organul in care evoluau, ficatul fiind considerat centrul
organismului, viata fiind asigurata de sange care se reanoieste dupa consumarea alimentelor.
Arta vindecarii in Mesopotamia apare ca fiind practicata diferentiat:
A-SU era medicul de oameni; MUNAI-SU era medicul de animale.
Din aceasta perioada se constata diversificarea specialitatilor medicale:
- medicina interna, cu o incarcatura total religioasa, era practicata exclusiv de preoti;
- practica chirurgicala, bolile ochiului si medicina pe animale, erau practicate de mestesugari laici, dar si acestia
invocau zeii in favoarea vindecarii pacientilor lor, iar terapeutica, constituita din apa si foc, se confunda cu practicile magice (
purificarea prin imbaiere in fluviile sfinte, Tigru si Eufrat, ungerea cu untdelemn si aprinderea focului ritual).
La mesopotamieni, starea de sanatate sau de boala depindea de o serie de zei.
La sumerieni, principalii zei erau: Anu, Enki si Enlil cu fiul sau Ninib, care era zeul sanatatii.
La babilonieni, principalii zei erau: Ea zeul apelor, fiul lui Marduk implorat in caz de boala si un nepot, Nabu,
considerat patronul stiintei. Zeul medicinei era Ninazu.
Mesopotamienii au practicat: - medicina magico hieratica;
- medicina empirico laica.
Medicina magico-hieratica era practicata de sacerdoti in mod diferentiat: Baru se ocupa de anamneza, diagnostic si
prognostic;
Asipu practica invocarea tip rugaciune si alungarea spiritului malefic;
A-Su era terapeutul propriu-zis care impletea invocarea zeilor cu remediile de tip medicamentos.
Boala era considerata pedeapsa pentru faradelegile comise de bolnavi sau de un popor, idee ce o regasim si la vechii
evrei, preluata apoi de crestinism. Boala este transmisa pe pamant de zei, ei servindu-se de niste spirite malefice care ii vor lovi pe
muritori. Aceste spirite malefice sunt specializate sa atace o anumita parte a corpului (caracteristica a medicinei sumero- asiro-
babiloniana): Utukku boli de gat; Rabisu boli de piele; Ibasu epilepsie; Negral ciuma.
Diagnosticul magic consta in depistarea cu precizie a duhului rau care, singur sau asociat cu alte duhuri, au produs o
anumita boala(idee primitiva a unui diagnostic etiologic diferentiat pe boli si regiuni).
Specificitatea etiologica nu va putea fi inteleasa decat la sfarsitul secolului XIX, odata cu:
- victoria teoriei microbiene(Pasteur, Koch);
- introducerea triadei cauzale: microorganism-leziune-simptom(Babes);
- principiile imunologiei: reactia specifica antigan-anticorp.
Procedeele terapiei magice constau in:
- implorarea zeului vindecator pentru alungarea demonilor;
- purificarea prin imbaiere in apele fluviilor sfinte Tigru si Eufrat;
- transferul bolii intr-un animal mic sacrificat apoi si pus pe trupul bolnavului;
- ungerea bolnavului cu substante urat mirositoare pentru ca duhurile rele sa fuga de la el.
Medicina empirico-laica
Herodot spunea ca babilonienii nu aveau medici, bolnavii erau scosi in piete publice, tratandu-se dupa sfaturile primite
de la trecatorii care au suferit de aceleasi boli.
A-Su, medicul laic pentru oameni si Munai-Su, medicul pentru animale, foloseau urmatoarele remedii:
- vegetale: cedru, smochin, sofran, ceapa, maces crescut pe mormant;
- produse animale: limba de soarece, oase de om, lapte de magarita;
- minerale: gips, creta, pucioasa, praf de drum, praf de casa, pulberi din morminte.
Aceste amestecuri se administrau per os, pe piele, fumigatii, cataplasme.