www.referat.

ro

Principiul reprezentării
Formarea şi fundamentarea teoretică, ca şi transpunerea în acte constituŃionale a
principiului reprezentării sunt ulterioare aplicării sale, în forme diverse, în organizarea
politică a statelor lumii. Acceptarea sa, ca principiu şi practică de desemnare a
guvernanŃilor, este în strânsă conexiune cu teoriile moderne privind suveranitatea
(democraŃia) şi are la bază ideea că poporul nu poate exercita direct întreaga gamă de
atribute de conducere, de putere statală, întrucât aceasta presupune diversificarea şi
specializarea actelor de guvernare. Pe de altă parte, în societăŃile moderne nu este de
conceput ca poporul (format din zeci sau sute de milioane de indivizi) să se guverneze pe
sine, prin proceduri care să permită fiecărui cetăŃean accesul liber şi egal la guvernare.
Poporul, care deŃine puterea supremă - spunea Montesquieu - trebuie să facă el
însuşi tot ceea ce poate îndeplini bine, iar ceea ce nu poate îndeplini bine, trebuie să facă
prin împuterniciŃii săi. Aceştia nu sunt împuterniciŃii săi, dacă nu-i desemnează el însuşi,
aşa că este un principiu fundamental al acestui guvernământ ca poporul să-şi desemneze
împuterniciŃii, adică diegătorii .Şi în regimurile monarhice absolutiste, şeful statului îşi
asocia la guvernare pătura socială pi Ivilegiată, ai cărei exponenŃi, desemnaŃi de acesta
potrivit bunului său plac, participau la guvernare exercitând autoritatea de stat în numele
monarhului .
Formularea principiuhi reprezentării este motivată politic de lupta burgheziei
împotriva monarhiei absolutiste şi a privilegiilor social-economice şi politice ale clasei
nobiliare, legată prin toate firele de instituŃia regalităŃii. In fazele de pionierat ale luptei
revoluŃionare moderne, burghezia nu a putut accede la putere decât în alianŃă cu poporul,
în special cu categoriile sociale legate de breslele meşteşugăreşti, ale căror interese
economice şi politice pretindea că le reprezintă.
În esenŃa sa, principiul reprezentării s-a format ca o modalitate practică prin care
poporul (în accepŃiunea pe care această noŃiune a avut-o în fiecare epocă istorică) a
participat direct (democraŃia directă) sau indirect (democraŃia reprezentativă) la
dezbaterea şi adoptarea unor decizii de interes general.
Formele, instrumentele şi procedura prin care s-a realizat reprezentarea în înŃelesul
ei modern, s-au cristalizat într-un lung proces istoric, începând cu secolul al XlII-lea. Se
poate spune că principiul reprezentării a căpătat o formă definitivă la sfârşitul secolului al
XVIII-lea.
Conceptual, reprezentarea constă într-un transfer de putere sau de voinŃă politică de
către depozitarul legitim al acesteia - poporul, în teoria politică modernă - unui individ sau
unui grup desemnat de colectivitate prin proceduri electorale repetate periodic, la care au
acces în condiŃii de egalitate juridică cetăŃenii care îndeplinesc anumite condiŃii.
Participarea prin reprezentare a poporului la treburile publice, constituie substanŃa
democraŃiei reprezentative. în esenŃă, aceasta este o formă de guvernare a statului în care
puterea suverană a naŃiunii nu se exercită direct de către aceasta, ci prin intermediul
forului legislativ ales periodic de către cetăŃeni. Parlamentul exercită doar o parte din
atributele de suveranitate, şi anume cele care se referă la adoptarea legilor. MagistraŃii, ca
şi funcŃionarii publici, care formează aparatul puterii executive, nu au calitatea de
reprezentanŃi ai poporului. O observaŃie se impune, din această perspectivă, în privinŃa
membrilor Guvernului în regimurile parlamentare: în aceste regimuri, miniştrii sunt, de
regulă, şi membri ai Parlamentului, iar Guvernul este expresia voinŃei forului legislativ.
în privinŃa lor, se poate accepta ideea că ei reprezintă indirect naŃiunea, prin intermediul
Parlamentului.
Fundamentarea ştiinŃifică a conceptului modern de reprezentare a putut fi posibilă
numai în condiŃiile triumfului principiului suveranitaŃii poporului, declanşat în Europa de
revoluŃiile burgheze din Anglia şi FranŃa, iar în America, de războiul de independenŃă al
coloniilor engleze împotriva Coroanei britanice.
Reprezentarea are, deopotrivă, conotaŃii juridice şi politice. ConŃinutul juridic al
reprezentării depinde de concepŃia teoretică a suveranităŃii. In gândirea revoluŃionarilor

