Sunteți pe pagina 1din 114
Lect.univ.dr. Gabriel UNGUREANU Istoria dreptului
Lect.univ.dr. Gabriel UNGUREANU Istoria dreptului
Lect.univ.dr. Gabriel UNGUREANU Istoria dreptului

Lect.univ.dr. Gabriel UNGUREANU

Istoria dreptului

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

2

Suport de curs pentru învățământ deschis la distanță (I.D.D.)

Introducere

învățământ deschis la distanță (I.D.D.) Introducere Stimate student, Acest suport de curs se dorește a fi

Stimate student,

Acest suport de curs se dorește a fi un instrument care să permită înțelegerea instituțiilor juridice actuale, cu accent pe cele autohtone, având în vedere evoluția lor în decursul existenței umane și ținând cont de dezvoltarea societății româneşti.

OBIECTIVE GENERALE

Studentul:

Va fi familiarizat cu terminologia juridică folosită pe diferite paliere istorice, precum şi cu evoluția reglementărilor juridice, în general, şi a celor româneşti, în special; Va ști să identifice principalele curente de gândire ale diferitelor epoci şi să-şi explice evoluția concepțiilor politice, a ştiinței dreptului şi jurisprudenței de-a lungul istoriei, de la formele neevoluate la societatea actuală, întemeiată pe principii precum: separația puterilor, supremația legi şi pe garantarea constituțională a drepturilor şi libertăților cetățeneşti. Va putea să argumenteze relația dintre dreptul românesc şi dreptul roman, precum şi, implicit, cel european; Va cunoaște evoluția societății, în general şi a celei româneşti, în special, precum şi modul în care au apărut şi s-au perfecționat izvoarele de drept. Va fi înzestrat cu elementele de cultură generală juridică.

fi înzestrat cu elementele de cultură generală juridică. CUPRINS Unitatea de învățare 1: Noțiune de drept
fi înzestrat cu elementele de cultură generală juridică. CUPRINS Unitatea de învățare 1: Noțiune de drept
CUPRINS Unitatea de învățare 1: Noțiune de drept 1.Noțiunea de drept 2.Dreptul obiectiv şi dreptul
CUPRINS
Unitatea de învățare 1: Noțiune de drept
1.Noțiunea de drept
2.Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv
6
6
7
3. Diviziunile dreptului
7
4. Ramurile dreptului ……………………………………………………………………………………………………………
5.Izvoarele dreptului ……………………………………………………………………………………………………………
5.1.Noțiuni generale. Conceptul de izvor al dreptului……………………………………………………………
5.2. Principale izvoare ale dreptului……………………………………………………………………………………….
9
10
10
10
6. Principalele sisteme de drept…………………………………………………………………………………………….
10
7. Nu uita!
12
8.Întrebări de control
9.Propuneri de referate
10.Bibliografie specifică unității de învățare 1
12
12
12
Unitatea de învățare 2: Dreptul în antichitate
13

Universitatea “Hyperion”

2011

3 Gabriel Ungureanu – Istoria dreptului 1.Aspecte generale…………………… 13 2.Codul lui
3
Gabriel Ungureanu – Istoria dreptului
1.Aspecte generale……………………
13
2.Codul lui Hammurapi……………………
13
3.
Dreptul în India antică. Legile lui Manu……………………
14
4.
Dreptul în China antică……………………
14
5.
Vechiul testament……………………
14
6.
Dreptul în Grecia antică……………………
15
7.
Dreptul roman……………………
17
7.1. Însemnătatea dreptului roman……………………
17
7.2. Diviziunile dreptului roman……………………
18
7.3. Statului şi dreptului roman. Principalele etape ……………………
18
7.
4. Izvoarele dreptului roman ……………………
19
8.
Dreptul în Dacia……………………
22
8.1.
Prezentare generală ……………………
22
8.2.
Izvoarele dreptului. ……………………
23
8.3.Statul şi dreptul în Dacia romană (106 – 271 d. hr……………………
9.Nu uita!
10.Întrebări de control
11.Propuneri de referate
12. Autoevaluare…………………………………………………………………………………………………………………
23
25
25
28
28
13.Autoevaluare-rezultate…………………………………………………………………………………………………
29
14.Bibliografie specifică unității de învățare 2 ……………………
29
Unitatea de învățare 3: Dreptul la începutul Evului mediu
30
1.
Caracteristicile istoriei dreptului medieval universal………………………………………………………….
30
1.1.
Influența dreptului roman în perioada evului mediu………………………………………………………
30
1.2.
Teologia creştină și dreptul…………………………………………………………………………………………
31
1.3.
Dreptul bizantin, izvor al dreptului medieval românesc…………………………………………………
32
2.
Dreptul medieval în spațiul românesc………………………………………………………………………………
33
2.1.
Periodizarea dreptului medieval…………………………………………………………………………………
33
2.2.
Etnogeneza românilor…………………………………………………………………………………………………
33
2.3.
Obştea sătească şi instituțiile sale…………………………………………………………………………………
34
3.
Ius Valachicum (legea țării) ……………………………………………………………………………………………
34
4.
Nu uita!
35
5. Întrebări de control
36
6.
Propuneri de referate
36
7.
Bibliografia specifică unității de învățare nr. 3
36
Unitatea de învățare 4: Organizarea statului medieval românesc
37
1.
Caracteristicile organizării statului medieval românesc……………………………………………………
37
2.
Viața economică și socială românească în feudalism…………………………………….…………………
39
3.
Statul feudal şi principalele sale instituții…………………………………………………………………………
40
4.Elaborarea primelor pravile in țările române……………………………………………………………………
5.Reglementarea principalelor instituții de drept
43
44
5.1. Statutul persoanelor
44
5.2. Rudenia
45
5.3. Familia
46

Universitatea “Hyperion”

2011

4 Gabriel Ungureanu – Istoria dreptului 5.4. Despărțirea şi recăsătorirea 46 5.5 Regimul bunurilor 46
4
Gabriel Ungureanu – Istoria dreptului
5.4.
Despărțirea şi recăsătorirea
46
5.5
Regimul bunurilor
46
5.6.
Obligații şi contracte
49
5.7.
Organizarea justiției (secolele XV-XVII)…………………………………………………………………………
50
6.Particularitățile dreptului din țările române sub regimul fanariot………………………………………
52
7.
Transilvania sub habsburgi…………………….………………………………………………………………………….
54
8.
Nu uita!
55
9.Intrebări de control
56
10.Propuneri de referate
56
11.Autoevaluare…………………………………………………………………………………………………………………….
56
12.
Autoevaluare-rezultate…………………………………………………………………………………………………….
57
13.Bibliografie specifică unității de învățare 4
57
Unitatea de învățare 5: Dreptul în epoca modernă
1.Cadrul istoric………………………………………………………………………………………………………………………
2.Marii gânditori. Revoluționarea filozofiei dreptului…………………………………………………………….
3.Dreptul în principalele state ale epocii………………………………………………………………………………
3.1.Dreptul în Anglia……………………………………………………………………………………………………………
3.2.Democrația nord-americană……………………………………………………………………………………………
58
58
59
61
61
62
3.3.
Modelul francez de guvernare. Codul civil napoleonian………………………………………………….
63
4.
Modernizării dreptului românesc. Marea operă de codificare……………………………………………
66
4.1.Începutul modernizării dreptului românesc……………………………………………………………………
66
4.2.
Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu……………………………………………………
68
4.3.
Regulamentele organice…………………………………………………………………………………………………
70
4.4.Revoluția de la 1848……………………
5.Nu uita!
72
73
6.Întrebări de control
7.Propuneri de referate
74
74
8.Autoevaluare……………………………………………………………………………………………………………………
74
9.
Autoevaluare – răspunsuri……………………………………………………………………………………………….
75
10. Bibliografie specific unității de învățare nr. 5…………………………………………………………………
75
Unitatea de învățare 6: Dreptul în perioada 1849-1866
76
1.
Realitatea istorică
76
2.Elemente de drept constituțional
78
2.1.
Convenția de la Balta Liman
78
2.2.Tratatul de la Paris………………………………………………………………………………………………………….
78
2.3.Rezoluțiile cu semnificație consti tuțională adoptate de Adunările ad-hoc……………………
78
2.4.
Convenția de la Paris
79
2.5.Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris…………………………………………………………… ….
3.Marile reforme în materie juridică
3.1.Codul Civil Român
79
80
80
3.2.
Codul de procedură civilă
81
3.3.
Codul penal român
82
3.4.
Codul
de procedură penală
83
4.Alte reforme
84

Universitatea “Hyperion”

2011

5 Gabriel Ungureanu – Istoria dreptului 4.1.Legea 4.2.Legea 4.3.Legea secularizării averilor mănăstireşti
5
Gabriel Ungureanu – Istoria dreptului
4.1.Legea
4.2.Legea
4.3.Legea
secularizării averilor mănăstireşti
rurală
instrucțiunii publice
84
84
84
4.4.Legea organizării puterii armate
85
4.5.
Alte legi importante
85
5.
Nu uita!
85
6.Întrebări de control
7.Propuneri de referate
85
85
8.
Bibliografie specifică unității de învățare 6
85
Unitatea de învățare 7: Dreptul modern al României între 1866-1918
86
1.
Situația internațională……………………………………………………………………………………………………….
86
2.Viața socio-economică din statul național …………………………………………………………………………
87
3.
Românii din afara statului național…………………………………………………………………………………….
88
3.1. Transilvania……………………………………………………………………………………………………………………
88
3.2. Bucovina ……………………………………………………………………………………………………………………….
89
3.3. Basarabia……………………………………………………………………………………………………………………….
90
3.4. Dobrogea ……………………………………………………………………………………………………………………….
90
4. Constituția de la 1866………………………………………………………………………………………………………
90
5. Principalele reforme
92
6. Nu uita!
95
7.Întrebări de control
95
7.
Propuneri de referate
95
8.
Autoevaluare……………………………………………………………………………………………………………………
96
9.
Autoevaluare-rezultate………………………………………………………………………………………………………
96
10.Bibliografie specifică unității de învățare 7
96
Unitatea de învățare nr. 8: Dreptul în perioada 1918-1940
1.Cadrul istoric internațional………………………………………………………………………………………………….
97
97
2.Cadrul istoric intern. Constituirea României Mari………………………………………………………………
98
3.
Sistemul juridic…………………………………………………………………………………………………………………
101
3.1.Izvoarele dreptului………………………………………………………………………………………………………….
101
3.2
Unificarea legislativă şi judecătorească…………………………………………………………………………
101
4.Constituția din 1923…………………………………………………………………………………………………………
102
5.
Constituția din 1938………………………………………………………………………………………………………….
103
6.
Dreptul civil………………………………………………………………………………………………………………………
105
7.
Dreptul procesual civil………………………………………………………………………………………………………
106
8.
Dreptul penal…………………………………………………………………………………………………………………….
107
9.
Dreptul procesual penal…………………………………………………………………………………………………….
109
10. Întrebări de control
110
11.
Propuneri de referate
110
12.Autoevaluare……………………………………………………………………………………………………………………
110
13.
Autoevaluare-rezultate……………………………………………………………………………………………………
111
14. Bibliografie specifică unității de învățare 8
111
112
Bibliografie generală

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

6

Notițele studentului

113

Unitatea de învățare 1: NOȚIUNEA DE DREPT

Timp de studiu individual estimat: 2h

După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul:

6 7 7 9 10 10 10
6
7
7
9
10
10
10

Va fi familiarizat cu sensurile noțiunii de drept ; familiarizat cu sensurile noțiunii de drept;

Va ști să identifice ramurile de drept ; ști să identifice ramurile de drept;

Va cunoaște diferențele dintre principalele sisteme de drept . cunoaște diferențele dintre principalele sisteme de drept .

Cuprinsul unității de studiu

1.Noțiunea de drept 2.Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv 3. Diviziunile dreptului 4. Ramurile dreptului
1.Noțiunea de drept
2.Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv
3. Diviziunile dreptului
4. Ramurile dreptului ……………………………………………………………………………………………………………
5.Izvoarele dreptului ……………………………………………………………………………………………………………
5.1.Noțiuni generale. Conceptul de izvor al dreptului……………………………………………………………
5.2. Principale izvoare ale dreptului……………………………………………………………………………………….
6. Principalele sisteme de drept…………………………………………………………………………………………….
10
7. Nu uita!
12
8.Întrebări de control
9.Propuneri de referate
10.Bibliografie specifică unității de învățare 1
12
12
12

1. NOȚIUNEA DE DREPT

Din punct de vedere etimologic, cuvântul drept provine din latină, dar nu din cuvântul cu care romanii desemnau dreptul (jus), ci din latinescul directum, luat în sensul său figurat, şi anume: fără ocolişuri, potrivit regulii, corect, potrivit dreptății.

De-a lungul timpului, dreptul a primit numeroase definiții. Pentru romani noțiunea de drept era explicată numai în contextul unor categorii ale moralei cum este astfel cunoscutul adagiu „ jus est ars aequi et boni” (dreptul este arta binelui şi a echității). Romanii credeau în veşnicia dreptului. Acolo unde este societate există şi drept – „Ubi societas ibi jus”.

Romanii credeau în veşnicia dreptului. Acolo unde este societate exist ă şi drept – „ Ubi

Ulterior, datorită evoluției societății, dreptul s -a emancipat de sub tutela moralei ajungând să răspundă intereselor şi necesităților societății moderne.

Astfel, conform cunoscutului jurist francez Leon Duguit, reprezentant al curentului solidarității sociale, regula de drept este „linia de conduită care se impune indivizilor în societate, respectul căreia este considerat la un moment dat de către o societate, ca o garanţie a interesului comun şi a cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acelei violări”.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

7

Într-o altă opinie, dreptul este „unul din cele mai profunde concepte ale civilizației omului, pentru că el oferă protecție împotriva tiraniei şi anarhiei, este unul din instrumentele pri ncipale ale societății pentru conservarea libertății şi ordinii. Împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale”.

Definiție

Dreptul este considerat ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au drept scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relații din societate, într-un climat specific manifestării coexistenței libertăților, apărării drepturilor esențiale ale omului şi justiției sociale.

drepturilor esențiale ale omului şi justiției sociale. Elaborați propria definiție Dreptul şi importanța l ui.

Elaborați propria definiție

Dreptul şi importanța lui. Dreptul are drept scop regularizarea raporturilor sociale, canalizarea activităților oamenilor, în cadrul unor relații de interes major, în conformitate cu o voință generală. Pentru realizarea acestui scop sistemul de drept se foloseşte de toate direcțiile fundamentale acțiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituțiile juridice, normele dreptului), precum şi instanțele sociale special abilitate cu atribuții în domeniul realizării dreptulu i, orientări care se identifică cu funcțiile dreptului: funcția de instituționalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice ale societății; funcția de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societății; funcția normativă, cu efect direct în conducerea societății.

normativă, cu efect direct în conducerea societății. Importanța cunoaşterii dreptului este o necesitate în

Importanța cunoaşterii dreptului este o necesitate în primul rând pentru organul de elaborare a actelor normative, dar şi a organului de aplicare a acestora. În egală măsură este necesar însă ca şi fiecare me mbru al societății trebuie să acorde atenție cunoaşterii şi aplicării corecte a normele juridice, potrivit principiului „nemo censetur ignorare legem”. – „nimănui nu-i este îngăduit să ignore legea”.

2. DREPTUL OBIECTIV ŞI DREPTUL SUBIECTIV

Noțiunea de drept este folosită, în principal, cu două sensuri:

de drept este folosită, în principal, cu două sensuri: totalitatea regulilor de conduită impuse de stat

totalitatea regulilor de conduită impuse de stat în scopul reglementării relațiilor interumane. Acesta este sensul dreptului obiectiv, deoarece se defineşte prin raportare la obiectul său (regulile de conduită). Ansamblul normelor juridice în vigoare la un anumit moment dat, într-un stat, constituie dreptul pozitiv. Astfel, dreptul pozitiv românesc cuprinde toate reglementările adoptate de statul român şi aplicabile astăzi. Dreptul pozitiv nu cuprinde, deci, reglementări ieşite deja din vigoare sau încă neadoptate. reprezintă prerogativa, facultatea, posibilitatea unei persoane de a avea o anumiconduită și de a pretinde celorlai o anumicondui. Într-un asemenea sens este folosit cuvântul drept în expresii ca: am dreptul la libertate” sau „am dobândit dreptul de proprietate”. Acesta este sensul de drept subiectiv, deoarece se defineşte prin raportare la persoana care exercită prerogativa respectivă.

Totuși, nu trebuie neglijat faptul că termenul de „ drept” se foloseşte şi pentru desemnarea ştiinței dreptului - știința care studiază statul și regulile adoptate de el, instituțiile politice și juridice, principiile generale de conducere și reglementare a societății.

