Montaillou, sat occitan

august 15, 2012 de vicuslusorum

Nu pot intelege si nici accepta cum cineva poate sa citeasca eficient un roman in cadru medieval din Umberto Eco si sa nu fii auzit de scoala Annales (tot la fel cum pentru a intelege esoterismul lui Eco ai
avea nevoie de operele doamnei Francis Yates), una dintre cele mai prolifice scoli istoriografice din secolul trecut. Detin o mica biblioteca medievala acasa, minata de goluri bibliografice mari totusi, in care
troneaza unul dupa altul Marc Bloch, Lucien Febvre, Fernand Braudel, George Duby, Jacques Le Goff, Pierre Chaunu, Roger Chartier si Emmanuel Le Roy Ladurie. Despre Le Roy Ladurie si capodopera
sa Montaillou, sat occitan de la 1294 la 1324 s-a discutat adesea ca o varianta largita a microistoriei, similara in directia unui Carlo Ginzburg din Branza si viermii. Distinctia ce separa cele doua abordari
provine din dimensiunea investigatiei: in timp ce Le Roy Ladurie redacteaza monografia unui sat de 200-250 de locuitori in decursul a trei decenii, Ginzburg scrie o biografie taraneasca din care deduce si
induce atribute ale civilizatiei agricole medievale din Italia de nord, atribute care nu sunt chiar atat de veridice pe cat ne-am dori. Asemanarea dintre cele doua lucrari este izbitoare: ambele se inalta pe
manuscrisele Inchizitiei, cea care, in zelul sau de slujbasa a rugului, inregistreaza fara voie si indirect date esentiale cu privire la viata de toate zilele a lumii investigate romano-catolic.

Ce este atat de palpitant in cartea lui Le Roy Ladurie, crescuta exclusiv din documentele muncii de inchizitor a unuia din papii de la Avignon acum sapte sute de ani, Jacques Fournier? Le Roy Ladurie,
devotat misiunii scolii sale istoriografice, inclina spre o istorie totala a satului Montaillou, una in care mentalitatile reies din evenimente istorice datate si indica structurile de adancime ale lumii rurale din
Evul Mediu occitan, deci din Languedoc, asa cum s-a prelungit in durata lunga a istoriei (Le Roy Ladurie arata, ca fapt divers, ca in momentul scrierii lucrarii sale, la finalul anilor 1960, inca mai existau
nume in Montaillou care trimit direct la cele ce populau satul in jurul lui 1300, dar nu creaza dintr-o coincidenta o cronologie fictiva). In cuvinte mai simple, Le Roy Ladurie povesteste, pe capitole superb
segmentate, despre viata economica, raporturile politice si de putere, cutumele si obiceiurile, religia, dar si viata intima (cum s-ar spune azi) a satenilor din Montaillou. Procedand in acest mod,
prejudecatile despre fanatismul religios al Evului Mediu ies la iveala facil. Stramosii francezilor din Pirinei, la granita cu Catalonia, erau oameni la fel de fascinanti ca cei mai multi dintre noi: Le Roy Ladurie a
intentionat sa nareze o istorie a celor care adesea tac in istorie si apar ca grupuri anonime in manualele noastre scolare cand ni se preda istoria ca fapt implinit. O istorie a oamenilor simpli, una reala si fara
ditirambi eroici, era exact ce avem nevoie sa mai citim din joi in Pasti.