1
www.referat.ro

francezi, suveranitatea a fost atribuită fie poporului , fie naŃiunii . Dacă atribuim
suveranitatea poporului (practic fiecărui individ) aceasta nu poate fi exercitată decât în
mod direct, ceea ce exclude chiar ideea şi cerinŃa de reprezentare. Dimpotrivă, dacă
considerăm că suveranitatea aparŃine naŃiunii, voinŃa şi puterea politică ale acesteia nu pot
fi exprimate decât prin reprezentare, fiecare reprezentant al naŃiunii exercitând puterea
delegată în numele şi pe seama acesteia. Dintr-o asemenea perspectivă, naŃiunea fiind
suverană, nici un individ sau grupare de indivizi nu pot invoca un drept propriu, de a
exercita o autoritate oarecare .
ReprezentanŃii naŃiunii personifică însăşi naŃiunea. Potrivit unei asemenea
concluzii, reprezentanŃii nu sunt simpli mandatari ai indivizilor care compun naŃiunea,
chiar dacă sunt desemnaŃi de aceştia. După ce au fost aleşi, reprezentanŃii sunt
independenŃi de corpul electoral. Printr-o procedură electivă, reprezentanŃilor naŃiunii li se
conferă exerciŃiul suveranităŃii, fiind însă esenŃial ca prin ConstituŃie să fie circumscrise
cu precizie limitele competenŃelor celor desemnaŃi prin sufragiu electoral. VoinŃa
reprezentanŃilor naŃiunii nu este voinŃa naŃiunii, căci aceasta este o entitate abstractă.
Singurul moment în care este exprimată voinŃa naŃiunii este momentul desemnării
reprezentanŃilor. Ca atare, fiecare reprezentant exprimă o voinŃă proprie, care trebuie însă,
să corespundă intereselor generale ale naŃiunii. în caz contrar, reprezentanŃii nu vor mai fi
reînvestiŃi în această calitate.
În ceea ce priveşte semnificaŃia politică a conceptului de reprezentare, aceasta
rezidă în acŃiunile burgheziei pentru înlăturarea absolutismului monarhic şi reducerea
rolului şi autorităŃii Coroanei la rolul unui funcŃionar, căruia nrliunea îi încredinŃează
atribuŃii speciale. Totodată, beneficiind de s ructuri reprezentative cărora li se conferă
dreptul de! a legifera, burghezia îşi asigură instrumentele sigure ale guvernării. Dacă
adăugăm a aceasta unul dintre principiile regimului parlamentar, potrivit căruia Guvernul
trebuie să fie expresia legislativului, avem reprezentarea perfectă a schimbării titularului
dreptului de guvernare: în locul regelui absolutist, societatea este condusă de
reprezentanŃii burgheziei. Pe măsură ce se impune votul universal, se deschid cu adevărat
căile de reprezentare reală a populaŃiei, astfel încât parlamentele nu mai sunt compuse din
categorii elitiste ale burgheziei liberale (rezultat al sufragiului cenzitar), ci din
reprezentanŃii tuturor claselor şi categoriilor sociale.
Forme embrionare ale structurilor reprezentative, cristalizate la începutul
mileniului II, s-au întâlnit în Europa în secolele ce au urmat căderii Imperiului roman.
Astfel, la triburile saxone se convocau adunări ale înŃelepŃilor (witenagemot), în care se
adoptau decizii de interes general. TradiŃia witenagemotului este ulterior extinsă în
Britania, începând cu secolul al V-lea, de către triburile germanice cuceritoare .
AtribuŃiile acestor adunări compuse din „vithanF (înŃelepŃi) şi proprietari de pământ
(„thanes") constau în aprobarea unor decizii ale regelui, adoptarea unor măsuri (norme) de
interes general, stabilirea alianŃelor, perceperea impozitelor, soluŃionarea litigiilor etc. Se
consideră că witenagemotul a constituit germenii parlamentului englez .
în FranŃa, locul vechilor adunări deliberative care formau Curia regis, în timpul
Imperiului Carolingian, este luat de „placita generalia " („Plaides generaux"), convocată
cu regularitate de monarh. Ea era compusă din clerici şi seniori . Placita generalia avea
caracter aristocratic, întrucât reunea doar marii nobili ai Coroanei . Acest organism era
convocat de două ori pe an: primăvara şi toamna. Cea mai importantă era întrunirea din
primăvară, în care se adoptau decizii de interes general. Cel mai cunoscut organism era
Consiliul Regelui, în cadrul căruia se adoptau cele mai importante decizii. Nu exista o
procedură bine stabilită pentru convocarea la lucrările Consiliului. Regele convoca
persoanele pe care voia să le consulte. Pe măsură ce statul se centralizează, iar puterea
regelui devine absolută, acesta convoacă Consiliul după bunul său plac.
La sfârşitul sesiunii, monarhul adresa o „admonitia generalis", care consta într-o
dare de scamă (raport) conclusivă, cu privire la problemele dezbătute şi dintr-un program
de acŃiune pentru viitor.
Din secolul al XH-lea, munca efectivă în adunarea nobililor era asigurată de
personal specializat şi retribuit (clerici şi laici de condiŃie modestă), recrutaŃi în funcŃie de
competenŃă în materie de gestiune administrativă şi financiară sau de pregătire juridică.

2
www.referat.ro

Personalul de specialitate era numit de rege. Curând, activitatea adunărilor se spe-

