Drepturile si obligatiile colective ale pacientilor

Published on Monday, 27 November 2006 00:08

Un raport juridic este o relatie sociala reglementata de norme juridice, in cadrul
careia participantii apar ca titulari de drepturi si obligatii reciproce prin
exercitarea carora se realizeaza scopul normei juridice.

Un raport juridic este o relatie sociala reglementata de norme juridice, in cadrul

careia participantii apar ca titulari de drepturi si obligatii reciproce prin
exercitarea carora se realizeaza scopul normei juridice.
Continutul raportului juridic este format, asadar, din drepturile si obligatiile
corelative ce revin subiectilor de drept, drepturi si obligatii intre care exista o
stransa corelatie si care se conditioneaza reciproc.
Pacientul este definit de legiuitor ca fiind persoana sanatoasa sau bolnava care
utilizeaza serviciile de sanatate.
Art. 34 din Constitutia Romaniei garanteaza dreptul cetateanului roman la
ocrotirea sanatatii, statul roman obligandu-se sa ia toate masurile necesare
pentru asigurarea sanatatii populatiei.
In acest sens, pentru a proteja cel mai important drept al omului, dreptul la o
viata sanatoasa, legiuitorul roman a adoptat Legea drepturilor pacientului nr.
46/2003, act normativ prin care se creeaza un cadru institutional care are drept
scop familiarizarea pacientului si a corpului medical cu drepturile pe care
pacientul le are in cadrul sistemului de ingrijiri de sanatate, pentru a putea
beneficia de ingrijiri de cea mai buna calitate de care societatea dispune la un
moment dat.
La adoptarea aceste legi au fost avute in vedere principiile pentru promovarea
drepturilor pacientilor in statele europene membre ale Organizatiei Mondiale a
Sanatatii, principii adoptate ca urmare a Consultarii Europene OMS asupra
Drepturilor Pacientilor ce a avut loc la Amsterdam in anul 1994. Pentru schitarea
acestor principii ale drepturilor pacientilor in Europa au fost avute in vedere
Declaratia Universala a Drepturilor Omului (1948), Conventia Europeana asupra

Drepturilor Umane si Libertatilor Fundamentale (1950) si Carta Sociala

Europeana (1961), Conventia Internationala asupra Drepturilor Civile si Politice
(1966) si Conventia Internationala asupra Drepturilor Economice, Sociale si
Culturale (1966). Principiile la care am facut anterior referire vizeaza: dreptul
pacientului la respect al persoanei sale ca fiinta umana, dreptul la autodetermi
nare, dreptul la integritate fizica si mentala si la securitatea propriei sale
persoane, dreptul la respect pentru propria sa confidentialitate, dreptul de a avea
propriile sale valori morale si culturale, dreptul pacientului de a i se respecta
convingerile filozofice si religioase si dreptul la o protectie a sanatatii prin masuri
adecvate de preventie.
Potrivit art. 2 din Legea drepturilor pacientului, pacientii au dreptul la ingrijiri
medicale de cea mai inalta calitate de care societatea dispune, in conformitate cu
resursele umane, financiare si materiale, aceasta norma juridica consacrand un
drept careia ii corespunde implicit obligatia corelativa a statului roman de a lua
toate masurile necesare, politice, sociale, fiscale si legislative, pentru asigurarea
unor ingrijiri medicale calitative.
Art. 3 din lege statueaza dreptul pacientului de a fi respectat ca persoana umana,
fara nici o discriminare, prin discriminare, in sensul legii, intelegandu-se distinctia
care se face intre persoane aflate in situatii similare pe baza rasei, sexului,
apartenentei etnice, originii nationale sau sociale, religiei, optiunilor politice ori
antipatiei personale.
Unul dintre cele mai importante drepturi ale pacientului este dreptul la informatia
medicala, reglementat in capitolul II al legii, potrivit acestor norme juridice,
pacientul avand dreptul de a fi informat asupra starii sale de sanatate, a
interventiilor medicale propuse, a riscurilor potentiale ale fiecarei proceduri,
precum si cu privire la date despre diagnostic si prognostic. Pacientul are, de
asemenea, dreptul de a decide daca mai doreste sa fie informat in cazul in care
informatiile prezentate i-ar cauza suferinta, are dreptul de a cere in mod expres
sa nu fie informat ori sa isi aleaga o alta persoana care sa fie informata in locul
sau. Informatia corecta, completa si accesibila pacientului, raportata la nivelul
sau de intelegere, cu privire la starea sa de sanatate si la consecintele acordarii
sau neacordarii serviciului medical, constituie premisa unui consimtamant valabil