3. DIVIZIUNILE DREPTULUI

generale de conducere și reglementare a societății. 3. DIVIZIUNILE DREPTULUI Universitatea “Hyperion” 2011
generale de conducere și reglementare a societății. 3. DIVIZIUNILE DREPTULUI Universitatea “Hyperion” 2011

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

8

Evoluție istorică. Împărțirea modernă a dreptului în public şi privat îşi are sorgintea în vechiul drept roman

şi a fost preluată de toate sistemele de drept romano-germanic.

Juriştii din perioada clasică a dreptului roman, precizau că dreptul roman cuprinde două ramu ri, şi anume:

dreptul public (jus publicum) şi dreptul privat (jus privatum). Distincția a fost făcută de către Cicero, Gaius

şi Justinian, dar cel mai de seamă jurist al epocii a fost însă Ulpian.

Dreptul public ocrotea, în opinia sa, interesele publice (ad statum rei Romanae spectat), în vreme ce dreptul privat le ocrotea pe cele ale cetățenilor luați în mod izolat. Astfel, făceau parte din dreptul public cultul, sacerdoțiile şi magistraturile, altfel spus raporturile juridice referitoare la organizarea religioasă, politică şi statală. Dimpotrivă, dreptul privat includea acele norme juridice referitoare la dreptul natural, al ginților, sau „jus civile”, deci tot ce presupunea interese private, particulare.

deci tot ce presupunea interese private, particulare. Cristalizarea distincției dintre dreptul public şi cel

Cristalizarea distincției dintre dreptul public şi cel privat este situată în dreptul românesc în perioada regulamentară. Regulamentele Organice au fost adoptate în timpul şi din inițiativa administrației ruse, a căror intrare în vigoare a marcat începutul sistemului de drept burghez român. Prin ele s -a realizat în dreptul românesc o clara distincție între noțiune de stat şi persoana domnului, între dreptul public şi cel privat.

Dreptul în prezent. Normele juridice care alcătuiesc dreptul sunt interdependente, aparțin unui organism unitar. Ele nu pot fi nici înțelese, nici interpretate fără luarea în considerare a întregului sistem căruia îi aparțin. În pofida unității sale, dreptul obiectiv cunoaşte, totuşi, o serie de diviziuni.

O

primă diviziune a dreptului îl împarte în:

diviziuni. O primă diviziune a dreptului îl împarte în: drept intern (expresie a voi nței unei

drept intern (expresie a voi nței unei societăți date, organizate ca stat) şi (expresie a voinței unei societăți date, organizate ca stat) şi

drept internațional. .

Dreptul intern cunoaşte împărțirea tradițională în:

drept public - cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului, raporturile dintre stat

şi

statul îşi exercită puterea suverană; acestea sunt raporturi de subordonare.

particulari, precum şi raporturile dintre diferitele organisme ale statului. În raporturile cu cetățenii săi,

Spre exemplu, raportul juridic dintre stat şi un contribuabil este un raport juridic fiscal, apar ținând dreptului public. Statul, prin organismele sale, este cel care fixează şi percepe impozitul care urmează a fi plătit, şi tot el stabileşte sancțiunile aplicabile în caz de neplată.

drept privat - cuprinde normele care guvernează raporturile dintre particulari. Astfel sunt, de

exemplu, raporturile ce se nasc între cumpărător şi vânzător cu prilejul încheierii unui contract de vânzare- cumpărare. Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate juridică. Statul poate însă participa şi el la asemenea raporturi juridice, atunci când acționează nu în virtutea puterii sale suverane, ci ca persoană juridică.

virtutea puterii sale suverane, ci ca persoană juridică. Spre exemplu, un minister poate încheia un contract

Spre exemplu, un minister poate încheia un contract de prestări servicii cu o echipă de zugravi, care se angajează ca, în schimbul unei remunerații, să zugrăvească o anumită clădire a ministerului. Cu toate că la acest raport juridic participă şi statul, acesta este un raport juridic de drept privat, în care părțile sunt pe picior de egalitate juridică.

Fiecare diviziune a dreptului inte rn se subîmparte în ramuri de drept. Cu toate acestea, din ce în ce mai multe ramuri de drept se găsesc la intersecția dintre cele două diviziuni, cuprinzând atât norme de ordine

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

9

publică menite să răspundă unui interes general, al întregii comunități, cât şi norme de drept privat, ce răspund unor interese particulare.

Dreptul internațional cuprinde, la rândul său:

dreptul internațional public, având ca obiect de studiu raporturile dintre state, şi

dreptul internațional privat, având ca obiect relațiile private dintre cetățeni ai unor state diferite ori care au bunuri sau interese în state diferite.

4. RAMURILE DREPTULUI

sau interese în state diferite. 4. RAMURILE DREPTULUI  Ramura de drept este un ansamblu de

Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice legate între ele prin obiectul de reglementare (grupul de relații sociale pe care îl reglementează) şi metoda de reglementare.

pe care îl reglementează) şi metoda de reglementare. Cele mai importante ramuri de drept public sunt
pe care îl reglementează) şi metoda de reglementare. Cele mai importante ramuri de drept public sunt
pe care îl reglementează) şi metoda de reglementare. Cele mai importante ramuri de drept public sunt
pe care îl reglementează) şi metoda de reglementare. Cele mai importante ramuri de drept public sunt

Cele mai importante ramuri de drept public sunt:

Dreptul constituțional - cuprinde normele juridice care reglementează organizarea şi componentele autorităților statului, sistemul electoral, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Dreptul administrativ - cuprinde normele juridice care reglementează organizarea şi desfăşurarea activității organelor administrației de stat şi a serviciilor publice. Dreptul fiscal - cuprinde normele juridice care regleme ntează relațiile referitoare la întocmirea, aprobarea şi executarea bugetului de stat, dezvoltarea economico-socială şi acoperirea unor nevoi publice. Dreptul penal - cuprinde normele juridice care incriminează faptele antisociale grave, denumite infracțiuni, pedepsele aplicabile infractorilor şi alte măsuri ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.

măsuri ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte. De reținut că victima unei infracțiuni

De reținut că victima unei infracțiuni poate fi un particular; dar raportul juridic de drept penal nu se naşte între autorul infracțiunii şi victima infracțiunii, ci întotdeauna între stat, ca reprezentant al societății, şi infractor. De aceea, raportul juridic de drept penal nu este niciodată un raport între particulari.

penal nu este niciodată un raport între particulari. desfăşurarea pr ocesului penal atât în faza procesului
penal nu este niciodată un raport între particulari. desfăşurarea pr ocesului penal atât în faza procesului
penal nu este niciodată un raport între particulari. desfăşurarea pr ocesului penal atât în faza procesului

desfăşurarea

procesului

penal atât în faza procesului penal cât şi a judecății. Dreptul procesual civil cuprinde normele juridice care reglementează activitatea de judecare a cauzelor civile şi de executare a hotărârilor pronunțate în aceste cauze. Dreptul securității sociale reglementează raporturile juridice de asigurare socială (asigurarea de sănătate, ajutorul de şomaj, indemnizațiile de naştere, dreptul la pensie etc.) şi pe cele de asistență socială (ajutoare sociale pentru persoanele cu venituri mici, cantine sociale, instituții de asistență socială, protecția persoanelor cu handicap etc.)

Dreptul procesual penal cuprinde normele juridice care reglementează

Ramurile de drept privat cuprind, în principiu, normele juridice care reglementează raporturile dintre particulari. Cu toate acestea, unele ramuri de drept privat au în componența lor şi norme de ordine publi, menite a servi unui interes general şi care reglementează raporturi j uridice în care intervine şi societatea organizată ca stat.

în care intervine ş i societatea organizată ca stat. Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează
în care intervine ş i societatea organizată ca stat. Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează

Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatri moniale stabilite între persoane fizice şi juridice aflate pe picior de egalitate juridică. Este cea mai cuprinzătoare ramură a acestei diviziuni a dreptului, din care s -au desprins, în timp, celelalte ramuri de drept privat.

profesioniști,

precum și raporturile juridice la care participă persoanele ce au calitatea de profesionist.

participă persoanele ce au calitatea de profesionist. Dreptul comercial cuprinde normele ce reglementează

Dreptul comercial

cuprinde normele ce reglementează

raporturile

juridice

dintre

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

10

Dreptul muncii cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de muncă născute din contractul individual de muncă (felul muncii, locul muncii,salarizarea, celelalte drepturi şi obligații ale salariaților şi angajatorilor etc.), dar cuprinde şi o serie de norme de ordine publică (cum ar fi, de exemplu, normele de protecția muncii sau normele privind examenul medical obligatoriu al salariaților).

Dreptul familiei cuprinde normele care reglementează raporturile decurgând din căsătorie, rudenie, filiație, adopție, precum şi normele privind ocrotirea minorilor sau a persoanelor fără discernământ. Şi dreptul familiei cuprinde o serie de norme de ordine publică, de protecție a interesului general (în special normele de ocrotire a unor categorii de persoane). Chiar şi după integrarea normelor de drept al familiei în Codul civil, ramura dreptului familiei îşi va păstra autonomia, în raport cu dreptul civil.

5.IZVOARELE DREPTULUI

5.1.Noțiuni generale. Conceptul de izvor al dreptului.

In ştiința dreptului, conceptul de izvor este folosit în sens specific juridic avându-se în vedere formele de exprimare a normelor juridice, actele normative, obiceiul juridic sau practica juridică. Etimologic însă, prin termenul de izvor au fost denumite în ştiința juridică sursele, originea, factori de determinare şi creare ai dreptului. Pentru evitarea confuziei între cele do uă abordări ale izvoarelor dreptului în ştiința dreptului s -a făcut distincția între izvoarele materiale (sau în sens material) şi izvoarele formale (sau în sens formal) ale dreptului.

Izvoarele materiale desemnează faptul social, forțele sau factorii care configurează naşterea dreptului. Izvoarele formale au în vedere mijloacele cu ajutorul cărora se exprimă izvorul material, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale. Atunci când ne vom referi la izvoarele dreptului vom avea în vedere izvoarele sale în sens formal.

vom avea în vedere izvoarele sale în sens formal. Conceptul de izvor de drept este în
vom avea în vedere izvoarele sale în sens formal. Conceptul de izvor de drept este în
vom avea în vedere izvoarele sale în sens formal. Conceptul de izvor de drept este în
vom avea în vedere izvoarele sale în sens formal. Conceptul de izvor de drept este în
vom avea în vedere izvoarele sale în sens formal. Conceptul de izvor de drept este în
vom avea în vedere izvoarele sale în sens formal. Conceptul de izvor de drept este în

Conceptul de izvor de drept este în strânsă legătură cu activitatea desfăşurată de organele de competență în elaborarea dreptului. În scopul creării dreptului, puterea de stat contemporană, fie elaborează direct şi nemijlocit normele în diferite acte normative, fie recunoaşte valoarea juridică a unor reguli formulate pe alte căi cum sunt obiceiurile, precedentul judiciar sau actele unor organisme nestatale. În acest mod, se ajunge la distincția dintre izvoarele directe şi indirecte ale dreptului.

5.2. Principale izvoare ale dreptului (obiceiul, legea, doctrina şi jurisprudența).

1.

nescrise, formate prin repetarea îndelungată a unor practici generale, regionale sau locale. Obiceiul a jucat

Obiceiul constituie dreptul consuetudinar sau cutumiar, constând într-o sumă de reguli de conduită

un mare rol la toate popoarele aflate în primele faze ale dezvoltării lor juridice. Şi astăzi Anglia şi SUA continuă să atribuie cutumei acelaşi statut, totalitatea obiceiurilor juridice purtând n umele de Common Law.

obiceiurilor juridice purtând n umele de Common Law. 2. Legea . Odată cu evoluția societății, obiceiurile

2.

Legea. Odată cu evoluția societății, obiceiurile s -au transformat în legi, în sens larg conceptul de lege

desemnând orice act normativ emis de un organ de stat împuternicit să emită astfel de acte.

3. Doctrina rezultă din lucrările unor jurişti iluştri, care explică şi comentează regulile juridice, prezentând

concepțiile lor în problemele juridice controversate.

4. Jurisprudența se defineşte ca totalitatea soluțiilor date de instanțele de judecată

de toate gradele în spețele judecate. Începând din antichitate şi până în epoca modernă, istoria dreptului oferă exemple celebre de jurisprudență, pline de învățăminte.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

11

6. PRINCIPALELE SISTEME DE DREPT

Deşi dreptul intern este rezultatul voinței suverane a societății respective, organizate ca stat, există totuşi unele caracteristici comune tuturor sistemelor de drept. Mai mult decât atât, prin convenții internaționale şi prin constituirea unor organisme internaționale, ori aderarea la asemenea organisme (cum este, de exemplu, Uniunea Europea nă), statele consimt să îşi armonizeze sistemele interne de drept cu unele reglementări unitare, înlăturând diferențele de reglementare şi accentuând elementele comune. Cu toate acestea, pot fi încă deosebi te anumite familii de drept, cu tradiții şi mecanisme de funcționare diferite. Astfel, în dreptul comparat se recunoaşte, îndeobşte, existența a trei mari sisteme de drept:

îndeobşte, existența a trei mari sisteme de drept : dreptul continental (romano-germanic) dreptul anglo-saxon

dreptul continental (romano-germanic)îndeobşte, existența a trei mari sisteme de drept : dreptul anglo-saxon dreptul religios. 1. Dreptul continental

dreptul anglo-saxonsisteme de drept : dreptul continental (romano-germanic) dreptul religios. 1. Dreptul continental (romano-germanic) ,

dreptul religios.: dreptul continental (romano-germanic) dreptul anglo-saxon 1. Dreptul continental (romano-germanic) , căruia îi

1.

Dreptul continental (romano-germanic), căruia îi aparține şi sistemul nostru de drept, este dreptul

Europei continentale, dar îşi găseşte aplicarea şi în unele țări din America Latină, Orientul Apropiat sau

nordul Africii. Rădăcinile sale se află în dreptul roman şi în cutumele germanice. Caracteristic pentru dreptul romano-germanic este faptul că izvorul fundamental de drept este actul normativ, legea în sens larg, adică regula scrisă, adoptată de organele abilitate ale statului.

În acest sistem, judetorul nu legiferează niciodată, el ocupându-se strict de cazul pe care îl are de judecat, iar hotărârea lui este aplicabilă numai la acest caz. Aceasta însemnă că:

soluția dată într-o speță nu este obligatoriu identică cu soluțiile care s-au dat, în trecut, în spețe similare;

-

- soluția dată într-o speță nu devine obligatorie pentru soluționarea în viitor, a unor spețe similare.

pentru soluționarea în viitor, a unor spețe similare. Dreptul romano- germanic cunoaşte diviziunea dreptului în

Dreptul romano-germanic cunoaşte diviziunea dreptului în drept public şi drept privat. Din punct de vedere procesual, el se caracterizează prin existența mai multor trepte de jurisdicție : instanță de fond, instanță de apel şi instanță supremă.

2. Dreptul anglo-saxon (sistemul common-law) a apărut în Anglia şi s-a extins în toate fostele colonii britanice (S.U.A.,Australia, Noua Zeelandă, Canada, cu excepția provinciei Quebec etc.). El este un drept jurisprudențial, adică un sistem în care izvorul principal de drept îl constituie precedentele judiciare. Judecătorul nu este ținut să respecte un corp de legi impus de un organ legiuitor, ci are libertatea de a

aprecia, de la caz la caz, care este soluția cea mai corectă pentru litigiul pe care îl are de soluționat. El va trebui însă să se conformeze soluțiilor care s -au mai dat în trecut unor spețe similare. Se consideră că acest sistem face posibilă aplicarea a două principii complementare:

- principiul flexibilităţii, deoarece judecătorul, nefiind încorsetat delegi abstracte, poate da o soluție mai nuanțat adaptată împrejurărilor concrete ale cauzei şi

-
-

principiul predicti bilităţii, în sensul că, de principiu, prin analiza precedentelor judiciare în materie se

poate prevedea care va fi soluția judecătorului. În subsidiar, şi în sistemul common-law se pot întâlni legi scrise,îndeosebi în domeniile de ordine publică.

3. Dreptul religios.

Orice sistem de drept este influențat de religie, iar multe norme juridice au fost, la origine, norme religioase. Dar dincolo de această legătură generală dintre drept şi religie,unele sisteme de drept îşi găsesc izvorul propriu-zis în textele religioase,ceea ce le particularizează în raport cu celelalte sisteme. Astfe l, dreptul hindus îşi are izvorul în textele sacre şi anume în cele patru Vede, cărțile sfinte ale brahmanilor, cuprinzând norme de conduită şi sancțiuni corespunzătoare pentru fiecare încălcare a acestora. Oarecum

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

12

similar, în dreptul musulman întâlnim ca izvor principal de drept Coranul, completat cu un corp de reguli perene denumite sunna.