cializează pe domenii, ceea ce atrage după sine divizarea lor în organisme noi, care se
bucură de autonomie şi cărora regele le fixează atribuŃii speciale (Tribunal regal,
Parlament, Camera de Conturi) .
In FranŃa, iniŃial, Parlamentul a răspuns unor sarcini judiciare şi a funcŃionat ca
instanŃă de apel („Curia in parlamento") . La mijlocul secolului al XlII-lea, Curia in
parlamento îşi stabileşte sediul la Paris şi se delimitează complet de celelalte componente
ale adunării.
Izvoarele istorice atestă că, uneori, regele convoca la reuniunile Curiei (placida
generalia) şi pe nobili, în acest caz, curia fiind denumită „Curia solemnis". în anul 1302,
regele Filip cel Frumos convoacă Curia solemnis, la care participă, pe lângă marii seniori
şi baroni, prelaŃi din clerul inferior şi reprezentanŃi ai oraşelor privilegiate de Coroană .
Istoricii afirmă că, în 1302, se poate vorbi de reuniunea Stărilor generale, care,
ulterior, au fost convocate cu regularitate . In secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Stările
generale se reunesc frecvent, în special pentru a vota subsidiile necesare Coroanei. La
sfârşitul Evului Mediu, Stările generale impun monarhilor să fie convocate chiar îm-
potriva voinŃei acestora .
RevoluŃia franceză de la 1789 a marcat principiul reprezentării şi victoria deplină
a regimului parlamentar . Articolul 3 al DeclaraŃiei drepturilor omului şi cetăŃeanului din
26 august 1789 ne arată că „principiul oricărei suveranităŃi rezidă esenŃialmente în
naŃiune. Nici un corp, nici un individ nu poate să exercite o autoritate ce nu ar emana de
la ea în mod expres". La 5 mai 1789, la Versailles, sunt convocate Stările generale, având
ca rol „reglementarea statului". La propunerea abatelui Sieyes, Stările se proclamă
Adunarea NaŃională -adevărat forum al suveranităŃii naŃionale - şi decid la 20 iunie 1789
să adopte ConstituŃia FranŃei.
LegislaŃia electorală subsecventă constituŃiilor scrise, adoptate în FranŃa începând
cu 1791, a prevăzut votul cenzitar, lărgit ulterior şi înlocuit în cele din urmă cu votul
universal, pe baza căruia parlamentele au fost constituite din reprezentanŃi desemnaŃi pe
cale electivă.
în Anglia, formarea Parlamentului a cuprins mai multe etape, fiecare dintre ele
fiind marcată de raportul de forŃe între burghezie şi Coroană. IniŃial, regele convoca Marele
consiliu (Magnum concilium), organism cu caracter aristocratic, al cărui rol principal
consta în stabilirea impozitelor.
După exemplul regilor francezi, care au convocat la sesiunile Curiei regis
nobilimea inferioară şi reprezentanŃi ai oraşelor, regele Angliei, Eduard I (1271-1307), a
convocat la reuniunile Marelui consiliu (1295) pe cavaleri şi reprezentanŃii comitatelor,
precum şi reprezentanŃi ai clerului inferior . în acest mod, s-au instituit două criterii de
recrutare în Marele consiliu: criteriul apartenenŃei la o anumită clasă socială, existent chiar
de la începutul înfiinŃării acestui organism şi criteriul teritorial, întrucât noii membri ai
Marelui consiliu proveneau din anumite unităŃi administrativ-teritoriale. Această nouă
modalitate de recrutare a avut două consecinŃe importante:
a) conştientizarea nobilimii că deŃine un drept ereditar, care trebuie menŃinut, de a
participa la reuniunile consiliului;
b) apariŃia ideii că nobilimea de rang inferior şi oraşele au căpătat dreptul de a
participa la adoptarea unor măsuri de interes general, drept care poate fi, însă, retras
oricând de rege, dacă nu se vor lupta pentru apărarea, consolidarea şi extinderea lui.
Şi pe planul responsabilităŃii actului de participare la reuniunile consiliului s-au
produs schimbări remarcabile: dacă fiecare senior feudal participa în nume propriu astfel
încât măsurile adoptate îl priveau şi, eventual, îl afectau direct, în privinŃa reprezentanŃilor
oraşelor, măsurile adoptate de consiliu şi cu participarea acestora afectau întreaga
colectivitate pe care fiecare dintre ei o reprezenta. S-au creat astfel germenii legăturilor
dintre reprezentanŃi şi cei care îi desemnau.
Prin lărgirea componenŃei Marelui consiliu s-au creau premisele structurării
intereselor sociale. Pe de o parte, regele şi exponenŃii nobilimii exprimau interese cu
caracter aristocratic, chiar dacă unele dintre ele erau favorabile întregii populaŃii (de
exemplu: măsuri privind apărarea, înzestrarea oştirii), iar, pe de altă parte, începeau să fie

3
www.referat.ro

reprezentate interesele burgheziei, aflate în concurenŃă cu cele ale nobilimii . Nobilimea