exprimat, al solicitarii unei alte opinii medicale ori a refuzului de a primi niste
servicii medicale.
Respectarea acestui drept fundamental are un impact deosebit asupra unui alt
aspect indispensabil pentru exercitarea actelor de ingrijire medicala:
consimtamantul pacientului. Potrivit prevederilor art. 13 din Legea nr. 46/2003,
pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o interventie medicala
asumandu-si in scris raspunderea pentru decizia sa, cu obligatia corelativa din
partea cadrelor medicale de a explica pacientului consecintele refuzului sau ale
opririi actelor medicale.
Consimtamantul trebuie sa fie liber si neviciat pentru a putea produce efecte.
Viciile de consimtamant in dreptul civil sunt reprezentate de eroare, dol si
violenta. Eroarea este falsa reprezentare a realitatii in vederea obtinerii
consimtamantului, falsa reprezentare in lipsa careia pacientul nu si-ar fi dat
consimtamantul pentru efectuarea unui act medical. Dolul (viclenia) este acel
viciu de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei persoane, prin
mijloace viclene sau dolosive, in vedere obtinerii consimtamantului sau. Violenta,
ca si viciu de consimtamant, consta in amenintarea unei persoane cu un rau care
ii produce o temere ce o determina sa isi dea consimtamantul pe care altfel nu si
l-ar fi dat. Chiar daca aceste vicii de consimtamant sunt in practica rar intalnite,
am considerat necesara explicitarea acestora datorita importantei majore pe care
o are consimtamantul pacientului fata de exercitarea unui act medical.
Exista insa si situatii exceptionale, in care legiuitorul a considerat ca interesul
pacientului este mai presus de exprima rea consimtamantului sau. Astfel, in cazul
in care pacientul necesita o interventie medicala de urgenta, consimtamantul
reprezentantului legal nu mai este necesar. De asemenea, in cazul in care
furnizorii de servicii medicale considera ca interventia este in interesul
pacientului, iar reprezentantul legal refuza sa isi dea consimtamantul, decizia
este declinata unei comisii de arbitraj de specialitate, comisie constituita din trei
medici in cazul pacientilor internati in spital sau din doi medici pentru pacientii
din ambulator.
Art. 26 din Constitutia Romaniei consacra principiul potrivit caruia autoritatile pu
blice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata a cetatenilor romani.

Respectand acest principiu fundamental, capitolul IV din Legea nr. 46/2003

reglementeaza dreptul la confidentialitatea informatiilor si viata privata a
pacientului. Potrivit prevederilor art. 21 si art. 22 din lege, toate informatiile
privind starea pacientului, rezultatele investigatiilor, diagnosticul, prognosticul,
tratamentul, datele personale sunt confidentiale chiar si dupa decesul acestuia,
putand fi furnizate numai in cazul in care pacientul isi da consimtamantul explicit
sau daca legea o cere in mod expres. Doar in situatia exceptionala in care
informatiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale acreditati, implicati
in tratamentul pacientului, acordarea consimtamantului pentru furnizarea acestor
informatii nu mai este obligatorie. Data fiind importanta respectarii acestui drept
al pacientului, legiuitorul a considerat ca incalcarea acestui drept constituie, in
raport cu gravitatea faptei, o infractiune, reglementata ca atare in art. 196 din
Codul Penal, potrivit caruia fapta constand in divulgarea fara drept a unor date
de catre acela caruia i-au fost incredintate sau care a luat cunostinta in virtutea
profesiei ori functiei, daca aceasta fapta este de natura a aduce prejudicii unei
persoane, constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la trei luni la
doi ani sau cu amenda.
Avand in vedere ca legiuitorul consacra drepturile pacientului la tratament si
ingrijiri medicale, pentru a preveni eventuale abuzuri, art. 29 din Legea nr.
46/2003 reglementeaza obligatia furnizorilor ca, in cazul in care acestia sunt
obligati sa recurga la selectarea pacientilor pentru anumite tipuri de tratament
care sunt disponibile in numar limitat, selectarea se face numai pe baza criteriilor
medicale. Alin.2 al art. 29 din lege prevedea obligatia Ministerului Sanatatii si
Familiei ca in termen de 30 de zile de la data intrarii in vigoare a legii, respectiv
pana sfarsitul lunii martie 2003, sa elaboreze criteriile medicale pentru selectarea
pacientilor pentru anumite tipuri de tratament. Cu toate acestea, se pare ca
aceasta initiativa laudabila a ramas la nivel de prevedere legala, deoarece
singurele criterii de selectie elaborate prin ordin al ministrului Sanatatii au fost
cele privind pacientii cu hepatita cronica virala si cei cu ciroza hepatica, criterii
actualizate periodic si care astazi sunt cuprinse in Ordinul nr. 658/2006 privind
criteriile de eligibilitate pentru includerea in tratamentul antiviral si alegerea
schemei terapeutice la pacientii cu hepatita virala B, C si D, precum si la pacientii
cu ciroza hepatica. Fata de faptul ca pentru alte tipuri de tratament nu am gasit

publicate nici pana in prezent astfel de criterii de selectie, se pune intrebarea