Cartea are la randul sau o intriga ce ar putea sa fie preluata intr-un roman prost, dar Le Roy Ladurie, cu vana academica, trece peste aceste chestiuni, cu toate ca ii fac monografia picanta si interesanta:
practic, Jacques Fournier, pe atunci episcop de Pamier si viitor papa al crestinatatii apusene supranumit Benedict al XII-lea, zdrobeste cu pumnul sau de Inchizitor comunitatea taranilor din satul montan
Montaillou, situat la 1300 de metri inaltime, din cantonul Ax-les-Thermes si arondismentul Foix, pe valea de sus a raului Ariege, pe motiv ca ar fi un focar de erezie albingeza, deci de catarism, boala mult
urata de cler inca de la 1200 si pentru care Biserica se face vinovata de cateva timpurii pogromuri medievale intolite sub armura cruciatilor. Amorul curtenesc exprimat prin poezia provensala, credea Denis
de Rougemont, are multe in comun cu erezia catara, dar pozitia sa este la randul sau contestata (printre alti istorici de H.-I. Marrou intr-o incantatoare carte, Poezia trubadurilor). Dar taranii din Montaillou,
analfabeti in cea mai mare parte (cu exceptia preotului din sat si a fratelui sau,bayle un fel de judecator al seniorului nobil stapan peste sat al locului), sunt departe de subtilitatile elitelor culturale ale
timpului, de obicei situate in targuri si orase, unde viata detine o diversitate mult mai mare decat intr-un sat montan, multa vreme uitat de lume, dar nu atat de departe de ochii Bisericii Romano-Catalice si
ai inchizitiei din Carcassonne, orasel prin care si-n prezent se scurge raul Aude. Jean Fournier intervine in forta, ii aresteaza pe toti adultii din sat, pe motiv de erezie, si ii interogheaza, pe unii pedepsindu-i
cu inchisoarea, altora luandu-le viata.
Ce afla curiosul episcop si implicit noi prin intermediul istoricului Le Roy Ladurie, un vorbitor cu mortii al veacului nostru? Cateva ceva despre fratii buni ai ereziei catare si enorm de multe despre viata
cotidiana la tara in Evul Mediu. Aflam de pilda ca taranii din Montaillou nu se spalau aproape niciodata (dar se despaducheau la fel de des cum ne taiem noi unghiile) si ca erau victimele pe capete a
sumedenii de epidemii care le scurtau vietile pana la o medie indecenta de 40 de ani. Nu prea existau batrani in medievalul Montaillou, iar batranele ajungeau sacre doamne peste un matriarhat satesc de
sorginte folclorica. Aflam in plus ca o casa cu etaj insemna o gospodarie bogata in acele timpuri, dar si ca moneda (de slaba circulatie intr-o economie bazata inca pe troc) care circula in Montaillou era
batuta in indepartatul Ile-de-France, ceea ce indica o anumita centralizare incipienta a statului francez datand cu multe secole in urma. Aflam, de asemenea, fara sa ne simtim cumva stanjeniti, ca barbatii
(mai putin itinerantii ciobani, constransi la celibat) se casatoreau dupa 25 de ani (cand prindeau cheag la punga) cu fete de 14-15-16 ani, de regula dupa prima menstruatie, ceea ce explica institutia larg
raspandita a vaduvelor in epoca medievala (parca si Chaucer are un personaj vaduva-sotie in Canterbury Tales) sau a nevestelor care ingroapa 2-3 soti. Aflam ca omul medieval este superstitios din fire si
dispus sa creada in vraji si miracole babesti, dar nu mai putin crestin, un crestin cu mari spatii albe in educatia sa dogmatica, educatie (adevarat, corcita cu erezia transmisa pe cale orala) care permite o
relativa laxitate sexuala si comportamentala, similara cu ce se intampla si cu noi in prezent, doar ca fara motivatia liberala cu care ne laudam noi. Aflam o multime de maruntisuri despre cat de redusa era
mentalitatea satenilor vis--vis de spatiu geografic si timp, despre modul in care isi iubeau copiii (destul de similar cu al nostru, doar mai distant, tinand cont de mortalitatea infantila tulburator de ridicata)
sau despre consolamentumul eretic de dinaintea mortii (ceva apropiat maslului la noi) si a postului negru absolut de dinaintea ultimei suflari (endura in limba muntilor). Cel mai important element al vietii
rurale il constituie familia si casa (domus in latina) care traiesc intr-o subzistenta economica (taranii nu au constiinta unei etici a muncii in vederea unei ulterioare imbogatiri chestiune protestanta aparuta
ulterior) in care lenea relativa este alternata cu procrearea unor urmasi dispusi sa perpetueze domusul, cu cat mai multi (barbati, fetele saracind prin dota domusul) cu atat mai bine (mana de lucru
indestulatoare pentru muncile anuale obligatorii, de obicei sezoniere, mestesugurile fiind subreprezentate la sat). Este o grozavie sa pot stoarce opulenta textului istoricului francez!