s-a constituit, în temeiul solidarităŃii sociale şi a intereselor comune, într-o adunare
exclusivă (Camera înaltă), iar cavalerii şi reprezentanŃii burgheziei şi ai clerului inferior
într-o adunare inferioară (Camera Comunelor). Cele două camere, deşi aveau baze de
recrutare diferite, deŃineau practic funcŃii similare. Divizarea Marelui consiliu în două
camere s-a produs în anul 1327.
între Camera Comunelor şi Camera înaltă (Camera Lorzilor) a existat un
permanent conflict, în care treptat rolul Camerei înalte s-a erodat în dauna camerei
inferioare.
Scopul principal al celor două camere era perceperea impozitelor. Pe de altă parte,
regele avea ocazia să aducă la cunoştinŃa întregii populaŃii, prin delegaŃii reprezentaŃi în
Camera Comunelor, diferite aspecte ce priveau politica de stat. Procesul de cristalizare a
sistemului reprezentativ în Anglia ?. cunoscut etape distincte. Nota comună a acestora o
constituie însă ascensiunea graduală a Camerei Comunelor şi accentuarea trăsăturilor
moderne ale principiului reprezentării. Se poate spune că, la sfârşitul secolului al XVII-
lea, Parlamentul devine o instituŃie politică de necontestată importanŃă a statului englez.
Practica convocării de către monarh a unor adunări deliberative, având rolul de a
obŃine astfel consimŃământul tuturor stărilor sociale pentru stabilirea cuantumului
impozitelor ori pentru a hotărî în problemele importante pentru viaŃa de stat (declararea
războiului ori încheierea păcii, probleme ale dinastiei etc.) nu era întâlnită în Evul Mediu
doar în FranŃa şi Anglia. Se poate spune că aceasta era o practică generală a statelor feudale
în secolele XIV-XVII, rezultată din tradiŃii proprii statelor respective sau receptată de la
alte state. în regatele spaniole, viaŃa constituŃională este puternic influenŃată de normele de
organizare a sinoadelor catolice, la care participau, sub preşedinŃia suveranului, toŃi
episcopii şi puteau asista reprezentanŃi ai nobilimii .
Cucerirea arabă a avut ca urmare, între altele, imprimarea unei tradiŃii
democratice de consultare a populaŃiei în probleme de interes public şi a unor practici de
descentralizare. Din tradiŃiile de organizare constituŃională, rămase în diferitele straturi de
cuceritori ai regiunilor spaniole, a rezultat practica reprezentării populaŃiei în adunări
deliberative, care aveau rolul de a stabili impozite, de a decide măsuri împotriva
abuzurilor sau de a adopta hotărâri în diferite probleme politice. în Castilia şi Aragon
sunt menŃionate Stări generale, cel puŃin din secolul al XH-lea . In Castilia, cea mai
veche adunare a stărilor generale („Cortes") a fost convocată în anul 1169, la Burgos. în
Aragon, prima convocare a Stărilor generale este în 1134 . InstituŃii similare se întâlnesc şi
în Ńările scandinave, iar în Europa Centrală, în regatele Ungariei şi Poloniei .
Principatele române au făcut parte din acelaşi circuit medieval de valori politice şi
cutume constituŃionale. ExistenŃa diferitelor stări sociale este menŃionată în documente
istorice . Chiar şi denumirea de „stări" se consideră că provine de la termenul latin „status'
. ReprezentanŃi ai acestora erau convocaŃi de domn în cadrul adunărilor obşteşti,
organisme care aveau un rol foarte important în alegerea domnitorilor şi perceperea
impozitelor. Ele erau convocate numai în situaŃii speciale. în rest, domnul era înconjurat
de sfatul domnesc, alcătuit din „boierii mari şi mici".
In secolele următoare, rolul adunărilor obşteşti reflectă raporturile de forŃă între
principate şi Imperiul otoman .
Ca o concluzie, se poate spune că, în fiecare Ńară, principiul reprezentării a parcurs
un proces de cristalizare şi consolidare, asemănător ca rol, sistem de recrutare şi stadii de
dezvoltare. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea,
parlamentele se recrutează în principal pe bază de alegeri, corpul electoral cunoscând el
însuşi un proces de extindere continuă pe măsura lărgirii sufragiului cenzitar şi înlocuirii
acestuia, după primul război mondial, cu votul universal. în felul acesta, parlamentele şi-
au consolidat continuu legitimitatea, impunându-se ca simbol al suveranităŃii naŃionale,
care a înlocuit definitiv suveranitatea monarhului .
Ca formă indirectă de reprezentare în regimurile parlamentare se impune
Guvernul învestit de Parlament cu votul de încredere şi responsabil în faŃa acestuia. In
acest fel, se poate spune că sistemul de guvernare pe baze reprezentative a căpătat

4
www.referat.ro

conotaŃii moderne, concretizate în organizarea periodică a alegerilor generale, libere şi

democratice şi învestirea, de către reprezentanŃii naŃiunii, a membrilor Guvernului.

Principiul legalităŃii
Principiul legalităŃii presupune, în primul rând, ca cele mai importante relaŃii
sociale să fie reglementate prin norme juridice generale şi impersonale, emise de un
organism reprezentativ (parlament), ales periodic şi în mod democratic şi care exprimă în
mod real voinŃa şi interesele fundamentale ale naŃiunii. în al doilea rând, principiul lega-
lităŃii presupune ca întreaga conduită a indivizilor ca şi activitatea autorităŃilor publice,
precum şi a organizaŃiilor sociale să fie conforme normelor generale şi impersonale
adoptate de parlament.
Acest principiu se opune liberului-arbitru, potrivit căruia anumiŃi indivizi sau
grupul social care exercită autoritatea asupra întregii colectivităŃi, îşi impune propria
voinŃă ca voinŃă general obligatorie colectivităŃii respective. Pentru a preveni
manifestarea arbitrariului care generează de la sine tirania liderului, colectivitatea socială
găseşte în lege remediul cel mai eficient.
„Domnia legii" şi, în consecinŃă, principiul legalităŃii s-au forjat într-un proces
istoric la care şi-au adus contribuŃia diferite colectivităŃi naŃionale. Practic, fiecare stat
care şi-a întemeiat organizarea socială pe respectul legii a conferit principiului legalităŃii
conotaŃii distincte.
In epoca modernă, principiul legalităŃii s-a impus îndeosebi sub influenŃa
RevoluŃiei franceze de la 1789. Rădăcinile sale istorice sunt însă, mult mai vechi şi au
apărut iniŃial în Anglia.
Este important de subliniat că în concepŃia politică occidentală, caracterul
obligatoriu al legii se referă, deopotrivă, la individ şi autorităŃile publice, inclusiv la stat.
Cu alte cuvinte, toate autorităŃile statului sunt obligate să respecte legea, ca orice
cetăŃean.
Privite din perspectiva principiului legalităŃii, raporturile între stat şi lege sunt
exprimate cel mai sugestiv prin doctrina statului de drept . Potrivit acestei teorii, statul este
obligat să se supună propriilor legi, care exprimă astfel interesele fundamentale ale
societăŃii. In acest fel, statul îşi autolimitează puterea .
In epoca contemporană, principiul legalităŃii a devenit un principiu fundamental al
tuturor sistemelor de drept, constând în respectarea întocmai a legii de către destinatarii
ei: cetăŃenii şi statul.
In statele Europei Occidentale - state cu vechi tradiŃii democratice -respectarea legii
nu este numai un principiu de drept, ci şi o puternică trăsătură de conduită socială şi a
activităŃii sociale.

