Dermatofitoze

Dermatofitoza este o afectiune a tesuturilor keratinizate ( stratul comos, parul, unghiile)

produsa de fungi din genurile Epidermophyton, Microsporum sau Trichophyton. Sint recunoscute
in jur de 40 de specii individuale de dermatofite si clasificate in functie de rezervorul lor major
din natura (om, animale sau sol) ca antropofile, zoofile sau geofile.
Dermatofitele zoofile pot produce zoonoze atunci cind oamenii sint expusi la aceste
microorganisme, dermatofitoza fiind considerata una din cele rnai obisnuite boli zoonotice.
Majoritatea dermatofitozelor zoonotice sint produse de trei specii: Microsporum canis
(preluat de obicei de la animalele de companie, in special ciini si pisici), Trichophyton
verrucosum (de obicei preluat de la bovine) ~i Tricho• phyton mentagrophytes var.
mentagrophytes (un or• ganism ubicvitar, cu un larg spectru de gazde, inclusiv rozatoare, animale
de ferrna si de companie ). Infectia se poate contracta prin contact direct cu un mediu contaminat.
In timp ce boala clinica este rareori grava, leziunile pot produce desfigurare si durere, desi
infectiile derrnatofitice zoofile ale omului sint de regula auto• limitante si raspund bine la
tratament.
Combaterea infectiei la animalele domestice este problematica deoarece identificarea si
tratamentul nu sint prea usoare si, adesea, este prezenta o contaminare puternica a mediului cu
material infectant. Imunoprofilaxia este un mijloc atragator de a com bate infectia la animale, iar
in anumite tari, dezvoltarea si utilizarea pe scara larga a vaccinului antitricofitic s-a dovedit a fi o
metoda foarte buna de prevenire a tricofitiei taurinelor.

AGENTUL ETIOLOGIC

Dermatofitele sint un grup inalt specializat de fungi Inruditi, filamentosi, patogeni, care au
in comun capacitatea neobisnuita de a digera si a se hrani cu keratina, Termenul dermatofit se
rezuma la cei trei membri ai celor trei genuri de Microsporum, Tricho• phyton si
Epidermophyton, care produc imbolnaviri prin parazitarea tesuturilor keratinizate (piele, par si
unghii) la om si animale.
Citiva fungi clasificati in aceste genuri sint simpli saprofiti ce traiesc in sol (geofili), care
nu produc imbolnaviri, in timp ce alti fungi keratofili, apartinind altor genuri (ex. Aphanoascus si
Chrysosporium spp.), pot produce uneori irnbolnaviri ale tesuturilor keratinizate.rdar, conform
definitiei de mai sus, in nici unul din aceste cazuri, fungul nu poate fi definit ca dermatofit, in
ultimul caz, infectia fiind denumita dermatomicoza.