7. NU UITA! Dreptul are drept scop regularizarea raporturilor sociale, canalizarea activităților oamenilor, în cadrul unor relații de interes major, în conformitate cu o voință generală. Ansamblul normelor juridice în vigoare la un anumit moment dat, într-un stat, constituie dreptul pozitiv. Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa, facultatea, posibilitatea unei persoane de a avea o anumită conduită și de a pretinde celorlalți o anumită conduită. Principale izvoare ale dreptului sunt: obiceiul, legea, doctrina şi jurisprudența.

sunt: obiceiul, legea, doctrina şi jurisprudența . 8. INTREBĂRI DE CONTROL 1. Prin ce se deosebește
sunt: obiceiul, legea, doctrina şi jurisprudența . 8. INTREBĂRI DE CONTROL 1. Prin ce se deosebește
sunt: obiceiul, legea, doctrina şi jurisprudența . 8. INTREBĂRI DE CONTROL 1. Prin ce se deosebește
sunt: obiceiul, legea, doctrina şi jurisprudența . 8. INTREBĂRI DE CONTROL 1. Prin ce se deosebește

8.INTREBĂRI DE CONTROL INTREBĂRI DE CONTROL

doctrina şi jurisprudența . 8. INTREBĂRI DE CONTROL 1. Prin ce se deosebește dreptul de morală

1. Prin ce se deosebește dreptul de morală și de religie

2. Definiți dreptul subiectiv

3. Enumerați 5 discipline care fac parte din dreptul privat.

4. Ce cuprinde dreptul public?

5. Din punct de vede al izvoarelor dreptului, tara noastră din ce sistem de drept face parte?

6. Enumerați trei state din sistemul de common- law

6. Enumerați trei state din sistemul de common- law 10. BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1

10.BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1

7. Din ce este desprins dreptul Islamic

DE ÎNVĂȚARE 1 7. Din ce este desprins dreptul Islamic 9.PROPUNERI DE REFERATE 1. Dreptul și

9.PROPUNERI DE REFERATE

1. Dreptul și morala

2. Dreptul și religia

3. Dreptul de common-law - aspecte definitorii

4. Dreptul religios - aspecte definitorii

5. Dreptul continental - aspecte definitorii

6. Dreptul privat –dreptul public. Asemeări și deosebiri

Dreptul privat –dreptul public. Asemeări și deosebiri 1. 2. 3. Alexandresco D., Manualul de drept civil
1. 2. 3.
1.
2.
3.

Alexandresco D., Manualul de drept civil, 3 vol., Bucureşti, 1928-1929.

Bitoleanu I, Introducere în istoria dreptului, Editura Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2006;

Cernea Emil; Molcuț Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti,1998.

4.

5. Cocoş Ştefan, Drept roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

6. *** Istoria dreptului românesc, vol. I-II (părțile 1, 2), Editura Academiei, Bucureşti, 1980-1984.

Ciobanu D., Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion, Bucureşti, 1922.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

13

Unitatea de învățare 2: DREPTUL ÎN ANTICHITATE

Timp de studiu individual estimat: 4h

După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul:

13 13 14 14 14
13
13
14
14
14

Va fi familiarizat cu primele elemente de drept întâlnite la civilizațiile antice Va ști să identifice contribuțiile principalilor gânditori ai antichității Va cunoaște originile dreptului și primele izvoare descoperite în epoca antică Va cunoaște organizarea statală și social-juridică din Dacia.

Cuprinsul unității de studiu

1.Aspecte generale…………………… 2.Codul lui Hammurapi…………………… 3. Dreptul în India antică.
1.Aspecte generale……………………
2.Codul lui Hammurapi……………………
3.
Dreptul în India antică. Legile lui Manu……………………
4.
Dreptul în China antică……………………
5.
Vechiul testament……………………
6.
Dreptul în Grecia antică……………………
15
7.
Dreptul roman……………………
17
7.1. Însemnătatea dreptului roman……………………
17
7.2. Diviziunile dreptului roman……………………
18
7.3. Statului şi dreptului roman. Principalele etape ……………………
18
7.
4. Izvoarele dreptului roman ……………………
19
8.
Dreptul în Dacia……………………
22
8.1. Prezentare generală ……………………
22
8.2. Izvoarele dreptului. ……………………
23
8.3.Statul şi dreptul în Dacia romană (106 – 271 d. hr……………………
9.Nu uita!
10.Întrebări de control
11.Propuneri de referate
12. Autoevaluare…………………………………………………………………………………………………………………
23
25
25
28
28
13.Autoevaluare-rezultate………………………………………………………………………………………………….
29
14.Bibliografie specifică unității de învățare 2 ……………………
29
unității de învățare 2 …………………… 29 1.ASPECTE GENERALE Dreptul în lumea antică a fost

1.ASPECTE GENERALE

Dreptul în lumea antică a fost influențat cu precădere de credințele mitico-religioase. Pe o anumită treaptă de evoluție, societatea a simțit nevoia de ordine; pe fondul explicării naive a realităților naturale şi sociale, guvernate de zei, poruncile acestora, transmise prin vocea preoțimii,vor produce noi configurații pe planul relațiilor dintre indivizi,înlocuind comportamentul bunului plac cu ordinea întemeiată pe precepte morale, transformate în norme juridice. Prin traducerea obiceiurilor în norme, cutuma devine lege, deşi aşezarea socială şi normele de drept continuă să fie socotite de inspirație divină.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

14

2.CODUL LUI HAMMURAPI

Pe valea Nilului (Egipt) şi în Mesopotamia au luat naştere cele mai vechi centre ale civilizației umane, de la care lumea greco-romană a preluat valoroase tradiții culturale. Regatul Babilonului din Mesopotamia a fost rezultatul unificării unor vestite oraşe-cetăți unde s-au promulgat cele mai vechi legi ale omenirii. Rege al Babilonului (1793-1750 î.Hr.), fondator al Imperiului Babilonean, Hammurapi şi -a legat numele de primul cod amănunțit de legi cunoscut în istorie, unul din cele mai vechi monumente ale dreptului societății orientale antice. Textul, în scriere cuneiformă, a fost eternizat pe un stâlp de bazalt negru, astăzi în custodia muzeului Luvru din Paris.

Importanța Codului lui Hammurapi consta nu atât în înnoirile pe care le aducea, cât, mai ales, în unificarea şi armonizarea tradiției precedente. Spre deosebire de multe acte normative ale vremii, acesta a fost o lege laică, „elaborată din porunca zeilor”, dar de către rege, considerat ca învestit cu putere divină. Codul prevedea ocrotirea proprietății, organizarea familială, reprimarea infracțiunilor de natură penală etc.

3. DREPTUL ÎN INDIA ANTICĂ. LEGILE LUI MANU

Legile lui Manu 1 reprezintă un ansamblu de reglementări juridice, religioase şi morale, exprimând trecerea de la obicei la lege şi constituie baza dreptului public şi privat indian. Manu a dat oamenilor acest îndreptar de conduită, întemeind ordinea socială a cărei respectare echivala cu însăşi voința forței divine. Pentru aceasta, Brahma a creat cele patru caste: brahmanii (preoțimea şi înțelepții), kşatrya (războinicii), vaisya (producătorii liberi) şi sudra (servitorii), ceea ce implică şi pluralitatea condiției juridice a persoanelor fizice, reflectată, spre pildă, în aplicarea diferențiată a sancțiunilor şi pedepselor.

în aplicarea diferențiată a sancțiunilor şi pedepselor. Pe lângă inegalitatea socială, Legile lui Manu statuau
în aplicarea diferențiată a sancțiunilor şi pedepselor. Pe lângă inegalitatea socială, Legile lui Manu statuau

Pe lângă inegalitatea socială, Legile lui Manu statuau şi inegalitatea dintre sexe, femeia având pe toată perioada vieții o poziție subordonată bărbatului. Răspunzător de respectarea ordinii sociale era regele, care reprezenta autoritatea normativă, cât şi cel ce trebuia să pedepsească pe cei vinovați, ocrotindu-i pe ceilalți. Judecata, însă, o făceau judecătorii aleşi de rege din rândul primelor trei caste. Probațiunea se baza pe martori, pe bază de jurământ, dar erau admise şi ordaliile 2 . Remarcabil este faptul că precizarea datoriilor presupunea şi preocuparea de a înlătura arbitrariul şi anarhia din relațiile interumane.

4.DREPTUL ÎN CHINA ANTICĂ

Gândirea juridică a Chinei antice este marcată de două curente filosofice: daoismul 3 şi confucianismul. Adepții acestora din secolele VII-VI î.Hr sunt creatori ai învățăturii morale ce îndemna omul spre virtute, îndeplinirea datoriei şi respectarea normelor de conviețuire socială. Totodată, ei sunt precursorii legiştilor, curent de gândire juridică din secolele IV-III î.Hr., meritul acestora fiind acela că făceau distincție între obicei şi legea scrisă, considerată superioară, şi căreia trebuia să i se supună toți oamenii, indiferent de rang. Ei au fost printre primii care au formulat în mod explicit principiul egalită ții persoanelor în fața legilor.

5.VECHIUL TESTAMENT

ții persoanelor în fața legilor. 5.VECHIUL TESTAMENT În civilizațiile vechiului Orient, religia domina toate

În civilizațiile vechiului Orient, religia domina toate aspectele vieții, în nici una însă caracterul dominant nu apare atât de absolut şi de exclusiv ca în aceea a vechilor evrei.

1 Manu, fiul înțelept al zeului Brahma, „părintele întregii lumi, al cerului şi al pământului, strămoşul tuturor ființelor”. 2 Ordalie – mod de stabilire a dreptății sau a vinovăției părților în litigiu, prin diferite probe ( a focului, a apei clocotite şi a fie rului încins), considerat ca judecată divină. 3 Dao – strămoşul tuturor lucrurilor, principiul cerului şi al pământului.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

15

Potrivit Vechiului Testament, Iahve, ca singur Dumnezeu şi unic legiuitor, este încarnarea justiției supreme. Spre deosebire de Legile lui Manu, cartea sfântă a evreilor afirma egalitatea tuturor fiilor lui Israel în toate domeniile de bază ale vieții. În gândirea lor, dreptatea se raporta la egalitatea persoanelor în faţa legilor Omul este drept prin ceea ce face, şi nu prin poziția lui sau prin ceea ce este (bogăție, putere, prestigiu social). Dreptatea înseamnă respectarea celuilalt, a voinței lui referitoare la propria pers oană, precum şi a bunurilor sale 1 . Dreptul penal ebraic admitea vechea lege a talionului 2 (aici este formulată celebra dispoziție „suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”). Administrarea dreptății aparținea tribunalelor oraşelor, instanța supremă fiind tribunalul din Ierusalim, devenit capitala regatului iudeo- israelian în timpul regilor David şi al fiului său, înțeleptul Solomon (secolele XI -X î.Hr.). Judecata se făcea pe baza oralității şi a prezenței martorilor, fapt pentru care şi mă rturia mincinoasă era aspru pedepsită.

6. DREPTUL ÎN GRECIA ANTICĂ

Organizarea oraşelor-state greceşti (polis-urilor) pe baze democratice, după modelul atenian, a permis

pe baze democratice, după modelul atenian, a permis Cultul pentru nomos, însemnând afirmarea filosofiei,

Cultul pentru nomos, însemnând

afirmarea filosofiei, doctrinei, jurisprudenței şi instituțiilor judiciare.

îndeosebi dreptul cutumiar al cetății, înmănunchea accepțiunea de lege divină şi lege umană,obiceiul, tradiția, moravurile, comportamentul uman.

Reformele înfăptuite de-a lungul câtorva secole au permis trecerea de la atotputernicia statului aristocratic spre libertatea individuală,prin intermediul dreptului bazat pe norme morale şi pe rațiune. Chiar şi în Sparta, cea de-a doua cetate importantă a Greciei, stat extrem de conservator şi de anacronic, legislatorii au impus măsuri de natură să lărgească drepturile cetățenilor. Dintre exponenții de seamă enumerăm:

cetățenilor. Dintre exponenții de seamă enumerăm: Lycurg (secolul VIII î.Hr.) prin reformele sale, a limitat
cetățenilor. Dintre exponenții de seamă enumerăm: Lycurg (secolul VIII î.Hr.) prin reformele sale, a limitat

Lycurg (secolul VIII î.Hr.) prin reformele sale, a limitat puterea regilor ca stăpâni absoluți şi a realizat, prin instituțiile nou create Senatul şi Corpul Eforilor (magistrați cu largi atribuții interne şi externe),alcătuite din reprezentanți ai aristocrației, un echilibru al puterilor între regalitate şi popor. În domeniul dreptului, eforii erau cei care judecau în materie civilă, iar Senatul judeca crimele, lipsind astfel pe regi de dreptul de a împărți discreționar dreptatea. Reformele din domeniul social (redistribuirea resurselor pentru a permite fiecărui cetățean să aibă asigurată subzistența alimentară), din domeniul moral (o educație aspră şi austeră –„spartană” – a tinerilor), reglementarea relațiilor de familie –erau menite ca, laolaltă, să întărească cetatea, capacitatea ei de apărare, prin subordonarea individualității interesului colectiv. Solon (secolul VII î.Hr ) este socotit unul din cei şapte înțelepți ai Greciei antice. Desemnat arhonte (magistrat suprem al republicii) cu puteri extraordinare, a reformat statul,dând prima Constituție democratică a Atenei. În acea vreme,cetatea era sfâşiată de grave contradicții între stările sociale. Înglodați în datorii, mii de oameni liberi au fost transformați în sclavi şi vânduți în afara cetății. Filosofia în materie de drept a fost aceea că promulgarea de legi în interesul tuturor era condiția stabilității şi armoniei în societate, iar esența democrației consta în dreptul cetățeanului de a apela la justiție pentru orice hotărârea unei autorități. În acest sens, Solon a creat un sistem instituțional echilibrat. În justiție a instituit, pe lângă magistrați,corpul de jurați desemnați prin tragere la sorți, la care aveau acces toți cetățenii. De mare importanță au fost legile care hotărau retrocedarea pământurilor celor deposedați abuziv de patriciat, eliberarea celor vânduți ca sclavi pentru datorii şi readucerea lor în cetate,limitarea puterii părinteşti asupra copiilor (dreptul de viață şi de moarte), fiul major devenind egal în fața autorității cu tatăl său. Efectul final a fost îngrădirea puterii oligarhiei şi consolidarea sistemului democratic de guvernare.

