RADIOBIOLOGIE

Radiobiologia studiaza modul n care radiatiile ionizante interactioneaza cu sistemele biologice,

precum si efectele acestei interactii.
Radiatiile ionizante au suficienta energie pentru scoate electroni din atomi sau molecule, producnd
astfel ionizari n mediul iradiat. Energia radiatiei care produce o ionizare trebuie sa fie mai mare sau egala cu
energia de legatura n atomul sau molecula respectiva a electronului eliberat.
Energia minima a radiatiilor ionizante este de 10 eV. Radiatiile electromagnetice ionizante aul 120
nm; acestea pot fi numai radiatii g, X sau unele radiatii UV (radiatii UV dure).
Radiatiile ionizante sunt de doua tipuri:
a) radiatii electromagnetice: X, g, UV dure (avnd l < 120

nm)

b) radiatii corpusculare (compuse din particule materiale):

- radiatii de particule ncarcate electric:

radiatia b

radiatii de ioni grei

- radiatii de particule fara sarcina electrica:

neutroni

Radioactivitatea este proprietatea unor nuclee instabile de a emite radiatii n mod spontan.
n mod generic, spunem ca un nucleu radioactiv se dezintegreaza si emite radiatie (sau ca
se produce o dezintegrare radioactiva).
Radioactivitatea poate fi artificiala sau naturala.
Radioactivitatea naturala se datoreaza prezentei elementelor radioactive naturale. Atomii acestor elemente au
nuclee instabile, care dupa un timp emit radiatie, trecnd astfel ntr-o stare stabila.
Radioactivitatea artificiala este indusa prin bombardarea unor nuclee stabile cu fotoni, neutroni sau
particule ncarcate. In acest fel nucleele bombardate devin radioactive.
Radiatia poate fi:
- naturala, cuprinznd: radiatii cosmice
radiatii terestre (produse de elemente radioactive naturale din roci, sol, radonul
din structura cladirilor etc.)
- artificiala, cuprinznd radiatii produse n diferite proceduri medicale (radioterapie, radiodiagnoza), n
laboratoare (de cercetare sau n sistemul de educatie), radiatii produse de diferite dispozitive electrocasnice
(televizoare, ceasuri luminoase, detectoare de fum etc.), sau radiatii datorate unor accidente nucleare, poluarii
etc.

Fondul natural de radiatii reprezinta totalitatea radiatiilor ionizante naturale prezente n atmosfera.
Activitatea unei surse radioactive (L) reprezinta rata medie de dezintegrare a nucleelor radioactive
din sursa, adica numarul mediu de dezintegrari radioactive care se produc n sursa n unitatea de timp.
Unitatea de masura este 1 Bq (Becquerel) = 1 dezintegrare/sec.
O unitate tolerata este 1 Ci (Curie) = 3,7 1010 Bq, care este activitatea unui gram de radiu (226Ra).
INTERACIA RADIAIILOR IONIZANTE CU MATERIA
Interactia radiatiilor X si g cu materia
1. EFECTUL FOTOELECTRIC
Un foton interactioneaza cu un atom. Fotonul cedeaza ntreaga sa energie atomului; este rupta legatura
unui electron n atom. Ca urmare, fotonul dispare, iar un electron de pe o patura electronica interioara a
atomului este expulzat din atom, primind energie cinetica.
n urma interactiei, rezulta un atom ionizat cu un loc vacant ntr-o patura electronica (atomul ionizat se
afla ntr-o stare excitata, deci instabila).
Producerea unui ion prin efect fotoelectric poate fi urmata de unul din urmatoarele procese:

captura unui electron liber din mediu; atomul revine n starea fundamentala. Acest proces nu este nociv.

un electron de pe o patura exterioara ocupa locul vacant. Ceilalti electroni se rearanjeaza, atomul trece
ntr-o stare de energie mai mica, emitnd radiatie X caracteristica. Acest proces este nociv.

emisie de electroni Auger: energia initiala de excitare a atomului ionizat este transferata unui electron de
pe o patura exterioara. Energia primita de electron este suficient de mare pentru a rupe legatura
electronului n atom. Acest proces este nociv: electronul Auger emis are energie cinetica mare, putnd
produce la rndul sau alte ionizari n material.
2. EFECTUL COMPTON

Un foton interactioneaza cu un electron (liber sau legat ntr-un atom). O parte din energia fotonului
este transferata electronului ca energie cinetica, iar o parte este mprastiata (fotonul si modifica energia si
directia; spunem ca fotonul este mprastiat).
Electronul de recul poate produce apoi ionizari n materie.
3. GENERAREA DE PERECHI ELECTRON - POZITRON
Daca un foton cu energie h > 1,02 MeV trece prin apropierea unui nucleu atomic sau interactioneaza
cu electronii unui atom, exista o anumita probabilitate ca fotonul sa dispara, iar n locul fotonului sa apara un
electron si un pozitron.
Pozitronul (e+) este antiparticula electronului. Ambele particule au aceeasi masa de repaus (m 0) dar au
sarcini electrice de semn contrar.

