Cufundacul (Podiceps cristatus)

Cufundacul, zis si fundacul sau corcodelul este pasarea cea mai interesanta din familia Podicipedidelor
(Podicipedidae). Poate fi vazuta uneori si de cei care se plimba pe cheiul de la Constanta, ce duce la far. Pare
ca ar fi o bucata de pluta, care salta dupa jocul valurilor. Deodata o pierzi din ochi. S-a scufundat. Dupa o bucata
de vreme, poate si cateva minute, isi scoate capul la o oarecare departare de locul unde a fost zarita prima data.

Traieste numai pe apa, de uscat are frica, la mare nevoie se urca pe tarm, caci abia poate merge, nesigur.
Trupul lui este alcatuit in legatura cu apa: in apa se misca, din ea se hraneste, pe apa doarme si cloceste.
Privit din fata, capul e asemenea celui de buha. Niste pene lungi, castanii inchise, aproape negre, formeaza in
jurul gatului un guler ridicat, in felul celor care se purtau prin veacul al 17-lea. Prin ele capul capata infatisarea
rotunda. Asemanarea e si mai completa cu buha, prin aceea ca ochii vioi, mari, sunt indreptati inainte, iar
indaratul lor se inalta cate un mot de pene negre, capetele mai lungi ale unei creste pusa in curmezis, pare ca ar
fi un pieptene asezat mai pe frunte.
In apa e neintrecuta vaslitoare si mai ales cufundatoare, de aici si numele de cufundac. Cum aude vreun
zgomot, de i se pare ca nu e ceva curat la mijloc, se scufunda in apa, lasand numai capul afara. Daca vede si
vede ca zgomotul tine, ca un pericol serios o ameninta, printr-o impinsatura din labe se scufunda cu totul in
baltasi nu iese la fata decat la vreo 50 - 100 de metri mai incolo.
Ducandu-si viata numai pe apa, are o adevarata zale de pene. Pieptul lat, cu o carare la mijloc, este imbracat cu
o flanela deasa de pene argintii, moi ca matasea. Pacatul ei, sarmana, caci de dorul acestor pene este foarte
mult vanata. Penele de pe restul corpului sunt si ele frumoase, castanii inchise, catand in negru. Ca si la
cormoran, fiecare pana este incondeiata pe margini cu o dunga mai deschisa, asa incat pe spate pare ca are o
pavaza de solzi metalici.
Duce o casnicie ideala. Perechi-perechi traiesc pe luciul apei, fiecare pereche avand domeniul ei,
neamestecandu-se cu cea vecina.Cuibul e simplu; cateva ramuri de stuf si papura, larg impletite cu alte buruieni
de apa. Seamana mai mult cu o zdreanta de rogojina care pluteste. Ouale stau in umezeala si sunt clocite cand
de barbat, cand de femeie.
Puii, dragalasi, au gatul lung, subtire si cu niste dungulite negre pe fondul cenusiu, cum e blana la tigru. De cum
au iesit din gaoace sunt pusi la invatatura. Vreme nu este de pierdut, caci cuibul fiind in vazul tuturor dusmanilor
lesne se poate repezi un uliu sa ia in gheare un puisor.La inceput, cand puii sunt inca cu tuleie, parintii le dau
mancare din plisc. De indata ce au crescut mai maricei, si cresc mai repede, parintele se face ca scapa
mancarea in apa. Puii se reped, siliti sa invete a inota, caci altfel mor de foame. Mai pe urma tot asa sunt invatati
sa se cufunde. Cand ostenesc, parintii ii iau in carca, pe spinare. In acelasi chip dorm noaptea.
Traind izolate de lumea celorlalte pasari ce balta, avand un mijloc asa de sigur de aparare, rar cand cad in
ghearele unui vrajmas. Din aceasta cauza se pare ca traiesc mai multi ani.E o pasare calatoare, caci peste iarna
se duce de la noi, desi numai cand ingheata baltile de tot.

Pitigoiul codat (Aegithalos caudatus)

Lungime 16 cm. Pasare destul de comuna in padurile de amestec si in cele cu frunze cazatoare, adesea cu
tufisuri dese.