ConcepŃia occidentală asupra libertăŃii

Asupra acestei probleme, gândirea occidentală este întrucâtva diferită de
concepŃiile Ńesute în jurul omului de filozofia antică şi morala creştină. Punctul forte al
gândirii politice greceşti era libertatea de participare a cetăŃeanului la viaŃa politică a
CetăŃii. Această participare era dovada libertăŃii sale şi culmea exerciŃiului democratic.
Metecii, sclavii, femeile nu votau, aşadar, din punct de vedere politic, nu erau consideraŃi
liberi. în Orient, tema libertăŃii umane lipsea cu desăvârşire, „liber" fiind numai monarhul.
Societatea orientală trăia „prin zei şi pentru zei" .
La începutul secolului al XlV-lea, în Europa Occidentală, tema libertăŃii omului
este tratată sporadic, ca o trăsătură naturală a fiinŃei umane, decurgând din preceptul
religiei creştine potrivit căruia orice făptură omenească fiind alcătuită după chipul şi
asemănarea Domnului, trebuie să fie liberă după d-eptul natural. Această concepŃie,
profund progresistă, revoluŃionară pentru epoca la care ne referim, se regăseşte, de pildă,
transpusă în termeni juridici în două ordonanŃe emise de regii FranŃei, Filip cel Frumos în
anul 1311 şi Ludovic al X-lea în anul 1315, prin care aceştia încercau să desfiinŃeze

5
www.referat.ro

relaŃiile de iobăgie. Argumentul adus de ei consta în concepŃia conform căreia „după

dreptul natural, fiecare trebuie să se nască liber".
Aşa cum afirmă filozoful P.P. Negulescu, lumea nu era însă pregătită pe atunci să
recepteze apelul celor doi monarhi. Magna Charta adoptată în Anglia în anul 1215, ca şi
cea următoare, semnată de regele Henric al Ill-lea în 1225, proclamă o serie de libertăŃi
care au contribuit la formarea unei concepŃii privind libertatea cu adevărat revoluŃionare
pentru epoca respectivă. Cele două documente au utilizat chiar termenul de „om liber".
Principiul libertăŃii naturale a individului a prins însă într-un alt domeniu, mult
mai important pentru viaŃa socială . De vreme ce oamenii se năşteau liberi, era ilegitim să
fie supuşi unei puteri absolute. Ca atare, dreptul de a reglementa conduita socială nu mai
putea aparŃine unei singure persoane (Regele), ci întregii comunităŃi constituite din
oameni liberi. Pe această construcŃie teoretică s-a forjat instituŃia parlamentului în care
reprezentanŃii NaŃiunii vor elabora legile. Dreptul poporului de a-şi face legile (prin
reprezentanŃii săi) a constituit de la început un corolar al libertăŃii sale naturale .
Sub înrâurirea concepŃiilor apărute la adăpostul RevoluŃiei burgheze de la 1789,
unul dintre curentele filozofiei liberale, „liberalismul independenŃilor", a conceput
libertatea ca o posibilitate recunoscută şi garantată de stat de a te bucura în mod
nestingherit de un statut de independenŃă faŃă de factorii politici . Potrivit acestei
concepŃii, ilustrate îndeosebi de filozoful francez Benjamin Constant, Parlamentul nu
reprezintă naŃiunea, ci interesele cetăŃenilor; votul trebuie să fie rezervat proprietarilor şi
celor a căror pregătire sau cultură le permite să se pronunŃe sau să decidă în probleme de
guvernare. Acest „liberalism al independenŃilor" reprezintă o balanŃă între susŃinătorii
vechiului regim politic absolutist şi partizanii democraŃiei. Benjamin Constant îşi dezvoltă
ideile politice în lucrarea sa de bază apărută în 1816, „Cours de politique constitutionnel".
Constant prezintă în această lucrare trăsăturile unui regim reprezentativ: responsabilitatea
ministerială; puterea legislativă exercitată de un parlament bicameral; apărarea libertăŃilor
comunităŃilor locale şi a libertăŃilor religioase. în concepŃia lui Constant, statul, redus la
rolul de casier, subvenŃionează societatea, dar nu o controlează. In ceea ce priveşte
instituŃia monarhică, el apreciază că monarhul „situat deasupra agitaŃiilor omeneşti"
trebuie să domnească, nu să guverneze .
Exponent al înaltei burghezii, filozoful francez consideră că proprietatea
(instituŃie care conferă siguranŃă, independenŃă şi securitate socială oricărui individ) este
singura în măsură să furnizeze răgazul indispensabil pentru dobândirea inteligenŃei şi
sinceritatea judecăŃilor de valoare; doar ea singură îi face capabili pe oameni să exercite
drepturile politice.
NoŃiunea occidentală a libertăŃii, definită de liberalismul tradiŃional, are două
sensuri: pe de o parte, ea constă în afirmarea prerogativelor şi drepturilor individuale
sacre ale persoanei; pe de altă parte, implică limitarea strictă a rolului şi funcŃiilor
statului, denumit „paznic de noapte", la menŃinerea unui minimum de ordine în societate.
AdepŃii acestei concepŃii susŃineau că statul, fiind un „rău necesar", nu poate fi înlăturat,
ci doar împiedicat să acŃioneze împotriva individului, tocmai prin proclamarea libertăŃilor
acestuia. Libertatea joacă astfel, rolul unui sistem de apărare a individului împotriva
posibilelor acte de uzurpare a drepturilor individului de către putere. Nu este însă vorba de
o libertate abstractă, ci de o libertate politică, economică, religioasă etc. Sfera cea mai
largă de aplicare a acestei concepŃii a fost economia. Aşa s-a conturat liberalismul
economic. Potrivit acestei concepŃii, fiecărui individ trebuie să i recunoască dreptul de a-şi
organiza şi reglementa de sine stătător activităŃile economice, afacerile comerciale pe
baza liberei iniŃiative. Aceasta este, de altfel, esenŃa doctrinei „Laissez faire, laisser
passer", care a permis, îndeosebi în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, afirmarea
dinamică a revoluŃiei tehnico-ştiinŃifice şi, pe această bază, dezvoltarea relaŃiilor de
producŃie capitaliste, iar pe plan social, dezvoltarea capitalismului .
Într-o etapă ulterioară, lipsa de interes a statului occidental faŃă de problemele
economice şi dezvoltarea relaŃiilor de producŃie capitaliste, structurarea pe plan social a
burgheziei şi formarea vârfurilor financiare şi industriale ale acesteia, au permis apariŃia
unei puteri economice capabile să lupte cu succes împotriva puterii politice, reuşind
deseori s-o influenŃeze sau s-o stăpânească în mod efectiv . Victimă a propriei slăbiciuni