Pentru ca procesul sa aiba loc, energia fotonului trebuie sa depaseasca o valoare de prag egala cu suma
energiilor de repaus ale celor doua particule:
Eprag = 2m0c2 = 1,02 MeV
Generarea de perechi electron-pozitron nu poate avea loc n vid! Fotonul trebuie sa interactioneze cu
un nucleu care sa preia o parte din impuls; n vid nu pot fi satisfacute simultan legile conservarii impulsului si
energiei n procesul generarii de perechi.
Legea conservarii energiei scrise mai sus este valabila deoarece energia de recul a nucleului este
neglijabila (masa nucleului fiind mare, viteza de recul este mica).
n tesut, electronii si pozitronii produsi prin procesul de generare de perechi au energie cinetica foarte
mare. Ei vor produce numeroase ionizari si excitari n tesut prin ciocniri cu atomii si moleculele, pierzndu-si
treptat energia.
De asemenea, un pozitron lent se poate recombina cu un electron liber, putnd forma o stare legata
numita pozitroniu. Acesta are un timp de viata foarte scurt, dupa care electronul si pozitronul se anihileaza: ei
dispar ca particule materiale si sunt emisi doi fotoni n directii opuse si avnd aceeasi frecventa. Nu poate sa
apara un singur foton deoarece nu ar fi respectata conservarea impulsului. Procesul de anihilare se poate
produce si n mod direct n urma recombinarii, fara formarea pozitroniului ca faza intermediara.
Radiatia de anihilare este radiatie g, care la rndul sau va produce alte ionizari n tesut.
Tomografia cu emisie de pozitroni (PET) este o metoda de imagistica medicala bazata pe detectia
perechilor de fotoni emisi simultan n directii opuse prin procesul de anihilare. In acest fel se determina
punctul din care au fost emisi fotonii, putndu-se calcula distributia pozitronilor n tesut. Imaginea obtinuta
furnizeaza informatii asupra modificarilor la nivel molecular care afecteaza functionalitatea organului,
permitnd un diagnostic mult mai precoce dect n cazul altor metode clinice.
4. MPRsTIEREA COERENT (mprastierea Rayleigh)
Este un proces n care toata energia radiatiei este mprastiata.
Cnd unda electromagnetica ntlneste un atom, cmpul electric oscilatoriu al undei determina vibratia
electronilor atomului, care apoi emit radiatie electromagnetica avnd aceeasi frecventa ca si radiatia incidenta.
Undele emise de electronii atomului interfera, formnd unda mprastiata, care n general este usor deviata fata
de directia undei incidente.
n acest proces atomul nu este nici ionizat, nici excitat; nu exista absorbtie de energie. De aceea,
mprastierea coerenta nu contribuie la efectul biologic al iradierii. Are n schimb o contributie relativ mica
( 10%) la atenuarea fasciculului de radiatie electromagnetica ntr-un ecran protector.
Ca o paranteza la acest paragraf, legea Rayleigh arata ca puterea de emisie radiativa a electronilor P~1/l 4, ceea
ce explica de ce cerul este albastru (lumina albastra este mprastiata mai mult) .
5. REACII FOTONUCLEARE
Acestea sunt interactii foton-nucleu, n urma carora fotonul dispare, iar din nucleu sunt scosi unul sau
mai multi nucleoni. Acestia sunt emisi cu energie cinetica si pot produce ionizari n materie.
Exemple: (g, n), (g, p), (g, pn), (g, 2n), (g, a)