PATOGENEZA

Dermatofitele produc unul sau doua tipuri de spori asexuati (conidii) in functie de
conditiile saprofite si, respectiv, parazite de dezvoltare. In timpul cresterii saprofite (in mediu sau
in culturile de laborator) se produc macroconidii (pluricelulare) si/sau microconidii (unicelulare),
care permit identificarea de laborator a speciilor individuale. Totusi, productia acestor spori este
suprimata in timpul ciclului parazitar la om sau animale, producindu-se in loc artroconidii, care
rezulta din segmentarea si fragmentarea hifelor. in timpul ciclului parazitar, poate fi produs un
mare numar din acesti spori rezistenti, ei fiind considerati particulele infectante cele mai
importante ale dermatofitelor.
Diseminarea extinsa in mediu a materialului infectios de la pacientii cu dermatofitoza a
fost bine studiata, acest material functionind ca o sursa majors de infectie si mentinindu-si
viabilitatea timp de mai multi ani. Parul si/sau crustele animalelor infectate cu M. canis sau T
mentagrophytes i~i mentine infectivitatea pina la 18 luni si chiar mai mult, in timp ce materialul
infectant provenit de la T verrucosumi~i mentine viabilitatea intre 18 !uni si 5 ani. Totusi, timpul
de supravietuire depinde de o serie de factori, printre care natura materialului infectant si
conditiile de pastrare. Artrosporii continuti in par, piele sau cruste sint protejati de efectele letale
ale radiatiilor ultraviolete si sint, eel mai probabil, sursa majors a contaminarii persistente a
mediului.
Artrosporii adera putemic la keratins si prezenta keratocitelor si a unor conditii adecvate
de temperatura, umiditate, pH si compusi organici, cum ar fi anumiti aminoacizi si zaharuri,
asigura un mediu favorabil germinarii, care se poate produce in citeva ore. Cu toate acestea, se
crede ca dermatofitele sint incapabile de a penetra epiderma normala, intacta, unde bariera fizica
reprezentata de epiteliul cornos, activitatea fungistatica a acizilor grasi saturati din sebum si
transpiratie ~i epidermopoeza normala creeaza un mediu ostil.
Cind se produce infectia, dermatofitele invadeaza zona keratinei diferentiate sau a
parului, iar un numar de factori favorizanti, printre care macerarea pielii, traume usoare produse
prin frecare sau abraziune si hidratarea crescuta a pielii, vor predispune la boala prin facilitarea
penetrarii elementelor fungice.
Hifele invadeaza tesutul keratinizat printr-o combinatie a presiunii fizice ~i producerea unei mari
varietati de enzime extracelulare, inclusiv keratinaze, peptidaze si lipaze. Pe Iinga facilitarea
penetrarii tesuturilor keratinizate, aceste enzirne intervin in asigurarea nutritiei si declansarea
inflamatiei.
Majoritatea dermatofitelor infecteaza atit stratul cornos, cit si parul (uneori unghiile), dar
parazitarea firului de par nu a fost constatata la trei specii (T concentricum, E. jloccosum si M.
persicolory. Din speciile care infecteaza parul, majoritatea, inclusiv toate speciile zoofile, produc
o infectie ectotricha, in cursul careia fonnarea sporilor se realizeaza in afara si in j um] cortexului
parului. Ca ~i in cazul stratului comos sanatos, proprietatile firului de par matur previn in mod
normal invazia fungica in vivo, astfel ca numai pant! in anageneza este parazitat, iar invazia
fungica se produce adinc in foliculul pilos, unde keratina este imatura, Dupa penetrarea tecii
firului de par, hifele cresc in jos pina la limita superioara a zonei keratogene, citeva dintre hife
penetrind mai adinc inspre baza zonei keratogene. Atit in stratul comos, cit si in par, infectia este
mentinuta doar de cresterea in jos a hifelor care se realizeaza proportional cu prcductia de
keratina noua, cresterea stratului cornos sau a parului favorizind inaintarea portiunilor mai batrine
ale talului fungic.
Desi dermatofitele invadeaza tesuturile keratinizate si sint capabile de a le utiliza drept
sursa nutritiva, natura lor keratinofila este in primul rind influentata de factorii gazdei care previn
invazia si proliferarea spre tesururile vii, mai profunde. Sensibilitatea la ternperatura a
dermatofitelor poate fi unul din factorii care restrictioneaza invazia la nivelul locurilor mai
superficiale, dar in ser sint prezente substante fungistatice puternice (in principal transfer ina
nesaturata), care previn patrunderea 111 adincimea organismului. De asemenea, 2-
macroglubulina poate sa contribuie la acest efect inhibitor prin antagonismul cu keratinazele
dermatofitelor.
Atit la animale, cit si la om, dennatofitele induc raspunsuri imune umorale si mediate
celular, cele din urma fiind considerate cruciale pentru remiterea naturala a bolii si instalarea
imunitatii dobindite. Mecanismele efectoare prin care imunitatea mediata celular duce la
eliminarea organismului nu sint pe deplin intelese, dar se pare ca implica ruperea barierei
epidermice 11onnale, permitind penetrarea factorilor serici inhibitori la locul infectiei, precum si
afluxul neutrofilelor si monocitelor cu activitate fungicida si turnover epidermic crescut, care
conduce la eliminarea organismului invadator.
Durata infectiei la om cit si la animale, variaza considerabil de la individ la individ. La
unii indivizi apar infectii autolimitante de scurta durata, pe cind la altii infectiile pot fi cronice, cu
durate de rnai multe luni sau mai multi ani, fiindrefractare la terapie. S-a remarcat ca, in
general, durata infectiei este invers proportionala cu gradul de inflamatie indus si de
aceea administrarea corticosteroiziloor in doze suficient de mari incit sa suprime
raspunsul inflamator duce la infectii mult mai severe si prelungite. Raspunsul inflamator
limitat din infectiile cronice poate fi, de asemenea, legat de dezvoltarea unui raspuns
mediat celular inadecvat la acesti indivizi.
PERIOADA DE INCUBATIE