Cuib aproape sferic. Iarna, poate fi vazut in compania celorlalti pitigoi, dar stau intotdeauna la un loc in stoluri
mici, chiar in interiorul unui stol mare de pitigoi. Coada foarte lunga (la majoritatea) este caracteristica. Exista
deosebiri insemnate intre diferitele subspecii. Aegithalos caudatus caudatus din Europa de N si de E are cap
complet alb, remigele secundare late albicioase. Aegithalos caudatus europaeus (Europa de V) are o dunga lata
neagra pe deasupra ochiului, pana la ceafa, iar culoarea alba a aripii este mai estompata. Exista exemplare
intermediare intre doua subspecii, inclusiv in jumatatea de N a Romaniei. Subspeciile sudice (Spania, Italia,
Caucaz) sunt mai intunecate si aproape lipsite de nuanta roz. Obiceiuri asemanatoare cu cele ale celorlalti
pitigoi. Strigate fine, inalte, de slaba intensitate: un ciripit sec tsirrr (amintind de ochiu-boului), un plescait tec
si un sri-sri-sri inalt. Cantecul este un tril subtire, metalic, cu aceeasi nota: siuiuiuiuiui. Canta destul de rar.
Pitigoiul de stuf (Panurus biarmicus)
Lungime 16 cm. Raspandire dispersa in centrul si sudul Europei in stufarisuri mari. In expansiune teritoriala in
nord - vestul Europei.

Usor de recunoscut datorita coloritului crem si brun deschis si a cozii lungi. Masculul are o mustata neagra
distincta, indreptata in jos si subcodale negre (absente la femela si juv.). Juv. mai galbui decat femela, cu lorum
negru (absent la femela, ilustratia este gresita) si cu negru pe mijlocul spatelui si pe partile laterale ale cozii.
Foarte activ, se catara pe trestii cu miscari saltarete. Zbor slab, cu batai rapide de aripi, la joasa inaltime pe
deasupra stufarisului.
Totusi, toamna pot fi vazuti ridicandu-se in zbor la inaltime, in stoluri mari, de obicei pentru a plonja inapoi cu
capul in jos (tot in formatie compacta). In afara perioadei de cuibarit, vazuti aproape exclusiv in stoluri. Strigatul
obisnuit este rasunator si sec, pcing, foarte caracteristic (poate fi insa imitat foarte bine de lacarul de stuf,
vara). Cantec ca un ciripit.

Pitigoiul sur (Parus palustris)

Lungime 12 cm. Cuibareste in padurile cu frunze cazatoare si de amestec, manifestand preferinta pentru
desisurile cu frunzis bogat si pentru gradinile neingrijite.

Evita coroanele arborilor inalti. Prefera sa nu se alature stolurilor hoinare, foarte sedentar, cel mai adesea vazuti
in perechi. Se hraneste frecvent cu seminte. Asemanator cu pitigoiul de munte, insa crestetul negru este lucios,
iar aripile au un colorit uniform, fara pata albicioasa. Obrajii nu sunt de un alb pur. Juv. nu poate fi deosebit de
juv. de pitigoi de munte ca aspect. Se deosebeste cel mai bine de acesta prin strigate. Glasul tipic consta dintr-o
serie de sunete aspre, nazale, cidjidjidji, uneori precedata de un tiu clar. Cantecul prezinta cateva variante,
dar consta dintr-o repetare de note stridente, de exemplu: ti-hi, ti-hi, ti-hi, ti-hi. Mai scoate si alte sunete scurte,
cu rol de contact.
Silvie de camp (Sylvia communis)
Lungime 14 cm. Frecventa in maracinisuri si tufarisuri din regiuni arabile. Prefera o vegetatie arbustiva mai
dispersa decat cea populata de silvia mica.

Gatul alb, pieptul cu nuanta roz (mai intensa la mascul (ad.), corpul gri la mascul (vara) si maroniu la femela,
aripile maro-rosiatice deschise si coada destul de lunga cu rectrice externe albicioase constituie trasaturile
caracteristice. Deosebiri fata de silvia mica, descrise la acesta specie. Foarte activa, tot timpul in miscare prin
tufisuri. Glas nazal: uet, uet. Strigat de alarma aspru, prelung: tceerrr. Masculul canta stand pe varful unui
tufis sau pe o sarma de telegraf. Cantecul rapid, agitat, format din fraze scurte (lungime variabila). Din cand in
cand masculul se ridica in zbor la o inaltime de cativa metri unde executa un zbor prelung, cu batai rare de aripi,
acompaniate de cantec.