Conditia de producere a unei reactii nucleare este ca energia fotonului sa fie mai mare dect energia de
legatura a nucleonului n nucleu (aceasta variaza ntre 1 si 20 MeV).
Interactia radiatiei b cu materia
n timpul traversarii materiei, electronii si pozitronii si pierd treptat energia cinetica prin ionizari si
excitari ale atomilor si prin emisie de radiatie electromagnetica.
Ionizari: cu ct densitatea atomilor n material si numarul de electroni ai atomilor sunt mai mari, cu
att electronii si pozitronii pierd mai multa energie prin ionizari ale atomilor. Spunem ca materialele cu
densitate mai mare si care contin atomi cu numar atomic Z mai mare au putere de oprire mai mare a
radiatiei b.
ntr-o singura ciocnire un electron (sau pozitron) poate sa piarda o mare parte din energie (deoarece se
ciocneste cu un electron al atomului, deci masele particulelor n ciocnire sunt egale) si sa fie mprastiat sub un
unghi mare fata de directia sa initiala. De asemenea, ciocnirile cu nucleele atomice modifica foarte mult
directia de deplasare a electronului (sau pozitronului). Cnd energia particulei devine relativ mica, traiectoria
prezinta foarte multe deflexii.
Emisia radiativa: daca o particula de masa m si sarcina ze trece prin apropierea unui nucleu de
masa M si sarcina Ze, particula va fi accelerata n cmpul electric al nucleului si va emite radiatie
electromagnetica. Acceleratia a ~ zZ/M iar rata de emisie radiativa este ~a2~(zZ/M)2. Ca urmare, electronii si
pozitronii radiaza energie de cca. 1 milion de ori mai mult dect protonii, care au masa de aproximativ 1000
de ori mai mare dect cea a electronului.
Majoritatea electronilor expulzati din atomi prin ionizare de catre radiatia b incidenta au suficienta
energie pentru a produce n continuare alte ionizari n materie. Acestia se numesc electroni secundari si
reprezinta asa-numita radiatie d. Se defineste parcursul electronilor (pozitronilor) ca fiind distanta maxima
la care acestia ajung n material.
Electronii secundari au energie mai mica dect particula incidenta si ei ajung n material la o adncime
mai mica sau egala cu parcursul particulelor incidente.
n apa si n tesuturile moi parcursul radiatiei b este de ordinul centimetrilor.
Interactia ionilor grei cu materia
Atunci cnd un ion de masa M si sarcina electrica +ze trece prin apropierea unui electron liber, acesta
este atras n cmpul coulombian al ionului, capatnd energie cinetica.
Cu ct ionul are sarcina si masa mai mare, energia mai mica si trece mai aproape de electron, cu att
electronul va prelua o energie mai mare de la ion.
Daca electronul este legat ntr-un atom si energia preluata de electron este suficient de mare, atomul
este ionizat, iar electronul este scos din atom si devine electron d (electron secundar). Daca energia preluata de
electronul din atom este mai mica dect energia de ionizare, atomul este excitat.
Deoarece masa ionului este mare, emisia radiativa a ionilor grei este neglijabila.
n timpul traversarii substantei, ionul cedeaza energie electronilor. Energia ionului scade pe masura ce
acesta nainteaza n material. Deoarece ionii au masa mare, practic ei nu sunt deviati si au traiectorii drepte n
materialul iradiat. De aceea, de-a lungul traiectoriei ionului energia preluata de electronii mediului va fi din ce

n ce mare, astfel nct doza absorbita creste cu adncimea. La o anumita adncime, doza absorbita este
maxima, dupa care ncepe sa scada, deoarece la energii mici ale ionului apar schimburi de sarcini electrice cu
mediul. Ionul pozitiv capteaza electroni liberi si si reduce sarcina electrica, devenind n final un atom neutru.
Ca urmare, la finalul traiectoriei ionului puterea de ionizare scade pe masura ce ionul nainteaza n material.
Toate aceste procese determina forma specifica a curbei D(x) pentru ioni grei, numita curba Bragg.
Curba Bragg nu se obtine dect n cazul radiatiilor de ioni grei, pentru fascicule monoenergetice (toti
ionii din fascicul au aceeasi energie). In cazul radiatiei b nu se obtine o astfel de curba deoarece electronii nu
au traiectorii drepte.
Aceasta proprietate specifica radiatiilor de ioni grei este avantajul major al hadroterapiei (radioterapia
cu ioni grei), deoarece doza este administrata cu o precizie mult mai mare n volumul tumorii, iar tesutul
sanatos este afectat mult mai putin dect n cazul iradierii cu radiatie X sau g. Hadroterapia cu protoni este
aplicata n cazul tumorilor superficiale (melanom intraocular, cancer la sn, prostata, tumori ale creierului,
pielii), datorita parcursului mic al protonilor n tesut (de ctiva centimetri). Pentru tumori mai profunde se
folosesc ionii de carbon.