şi consolidarea sistemului democratic de guvernare. 1 Să nu doreşti casa aproapelui tău, femeia lui, nici
şi consolidarea sistemului democratic de guvernare. 1 Să nu doreşti casa aproapelui tău, femeia lui, nici

1 Să nu doreşti casa aproapelui tău, femeia lui, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici boul sau asinul lui! 2 Lege penală a unor popoare antice prin care se aplica vinovatului o pedeapsă identică cu fapta de care se făcea culpabil.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

16

Gabriel Ungureanu – Istoria dreptului 16 Clistene (secolul VI î. Hr.), om politic şi reformator al

Clistene (secolul VI î. Hr.), om politic şi reformator al statului sclavagist atenian. Măsurile sale au reprezentat episodul final al luptei dintre aristocrația gentilică şi demos. Printre altele, el a introdus ostracismul („judecata cioburilor”),constând în votul secret al cetățenilor care înscriau pe un ciob numele persoanei considerată primejdioasă pentru ordinea democratică. În baza verdictului popular, aceasta putea fi exilată din cetate timp de 10 ani, dar fără confiscarea averii. În gândirea vechilor greci a avut loc o interesantă controversă privind raportul dintre legile normative instituite de oameni şi legile naturale imuabile. Curentul de gândire al sofiştilor (de la Sofist – filosof grec din secolul V î.Hr.) a repus în discuție existența dreptului natural (în concordanță cu natura lucrurilor şi a oamenilor), opus de ei dreptului pozitiv (totalitatea legilor în vigoare), creat în interesul şi prin arbitrariul oamenilor, aflat în opoziție cu natura. Un reprezentant de seamă al acestui curent a fost Protagoras. Natura nu cunoaşte norme – a afirmat el. Introducerea aceasta este o operă a omului, socotit a fi homo mensura (omul – măsura tuturor lucrurilor). Angajat în dezbaterea asupra raportului dintre legea naturală şi cea rațională, Sofocle (secolu lV î.Hr.) a afirmat valabilitatea amândurora. De aceea dreptul pozitiv trebuia să revină la dreptul natural egalitar întrucât, prin natura lor, toți oamenii sunt egali („Divinitatea i-a făcut pe toți ca oameni liberi; pe nimeni natura nu l-a făcut sclav”), concluzia fiind că dreptatea şi libertatea sunt naturale. Dreptatea este, deci, egalitatea în fața legii – afirma Pericle, conducătorul democrației ateniene din secolul V î.Hr. Marele învățat al Antichității concilia, într-o logică impecabilă,ideea de drept natural şi drept pozitiv, în sensul că egalitatea naturală trebuia să se regăsească în lege. Sistemul desemnării în funcțiile de stat prin tragere la sorți, şi nu prin vot, introdus de el, a permis oricărui cetățean să exercite aproape orice demnitate publică, iar retribuirea funcției a îngăduit şi celor de condiție materială inferioară să se poată ocupa de treburile cetății. Dar,cu aceasta, controversa nu era încheiată. Caracterul pasionant al disputei a fost amplificat de replica altor gânditori, printre care poetul Pindar. Peste tot în natură, afirma el, funcționa legea după care cel puternic domina pe cel slab. Prin urmare, dreptul natural n-ar fi impus egalitatea, ci, dimpotrivă, nesfârşita inegalitate dintre oameni. În această lumină, egalitatea şi dreptatea nu erau,deci, decât invenții ale celor slabi care, inferiori din natură,râvneau să devină, cu ajutorul legii, egali cu cei puternici. Remarcabilă este concepția filosofului Democrit (secolele V-IV î. Hr.), apropiată de viziunea modernă, potrivit căreia esența legii pozitive era principiul ce impunea fiecăruia, sub sancțiunea constrângerii, de a nu prejudicia pe celălalt. Gândirea juridică a fost puternic influențată şi de viziunea asupra Dreptului a marelui gânditor al Antichității, Platon, cel mai de seamă discipol al lui Socrate. În celebrele sale dialoguri din Legile şi Republica, el a susținut ideea supremației legilor întemeiate pe conceptul Binelui şi Dreptății, dar concepția sa despre legile pozitive a cunoscut şi aspecte contradictorii. Inițial, el şi-a manifestat ostilitatea față de dreptul scris, considerat formalist şi rigid. În cetatea ideală, condusă de filosofi – oameni culți, educați pentru servirea intereselor superioare ale comunității pe baza rațiunii –, legea şi constrângerile nu erau necesare,stăruind în a confunda dreptul cu morala. Cum, însă, societatea era imperfectă şi nu corespundea acestor exigențe, Platon se pronunța pentru supremația legii („nimeni în cetate să nu îndrăznească să întreprindă ceva împotriva legilor, iar cel care ar îndrăzni, să fie pedepsit cu moartea şi cu toate pedepsele extreme”). În ciuda acestor recomandări excesive de pozitivism juridic, contrastând cu viziunea sa senină despre virtuți şi morală, este de reținut faptul că Platon a fost – potrivit unor specialişti în istoria Dreptului – primul mare gânditor care a formulat teoria prevenţiei generale şi particulare, cât şi a caracterului expiator 1 al pedepsei.

cât şi a caracterului expiator 1 al pedepsei . 1 Expiator – care poate şterge, ispăşi,
cât şi a caracterului expiator 1 al pedepsei . 1 Expiator – care poate şterge, ispăşi,
cât şi a caracterului expiator 1 al pedepsei . 1 Expiator – care poate şterge, ispăşi,
cât şi a caracterului expiator 1 al pedepsei . 1 Expiator – care poate şterge, ispăşi,
cât şi a caracterului expiator 1 al pedepsei . 1 Expiator – care poate şterge, ispăşi,
cât şi a caracterului expiator 1 al pedepsei . 1 Expiator – care poate şterge, ispăşi,

1 Expiator – care poate şterge, ispăşi, răscumpăra o greşeală

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

17

Aristotel a fost elevul lui Platon. Spre deosebire deacesta însă, la care noțiunea de drept apare nediferențiată de morală, Aristotel a dat un înțeles mult mai precis celui dintâi concept, subliniind că ceea ce este drept este şi just. Deoarece cel ce încalcă legile este un om nedrept, iar cel ce le respectă este drept, filosoful conchide că toate dispozițiile legale sunt drepte şi, întrucât tot ceea ce se stabileşte prin legislație este legal, fiecare dintre aceste prescripții este dreaptă. Distribuirea dreptății colective trebuie să se întemeieze nu numai pe legalitate, dar şi pe egalitate; legea trebuie să ia în considerare numai natura delictului, tratând pe picior de egalitate părțile în cauză, indiferent de condiția socială a persoanei. O deosebită valoare o are opinia lui Aristotel privind raportul dintre dreptul comun şi dreptul privat. Dreptul comun chiar dreptul natural afirma el , fiind valabil pentru orice cetate unde acționează, deci, legea comună, care nu are nevoie de recunoaştere, pe când legea privată este cea convenită între oameni. În concepția sa, spre deosebire de alți gânditori, între dreptul natural şi dreptul pozitiv nu există opoziție; dimpotrivă, legile statului completează dreptul natural. Aşadar, Aristotel a fost un partizan declarat al legilor pozitive; legile au autoritate, susținea el, pentru că se întemeiază pe ştiința dreptului natural. De aceea, şi legea trebuia să fie suverană. În pr elungirea acestei idei, Aristotel a susținut primatul Constituţiei, ca lege fundamentală, cea care determină în stat organizarea sistematică a puterilor, dar mai ales a puterii suverane. Astfel s-a născut ideea de constituționalitate a legilor.

7. DREPTUL ROMAN

7.1. Însemnătatea dreptului roman

Specialiştii consideră, pe bună dreptate, că abia odată cu epoca romană se poate vorbi de Drept în accepțiunea modernă a cuvântului. La temelia ordinii juridice romane a stat Legea celor XII Table, considerată de Cicero drept obârşia universală a dreptului.

de Cic ero drept obârşia universală a dreptului . Dreptul roman a avut o evoluție milenară,
de Cic ero drept obârşia universală a dreptului . Dreptul roman a avut o evoluție milenară,
de Cic ero drept obârşia universală a dreptului . Dreptul roman a avut o evoluție milenară,

Dreptul roman a avut o evoluție milenară, ale cărui începuturi se situează în epoca de formare a cetății Roma (mijlocul secolului VIII î.Hr.) şi care s -a încheiat la moartea împăratului Iustinian (565 d.Hr.), ultim ul împărat care a vorbit limba latină pe țărmurile Bosforului. Ca şi egiptenii, babilonienii sau indienii, romanii nu au realizat inițial o distincție clară între normele juridice, religioase şi morale, dar ei au depăşit mai repede această confuzie, ajutați de vocația gândirii riguros exacte, cât şi de pronunțata lor înclinație spre lucruri practice. Dreptul roman a influențat în mod hotărâtor evoluția generală a ideilor şi instituțiilor juridice, fiind preluat şi adaptat la realitățile societății medievale pentru ca, mai târziu, să constituie principalul izvor de inspirație în procesul elaborării codurilor moderne.

Concepția juridică a romanilor a fost puternic influențată de gânditorii greci: Platon, stoicii şi, mai ales, Aristotel, în materie de dreptate, lege, echitate, drept natural. Unul din meritele sale constă în faptul că a creat o terminologie juridică exprimată într-un limbaj juridic de o excepțională precizie şi rigoare, simetria construcțiilor juridice permițând sistematizarea întregului drept intrat în universalitate. Însuşi cuvântul Drept provine de la latinescul directum (conform cu regula), deşi romanii n-au utilizat această formă de exprimare, ci au folosit cuvântul jus (de la iubire – a porunci). Tot limba latină a impus cuvântul lex (de la legere – ceea ce este scris şi se poate citi). La romani, cuvântul lex avea înțelesul de convenție (contract) când intervenea între două persoane fizice; când înțelegerea intervenea între magistrat şi popor, căpăta înțelesul de lege. De asemenea, termenul de Cod provine de la codex – alcătuire de tăblițe de lemn cerate, pe care se scria cu un stilet; legate laolaltă, acestea formau un fel de carte, iar denumirea s -a extins, desemnând în final colecţiile de legi. Devize celebre care au înfruntat timpul: ars aequi et boni (arta binelui şi a dreptății) sau dura lex sed lex (legea este dură, dar este lege) sunt citate frecvent de specialişti. Dreptul roman a cunoscut principii, concepte şi categorii juridice cu caracter universal, care formează fundamentul

concepte şi categorii juridice cu caracter universal, care formează fundamentul Universitatea “Hyperion” 2011

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

18

legislațiilor moderne: regula după care orice faptă producătoare de prejudiciu altei persoane angajează răspunderea celui care a comis -o; principiul lucrului judecat ş.a.

Odată cu Roma se poate discuta cu adevărat despre dreptul privat, în care sunt circumscrise drepturile şi obligațiile părților. La romani s-a înlocuit constrângerea fizică a debitorului familia, libertatea, proprietatea, succesiunea şi obligațiile sunt fundamentale. Din toate măsurile pe care le -au adoptat rezultă că romanii au înțeles ca nimeni alții valoarea morală şi juridică a persoanei, trasându-se, astfel, drumul spre libertatea individuală. Chiar dacă era departe de a fi deplină, persoana câştigă în raport cu epoca cetății -stat, când nu existau persoane, ci doar cetățeni care se identificau cu statul.

ci doar cetățeni care se identif icau cu statul. Reguli noi au vizat şi procedura .

Reguli noi au vizat şi procedura. S-a introdus buna credinţă în opoziție cu acțiunea dreptului scris. Bona fide este adevărata revoluție în sistemul procedural. Dreptul roman clasica consacrat, de asemenea, principiul echității (aequitas), îndemnând la interpretarea legii în litera şi spiritul ei (ratio legis).

Jurisprudența (ştiința dreptului) era strâns legată de litera legii, în perioada în care jurisconsulții (specialişti consultați în probleme controversate de drept) emiteau doctrine cu putere de lege.

7.2. Diviziunile dreptului roman

Romanii au tratat distinct dreptul privat (ale cărui norme juridice apără interesele indivizilor având ca obiect condiția juridică a persoanei, relațiile patrimoniale, soluționarea litigiilor dintre persoan e) şi dreptul public (cel care apără interesele statului şi reglementează raporturile între stat şi cetățeni).

a) Dreptul public („ius publicum”) cu principalele sale ramuri dreptul administrativ şi dreptul penal, având ca obiect delictele publice, judecate după normele procedurii penale de instanțe speciale, distincte de cele civile.

b) Dreptul privat. Celebrul jurisconsult Ulpian şi alți confrați ai săi au enumerat trei surse ale dreptului privat:

ius naturale, însemnând legile naturale; ius gentium, consacrând reguli ce guvernau viața națiunilor; ius civile sau dreptul quiritar, cuprinzând normele pozitive în vigoare, drept privat aparținând exclusiv romanilor (ius proprium civium Romanorum), dominat, până către sfârşitul Republicii, de un formalism rigid şi de ritualuri, de natură să-l facă inaccesibil străinilor.

ritualuri, de natură să - l facă inaccesibil străinilor. 7.3.S tatului şi dreptului roman . Principalele
ritualuri, de natură să - l facă inaccesibil străinilor. 7.3.S tatului şi dreptului roman . Principalele
ritualuri, de natură să - l facă inaccesibil străinilor. 7.3.S tatului şi dreptului roman . Principalele
ritualuri, de natură să - l facă inaccesibil străinilor. 7.3.S tatului şi dreptului roman . Principalele

7.3.Statului şi dreptului roman. Principalele etape

Regalitatea Potrivit tradiției, fondarea Romei pe cele şapte coline din centrul peninsulei italice a avut loc la jumătatea secolului VIII î.Hr. Populația de agricultori şi păstori, eterogenă etnic, era organizată pe baze gentilice şi divizată în două stări sociale: patricienii (populus romanus) – castă socială dominantă, fondatoare a statului – şi plebeii, populațiile vecine supuse romanilor. Ce tatea era condusă de un rege ales de Adunarea Poporului, alcătuită din patricieni.

rege ales de Adunarea Poporului, alcătuită din patricieni. În formă statală, Regalitatea a dăinuit de la

În formă statală, Regalitatea a dăinuit de la mijlocul secolului VIII î.Hr. până în anul 509 î.Hr. când ultimul rege din cei şapte, câți a numărat tradiția, este izgonit şi se proclamă Republica. Regele cumula atribuțiile de şef al administrației şi religiei, conducător militar şi judecător suprem. Alte instituții ale statului erau Senatul, care deținea puterea pe perioada când, prin decesul regelui, funcția regală devenea v acantă, precum şi Comițiile (centuriată şi curiată).Cum regele consulta poporul în adoptarea hotărârilor sale (votul se efectua în Comitium – o piață de lângă Forum), locuitorii se constituiau în Comiții: Comitia Curiata a patricienilor şi Comitia Centuriata în care aveau acces plebeii.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

19

Republica romană (509-27 î.Hr.) În secolul I d. Hr., Roma a ajuns un imens imperiu tricontinental, cel mai puternic stat al Antichității, organizat ca o Republică, inițial aristocratică, pentru ca în secolul III î.Hr. să devină o republică democratică. În această etapă a dezvoltării sale, a dispărut distincția dintre patricieni şi plebei; sclavia, la început patriarhală, a căpătat un caracter clasic.

Principalele instituții ale statului au fost: Adunările poporului roman (în număr de patru), care adoptau hotărâri cu caracter legislativ; Senatul, care confirma legile votate de Adunare; magistraţii aleşi – înalți funcționari de stat cu atribuții administrative şi jurisdicționale; doi consuli care exercitau jurisdicțiunea (competența de a judeca) civilă şi penală; pretorii,învestiți cu judecarea proceselor private.

pretorii ,învestiți cu judecarea proceselor private. Legea celor XII Table. Nemulțumirile plebeilor din

Legea celor XII Table. Nemulțumirile plebeilor din Republica Romană consta şi în incertitudinea din domeniul dreptului. Întrucât, la origine,obiceiurile juridice erau ținute în secret de pontifi şi, deoarece,fiind nescrise, legile puteau fi interpretate, adesea, în mod arbitrar de consuli, plebea a cerut cu tărie ca ele să fie codificate şi publicate în Forum (piață publică în Roma antică, unde se desfăşura viața politică şi unde se judecau procese) pentru a fi cunoscute de popor. În urma acestui demers, o comisie trimisă în Grecia să studieze opera lui Solon a redactat legile sub forma a zece table de lemn (completate în anul 449 la 12 table de bronz), care au fost apoi expuse în Forum. Deşi a avut doar câteva decenii o existență publică, Legea celor XII Table a intrat pentru totdeauna în conştiința poporului roman: conform lui Cicero, după aproape patru secole, memorarea legilor era o lecție obligatorie pentru elevi.

Legea cuprindea întreaga materie a dreptului public şi privat. În domeniul dreptului privat un loc central îl ocupau dispozițiile privitoare la proprietate (punând accent pe regimul proprietății quiritare), succesiuni şi organizarea familiei (tablele 5-6). Se acorda mai multă atenție individualității umane, în sensul unei tot mai mari preocupări a legiuitorului pentru asigurarea libertății, integrității şi viața persoanei. Tablele 9 şi 10 tratau chestiuni de drept public şi drept sacru. În penal se introduceau împăciuirea şi acordul prin bună înțelegere. Procedura de judecată (tablele 1-2) rămânea primitivă şi brutală, fapt explicabil prin aceea că, în secolul V î.Hr., romanii erau încă un popor de păstori şi agricultori, alcătuind o societate arhaică. Însăşi legea în ansamblul său nu era decât o codificare a obiceiurilor, ea rămânând tributară unor principii şi practici înapoiate, chiar barbare (cum erau uciderea şi tăierea în bucăți a corpului debitorului insolvabil – pentru a da un singur exemplu). Cu toate acestea, deşi în epoca clasică multe din dispozițiile sale au devenit anacronice în raport cu marile progrese ale societății, această lege pe care se sprijinea impresionantul edificiu al Dreptului roman, n-a fost abrogată niciodată, rămânând în vigoare, din punct de vedere formal, timp de unsprezece secole.

din punct de vedere formal, timp de unsprezece secole. Principatul (de la împăratul Augustus – 27

Principatul (de la împăratul Augustus – 27 î.Hr. la Dioclețian – 284 d.Hr.) În anul 27 î.Hr., Octavianus primeşte titulatura sacrală de Augustus şi funcția de Imperator. Cu el începe în istoria Romei epoc a Principatului, formă constituțională deghizată a monarhiei. Cu timpul, împăratul va cumula puterea administrativă, militară, religioasă şi juridică. Are loc adâncirea stratificării sociale. Clasa superioară era structurată în ordinul senatorial, ecvestru (cavalerii) şi al decurionilor; plebea rurală şi urbană trăia la limita subzistenței; colonii, oameni liberi ce arendau pământ, erau legați în final de solul pe care -l munceau. Sclavia, în declin, a făcut loc categoriei liberților, asimilați şi ei colonil or. În organizarea de stat au loc transformări semnificative. Senatul îşi mai menține un timp o parte din atribuțiuni: continuă să judece procesele penale şi adoptă acte normative (senatusconsulte) pentru a părăsi în cele din urmă prim-planul vieții politice. Magistraturile se mențin, dar cu atribuțiuni diminuate.