6
www.referat.ro

în faŃa liberalismului, puterea politică a fost de multe ori neputincioasă, deciziile sale
coincizând cu interesele marii finanŃe sau ale marii industrii în detrimentul marii
majorităŃi a populaŃiei.
Dar aşa cum, adesea, neputinŃa unui organism social provoacă în interiorul
acestuia impulsul revigorării, tot astfel, organismul politic dominat de puterea economică
discreŃionară trece, după primul război mondial, în ofensivă. Aşa cum observă profesorul
Ovidiu Trăsnea, cât timp mecanismele producŃiei şi ale pieŃei capitaliste se autoreglau,
mai mult sau mai puŃin spontan, prin acŃiunea liberei concurenŃe, doctrina liberală rămânea
dominantă. Complexitatea crescândă a economiei ca urmare a dezvoltării forŃelor de
producŃie, ca şi concentrarea şi centralizarea capitalului fac această autoreglare imposibilă.
De aici, nevoia intervenŃiei statului, subliniată din diferite perspective şi renunŃarea, cel
puŃin parŃială, la principiile liberalismului clasic . Acesta a fost punctul de demarcaŃie
între liberalismul secolului al XVIII-lea şi neoliberalismul, care avea să capete o
influenŃă deosebită în Europa occidentală şi în Statele Unite .
ExponenŃii neoliberalismului afirmă că principiile „liberalismului nostalgic", cum îl
denumea Jean Touchard, rămân perfect valabile, că ele nu au fost niciodată aplicate în mod
satisfăcător şi că tot „răul" existent în societate se datorează intervenŃiei statului în
probleme care nu sunt de competenŃa sa. SoluŃia preconizată pentru ieşirea din această
criză - în primul rând o criză economică - pare simplă: trebuie să se revină la principiile
individualismului şi ale liberei concurenŃe .

DemocraŃia şi pluralismul politic

DemocraŃia este unul dintre conceptele-cheie ale guvernării şi singura alternativă
la conducerea tiranică . Luând ca punct de reper sensul etimologic al democraŃiei,
Abraham Lincoln spunea în discursul Ńinut la Gettysburg în 1863 că aceasta constă în
guvernarea poporului de către popor şi pentru popor . Acest concept nu este însă
rezultatul unor cercetări pur teoretice, analitice ori ale unei activităŃi publicistice. Aşa
cum bine s-a subliniat, societăŃile democratice nu au fost născocite de planificatori sociali,
cărora să le fi fost apoi dată sarcina de a-şi materializa ideile. DemocraŃia, ca modalitate
de guvernare, şi instituŃiile sale de bază cum sunt, de pildă, alegerile parlamentare,
Guvernul reprezentativ, imunitatea deputaŃilor (senatorilor), opoziŃia politică etc, s-au
format de-a lungul unui îndelungat proces istoric. Fundamentarea teoretică a acestor
instituŃii s-a înfăptuit în epoca modernă sau relativ recen, dar rădăcinile istorice ale
democraŃiei ca practică politică se regăsesc în Antichitatea greacă şi romană.
În sistemele de guvernământ ale Greciei şi Romei antice (îndeosebi în perioada
republicii romane), se află conotaŃiile originare ale conceptului actual al democraŃiei
occidentale.
DemocraŃia a fost apoi redescoperită şi valorificată teoretic şi practic în noi
condiŃii istorice şi naŃionale în timpul Renaşterii. Statul care şi-a adus cea mai mare
contribuŃie la reforjarea practică a democraŃiei, în special a democraŃiei parlamentare şi a
guvernării reprezentative a fost Regatul Angliei. în timpul feudalismului, forme em-
brionare ale democraŃiei s-au manifestat şi în unele regiuni din Europa centrală, cum ar fi
FranŃa, Italia, ElveŃia, Polonia, Germania etc, însă, de ele beneficiau fie înalta nobilime şi
reprezentanŃi ai clerului, fie noua clasă în formare - burghezia.
Gândirea politică din veacul al XVIII-lea şi, îndeosebi, ideile liberale ale RevoluŃiei
franceze de la 1789 au dat un puternic impuls nu numai activităŃii teoretice legate de
democraŃie, ci şi extinderii acesteia ca practică propriu-zisă în toate statele occidentale,
precum şi în unele state care cunoscuseră până atunci guvernarea autocrată.
RevoluŃia franceză a cristalizat conceptele-cheie ale democraŃiei, printre care
menŃionăm: egalitatea, libertatea, drepturile omului şi ale cetăŃeanului, responsabilitatea
guvernanŃilor faŃă de guvernaŃi.
În prezent, sistemele constituŃionale occidentale sunt indisolubil legate de
democraŃie, bazată, după unii autori, pe următoarele valori primordiale:

7
www.referat.ro

a) soluŃionarea pe cale paşnică, prin dialog a disputelor de ordin politic, economic,

ideologic etc. dintre forŃele politice şi sociale, între stat şi cetăŃeni şi realizarea pe această
cale a consensului şi echilibrului social;
b) asigurarea pe o cale neviolentă, într-o societate aflată într-o continuă şi
dinamică transformare (ca proces istoric obiectiv) a unor schimbări de natură social-
politică, economică etc, impuse de progresul general al societăŃii respective. Este esenŃial
ca aceste schimbări să fie în beneficiul întregii colectivităŃi.
c) succesiunea guvernanŃilor la conducerea societăŃii în funcŃie de voinŃa
majorităŃii electoratului, exprimată prin alegeri libere şi periodice, la care au posibilitatea
de a propune candidaŃi, în condiŃii de egalitate, toate partidele politice;
d) minimum de represiune socială şi reglementarea prin lege în mod strict a
condiŃiilor în care forŃa represivă a statului poate fi folosită de organismele competente;
armata şi poliŃia să se afle în slujba naŃiunii şi nu a guvernanŃilor de moment;
e) dreptul cetăŃenilor de a controla activitatea parlamentului şi a executivului şi de
a cere prin mecanismele constituŃionale schimbarea guvernanŃilor sau de a impune prin
forŃă înlăturarea acestora dacă s-ar face vinovaŃi de conducere tiranică;
f) diversitatea, indiferent că este vorba de o diversitate politică, economică,
culturală, etnică, ideologică ori religioasă;
g) supremaŃia legii. Legea este privită în acest caz ca instrument de exprimare a
intereselor fundamentale ale colectivităŃii şi a binelui comun al societăŃii respective .
Adesea, acestor valori li se adaugă capacitatea sistemului politic de a integra şi
promova, în beneficiul optimizării actului de decizie democratică, progresul ştiinŃific.
Ca fundament al sistemelor constituŃionale occidentale, democraŃia (politică) pune
accentul pe participarea colectivităŃii la adoptarea deciziilor ce o privesc sau cel puŃin pe
influenŃarea acestora.
Cum societăŃile contemporane nu pot asigura exercitarea directă a democraŃiei, ca
în Grecia antică, s-a optat pentru instituŃiile reprezentative (aportul teoriei şi practicii
politice britanice). Statele din Europa Occidentală au perfecŃionat sistemul reprezentării
intereselor generale, Ńinând seama de următoarele cerinŃe:
a) instituŃiile reprezentative să exprime interesele tuturor claselor sau categoriilor
sociale;
b) selectarea reprezentanŃilor printr-un sistem de selecŃie care presupune: stabilirea
candidaŃilor de către partidele politice şi desemnarea directă şi periodică a acestora de
către alegători; cu alte cuvinte, legitimitatea politică a guvernanŃilor să fie conferită de
popor în funcŃie de rezultatele alegerilor generale;
c) recunoaşterea dreptului opoziŃiei de a critica deciziile Guvernului şi de a
întreprinde demersuri pentru schimbarea acestuia pe cale democratică legală;
d) transparenŃa actului de decizie şi controlul opiniei publice asupra activităŃii
guvernanŃilor;
e) largi libertăŃi politice acordate cetăŃenilor, îndeosebi drepturile electorale şi
libertatea de organizare politică şi de asociere;
f) respectarea strictă a legilor;
g) exercitarea puterii po.itice ca o funcŃie socială (puterea se exercită exclusiv în
interesul guvernaŃilor);
h) asigurarea unei solid: culturi politice, nu numai în interesul dobândirii de către
cetăŃean a unui summum de cunoştinŃe despre guvernarea democratică, ci îndeosebi în
interesul însuşirii de către acesta a normelor de comportament democratic, precum
egalitatea, dialogul, respectarea opiniilor adversarului politic, compromisul, acceptarea
opiniei majorităŃii, exprimarea liberă a protestului, accesul la informaŃie etc.
Toate aceste cerinŃe sunt pe deplin satisfăcute şi asigurate printr-o îndelungată
tradiŃie democratică de către statele occidentale.
Ca fenomen sociologic, pluralismul politic este indisolubil legat de societatea
occidentală şi constă în confruntarea liberă, în lupta electorală pentru cucerirea şi
exercitarea puterii, între partidele şi formaŃiunile politice. într-un sens general,
pluralismul politic înseamnă libertatea de a-Ńi exprima, de pe poziŃiile unei platforme sau
ale unui program politic coerent structurat, sau ale unei structuri organizatorice cu