In conditii naturale ~i experimentale, perioada de incubatie a dermatofitelor la oarneni si

animale dureaza in mod tipic de la citeva zile la 3 saptamini. Totusi, datorita naturii keratinofile a
sporilor, consecutiv contactului cu indivizi sau cu un mediu contaminat, se poate · produce
contaminarea pasiva a pielii sau parului, astfel ca atit animalele, cit si omul pot fi purtatori
asimptomatici de spori. In unele cazuri, astfel de indivizi pot dezvolta mai tirziu boala clinica.
SIMPTOME
Omul

La om, aspectul clinic al dermatofitozei variaza in functie de localizarea infectiei si este

tipic descrisa ca tinea capitis (infectia pielii capului), tinea barbae (infectia barbii), tinea corporis
( infectia corporala sau a pielii glabre), tinea cruris (infectia regiunii inghinale), tinea pedis
(infectia piciorului) si tinea unguium (infectia unghiei).
Tinea manuum si tinea faciei (infectia miinii si, respectiv, a pielii glabre a fetei) sint
termeni aditionali utilizati pentru a identifica aceste forme de tinea cor• poris. in dermatofitoza
exista o relatie complexa gazda• parazit, iar forma clinica se poate manifesta printr-un spectru de
simptome ce variaza de la leziuni inflamatorii foarte reduse, pina la leziuni severe, uneori chiar
dureroase. Factorii responsabili de marea variabilitate a tabloului clinic nu sint complet intelesi;
totusi, printre determinantii importanti se numara localizareainfectiei ( cea a plantei a si palmelor
avind adesea Cl evolutie cronica, cu modificari usoare ), raspunsul imun ~i specia de dermatofit
implicata. La oameni, pina la 90% dintre dermatofitozele cronice sint produse de T rubrum, in
timp ce infectiile cu specii de dermatofite zoofiletind sa produca leziun.i inflamatorii mai
accentuate, care sufera remisie spontana dupa clteva saptamini pina la citeva luni.
Leziunile clasice de dermatofitoza apar in tinea capi• tis, tinea corporis si tinea barbae,
acestea fiind si localizarile cele mai frecvente ale infectiilor dennatofitice zoofile. Leziunile tipice
se dezvolta centrifug, ca zone circulare, circumscrise de eriteme, cruste si zone de descuamare,
adesea cu marginile proeminente, cu sau fara o arie centrals de vindecare. Infectia este insotita de
alopecie datorita fragilitatii crescute a parului infectat, Leziunile variaza ca dimensiuni si pot fi
singulare sau multiple, 111 ultimul caz zonele afectate putind conflua, generind cimpuri
neregulate de infectie, In regiuni cum ar fi piciorul si pliurile pielii, leziunile pot fi mai putin
circumscrise, iar in tinea pedis si tin ea manuum adesea semnnl major este descuamarea, in timp
ce tinea unguium genereaza adesea unghii distrofice.
Cele trei dermatofite zoofile care produc eel mai adesea dermatofitoza umana (M. canis, T
verrucosum si T mentagrophytes var. mentagrophytes) tind sa produca grade diferite de
inflamatie, Infectiile cu M. canis, desi variabile, sint in general moderat inflamatorii. Dimpotriva,
atit T verrucosum, cit si T mentagrophytes var. mentagrophytesproduc frecvent leziuni
inflamatorii severe, care in tin ea capitis si tinea barbae pot fi frecvent insotite de formarea de
kerion ·- o zona de foliculita acuminata supurativa.
Alte leziuni distincte asociate cu dermatofitoza sint
intilnite ocazional, printre ele numarindu-se favusul (tinea capitis cronies 111 cursul careia,
deasupra unei baze eritematoase, se formeaza cruste mari), dermatofitia granulomatoasa
(incluzind granuloamele lui Majocchi si al lui Wilson; perifoliculita granulomatoasa nodulara
datorata ruperii fol iculilor pilosi infectati) si pseudomicetoamele dermatofitice.
Pseudomicetoamele sint leziuni rare care se aseamana cu adevaratele micetoame enumicotice
(tumefieri subcutanate supurative care contin in puroi granule sau microcolonii ale agentului
etiologic) si care pot fi generate prin ruperea foliculilor pilosi si cresterea consecutiva a
dermatofitelor in tesuturile subcutanate, ducind la un raspuns sever din partea gazdei pu formarea
de pseudogranule.