Dominatul (de la Dioclețian la căderea Romei – 476 d.Hr.) Este perioada de declin al Imperiului roman, caracterizată prin decăderea vieții urbane, prin extinderea marilor latifundii şi procesul de ruralizare, prin restrângerea circulației monetare şi întoarcerea la practicile economiei naturale.

circulației monetare şi întoarcerea la practicile economiei naturale. Universitatea “Hyperion” 2011

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

20

Dominatul consacră monarhia absolută de drept divin (monarhul este dominus et deus – stăpân absolut zeificat) – proces ce se încheie în epoca lui Constanti n cel Mare. Statul înfățişează imaginea unui uriaş aparat birocratic, riguros ierarhizat şi militarizat. În ultima parte a existenței sale, împăratul a devenit un autocrat, care exercita singur puterea, fiind socotit mai presus de lege.

Tarele interne (îndeosebi criza sistemului sclavagist), precum şi atacurile popoarelor migratoare, au avut ca efect dezmembrarea Imperiului. În anul 330, Constantin cel Mare a întemeiat cea de -a doua capitală la Constantinopol, oraş care îi poartă numele. Urmarea a fost aceea că în 395 Imperiul Roman s -a împărțit de drept în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit (numit şi Bizantin după grecizarea sa). Roma a căzut sub barbari în anul 476, iar partea de Răsărit a dăinuit până în anul 565, la moartea împăratului Iustinian.

În contrast cu atmosfera generală de decadență, gândirea juridică a rămas ascuțită, ajungând la maturitatea sa. Un exemplu în acest sens este opera lui Cicero (106-42 d.Hr.), celebru om politic, orator şi filosof, autorul unor memorabile discurs uri politice şi pledoarii juridice. În principalele sale lucrări Despre

pledoarii juridice. În principalele sale lucrări Despre stat şi Despre legi , el a abordat problema

stat şi Despre legi, el a abordat problema principiilor dreptului, printre care conceptul de justiţie. Cicero a pus la baza politicului şi juridicului morala, a cărei esență era binele comun, iar la temelia statului – justiția.

O

morale. Statul, lucrul public ( res publica), era definit ca o comunitate unită într-un sistem juridic, întemeiat

cetate bine organizată, afirma el, trebuie să aibă ca fundament justiția, dreptul public şi principiile

pe un acord în vederea realizării binelui comun. Cu aceste lucrări de apoteoză, dreptul roman s-a apropiat de culmile sale, oferind timpurilor viitoare modelul dreptății întemeiate pe lege. Opera de legiferare a împăratului Iustinian a venit apoi să dea o expresie practică acestor idei înaintate.

apoi să dea o expresie practică acestor idei înaintate. Iustinian (527-565 d.Hr.). Corpus Iuris Civilis. Căderea

Iustinian (527-565 d.Hr.). Corpus Iuris Civilis. Căderea Romei cezarilor sub barbari va face ca împărații răsăriteni să continue tradițiile Romei eterne, inclusiv în domeniul dreptului. Acum, izvorul principal de drept, aproape exclusiv, este reprezentat de Constituțiile imperiale.

Planul ambițios al lui Iustinian de a reface unitatea Imperiului (în anul 546, recucereşte vremelnic Roma) a eşuat. În schimb, inițiativele sale pentru sistematizarea volumului ime ns de legi ale lumii romane, apusă în parte, au dat cele mai rodnice rezultate. Astfel, în anul 529, o comisie de reputați jurişti ai timpului, conduşi de marele jurisconsult Triboniu, a publicat o primă culegere de constituții imperiale, purtând numele de Codex Iustinianus; timp de cinci ani, ei au trudit la prelucrarea celor 4650 de constituții cuprinse în cele trei codice anterioare, de la Hadrian la Iustinian, în sensul eliminării dispozițiilor căzute în desuetudine şi sistematizării celorlalte. Din această muncă a rezultat o nouă ediție, completă, a primului Cod. De o revizuire generală aveau nevoie însă nu numai constituțiile, ci şi operele jurisconsulților, în sensul eliminării contradicțiilor existente în textele lor. Aşa au apărut Digestele (culegere) sau Pandectele (colecție completă, în limba greacă, devenită limbă oficială a Imperiului Roman de Răsărit). Această lucrare a constituit, secole de-a rândul, izvor de inspirație şi model pentru aproape toți teoreticienii şi practicienii Dreptului. Textul era împărțit în 50 cărți, iar acestea în titluri. Meritul Digestelor a constat în tratarea pragmatică a problemelor de drept, pornind de la analiza spețelor. De asemenea, deşi constituie o operă

la analiza spețelor. De asemenea, deşi constituie o operă de tradiție clasică, lucrarea introduce inovații pentru

de

tradiție clasică, lucrarea introduce inovații pentru a a dapta textele clasice din trecut la noile realități.

O a treia lucrare valoroasă a fost Institutiones – un manual juridic desăvârşit pentru uzul studenților

secolului al VI-lea, având ca model opera cu acelaşi nume a vestitului jurisconsult Gaius.

În sfârşit, când Codul din 529 a devenit depăşit,a fost elaborată o a doua ediție adăugită, numită Novellae

Constitutiones. Laolaltă, cele patru lucrări menționate, care formau un tot unitar, vor fi cunoscute din secolul al XII-lea sub denumirea de Corpus Iuris Civilis (Colecția dreptului civil) – model de tratare a

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

21

problemelor: pragmatic, cazuistic, pornindu-se de la analiza spețelor. Deşi o reeditare a Dreptului roman clasic, Legiuirile lui Iustinian cuprindeau prevederi noi – modificări numite interpelaţii – în acord cu evoluția societății. Principalele dispoziții priveau dreptul privat – cele mai multe referitoare la proprietate şi succesiuni –, dar şi dreptul public, dreptul internațional public, dreptul penal şi procedura penală. În materie de persoane, inovațiile facilitau dezrobirea sclavilor şi reglementau statutul juridic al colonilor; în materie de familie, se clarifică puterea părintească, recunoscându-se copiilor capacitatea patrimonială aproape deplină, şi se elimină unele impedimente la căsătorie, ceea ce a avut ca efect relaxarea relațiile de familie etc. Cu această lucrare, Dreptul roman a ajuns pe culmile sale, oferind timpurilor viitoare modelul distribuirii dreptății întemeiate pe lege. Se cuvine a menționa şi contribuția învăţământului juridic la afirmarea Dreptului. În epoca imperială, aceasta tinde să ia forme tot mai academice. Cele mai vestite şcoli de drept au fost cele de la Roma, apoi de la Constantinopol, după crearea Imperiului Roman de Răsărit. Durata învățământului era de 4 ani, extinsă la 5 ani prin reforma împăratului Iustinian. Pregătirea îmbina învățarea dogmatică (teoretică) cu cea practică.

învățarea dogmatică (teoretică) cu cea practică. 7. 4. Izvoarele dreptului roman de drept privat, fiind mai

7. 4. Izvoarele dreptului roman

de drept privat, fiind mai

a. Obiceiul (dreptul consuetudinar consuetudo) a fost, inclusiv o vreme şi în timpul Republicii, unicul izvor

La

începutul Romei, în epoca Regalității, nu existau nici „lex”, nici „ius”; abia în Republică, şi sub influența Greciei, s-a trecut la organizarea dreptului prin intermediul cutumei, ajungându-se la Legea celor XII Table, care a dat naştere lui „ius”. Consuetudinea a dispărut ca izvor de drept în timpul Dominatului, când, printr- o constituție din anul 319 d.Hr. a împăratului Constantin, nu s -a mai permis abrogarea prin consuetudine a legilor în vigoare.

mlădios, putându-se modela nevoilor practice şi situațiilor particulare.

- se modela nevoilor practice şi situațiilor particulare. b. Legea . Aşadar, existența legilor a fost

b. Legea. Aşadar, existența legilor a fost îndoielnică în timpul Regalității, devenind certă în vremea Republicii, când a devenit cel mai important izvor de drept. Proiectul de lege elaborat de magistrați pri ntr- un edict era aprobat sau respins de cetățeni pentru ca apoi să fie supus ratificării Senatului; odată votată, legea intra în vigoare. Ea putea fi abrogată fie parțial, fie în totalitate. Cu timpul, s-a instaurat obiceiul de a se da consultații juridice în public, răspunzându-se la orice întrebare a cetățenilor. Orice om cult, ca re era interesat să dobândească prestigiu şi notorietate, trebuia să cunoască bine dreptul.

c. Jurisconsulții. Jurisprudenţa este ştiința dreptului creată de jurisconsulți prin i nterpretarea dispozițiilor cuprinse în legi. Ea a atins culmea strălucirii sale în epoca clasică, atunci când dispozițiile empirice ale vechilor legi au trebuit, printr-o fină interpretare creatoare, să ajute la soluționarea unor noi cazuri ținând de cerințele mereu schimbă toare ale vieții. Interpretarea legilor (interpretatio) a constituit activitatea jurisconsulților şi a reprezentat un important izvor de drept în timpul Republicii. Monopolizată inițial de pontifi (preoți), jurisprudența sacerdotală a fos t apoi secularizată. Misiunea jurisconsulților consta, în primul rând, în interpretarea dreptului pozitiv; ei acordau, totodată, consultații publice, elaborând şi valoroase tratate de drept. Chiar Constituțiile imperiale ( Novellae, de exemplu, o culegere de constituții imperiale) au fost inspirate din codurile lui Gaius, Papinian, Ulpian ş.a. – lucrări care şi-au adus o contribuție importantă la consacrarea unor concepte-cheie pentru dreptul roman, cum ar fi acelea de justiție, jurisprudență, diviziunile dreptului etc. Principii ale dreptului, aşa cum au fost gândite de jurisconsulți – „a da fiecăruia ce este al său, ori „a nu vătăma pe aproapele tău” – şi-au păstrat în toate timpurile intacta lor valoare morală. Printre jurisconsulții celebri s -a distins Gaius. Cunoscuta sa lucrare Instituţiile a fost considerată un model de conciziune şi claritate, definitivată apoi în timpul împăratului Iustinian. Începând cu perioada Principatului, rolul jurisconsulților a fost din ce în ce mai şters.

cu perioada Principatului, rolul jurisconsulților a fost din ce în ce mai şters. Universitatea “Hyperion” 2011

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

22

d. Edictele magistraților. Edictum (ex sau e dicere- a anunța, a proclama) era programul de guvernare al

magistratului ales (pretor, edil, cenzor, guvernatorii provinciilor cucerite exemplu, Dacia) pe timpul mandatului său, în temeiul dreptului de a legifera acordat de cetățeni. Totuşi, edictul nu avea caracterul

imperativ al legii, fiind temporar şi aplicabil pe un teritoriu limitat.

e. Senatus-consultele. Cum, odată cu creşterea numărului cetățenilor, reunirea lor pentru adoptarea

legilor pe cale plebiscitară a devenit imposibilă, s-a delegat Senatului acest drept, prin aşa – numitele senatus-consulte. S-a relevat că şi în trecut Senatul a influențat procesul de legiferare; legile nu intrau în vigoare fără ratificarea sa. Începând însă cu reforma împăratului Hadrian ( începutul secolului II d.Hr.),

împăratului Hadrian ( început ul secolului II d.Hr.), hotărârile sale – senatus-consultele – au devenit

hotărârile sale – senatus-consultele – au devenit izvoare de drept în sens formal, dar puternic influențate de voința împăratului.

f. Constituțiile imperiale (Constitutionis principis), exprimând hotărârile împăratului, au căpătat p utere de lege în timpul Principatului şi, mai ales, al Dominatului. Elaborate de jurisconsulți, acestea se clasificau în edicte – dispoziții cu caracter general (un vestit exemplu a fost Edictul lui Caracalla, care acorda cetățenie peregrinilor din imperiu) – şi decrete – hotărâri judecătoreşti date de împărat.

8.DREPTUL ÎN DACIA 8.1.Prezentare generală

În secolele VIII-VI î.Hr., în aria de locuire a tracilor s -a individualizat ramura de nord, geto-dacică, cu centrul în Carpați, cea mai evoluată din neamul său, de altfel, singura care şi-a creat un stat propriu. Acumulările interne profunde, precum şi dialogul fecund cu lumea înconjurătoare – celți, greci şi romani – au contribuit la progresul accelerat al societății geto-dace. La cumpăna erei vechi şi a celei creştine, în ultimele secole dinaintea cuceriri romane, această civilizație a atins apogeul pe plan material şi cultural. Acum se constituie structuri militare şi politice embrionare ale viitoarei organizări statale, iar normele morale tradiționale tin d să îmbrace un caracter juridic.

tradiționale tin d să îmbrace un caracter juridic. Creşterea cantității de bunuri şi consolidarea

Creşterea cantității de bunuri şi consolidarea proprietății private au reprezentat suportul procesului de stratificare socială. Aşezările rurale şi protourbane (faimoasele dave, cetăți de pe înălțimi populate de aristocrația militară şi sacerdotală) cu locuințe diversificate ca stare materială – realitate confirmată de inventarul necropolelor dovedesc afirmarea elitelor conducătoare. Iordanes în Getica şi Cassius Dio în Istoria Romana atestau, la cumpăna celor două ere, existența unor grupuri sociale distincte: tarabostes (pileati) – elita dacică, ce exercita demnități politice, militare şi ecleziastice – şi comati (capilati) masa producătorilor liberi.

Statul dac a rezultat din unificarea de către regele Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, a spațiului nord şi sud dunărean locuit de acest neam. Unificarea a avut ca rezultat constituirea unui teritoriu statal cu frontiere corespunzătoare ariei de locuire a etnosului geto-dac, dar şi a neamurilor alogene întâlnite în acest spațiu. Caracterul de „stat unitar”, despre care vorbesc unele lucrări contemporane, trebuie înțeles mai ales sub aspect instituțional, întrucât structura sa înfățişa mai degrabă trăsăturile unei „federații de neamuri”opusă Romei.

unei „federații de neamuri ”opusă Romei. Forma de stat era monarhică. Puterea supremă era

Forma de stat era monarhică. Puterea supremă era deținută de rege, care cumula uneori (în cazul lui Deceneu şi al lui Comosicus) funcția de mare preot şi judecător suprem. Instituția monarhică tindea să devină ereditară(în succesiune paternă sau colaterală). Regele era asis tat de un vicerege(Iordanes afirma despre Deceneu că se bucura de „o putere aproape regească” ). Puterea supremă dispunea de un aparat de stat organizat ierarhic: un consiliu, ca instituție colegială (după modelul elenistic), alcătuit di n rudele apropiate ale regelui, mari dregători, căpetenii religioase şi militare. Există dovezi despre o specializare a

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

23

funcțiilor publice: notabili cu funcții de resort din domeniul administrativ, fiscal şi militar răspundeau de organizarea muncilor agricole, colectarea dărilor, exploatarea minelor, construirea de fortificații, apărarea cetăților, diplomație. Forța publică privea constituirea unei armate desprinse de comunitate; potrivit lui Strabo, acelaşi rege putea mobiliza o armată de 200.000 de luptători. Existența unui sistem de impozite era destinat îndestulării clasei conducătoare, dar şi trebuințelor obşteşti. Intensificarea circulației mărfurilor a impus apariția centrelor de emisiune monetară; după unificare, la Tilişca (azi în județul Sibiu), s -a creat un centru unic de emitere. Aşa cum s-a mai menționat, un rol important revenea castei clerului; cultul zeului suprem Zamolxe a imprimat un caracter aproape monoteist religiei geto-dacilor şi a contribuit, tocmai prin aceasta, la procesul de unificare.