8
www.referat.ro

caracter de partid, opiniile privind orice aspecte ale vieŃii sociale. EsenŃa pluralismului
politic constă, cu ale cuvinte, în existenŃa mai multor partide sau formaŃiuni politice ce-şi
dispută voturile electoratului, fiecare dintre acestea având la dispoziŃie condiŃii egale de
desfăşurare a campaniei electorale, precum şi în stabilirea unui statut al opoziŃiei care
garantează partidelor care au pierdut alegerile sau care dispun de mai puŃine mandate în
Parlament, să-şi exprime liber poziŃia, chiar în confruntarea cu partidul sau coaliŃia
guvernamentală, ca şi cu partidul care deŃine majoritatea parlamentară . în cadrul plu-
ralismului politic, lupta între partide este o luptă între programe politice, între ideologii
din a re sunt excluse instrumente guvernamentale, metode represive de comandă,
manipularea electoratului, abuzurile etc.
In afara acestui tip de pluralism, există pluralismul sindical, pluralismul cultural,
confesional, etnic etc. aceste categorii de pluralism, la care se pot adăuga, fireşte, şi multe
altele, fără a vulgariza nicidecum conceptul ştiinŃific de pluralism, nu au însă neapărat o
relevanŃă pe planul dreptului constituŃional.
Pentru sistemul constiti Ńional al unui stat are relevanŃă, în primul rând, pluralismul
politic, deoarece acesta este un element fundamental al procesului de cucerire şi
exercitare a puterii, de conducere socială.
În sens restrâns, pluralismul politic ca fenomen sociologic este sinonim cu
existenŃa şi funcŃionarea, în condiŃii de egalitate juridică, a mai multor partide ce îşi
dispută, aşa cum am arătat deja, adeziunea electoratului şi, în funcŃie de aceasta, accesul la
procesul de exercitare a puterii. Iată de ce profesorul Georges Burdeau nota că în ceea ce
priveşte partidele politice, trebuie subliniat că existenŃa, numărul, structura şi scopurile
acestora afectează normele constituŃionale şi instituŃiile politice într-o manieră
semnificativă . Opusul pluralismului politic, în sensul restrâns al conceptului, este
sistemul partidului unic, în care puterea este concentrată la un pol al societăŃii şi în care
se instituie o doctrină şi o ideologie dominante. într-o societate construită pe modelul
partidului unic, însuşi dreptul la asociere este afectat, de vreme ce singura modalitate şi
„libertate" de a te asocia din punct de vedere politic este circumscrisă la un partid unic, a
cărui ideologie şi disciplină cvasicazonă convertesc conştiinŃa individului la un summum
de precepte şi adevăruri prefabricate.
Istoria recentă a civilizaŃiei umane relevă importanŃa idealurilor perene ale
democraŃiei - libertatea, egalitatea, suveranitatea poporului şi participarea sa la guvernare,
pluralismul politic şi ideologic etc. ToŃi conducătorii de state, inclusiv cei ai unor state
socialiste, au proslăvit, chiar într-o formă atrăgătoare, cel puŃin unele dintre aceste
idealuri.
Practica socială arată însă, că nu este suficient să proclami formal concepte-cheie
ale unei anumite filozofii politice, ci să construieşti instrumentele aplicării acesteia.
Este un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat că ceea ce face ca un sistem de
guvernare să fie apreciat ca democratic nu sunt numai conceptele pe care se bazează sau
valorile pe care le promovează, ci modul cum funcŃionează acel sistem şi cum este
receptat în conştiinŃa socială a celor guvernaŃi.
Iată de ce considerăm că este necesar să se acorde o atenŃie deosebită studierii şi
înŃelegerii corecte a instituŃiilor şi mecanismelor de guvernare.

SeparaŃia puterilor şi echilibrul între structurile de guvernare

Principiul fundamental aflat la baza organizării şi funcŃionării aparatului de stat în
sistemele constituŃionale occidentale, este principiul separaŃiei celor trei puteri:
legislativă, executivă şi judecătorească. Fiecare dintre acestea este învestită cu anumite
prerogative, nici una dintre puteri neavând posibilitatea de a uzurpa atribuŃiile celeilalte.
Este adevărat că între organismele care exercită în mod exclusiv prerogativele unui
anumit tip de putere, există o întrepătrundere funcŃională şi chiar o colaborare, menite să
asigure armonia procesului de conducere socială şi împiedicarea abuzului unei puteri faŃă
de altă putere. La baza principiului separaŃiei puterilor se află ceea ce în doctrină se
numeşte „ checks and balances ", formulă care constă într-un mecanism de verificare
reciprocă între puteri şi în asigurarea unui echilibru funcŃional între ele.

9
www.referat.ro

De altfel, viaŃa socială în statele occidentale se bazează în general pe ideea de

echilibru: echilibru între puterile politice; echilibru între patronat şi sindicate; echilibru
între sectorul public şi cel privat; între stat şi biserică; între cerere şi consum; între
autoritatea publică şi drepturile omului; echilibrul între clasele sociale etc.
Evident, echilibrul social nu înseamnă neapărat şi automat armonie socială. Acest
echilibru nu exclude deci conflictele sociale, politice, etnice, profesionale . Important este
însă faptul că societatea occidentală deŃine pârghiile politice, juridice, ideologice,
economice pentru a stăpâni eventualele focare de tensiune socială şi că factorii implicaŃi
ajung întotdeauna la un compromis, deloc jenant pentru vreunul dintre actorii vieŃii
sociale.
RaŃiunea care stă la baza echilibrului social general este împiedicarea manifestării
hegemoniei unei puteri constituŃionale, a unui partid, a unui sindicat sau a unei clase
sociale, în detrimentul altora, dar şi evitarea încălcării ordinii constituŃionale stabilite prin
voinŃa neviciată a NaŃiunii.
Pentru păstrarea acestui echilibru, societatea a creat diverse mecanisme de reglare a
potenŃialelor dezechilibre. Aceste mecanisme sunt de o mare diversitate, cuprinzând
pârghii constituŃionale, norme juridice, instrumente educaŃionale etc. toate aceste meca-
nisme putând fi studiate foarte bine dintr-o perspectivă sociologică.
Îtr-un îndelungat proces, motivaŃia şi instrumentele de asigurare a echilibrului
social s-au imprimat în conştiinŃa socială, în comportamentul individual, fiind
semnificative pentru gradul de conştiinŃă şi cultură politică ale unei comunităŃi sau grup
social, ale unui individ.
Rămân în afara principiului separaŃiei celor trei puteri, deşi desfăşoară o activitate
de autoritate, anumite autorităŃi publice. Ne referim, în acest sens, la ombudsman, curŃile
constituŃionale, curŃile de conturi. Aceste instituŃii exercită autoritatea de stat, sunt
învestite cu putere, dar nu fac parte din sistemul organelor statului, construit pe principiul
separaŃiei celor trei puteri. InstituŃiile respective sunt independente faŃă de celelalte
autorităŃi publice.

10