Animale

Ca si la om, aspectul clinic al dermatofitozei la animale este foarte variabil. La

majoritatea animalelor domestice, leiiunea dermatofitica clasica este similara cu tinea capitis de
la om, cu o zona circulara sau neregulata de alopecie, scuamoasa si crustoasa, cu punct central de
vindecare.
Alte modificari clinice obisnuite includ foliculita, furunculoza, alopecia generalizata cu
scuame si (in special la pisicile infectate cu M. canis) o infectie cronies cu leziuni minore
decelabile doar la examinare foarte atenta, Este frecventa aparitia kerionului la bovinele infectate
cu T verrucosum. La pisici, dermatofitoza se poate manifesta ca o ,,dermatita miliara", iar in
cazul infectiei la nivelul ghiarelor au fost descrise dermatofitia granulomatoasa si
pseudomicetoarne.
Dermatofitele zoofile prezinta o specificitate de gazda variabila, un mare nu mar de
specii fiind izolate de la majoritatea animalelor gazda.
DIAGNOSTIC

Diagnosticul dermatofitozei nu poate fi facut exclusiv pe baza semnelor clinice, iar cele
trei teste eel mai frecvent utilizate pentru confirmarea diagnosticului sint: examinarea parului sub
lumina ultraviolets (Jampa Wood); examinarea rnicroscopica directa a parului, unghiilor sau
scuamelor, ~i cultivarea fungilor.
 Prin iluminare cu lampa Wood, parul infectat cu M. canis, M. audouinii, T. schoenleinii
sau M. ferrugineum, poate produce o fluorescents caracteristica galben-verde si astfel,
examinarea Jeziunilor sau a parului extras din leziuni, poate fi utila.
Fluorescenta indusa de aceste dermatofite este prezenta doar in cortexul si
medulara firului de par infectat in vivo, fiind absenta la hifele si artrosporii invadatori,
scuamele si crustele infectate si in culturile in vitro, inclusiv parul infectat in vitro.
Materialul fluorescent pare a fi identic la majoritatea sau chiar la toate speciile de
dennatofite implicate, dar natura sa precisa este necunoscuta si nu se stie sigur daca
materialul este un metabolit fungic excretat sau alterarea unei substante alterate prezenta
in axul parului.
Nu toate infectiile cauzate de dennatofite produc fluorescenta parului si, atit la om
cit si la animale, au fost raportate proportii variabile de infectii cu M. canis in care nu s-a
observat fluorescents. Motivul pentru variatia uneori mare in prevalenta fluorescentei din
diferitele rapoarte nu este cunoscut, dar poate in• clude factori cum ar f stadiul infectiei,
modalitati diferite de utilizare a lampii Wood, diferente in patogenitate a tulpinilor de M.
canis si diferente in relatiile parazit• gazda. Desi fluorescents se observa doar la un numar
limitat dintre infectiile cu dermatofite, examinarea cu lampa Wood ramine totusi un test
foarte valoros de screening rapid in tinea capitis umana si in dermatofitoza canina si felina
produsa de M. canis. in examinarea cu lampa Wood trebuie avut grija sa se faca o
distinctie corecta Intre fluorescenta asociata cu infecria dermatofitica si fluorescenta
albastruie produsa de utilizarea locals a diferitelor unguente sau de prezenta scuamelor si
crustelor.
Examinarea microscopica directa a parului si/sau a scuamelor este o tehnica
simpla, dar importanta, si prezinta avantajele de a fi rapida si de a fumiza dovezi certe ale
prezentei dermatofitozei daca se gasesc scuame parazitate de par sau piele, desi este
necesara o experienta considerabila pentru a identrfica cu certitudine elementele fungice
~i a le distinge de artefacte. Examinarea materialului se face de regula dupa indepartarea
resturilor keratinice, prin adaugarea de hidroxid de potasiu 10-20%.
Cu o oarecare experienta, in cazul dermartofitozei umane, microscopia directa
poate oferi rezultate pozitive intr-o mare proportie din cazuri. in rnedicina veterinara,
diagnosticul pozitiv se obtine, de regula, in 40-60% din probele care permit izo larea de