8.2 Izvoarele dreptului.

Numeroşi scriitori clasici şi postclasici greci şi romani (Herodot, Arrian, Diodor din Sicilia, Strabon, Iordanes, Suetonius, Dio Cassius, poeții latini Vergiliu, Ovidiu şi Horațiu)au transmis prețioase informații din care se pot reconstitui nu numai organizarea internă a acestor strămoşi îndepărtați, evoluând către un stat întins şi puternic, dar şi despre locul lor proeminent în istoria Antichității europene. Izvoarele narative sunt completate de inscripțiile epigrafice,imaginile sculptate de pe Columna lui Traian şi monumentul triumfal de la Adamclisi, de celebrele tăblițe cerate din munții Apuseni, cât şi de descoperirile monetare. Principalele monumente ale dreptului elin, ca şi cele ale dreptului roman provincial constituie surse de cunoaştere a sistemului juridic din Dacia. În perioada stăpânirii romane,dreptul roman clasic, ius gentium şi dreptul cutumiar local reglementau, prin complementaritate,raporturile dintre stat, cetățenii romani rezidenți în Dacia, peregrini şi autohtonii geto-daci, până la contopirea lor progresivă într-un sistem de drept unitar, daco-roman. Edictele guvernatorilor, pentru provinciile conduse de aceştia, precum şi constituțiile imperiale pentru întreg cuprinsul statului reprezintă, de asemenea, izvoare majore ale dreptului daco-roman.

de asemenea, izvoare majore ale dreptului daco-roman. În ordinea apariției lor, izvoarelor dreptului dacic au
de asemenea, izvoare majore ale dreptului daco-roman. În ordinea apariției lor, izvoarelor dreptului dacic au

În ordinea apariției lor, izvoarelor dreptului dacic au fost cutuma şi legea. Societatea umană a timpului preistoric a fost guvernată de norme de conduită cu caracter cutumiar, care priveau organizarea muncii şi repartiția produselor, interdicțiile referitoare la relațiile dintre rude (incest), la prescripțiile magico- religioase (tabu) sau ritualurile funerare. Cu timpul, aceste norme au început să capete un caracter juridic, fiind prestabilite şi înzestrate cu sancțiune materială deşi, desigur, nu se poate vorbi de un drept în înțelesul juridic al cuvântului. Normele de conduită fără caracter juridic, (cutumele comune la traci, sciți şi celți), erau impuse de preoți ca legi inspirate de zei, ceea ce le conferea autoritate şi trăinicie, aşa cum s-a întâmplat în vremea regelui zeificat Zamolxe. Organizarea statală a implicat adoptarea unor norme juridice noi, reflectate în poruncile regale şi îndemnurile preoțimii.

Crearea statului dac a implicat încheierea de tratate (de alianță, de pace), aşa cum au fost cele dintre regele Decebal cu împărații Domițian şi Traian din anii 89 şi, respectiv, 102 d.Hr. Dacii percepeau tribut (sau stipendii) învinşilor, inclusiv grecilor sau romanilor, dar nu disprețuiau nici legăturile matrimoniale pentru a-şi consolida statutul extern 1 . Practicile diplomatice implicau, probabil, existența unor norme de drept internațional, şi în mod sigur un anumit ritual cu prilejul încheierii tratatelor, precum rezultă din relatările unor autori despre tratativele din anul 89 d.Hr. dintre Domitianus şi Diegis, fratele regelui Decebal. Mai înainte, regele Burebista a recurs la serviciile diplomatului grec Acornion, care a purtat negocieri rodnice cu Pompeius, rivalul lui Caesar.

a purtat negocieri rodnice cu Pompeius, rivalul lui Caesar. 1 Dromihetes a luat în căsătorie pe

1 Dromihetes a luat în căsătorie pe fiica lui Lisimah, adversarul său inițial. Potrivit lui Suetonius, împăratul Augustus a făg ăduit pe fiica sa, Iulia, regelui get Cotiso, în vreme ce el însuşi a cerut în căsătorie pe fiica acestuia.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

24

8.3 Statul şi dreptul în Dacia Romană (106 271 d. Hr.)

Organizarea statală. După anul 106, dreptul cutumiar local (obiceiul, consuetudo) s-a menținut în măsura în care nu venea în contradicție cu dreptul roman scris, acum introdus. Izvoarele formale ale dreptului roman şi-au schimbat structura în pe rioada Principatului (27 î.Hr. – 284 d.Hr.). Odată cu creşterea autorității împăraților, constituțiile imperiale (constitutiones) au dobândit o importanță sporită în raport cu senatus-consultele şi edictele pretoriene 1 . În acest sens, spre exemplu, o importanță deosebită a avut-o Edictul lui Caracalla (Constitutio Antoniana) din anul 212 d.Hr., prin care se acorda drept la cetățenie peregrinilor din Imperiu, aşadar şi celor din provincia Dacia.

Un izvor important de drept l-au constituit opiniile juriştilor, care, în virtutea unor concesii speciale din partea împăraților, au devenit norme obligatorii. Dreptul civil, dreptul ginților şi dreptul local s -au contopit,cu timpul, într-un sistem de drept nou, daco-roman, ca un factor de seamă al procesului de romanizare şi al etnogenezei româneşti.

Războaiele daco-romane din anii 85-88, cu Domitianus, şi din anii 101-106, cu Traian, au făcut din Dacia mai întâi un stat clientelar şi apoi o provincie romană frontalieră. În timpul împăratului Traian, Dacia şi-a păstrat unitatea administrativă ca provincie imperială (numită aşa pentru că, asemenea altor provincii frontaliere, se afla sub autoritatea directă a împăratului, spre deosebire de provinciile senatoriale din interiorul imperiului). După anul 117, împăratul Hadrian a împărțit provincia în două subdiviziuni: Dacia Superior în nord şi Dacia Inferior în sud. Tot în timpul său, probabil în anul 124, partea de nord a celei dintâi a fost detaşată, constituind Dacia Porolissensis (cu reşedința la Porolissum, Moigradul de astăzi); în anul 168, împăratul Marcus Aurelius a creat în partea centrală Dacia Apulensis (cu reşedința la Apulum – Alba Iulia) şi Dacia Malvensis, în sud (cu reşedința la Malva, localitate încă neidentificată).

reşedința la Malva, localitate încă neidentificată). Împărțită, pentru o mai eficientă administrare, în
reşedința la Malva, localitate încă neidentificată). Împărțită, pentru o mai eficientă administrare, în

Împărțită, pentru o mai eficientă administrare, în trei subdiviziuni, Dacia a rămas în toată perioada existenței sale o singură provincie a Imperiului. În prima etapă, ea a avut în frunte un legatus Augusti pro praetore, deci un guvernator de rang înalt, din ordinul senatorilor, întrucât avea sub comanda sa mai multe legiuni. După prima divizare s -a creat funcția de procurator Augusti, sau praeses (procurator presidial), cu atribuții militare, administrative şi judecătoreşti. Odată cu crearea celor trei Dacii, pentru a as igura unitatea de comandament a celor două legiuni staționate aici, precum şi coordonarea administrativă, a fost numit un guvernator suprem, un legatus Augusti pro praetore Daciarum trium, cu reşedința la Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa. Pe lângă atribuțiile deja e numerate, guvernatorul dispunea şi de dreptul de a emite edicte (decrete), în temeiul dreptului provincial. Competența sa jurisdicțională era identică celei pe care o aveau consulii, pretorii, prefectul oraşului şi al pretoriului Romei. Probabil în timpul împăratului Marcus Aurelius (161-180) s-a constituit un Concilium Daciarum trium – adunare provincială alcătuită din delegați ai oraşelor, dar cu atribuții limitate (plângeri adresate împăratului legate de abuzurile magistraților etc.). Prezidată de sacerdotul provinciei, adunarea era menită, probabil, să întrețină cultul imperial.

etc. ). Prezidată de sacerdotul provinciei, adunarea era menită, probabil, să întrețină cultul imperial.

Aşezările provinciei Dacia – aproape toate evoluând din vechile localităţi geto-dacice aveau caracter rural şi urban. Oraşele aveau statutul de colonii şi municipii.

Coloniile (Apulum - Al ba Iulia, Drobeta -Turnu Severin, Napoca - Cluj, Potaissa -Turda, Romula erau aşezări puternic romanizate,bucurându-se de ius latii (statut juridic intermediar între cel de cetățean roman şi cel

1 Pretorii erau înalți magistrați a căror principală activitate consta în organizarea judecării proceselor private. La începutu l executării funcției, ei publicau edicte care puneau la dispoziția părțil or mijloacele procedurale necesare apărării intereselor lor. Începând cu Hadrian, succesorul lui Traian, constituțiile imperiale au căpătat putere de lege.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

25

de peregrin), fie chiar de dreptul de cetățenie romană, având în acest caz acces la ius Italicum (solul lor fiind asimilat cu cel italic), putând, deci, exercita proprietatea quiritară şi nefiind obligate să plătească impozitul funciar.

Municipii (Dierna - Orşova, Porolissum -Moigrad, județul Sălaj, Tibiscum -Jupa-Caransebeş) aveau o poziție inferioară, locuitorii lor bucurându-se numai de un statut juridic intermediar între cetățeni şi peregrini. Pe măsură ce procesul de romanizare a autohtonilor avansa, în aceeaşi măsură deosebirea existentă la origine între colonii şi municipii se estompa, juriştilor romani înşişi venindu-le greu a face distincție între ele.

înşişi venindu - le greu a face distincție între ele. O sediul administrației centrale a provinciei.

O

sediul administrației centrale a provinciei.

poziție aparte a revenit metropolei Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa, inițial colonie, care a devenit

În

fruntea coloniilor şi municipiilor se afla un consiliu orăşenesc (ordo decurionum), alcătuit din 30-50 de

membri din ordinul decurionilor, care exercitaseră anterior o magistratură. Ei îndeplineau, îndeosebi,

sarcini administrative: fiscale, edilitare dar şi religioase şi diplomatice. Cei mai de seamă magistrați ai aşezărilor urbane erau aşa-numiții duumviri (în colonii) şi quatuorviri (în municipii) şi aveau, în principal, atribuții judecătoreşti. Pe lângă jurisdicția contencioasă, ei îndeplineau şi pe cea gra țioasă: eliberări de sclavi, emancipări etc. Ierarhia funcționărească din oraşe era formată din magistrați inferiori: aedili, având

în

competență treburi edilitare, poliția piețelor ş.a., şi quaestori, cu funcția de casieri comunali.

Aşezările rurale se clasificau în mai multe categorii: canabae (aşezări civile care luau ființă în jurul castrelor unde staționau unități militare); pagus (sat risipit, cătun); vicus (sat compact, cu rețea stradală şi centru civic). Satele erau conduse de magistrați şi chestori , ajutați în treburile administrative de un consiliu comunal (ordo).

treburile administrative de un consiliu comunal ( ordo ). Un ordin distinct erau colegiile, constituite pe

Un ordin distinct erau colegiile, constituite pe criterii etnice, profesionale (fierari, corăbieri, luntraşi, aurari, negustori) sau religioase, conduse de un praefectus sau magister. Cea mai înaltă magistratură sacerdotală era aceea de pontifex maximus.

Statutul persoanelor. Constituția lui Caracalla delimita clar pe locuitorii liberi ai provinciei în trei categorii:

cetățeni romani, latini şi peregrini.

a.

Cetățenii romani locuiau în municipii şi colonii. Statutul lor era reglementat de normele dreptului

civil (numit şi drept quiritar) – rigid, formalist şi exclusivist, neaccesibil latinilor şi peregrinilor. Ei se bucurau

de plenitudinea drepturilor politice şi civile, asemenea rezidenților din Roma şi Italia: de ius comercii

(putința de a încheia acte juridice în conformitate cu dreptul civil roman); de ius conubii (dreptul de a încheia o căsătorie potrivit legilor romane); de ius militiae (dreptul de a face parte din legiuni); de dreptul de a alege şi a candida la magistraturi. Cetățenii purtau tria nomina: praenomen, nomen şi cognomen (nume, prenume şi poreclă).

b.
b.

Latinii coloniari erau locuitorii provinciilor încorporate la Roma prin cucerire şi care primeau condiția

juridică a latinilor din coloniile fondate în Italia, din care cauză se numeau latini fictivi. Aceştia ocupau o

poziție intermediară între cetățeni şi peregrini. Ei beneficiau de dreptul latin ( ius latii), având aceleaşi drepturi patrimoniale ca romanii (ius comercii), dar nu şi de dreptul de a se căsători în conformitate cu

dispozițiile legii romane. În cazul în care municipiile erau ridicate la rangul de colonii, locuitorii lor latini deveneau cetățeni romani printr-o naturalizare colectivă.

c. Peregrinii alcătuiau majoritatea populației, incluzând şi pe autohtonii liberi. Situația lor era

reglementată prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) şi prin edictele guvernatorilor. Edictul lui

Caracalla le-a conferit dreptul de cetățenie.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

26

Din punct de vedere juridic, peregrinii puteau încheia între ei acte conform dreptului cutumiar local. Ei aveau acces la ius gentium – diviziune a dreptului roman, destinată să se aplice în relațiile între peregrini, precum şi între peregrini, latini şi cetățeni. Se poate spune chiar că aceas ta era mult mai evoluată față de dreptul civil, în măsura în care nu presupunea formule solemne şi ritualuri, şi se întemeia pe libera manifestare a voinței persoanelor. Un statut deosebit revenea peregrinilor deditici, categorie inferioară a acestor grupuri etnice, deoarece cetățile lor, rezistând asaltului roman, au fost desființate din punct de vedere juridic şi administrativ.

Sclavii erau împărțiți în trei categorii: publici, privaţi şi imperiali. La cucerirea Daciei, instituția era

şi imperiali . La cucerirea Daciei, instituția era d. deja în declin. Poate şi de aceea,

d.

deja în declin. Poate şi de aceea, Roma nu a introdus un sclavaj de tip clasic, ci a amplificat doar sclavia domestică. Eliberați, sclavii deveneau în marea lor majoritate peregrini sau coloni.

e.

f.

Colonii aveau statutul juridic de persoane fizice cu libertate limitată, în raport cu stăpânii domeniilor, dar care primeau dreptul de căsătorie.

Dreptul roman cunoştea şi persoane juridice: municipiile, coloniile, colegiile, care grupau îndeosebi

persoane de aceeaşi profesiune: fierari (fabri), aurari (collegium aurarium), corăbieri şi luntraşi (nautae,

utriculari), negustori (negotiatores).

Instituția familiei la cetățenii romani din provincii era reglementată de dreptul roman, dar şi de unele dispoziții specifice. Gaius, jurisconsult din secolul al II-lea d.Hr., menționa, spre pildă, controversa dacă legea Iulia de fundo dotali (consimțământul soției pentru înstrăinarea de către soț a imobilelor dotale provinciale) se putea aplica şi cetățenilor din provincii, asemenea celor italici.

La peregrini, căsătoria (matrimonium) se făcea conform legii lor naționale, iar la peregrinii deditici, potrivit dreptului popoarelor (ius gentium). Uniunea sclavilor era acceptată de facto, neavând valoarea unei căsătorii. În rare situații aveau loc uniuni între servi publici bogați şi femei libere, îndeosebi peregrine sau dezrobite. Instituțiile dreptului familial (tutelă, curatelă, adopţiune) erau guvernate de legile romane cu particularități procedurale ale dreptului roman provincial.

procedurale ale dreptului roman provincial. Proprietatea. Au existat două forme esențiale de

Proprietatea. Au existat două forme esențiale de proprietate funciară: quiritară şi provincială.

de proprietate funciară: quiritară şi provincială. Pământurile statului ( ager publicus) , în care se

Pământurile statului (ager publicus), în care se includea şi solul popoarelor cucerite, nu erau susceptibile de proprietatea privată. Proprietatea quiritară era accesibilă numai cetățenilor romani şi ținea de domeniul dreptului civil. De aceea, ea se transmitea prin forme solemne, exclusiviste şi formaliste. Către sfârşitul Republicii, s-a accentuat tendința cuprinderii lui ager publicus în dominium (proprietate quiritară).

lui ager publicus în dominium (proprietate quiritară). Pământul cucerit devenea, de asemenea, ager publicus în

Pământul cucerit devenea, de asemenea, ager publicus în provinciile senatoriale sau proprietate a împăratului în cele imperiale. Succesiunea putea fi deferită ab intestat (conform legii) sau pe cale testamentară. Peregrinii utilizau forma de testament orală. Ei puteau veni şi la succesiunea cetățenilor romani, deşi nu se bucurau de ius comercii.

Obligații şi contracte. În clasificarea lor, cele mai frecvente obligații erau contractuale şi delictuale. Romanii înțelegeau prin delict o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, care dădea naştere la obligația delincve ntului de a repara prejudiciul cauzat. Obligațiile, îndeosebi cele contractuale, erau supuse unui regim juridic

unor elemente de drept civil, dreptul ginților şi dreptul

unor elemente de drept civil, dreptul ginților şi dreptul extrem de complex, rezultat din împletirea cutumiar.

extrem de complex, rezultat din împletirea cutumiar.