care sunt criteriile de care se tine seama in practica uzuala si care este gradul de
obiectivitate cu care se realizeaza aceasta selectie a pacientilor. Se poate observa
faptul ca legiuitorul, prin adoptarea unei legi speciale privitoare exclusiv la
drepturile pacientului, a urmarit sa confere siguranta pacientului si incredere in
corpul medical si in serviciile medicale pe care acesta le furnizeaza. Mai mult,
pentru a asigura respectarea acestor drepturi, prin acte normative speciale au
fost reglementate si obligatiile corpului medical fata de pacienti, cu sanctiunile
aferente incalcarii acestora.
Trebuie subliniat insa faptul ca pacientul trebuie sa constientizeze ca are nu doar
drepturi, ci si obligatii corelative, unele dintre aceste obligatii fiind reglementate
prin norme legale. Astfel, art. 38 din legea nr. 95/2006 privind reforma in
domeniul sanatatii prevede obligatia cetatenilor romani si a oricaror alte
persoane aflate pe teritoriul Romaniei de a se supune masurilor de prevenire si
combatere a bolilor transmisibile, de a respecta intocmai normele de igiena si
sanatate publica, de a oferi informatiile solicitate si de a aplica masurile stabilite
privind instituirea conditiilor pentru prevenirea imbolnavirilor si pentru
promovarea sanatatii individului si a populatiei. De asemenea, art. 219 din
aceeasi lege enumera obligatiile pe care pacientii asigurati le au in sistemul
asigurarilor sociale de sanatate pentru a putea beneficia de drepturile conferite
prin lege:
a)sa se inscrie pe lista unui medic de familie;
b)sa anunte medicul de familie ori de cate ori apar modificari in starea lor de
sanatate;
c)sa se prezinte la controalele profilactice si periodice stabilite prin contractulcadru;
d)sa anunte in termen de 15 zile medicul de familie si casa de asigurari asupra
modificarilor datelor de identitate sau a modificarilor referitoare la incadrarea lor
intr-o anumita categorie de asigurati;
e)sa respecte cu strictete tratamentul si indicatiile medicului;
f)sa aiba o conduita civilizata fata de personalul medico-sanitar;

g)sa achite contributia datorata fondului si suma reprezentand coplata, in

conditiile stabilite prin contractul-cadru;
h)sa prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative care
atesta calitatea de asigurat.
Pentru anumite situatii, legiuitorul roman a tinut seama de gravitatea
consecintelor incalcarii unor obligatii ale pacientilor, fapt pentru care a incadrat ca
si infractiuni faptele de zadarnicire a combaterii bolilor, de contaminare venerica
si transmitere a sindromului imunodeficitar dobandit si de sustragere de la
tratamentul medical. In sensul prevederilor Codului Penal, infractiunea de
zadarnicire a combaterii bolilor, prevazuta de art. 308, consta in nerespectarea
masurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor molipsitoare, daca a
avut ca urmare raspandirea unei boli, si se pedepseste cu inchisoare de la o luna
la doi ani sau cu amenda, iar infractiunea de contaminare venerica si transmitere
a sindromului imunodeficitar dobandit, reglementata de art. 309, consta in
transmiterea unei boli venerice sau a sindromului imunodefi citar dobandit prin
act sexual, de orice natura, cu o persoana de sex diferit sau de acelasi sex sau
prin acte de perversiune sexuala de catre o persoana care stie ca sufera de o
asemenea boala, pedeapsa stabilita de legiuitor fiind inchisoarea de la unu la
cinci aniin cazul contaminarii venerice si inchisoarea de la cinci la cincisprezece
ani in cazul transmiterii SIDA. Ca si masura de siguranta, alin. 3 al art. 309
instituie obligarea inculpatului la tratament medical, masura ce trebuie luata in
mod imperativ de catre instanta de judecata, sustragerea de la executarea
acestei masuri de siguranta constituind o infractiune pedepsita cu inchisoarea de
la trei luni la un an sau cu amenda.
Chiar daca in Legea nr.46/2003 nu exista un capitol distinct privitor la obligatiile
pacientilor, acestia trebuie sa aiba tot timpul in vedere un principiu consacrat de
art. 57 din legea fundamentala a Romaniei, constand in aceea ca atat cetatenii
romani, cat si cetatenii straini si apatrizii trebuie sa-si exercite drepturile si
libertatile constitutionale cu buna-credinta, fara sa incalce drepturile si libertatile
celorlalti, deci fara a comite un abuz de drept. Prin urmare, pacientul trebuie sa
iti exercite drepturile conferite de lege de o asemenea maniera incat sa se
mentina un echilibru intre drepturile acestuia si obligatiile sale fata de corpul
medical si fata de ceilalti semeni ai sai, pentru ca numai astfel sistemul de

sanatate poate functiona in mod corect in societatea romaneasca, iar pacientul

se poate bucura intr-adevar de drepturile sale.
Avocat Loredana MILOS