dermatofite consecutiv cultivar ii. Sensibilitatea si usurinta in interpretare cu ajutorul
microscopiei directe pot fi crescute, atit in medicina umana, cit si in cea veterinara, prin
utilizarea microscopiei cu fluorescents in cornbinatie cu colorantii fluorescenti, de tipul
calcofluor white care se leaga de elementele fungice.
lzolarea fungilor este considerata ca metoda cea mai sigura de diagnostic pentru
dermatofitoza. Cultivarea materialului reprezentativ pe medii definite, cum ar fi agarul
Sabouraud cu dextroza, are avantajul de a fi, pe linga o tehnica sensibi la si una care
permite identificarea dermatofitului infectant din punct de vedere al morfologiei coloniei,
atit macroscopic cit si microscopic.
Totusi, in unele situatii, cum ar fi tinea unguium, rezultatele culturii fungice sint
adesea nega• tive, subliniind importanta celorlalte tehnici aditionale de diagnostic, cum ar
fi microscopia directa, In mod normal, la temperatura de 25-30°C, coloniile apar in
general dupa 7 zile. De regula, culturile sint mentinute timp de 2-3 saptamini inainte de a
fi eliminate. Cresterea majoritatii dermatofitelor este inhibata de temperaturi mai ridicate,
dar in cazul speciei T verrucosum temperatura optima de crestere este de 37°C.
Mediul test pentru dermatofite (DTM) a fost descris de Taplin si co lab. ( 1969) si
incorporeaza rosu fenol drept indi• cator de pH. Folosirea acestui mediu se bazeaza pe
faptul ca utilizarea de catre fungi a proteinelor con• duce la producerea de metaboliti
alcalini (conferind o coloratie rosie mediului), in timp ce utilizarea de glu• cide conduce la
formarea de metaboliti acizi (mentinind sau transformind culoarea mediului in galben).
In general, dennatofitele utilizeaza mai intii proteinele din mediu, producind
colorarea rosie a acestuia, utilizarea glucidelor facindu-se rnai tirziu, ceea ce are ca urmare
reintoarcerea la culoarea galbena a rnediului. in con• trast, majoritatea celorlalti fungi
utilizeaza la inceput
glucidele, mentinind astfel coloratia galbena a mediului si doar mai tirziu metabolizeaza
proteinele. Mediul test pentru dermatofite a fost conceput pentru a permite o evaluare a
modificarii culorii in raport cu ,aparitia coloniilor fungice, pentru a perrnite diagnosticul
derrnatofitozelor fiirii a fi nevoie de cunoasterea detaliata a morfologiei fungilor. Totusi,
deoarece DTM poate afecta cresterea caracteristica a dermatofitelor, inc luz ind
suprimarea producerii de conidiii subcultivarea pe agar Sabouraud cu dextroza ar putea fi
uneori necesara pentru confirmarea naturii unui izolat si identificarea speciei. In plus, s-a
descoperit ca unele dermatofite, poate tulpini metabolic atipice, nu produc o modificare
timpurie a culorii DTM. Astfel, rezultatele cultivarii pe DTM necesita o interpretare foarte
atenta, utilizarea acestui mediu implicind, totusi, unele cunostinte de micologie.

TRATAMENT
Tratamentul infectiilor umane

Tratamentul dermatofitozei este dependent de sindromul clinic si de raspunsul la

tratament. In general, lezi1i1nile focale recente ale pielii glabre pot f tratate local, in timp ce
tratamentul sistemic este recomandat in cazul infectiilor cronice sau extinse si in cazurile de tinea
capitis si tinea unguium.
Acolo unde se utilizeaza tratamentul sistemic, terapia locala poate fi un adjuvant util, de
exemplu in tinea capitis, terapia locals poate reduce diseminarea particulelor infectioase in
mediu. De asemenea, pentru a reduce contaminarea mediului in tinea capitis, s-a recomandat
taierea parului in jurul leziunii. in tabelul 69.4 sint prezentati o serie de agenti utilizati frecvent in
tratamentul dermatofitozelor.
Acolo unde infectiile secundare insotesc dennatofitoza, terapia antifungica specifics ar
trebui combinata cu o terapie antibiotics corespunzatoare.