Un izvor excepțional pentru reconstituirea noului drept daco-roman sunt Tripticele din Transilvania (secolul al II-lea d.Hr.). În număr de 25, tăblițele cerate de la Alburnus Major (Roşia Montană) reprezintă contracte consensuale (folosind formulare model): de vânzare-cumpărare, închiriere, asociere, împrumut (acestea dezvăluind mecanismul şi rolul stipulaţiunii: capital, garanții, dobânzi), de depozit şi cauțiune.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

27

Interesante sunt şi contractele de muncă (locațiune de servicii) din minerit, care introduc elemente cum sunt sancțiunea şi de rogarea. Alte clauze cuprinse în aceste contracte sunt daunele moratorii sau penalizarea convențională în caz de dol. Asemenea contracte au fost încheiate mai ales între peregrini, aflați în afara dreptului civil. De aceea, pentru a fi întărite, prevederil e contractuale erau dublate de o stipulatio (vezi mai sus), sau de intervenția unui chezaş. Faptul însă că cetățenii şi peregrinii încheiau între ei acte ce conțineau elemente de drept roman şi drept autohton vorbeşte despre coexistența lor o anumită perioadă şi realizarea, în final, a unei sinteze originale, dreptul daco-roman.

în final, a unei sinteze originale, dreptul daco -roman. Infracțiuni şi pedepse. Un număr limitat de

Infracțiuni şi pedepse. Un număr limitat de infracțiuni (delicta publica) erau socotite a atinge interesele statului: înalta trădare, delapidarea, luarea de mită. Pedepsele erau capitale, necapitale sau constau în decăderea din drepturi. Cetățenii şi peregrinii se adresau instanțelor potrivit procedurii formale:

guvernatorul sau reprezentantul său – legatus trimiteau părțile în fața unui judecător (judex) sau a unor judecători multipli (recuperatores).

În materie penală, guvernatorul avea ius gladii (sentința pedepsei cu moartea). În caz de pedeapsă capitală, cetățenii provinciei puteau face apel la Roma. Un notabil al popoarelor supuse putea fi condamnat astfel numai de împărat.

De reținut: Forma de guvernământ introdusă de Augustus – Principatul – a însemnat şi concentrarea puterii în mâinile împăratului, care-şi impunea voința prin acte normative (constitutiones principis).

Dreptul clasic – public şi privat – a cunoscut modificări de esență: îndeosebi după codificarea Edictului lui Hadrian, magistrații depind de puterea imperială, iar un rescript al aceluiaşi împărat a sporit importanța opiniilor jurisconsulților. De asemenea, criza muncii servile, manifestată chiar în timpul stă pânirii romane în Dacia, a impus noi măsuri legislative pe linia încurajării activității oamenilor liberi, închirierii terenurilor agricole pe termen lung, îngrădirii puterii stăpânilor asupra sclavilor, sporirii drepturilor persoanelor dependente de capul familiei, în special în materie succesorală. În Dacia, îndeosebi după Edictul lui Caracalla, a avut loc un proces de sincretism juridic: coexistența dreptului roman cu dreptul local a contribuit la integrarea organică a societății locale in orbis romanus, inițial printr-un proces de aculturație, apoi de sinteză juridică. Dreptul roman a jucat, aşadar, rolul de factor de romanizare cu efect vizibil.

aşadar, rolul de factor de romanizare cu efect vizibil. 9. NU UITA! Chinezii au fost primii

9. NU UITA!

de factor de romanizare cu efect vizibil. 9. NU UITA! Chinezii au fost primii care au

Chinezii au fost primii care au formulat în mod explicit principiul egalității persoanelor în fața legilor; La temelia ordinii juridice romane a stat Legea celor XII Table, considerată de Cicero drept obârşia universală a dreptului ; Izvoarelor dreptului dacic au fost cutuma şi legea. Edictul lui Caracalla din anul 212 d.Hr., acorda drept la cetățenie peregrinilor din Imperiu, aşadar şi celor din provincia Dacia.

din Imperiu, aşadar şi celor din provincia Dacia. 10. INTREBĂRI DE CONTROL În ce zonă geografică
din Imperiu, aşadar şi celor din provincia Dacia. 10. INTREBĂRI DE CONTROL În ce zonă geografică
din Imperiu, aşadar şi celor din provincia Dacia. 10. INTREBĂRI DE CONTROL În ce zonă geografică
din Imperiu, aşadar şi celor din provincia Dacia. 10. INTREBĂRI DE CONTROL În ce zonă geografică
din Imperiu, aşadar şi celor din provincia Dacia. 10. INTREBĂRI DE CONTROL În ce zonă geografică

10.INTREBĂRI DE CONTROL

În ce zonă geografică a fost aplicabile Legile lui Manu? Dar Codul lui Hammurapi?

1.

2. Prin ce se caracteriza dreptul din China antică

3. Enumerați 5 mari gânditori greci.

4. Cine a fost Platon?

5. Care au perioadele istorice ale Romei antice?

6. Care sunt diviziunile dreptului roman?

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

28

7. Ce sunt constituțiile imperiale?

8. Cine a fost Gaius?

9. Prin ce se caracterizează dreptul din Dacia romană?

10. Care sunt categoriile de locuitorii liberi ai provinciei prevăzute de Constituția lui Caracalla ?

ai provi nciei prevăzute de Constituția lui Caracalla ? 11.PROPUNERI DE REFERATE 1. Principalele curente de

11.PROPUNERI DE REFERATE

1. Principalele curente de gândire din Grecia antică

2. Mari juriști romani

3. Opera lui Platon

4. Constituția lui Caracalla

5. Dreptul și Vechiul testament

6. Dacia înainte de cucerirea romană

7. Opera lui Iustinian

8. Organizarea Daciei Romană

9. Tripticile din Transilvania

10. Dreptul în Dacia după retragerea aureliană

10. Dreptul în Dacia după retragerea aureliană a. Legile lui Manu b. Codul lui Hammurapi c.
a. Legile lui Manu b. Codul lui Hammurapi c. Eneidda a. dreptul dac b. dreptul
a. Legile lui Manu
b. Codul lui Hammurapi
c. Eneidda
a. dreptul dac
b. dreptul chinez
c. dreptul ebraic
a. Solon
b. Sofocle
c. Protagoras
Sofocle

12.AUTOEVALUARE

1. Textul său, în scriere cuneiformă, a fost eternizat pe un stâlp de bazalt negru, astăzi în custodia muzeului Luvru din Paris:

2. Admitea vechea lege a talionului:

3. Face parte din curentul de gândire al sofiştilor:

4. A susținut ideea supremației legilor întemeiate pe conceptul binelui şi dreptăţii în celebrele sale dialoguri din Legile şi Republica:

a.
a.

b. Platon

c. Aristotel

5. Este izvor al dreptului roman:

a. Jurisprudența

b. Senatus-consultele

c. Edictele magistraților

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

29

6. Aveau statutul juridic de persoane fizice cu libertate limitată, în rap ort cu stăpânii domeniilor, dar care primeau dreptul de căsătorie:

a. pelegrinii

b. colonii

c. sclavii

7. Puteau încheia între ei acte conform dreptului cutumiar local şi aveau acces la ius gentium:

a. peregrinii

b. latinii

c. sclavii

8. O importanță deosebită a avut-o pentru Dacia

(Constitutio , , care cumula uneori funcția de
(Constitutio
,
,
care cumula uneori funcția de

inițial colonie, care a devenit sediul

şi

Antoniana) din anul 212

d.Hr., prin care se acorda drept la cetățenie peregrinilor din Imperiu, aşadar şi celor din provincia Dacia.

9. O poziție aparte a revenit metropolei

administrației centrale a provinciei. 10. În Dacia, puterea supremă era deținută de de

11. În Dacia, regele era asistat de un

13.AUTOEVALUARE -REZULTATE

1 2 3 4 5 6 7 b c b,c b a,b,c b a 8
1
2
3
4
5
6
7
b
c
b,c
b
a,b,c
b
a
8
9
10
11
Edictul lui Caracalla
Rege - mare preot - judecător suprem
Ulpia Traiana Sarmizegetusa
vicerege
14.BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE NR. 2
1. Bitoleanu I, Introducere în istoria dreptului, Editura Fundației România de Mâine, B ucureşti, 2006;
2. Cernea Emil; Molcuț Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti,1998.
3. Ciobanu D., Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion, Bucureşti,1922.
4. Cocoş Ştefan, Drept roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
5. Rădulescu A., Pagini din istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1970.
6.
*** Istoria dreptului românesc, vol. I-II (părțile 1, 2), Editura Academiei, Bucureşti, 1980-1984.
românesc, vol. I-II (părțile 1, 2), Editura Academiei, Bucureşti, 1980-1984. Universitatea “Hyperion” 2011

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

30

Unitatea de învățare 3: DREPTUL LA ÎNCEPUTUL EVULUI MEDIU

de învățare 3: DREPTUL LA ÎNCEPUTUL EVULUI MEDIU Timp de studiu individual estimat: 2h Cuprinsul unității

Timp de studiu individual estimat: 2h

EVULUI MEDIU Timp de studiu individual estimat: 2h Cuprinsul unității de studiu După parcurgerea acestei
EVULUI MEDIU Timp de studiu individual estimat: 2h Cuprinsul unității de studiu După parcurgerea acestei
EVULUI MEDIU Timp de studiu individual estimat: 2h Cuprinsul unității de studiu După parcurgerea acestei

Cuprinsul unității de studiu

După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul:

Va fi familiarizat terminologia specifică izvoarelor de drept din perioada începutului evului mediu Va ști să identifice principalele izvoare de drept și principalii gânditori ai perioadei; Va cunoaște organizarea statală și juridică a teritoriilor române, precum și principalele prevederi ale Legii tării.

1. Caracteristicile istoriei dreptului medieval
1.
Caracteristicile istoriei dreptului medieval universal………………………………………………………….
30
1.1. Influența dreptului roman în perioada evului mediu………………………………………………………
30
1.2. Teologia creştină și dreptul…………………………………………………………………………………………
31
1.3. Dreptul bizantin, izvor al dreptului medieval românesc…………………………………………………
32
2.
Dreptul medieval în spațiul românesc………………………………………………………………………………
33
2.1.
Periodizarea dreptului medieval…………………………………………………………………………………
33
2.2.
Etnogeneza românilor………………………………………………………………………………………………….
33
2.3.
Obştea sătească şi instituțiile sale…………………………………………………………………………………
34
3. Ius Valachicum (legea țării) ……………………………………………………………………………………………
34
4. Nu uita!
35
5. Întrebări de control
36
6.
Propuneri de referate
36
7. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 3
36

1. CARACTERISTICILE ISTORIEI DREPTULUI MEDIEVAL UNIVERSAL

1.1. Influența dreptului roman în perioada evului mediu

1.1. Influența dreptului roman în perioada evului mediu După dezmembrarea Imperiului Roman de Apus, deși în

După dezmembrarea Imperiului Roman de Apus, deși în această arie geografică s -au constituit noi state (Regatul vizigoților în Peninsula iberică, Regatul francilor în Gallia, Regatul ostrogoților în Italia, regatele anglo-saxone din Britania), dreptul roman a continuat să stea la temelia legislației. Astfel, legile lui Iustinian au rămas baza teoriei şi, în mare măsură, a practicii dreptului, ori de câte ori cutumele nu erau suficient de clare.

Din secolul al XI-lea, două puteri rivale îşi disputau autoritatea: Biserica catolică, reprezentată de Papalitate, şi puterea laică, reprezentată de împărații din fruntea Imperiului german, luptă care a durat câteva secole şi s-a încheiat cu victoria celui din urmă. După Antichitatea ajunsă la un grad rafinat de

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

31

cultură, cu o societate guvernată de ordine şi legi, Evul Mediu – cel puțin în primele sale veacuri – oferă imaginea unui timp violent, mistic şi intolerant, un pas înapoi în respectul persoanei. În acest cadru s -a desfăşurat lupta unor gânditori înaintați ai vremii împotriva intoleranței Bisericii şi a tirani ei statului laic, pentru câştigarea, recunoaşterea şi respectarea drepturilor personale. În această confruntare s -a invocat din nou vechea noțiune de drept natural, apelându-se la judecată şi la rațiune. Unii dintre ei au încercat desprinderea de religie şi de instituția ei – Biserica, făcând un pas hotărâtor pe drumul emancipării dreptului de dogma religioasă.

După prăbuşirea Romei, în urma năvălirii neamurilor germanice, pe teritoriul vechiului Imperiu Roman de Apus au coexistat două feluri de obiceiuri: ale barbarilor cuceritori şi ale populației autohtone latinofone. Un exemplu în acest sens este Legea salică a francilor 1 - o culegere de vechi obiceiuri juridice ale francilor. Ea era alcătuită din 70 de titluri, referitoare la diverse infracțiuni: furturi, ofense, mutilări, omoruri, cât şi la pedepsele corespunzătoare, riguros reglementate, constând, mai ales, în amenzi.

riguros reglementate, constând, mai ales, în amenzi. Receptarea dreptului roman s - a realizat treptat pe

Receptarea dreptului roman s -a realizat treptat pe cale cutumiară în Germania şi Ţările de Jos, unde a continuat să fie principalul izvor de drept până la apariția codurilor moderne, iar într-o formă redusă în Italia, Franța, Anglia.

1.2.Teologia creştină și dreptul

Gândirea societății medievale şi-a schimbat caracterul odată cu răspândirea creştinismului şi transformarea sa în religie dominantă. Totuși, în gândirea lor regăsim ideile vechilor învățați greci sau din tradiția iudaică.

Esența doctrinei sale, inclusiv
Esența
doctrinei
sale,
inclusiv

Romano-Catolică.

Dintre marii gânditori ai acestei perioade amintim:

1.

Sfântul Augustin, teolog creştin de la sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V, canonizat de

Biserica

transcendentală. Pornind de aici, el consideră ansamblul ordinii păgâne, legile laice, imperfecte şi chiar injuste, în măsura în care nu se conformau preceptelor creştine şi voinței divine. Cu toate acestea, pornind

în

domeniul

dreptului,

este

de

natură

de la faptul că însuşi Iisus pare a fi acceptat în parabolele sale cutumele profane, el recomanda creştinului ca, întrecerea sa pe pământ, să respecte statul profan şi legile sale pentru că însăşi lumea, aşa cum era ea, era creația lui Dumnezeu.

2.

Toma d’Aquino, vestit teolog din secolul al XIII-lea, sanctificat pentru viața sa evlavioasă, care a

exprimat idei valoroase despre drept. El a extins concepția sa mistică şi asupra fenomenului juridic, subordonând ideea de drept natural rațiunii divine. După lex aeterna (legea divină), Toma d’Aquino plasează lex naturalis, acolo unde rațiunea divină întâlneşte libertatea umană. Legea naturală se va regăsi astfel în lex humana – dreptul pozitiv, care are funcțiunea de a legifera, de a crea norme de conduită în

societate. Conținutul dreptului îl constituie omul şi actele sale, a susținut el, iar justiția asigură echilibrul în societate între o libertate excesivă şi lipsa de libertate.

3.
3.

Marsilio da Padova (sfârşitul secolului XIII – începutul secolului XIV) a afirmat câteva din principiile de

bază ale statului de drept, care fac materia fundamentală a dreptului constituțional:

a. Principiul suveranităţii poporului în opera de adoptare a legilor (elaborate de jurişti şi aprobate de adunarea generală a poporului).

b. Afirmarea răspicată a principiului separaţiei puterilor în stat: cea legislativă şi cea executivă, Marsilio

da Padova fiind primul autor care formulează explicit acest termen. Autoritatea executivului rezultă din

1 Salicii-populație germanică stabilită din secolul al V-lea în Gallia, unde regele lor, Clovis, a întemeiat un puternic regat.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

32

alegerea sa de către legiuitor şi este responsabil față de acesta. Prin aceste idei, autorul lor este precursorul filosofiei moderne a dreptului, reprezentată de Thomas Hobbes,J. Locke, H. Grotius, J.J. Rousseau, Montesquieu ş.a.