Biserica este celalalt actor decisiv al feudalismului montan din Montaillou: plina de frati vagabonzi care din cersetorie se imbogatesc si de preoti venali pusi pe vandut indulgente, Biserica romano-catolica
atrage ura si antipatia localnicilor din Montaillou. Biserica percepe o dijma anuala din avutul taranilor care o imbogatesc fara drept de apel. Camatarii sunt iarasi detestati, ceea ce combinat cu originea
evreiasca a ultimilor da nastere la un adanc antisemitism in targurile si oraselele de pe ambele parti ale Pirineilor. Cazurile de preoti desfranati, desi minore ca pondere din cler, sunt deranjante social, in
ochii enoriasilor. Dar preotimea, indeosebi la sate, este compusa din singurii oameni educati si, de aceea, stapinii satelor, cei care joaca rolul atat de interfata cu societatea inglobanta din afara, cat si cei
care pot inlesni mantuirea sufletelor in viata de apoi. Inutil sa adaug ca preotul comite acte de despotism aberant in comunitatea/colectivitatea rurala: Pierre Clergue, preotul satului Montaillou, este, alaturi
de fratele sau bayle, cel mai bogat si cel mai influent om din sat. Eretic, cinic, materialist si, mai presus de orice, obsedat sexual (sau, oricum, cu un libido care ii permite sa insiruie o duzina de amante din
mica societatea pe care o pastoreste), Pierre Clergue isi apara domusul si-l extinde pana la a totaliza mai bine de 20 de membrii (cam o zecime din populatia sateasca). Le Roy Ladurie demonsteaza la
urma urmei in monografia satului francez ceea ce este comun civilizatiei mediteraneene (si Levantul ferice se lasa prins in reteaua sa mentalitara) in ansamblu: oikosul (casa la greci) este chintesenta vietii
medievale. Casa si familia trebuie ajutate sa creasca, iar orice alt domus in afara celor compuse din prieteni, cumetri si aliati (casa si familia adunate intr-un cuvant) trebuie depasite, subjugate, inlaturate
chiar prin omucidere (crima este o vendetta justificata in Montaillou). Sociologic, societatea taranilor (vulgus pecus) este una a clanurilor mafiote, care colaboreaza cu starile sociale superioare (seniorul,
episcopul), in vederea sustinerii sau infrangerii altor clanuri. Sicilia actuala pare a fi modelul originar al Europei de Sud inca din secolul al XIV-lea.
Ce confera farmec si splendoare cartii lui Le Roy Ladurie sunt oamenii, atat de vii si de asemanatori noua in fond, nu si-n forma. Religia, teroarea inchizitoriala, saracia ubicua, moartea ca amenintare de
fiecare zi nu rapesc nimic din vanzoleala umana a locuitorilor analfabeti din Montaillou. Inteligenta si prostia lor sunt, schimbate conform epocii, identice cu ale noastre. Relativismul lor practic si batosenia
lor principiala ne definesc si atunci ca si astazi. Daca Le Roy Ladurie nu ar fi pe ici-colo amorezat de taranii sai eretici (de parca ar fi un intelectual sindicalist care isi apara proletarii, a caror originalitate
este subliniata dragastos) si nu ar scoate in relief doar coruptia Bisericii (anticlerical ca un republican de moda veche, adept al divinitatii ca emanatie spirituala a societatii influenta lui E. Durkheim este a
priori), opera sa ar fi fara cusur. Dar fara a fi perfecta (ca acei parfait din volum), Montaillou, sat occitan de la 1294 la 1324tine de registrul lecturile istorice obligatorii.