1.3.Dreptul bizantin, izvor al dreptului medieval românesc

Moştenitor al dreptului roman clasic, dreptul bizantin aparține romanității orientale, arie geografică şi culturală în care poporul român s -a format ca entitate etnică şi a împrumutat, în faza constituirii statelor medievale româneşti, modele de instituții politico-administrative şi judecătoreşti, cât şi norme ale dreptului canonic ortodox, Constantinopolul fiind nu numai reşedința împăraților răsăriteni, dar şi sediul Patriarhiei ortodoxe. Legislația lui Iustinian a servit drept izvor de inspirație celor mai importante monumente ale dreptului bizantin care, în ultimă instanță, este un drept romano-bizantin. Aproape o mie

instanță, este un drept romano -bizantin. Aproape o mie ani monarhii din răsăritul Europei, şi nu

ani monarhii din răsăritul Europei, şi nu în ultimul rând domnitorii Ţărilor Române, s -au inspirat din ea,

în

Cu timpul, legile lui Iustinian n-au mai ținut întrutotul pasul cu dinamica societății, situație în care dreptul obişnuielnic a început să treacă, în importanță practică, înaintea acestora. De aceea, în timpul împăratului Leon al III-lea, o comisie anume constituită a redactat şi publicat, în 726, Ecloga („Extrase de legi”), dominată de ideea de dreptate şi echitate socială. Ea aducea în multe privințe soluții juridice noi, impuse de practica judiciară a vremii sau de cutumele locale, care uneori se generalizaseră. Prin această legiuire, împăratul a rânduit ca judecătorii să fie remunerați din visteria imperială, pentru a preveni corupția magistraților. Pe de altă parte, numeroasele trimiteri la scrierile ecleziastice denotă transformarea lentă a spiritului laic, ce domina dreptul roman şi cea mai mare parte a legilor lui Iustinian, într-unul creştin, caracteristic lumii medievale europene. Legiuirile bizantine textele lui Iustinian, Ecloga şi cele care vor urma – au inspirat mai târziu procesul de legiferare din răsăritul şi sud-estul Europei (Rusia, Bulgaria, Serbia, Ţările Române: Îndreptarea legii din 1652, Manualul lui Donici din 1814 ş.a.).

de

opera lor de legiferare şi de codificare ca „dătători de legi”, dar şi „păstori de datini” din dreptul bizantin.

dar şi „păstori de datini” din dreptul bizantin. O Macedoneanul şi, mai ales, fiul său, Leon

O

Macedoneanul şi, mai ales, fiul său, Leon al VI-lea (secolul IX – începutul secolului X). În cadrul unei ambițioase reforme juridice, sub cel dintâi s-a alcătuit un cuprinzător Manual de legi care să servească, în egală măsură, practicii juridice, cât şi învățământului. Cel de -al doilea a lăsat cel mai voluminos, dar şi cel

vie şi rodnică activitate legislativă au desfăşurat împărații din dinastia macedoneană: Vasile al II -lea

mai important monument al dreptului bizantin Basilicalele (în traducere – Legile împărăteşti), având ca izvoare cele mai importante reglementări din legile lui Iustinian, cu eliminarea prevederilor care nu mai prezentau importanță teoretică şi practică, precum şi actele normative ulterioare acestor legi. Cele 60 de cărți cuprindeau, practic, întreg dreptul romano-bizantin în vigoare la data redactării. Ordinea în care sunt prezentate instituțiile juridice este: dreptul bisericesc, normele de procedură, regulile de drept civil, dreptul familiei, succesiunea, proprietatea şi modurile de dobândire a acesteia, instituțiile dreptului public, modul de aplicare a pedepselor.

dreptului public, modul de aplicare a pedepselor. Întrucât, prin dimensiunile sale, noua legiuire s - a

Întrucât, prin dimensiunile sale, noua legiuire s -a dovedit greu de utilizat, în secolele X-XII au apărut rezumate ale Basilicalelor, mai uşor de mânuit de către magistrați şi teoreticieni. Şi această remarcabilă lucrare a influențat gândirea şi practica juridică din răsăritul Europei, inclusiv din Ţările Române.

Încă din epoca lui Iustinian, dar mai ales după moartea acestuia, o deosebită importanță a revenit aşa - numitelor Nomocanoane, care adunau la un loc normele de drept laic (nomoi politikoi) cu cele de drept bisericesc (kanones), prezente încă în Codul şi în Novellele împăratului reformator. Primele izvorau din

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

33

puterea de decizie a statului, iar celelalte erau promulgate de Biserică. Ambele prezentau însă sfere de interferență, îndeosebi în materie de persoane şi familie.

Pentru istoria dreptului românesc, importanța lor rezultă din faptul că dreptul

canonic medieval

(ca

ansamblu de norme religioase) a avut la

bază

tocmai

Nomocanoanele

bizantine, care au servit

la

reglementarea juridică a vieții ecleziastice, dar şi la judecarea mirenilor.

2. DREPTUL MEDIEVAL ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

2.1. Periodizarea dreptului medieval

Convențional, Evul mediu românesc a început după anul 602 d.Hr., când, sub presiunea migrațiilor, a avut loc retragerea temporară a frontierei romano-bizantine de la Dunărea de Jos, şi s -a încheiat la începutul secolului al XIX-lea. Acest timp istoric se împarte în trei subdiviziuni:

lea. Acest timp istoric se împarte în trei subdiviziuni: perioada obştilor săteşti, cu normele sale juridice

perioada obştilor săteşti, cu normele sale juridice secolele IV]-VIII – când se încheie şi etnogeneza românilor;

a.

b. perioada țărilor cu Legea țării (Ius Valachicum) secolele IX-XIV;

c. perioada statelor româneşti, cu dreptul feudalismului maturizat, secolul al XIV-lea – începutul

secolului al XIX-lea.

2.2. Etnogeneza românilor

Formarea poporului român este o componentă a procesului european de constituire a familiei popoarelor romanice şi a limbilor neolatine. După retragerea aureliană, în fosta provincie Dacia a rămas o populație ireversibil romanizată – daco-romanii estimată la un milion de locuitori. Sub împărații Dioclețian, Constantin cel Mare şi Justinian, procesul de romanizare a continuat: la nord de Dunăre, în vechile cetăți, s - a semnalat revenirea garnizoanelor roma ne şi a continuat circulația monedelor romane.

roma ne şi a continuat circulația monedelor romane. Procesul etnogenezei românilor a fost marcat de fenomenul

Procesul etnogenezei românilor a fost marcat de fenomenul îndelungat al migrațiilor (secolele V-XIII), cât şi de difuzarea creştinismului în limba latină. Daco-romanii au stabilit cu migratorii relații tributa le, aceştia exercitând asupra spațiului carpato-dunărean o dominație nominală. Un rol particular, prin numărul lor şi statornicirea în spațiul geografic locuit de populația romanică, l -au jucat slavii. Asimilarea culturii şi civilizației romane (în viața economică, obiceiuri, religie, mod de viață, limbă) a avut loc într-o arie periferică a latinofoniei, cum a fost spațiul daco-moesian, iar efectele migrațiilor, constând îndeosebi în restrângerea vieții urbane, au determinat rusticizarea limbii; limba română este singura reprezentantă de azi a latinii populare, vorbită odinioară în Peninsula Balcanică şi provinciile dunărene ale Imperiului roman . Daco-romanii au fost cel dintâi grup de populație romanizată rămasă în afara Imperiului Roman. Ei au îndeplinit, primii, condiția constituirii într-un neam romanic distinct – poporul român. Vigoarea romanității rezultă din faptul că aşezarea temporară sau definitivă a unor mig ratori n-a reuşit s-o altereze. Daco- romanii s-au afirmat ca popor distinct în lumea barbară şi superior acesteia prin nivelul culturii materiale şi spirituale. Etnogeneza românilor s-a încheiat în secolul al VIII-lea.

românilor s - a încheiat în secolul al VIII -lea. Din secolul următor, izvoarele narative atestă

Din secolul următor, izvoarele narative atestă pe vlahi (valahi, volohi) ca popor distinct, menționând, totodată, şi țările lor, numite vlahii. Acest nume a fost folosit inițial de germani pentru toate neamurile romanice, apoi slavii şi bizantinii l-au preluat pentru a desemna în mod special doar pe români. De altfel, aceştia s-au numit numai astfel pe ei înşişi: români, fiind singurul popor latin care a încorporat în etniconul său sigiliul romanității – numele cetății eterne, Roma, de unde ne-au venit şi legile cele mai drepte cunoscute de istorie.

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

34

De reținut! Dacă alte numeroase neamuri s-au creştinat relativ târziu după zămislirea lor, poporul român s- a născut creştin. În Scythia Minor (Dobrogea de astăzi), încă provincie romană până la începutul secolului al VII-lea d.Hr., creştinismul a biruit de timpuriu, prin tradiție încă din secolul I d.Hr., odată cu evanghelizarea ținutului de către Sf. Apostol Andrei, iar prin dovezi, din secolul al III-lea d.Hr. De aici, mai cu seamă, s-a produs către nordul Dunării o penetrație lentă şi tăcută a noii religii, dar atât de temeinică, încât a anihilat puternica ofensivă apostolică a Regatelor catolice vecine, iar mai apoi asaltul Islamului, făcând din Ţările Române un bastion al lumii creştine în răsăritul Europei.

un bastion al lumii creştine în răsăritul Europei. 2.3.Obştea sătească şi instituțiile sale Retragerea

2.3.Obştea sătească şi instituțiile sale

Retragerea autorităților romane din Dacia a avut ca efect desființarea administrației ce ntrale a provinciei. Cum teritoriul său n-a intrat într-un alt cadru statal, o nouă administrație centrală nu i s -a putut substitui. Efectul negativ a fost dispariția coeziunii actului de guvernare; cel pozitiv a constat în impulsionarea formelor locale de organizare, care prezentau o mai mare capacitate de modelare la situațiile particulare impuse de migrații.

Un fenomen explicabil au fost decăderea oraşelor şi deplasarea centrului de greutate al vieții sociale din mediul urban în cel rural, cadru istoric în care s-au cristalizat obştile săteşti. Procesul de ruralizare s -a produs însă treptat, astfel că oraşul a putut transfera satelor din territoria (aria teritorială din jur) denumirea şi atribuțiile administrative şi judecătoreşti ale acelor magistrați (judices), de vreme ce dregătorii similari ai satelor româneşti se vor numi jude, județ.

Satul (de la latinescul fosatum – aşezare întărită) reprezenta o comunitate de oameni liberi asociați pe criterii teritoriale care, în procesul muncii, stabileau relați i de solidaritate caracteristice obştii. În această perioadă, satul a devenit forma predominantă de organizare administrativă, creându-şi instituții originale, cu adânci rădăcini în tradiția daco-romană. Sporul demografic a contribuit la creşterea lor nume rică şi la răspândirea pe întreg teritoriul locuit de români. Structurile de conducere, constituite pe baze elective şi ierarhice, erau compuse din: adunarea megieşilor, deținători ai proprietății devălmaşe, cu competențe generale; Sfatul oamenilor buni şi bătrâni (homines boni et veterani), având sarcini judiciare; juzi şi cnezi – şefi militari, dar care exercitau şi atribuții administrative şi judiciare.

care exercitau şi atribuții administrative şi judiciare. Satele se asociau în uniuni de obşti, situate în

Satele se asociau în uniuni de obşti, situate în zone cu configurație geografică unitară – văi de ape, depresiuni intramontane, zone protejate de păduri etc. În cadrul său, procesul de stratificare pe bază de avere a fost timpuriu (o dovedeşte inventarul diferențiat de bunuri al locuințelor şi necropolelor atestate arheologic). Acest proces a fost urmat de desprinderea unei elite conducătoare, deținătoare de funcții transmise ereditar, dar în coexistență cu principiul electiv. Lipsa unui organism statal organizat în faza inițială a migrațiilor a făcut ca distribuirea judicioasă a dreptății să fie asigurată prin forța de constrângere nu a statului, ci a obştii, transformându-se, astfel, în norme juridice cutumiare .

-se, astfel, în norme juridice cutumiare . 3.IUS VALACHICUM ( legea țării ) Dominația bizantină din

3.IUS VALACHICUM (legea țării)

Dominația bizantină din secolele X-XIII în spațiul dunărean-maritim locuit de români nu a rămas fără urmări sub aspect politico-juridic. Prezența unui drept feudal constituit pe un fundament roman local a permis autohtonilor să vină în contact nemijlocit cu dreptul bizantin, ceea ce face ca fenomenul receptării acestuia să reflecte persistența tradițiilor juridice roma nice.

Puternicele influențe ale dreptului bizantin asupra sistemului juridic românesc sunt, aşadar, fireşti atâta vreme cât normele sale erau ele însele de sorginte romanică. Un decret al împăratului bizantin Alexios I Comnenul (secolul al XI-lea) stabilea dările pentru păşunat ale vlahilor „după lege şi dreptate”, formulă

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

35

întâlnită în mod curent şi în actele de mai târziu ale judecății domneşti din Ţările
întâlnită în mod curent şi în actele de mai târziu ale judecății domneşti din Ţările Române. Sorgintea ei
trebuie căutată în principiul dreptului roman ars aequi et boni, ce exprimă legătura dintre binele public şi
echitate (nepărtinire); cu alte cuvinte, normele de drept trebuie interpretate şi aplicate în conformitate cu
principiile echității. De altfel, persistența ca organ jurisdicțional a sfatului oamenilor buni şi bătrâni este
dovada recunoaşterii autorității unei instituții ce exprima perfect conco rdanța dintre drept şi dreptate.
Progresele economice, precum şi dinamica vieții sociale şi politice au generat afirmarea unor norme şi
practici juridice.
Dreptul
de proprietate
s-a
modelat după
preponderența
proprietății
private. S-au consacrat dreptul
protimisis (preferința
la
cumpărare
a
pământului
recunoscută
rudelor şi
vecinilor)
şi
facultatea
de
răscumpărare a înstrăinărilor făcute cu nerespectarea regulilor protimisului.
Statutul persoanelor a reflectat, la rândul său, procesul de stratificare socială şi ierahizare politică. O
categorie înstărită, deținătoare de funcții: juzi, jupani, cnezi, voievozi, cu prerogative în distribuirea
dreptății şi privilegiul de a fi judecați conform unei proceduri speciale, exista alături de masa producătorilor
liberi, meşteşugari, neguțători şi de persoanele aservite – țărani şerbi şi robi.
În conformitate cu aceste structuri s -a constituit un sistem statutar ce stabilea norme de drept care
reglementau privilegiile potentaților laici şi ecleziastici, precum şi obligaţiile (îndatoririle) producătorilor
liberi şi dependenți. Amplificarea schimburilor atestată de circulația monetară a stimulat relaţiile
contractuale conform unor reguli juridice care indicau începuturile unui drept comercial.
Originalitatea Legii țării este indiscutabilă. Influențele străine, îndeosebi slave, sunt rezultatul existenței
unei instituții asemănătoare şi se reduc mai cu seamă la terminologie: veteran, moş, mai apoi moşie de
origine tracică – baştină de origine slavă, latinescul judex – termenul slav voievod etc. – şi aceasta pentru că
la venirea slavilor instituțiile româneşti erau deja formate.
Având în vedere aria etnogenezei româneşti – mult mai largă decât actualul teritoriu al României – Legea
Ţării, numită Ius Valachicum în vlahiile sud-dunărene, în enclavele româneşti din Galiția polonă, din
Ungaria şi statul Moravia Mare (Cehia de astăzi), şi Lex olachorum în Transilvania şi Banat, aflate sub
dominația coroanei ungare, a fos t recunoscută de autoritatea statală respectivă pentru teritoriile locuite
compact de români, coexistând cu statutul lor juridic oficial.
De reținut! Deşi țările românilor purtau denumiri diferite (Ţara Românească, Moldova, Transilvania),
îndeosebi din rațiunea de a fi mai bine localizate, Legea Țării a avut un caracter unitar. Ca şi limba vorbită,
aceeaşi în fiecare țară, ea reflecta unitatea etnică a tuturor românilor.
4.NU UITA!
După
prăbuşirea Romei, în urma năvălirii neamurilor germanice, pe teritori ul vechiului Imperiu
Roman de Apus au coexistat două feluri de obiceiuri: ale barbarilor cuceritori şi ale populației
autohtone latinofone.
Toma d’Aquino a extins concepția sa mistică şi asupra fenomenului juridic, subordonând ideea de
drept natural rațiunii divine.

Constantinopolul a fost nu numai reşedința împăraților răsăriteni, dar şi sediul Patriarhiei ortodoxe.subordonând ideea de drept natural rațiunii divine. Pentru teritoriile românești, acest timp istoric se

Pentru teritoriile românești, acest timp istoric se împarte în trei subdiviziuni:răsăriteni, dar şi sediul Patriarhiei ortodoxe.  perioada etnogeneza românilor; obştilor săteşti,

perioada

etnogeneza românilor;

obştilor săteşti, cu normele sale juridice secolele IV]-VIII – când se încheie şi

Universitatea “Hyperion”

2011

Gabriel Ungureanu Istoria dreptului

36

perioada țărilor cu Legea țării (Ius Valachicum) secolele IX-XIV;

perioada statelor româneşti, cu dreptul feudalismului maturizat, secolul al XIV-lea – începutul

secolului al XIX-lea. Limba română este singura reprezentantă de azi a latinii populare, vorbită odinioară în Peninsula Balcanică şi provinciile dunărene ale Imperiului roman.

Balcanică şi provinciile dunărene ale Imperiului roman. 5 .INTREBĂRI DE CONTROL 1. Care sunt marii gânditori

5.INTREBĂRI DE CONTROL .INTREBĂRI DE CONTROL

dunărene ale Imperiului roman. 5 .INTREBĂRI DE CONTROL 1. Care sunt marii gânditori ai acestei perioade?

1. Care sunt marii gânditori ai acestei perioade?

2. Care sunt principalele codificări ale vremii?

3. Ce atribuții exercita