n radioterapia conventionala cu fascicule de radiatii X avnd

energia maxima de 8 MeV, doza absorbita n tesut are un maxim la 2-3
cm adncime, dupa care scade exponential cu adncimea. Pentru
iradierea selectiva a tumorilor aflate n profunzime, se folosesc
fascicule multiple, care sunt focalizate pe centrul tumorii. Totusi, n
numeroase cazuri n care tumorile se afla n apropierea unor organe
vitale nu se poate aplica radioterapia cu radiatii electromagnetice. De asemenea, anumite tumori (ale
pancreasului, ficatului si glandei parotide) sunt rezistente la radioterapia conventionala cu fotoni. In toate
aceste cazuri este recomandata hadroterapia.
Pentru fasciculele monoenergetice de ioni grei (n care toti ionii au aceeasi energie), adncimea de
penetrare n tesut depinde de energia ionilor. n acest fel, prin reglarea precisa a parametrilor fasciculului
(diametrul si intensitatea fasciculului, energia si tipul ionilor) doza letala va fi aplicata exact n volumul
tumorii. n plus, doza absorbita de tesutul sanatos traversat de ioni este foarte mica datorita modului de
absorbtie a energiei (curba Bragg), iar radiatia nu este mprastiata n tesutul sanatos ca n cazul radiatiilor X.
Daca se urmareste administrarea unei doze uniforme n volumul tumorii, se folosesc fascicule
modulate de ioni. Acestea contin ioni avnd energii diferite, calculate astfel nct maximul Bragg
corespunzator fiecarei energii sa se produca n interiorul tumorii. Doza absorbita va fi maxima pe o distanta de
ctiva cm, n functie de marimea tumorii.
Rezolutia spatiala a tratamentului prin hadroterapie este de pna la 1 mm. Deoarece poate fi iradiata cu
mare precizie orice parte a tumorii, tratamentul cu ioni grei este un tratament conformal de mare acuratete
(fasciculele de ioni sunt configurate astfel nct volumul iradiat sa urmareasca cu fidelitate forma tumorii).
Dozele administrate sunt fractionate: 4-5 sedinte de hadroterapie n 8-10 zile, totaliznd o doza
cuprinsa ntre cca. 45 si 85 Gy, n functie de caz. O singura iradiere dureaza n jur de 1 min.
n apa si tesut, radiatia a are o putere de ionizare foarte mare (de 1000 de ori mai mare dect
radiatia b), ceea ce determina un parcurs foarte mic (de 100 de ori mai mic dect al radiatiei b si de 10000 de
ori mai mic dect al radiatiei g). Parcursul radiatiei a este de aproximativ 2-8 cm n aer si de 0,05 mm n
aluminiu. n cazul iradierii externe a organismului, particulele a nu depasesc stratul bazal al epidermei. n

plus, mbracamintea ofera protectie totala fata de radiatia a. Radiatiile a sunt periculoase numai daca iradierea
este interna.
Interactia neutronilor cu materia
Neavnd sarcina electrica, neutronii nu interactioneaza cu electronii. De aceea, neutronii nu produc
ionizari n mod direct, ci producnd alte radiatii n urma unor reactii nucleare (prin interactii ale neutronilor cu
nucleele atomice).
Neutronii cu energie mica, n jur de kT 0,025 keV, se numesc neutroni termici. Acestia pot induce
reactii nucleare prin care neutronul este absorbit de nucleu, care devine radioactiv, si anume:
- reactii nucleare de rearanjare (n, a), cu emisie de particule a;
- reactii de captura radiativa (n, g): neutronul termic este absorbit de nucleu, care astfel devine radioactiv si
emite radiatie g.
Neutronii rapizi sunt n general recunoscuti, alaturi de radiatia a, ca cea mai periculoasa radiatie
ionizanta. Exista patru moduri de interactie a neutronilor rapizi cu materia:
1) reactii nucleare cu emisie de particule ncarcate, de tipul (n, p) sau (n, a);
2) fisiune nucleara: n urma ciocnirii unui neutron cu un nucleu, nucleul se poate scinda n doua fragmente
plus cel putin doi neutroni;
3) ciocniri elastice cu nucleele: n urma ciocnirii unui neutron cu un nucleu, neutronul cedeaza o parte din
energie nucleului. Transferul de energie este maxim n ciocnirea neutron-proton (ciocnirea cu nucleul de
hidrogen).
Cu ct masa nucleului este mai mare, cu att energia transferata este mai mica.
n urma unei ciocniri elastice cu un neutron rapid, nucleul se comporta ca o particula grea ncarcata electric
avnd energie cinetica si care produce mai departe ionizari n materie (conform teoriei interactiei ionilor grei
cu materia).
4) ciocniri inelastice cu nucleele: neutronul intra n nucleu, care emite apoi un neutron cu energie mai mica.
Nucleul rezultat se afla ntr-o stare excitata si emite radiatie g. La energii mari ale neutronilor pot fi emisi doi
sau trei neutroni.
Prin interactiile cu nucleele, neutronii si pierd treptat energia pna devin neutroni termici. Procesul de
reducere a energiei neutronilor pna n jur de 0,025 eV se numeste moderare.
n final, dupa suficiente ciocniri, un neutron termic este capturat n material printr-o reactie de captura
radiativa. n apa si n tesut neutronii termici sunt capturati de nucleul de hidrogen, cu emisie radiativa: 1H
(n, g) 2H
n urma capturii se emite radiatie g cu energia de 2,2 MeV.
n radioprotectia fata de iradierea cu neutroni se folosesc trei ecrane:
1) un ecran pentru moderarea neutronilor, constituit dintr-un material pe baza de hidrogen (apa, apa grea,
grafit, parafina);

2) un ecran de cadmiu pentru captura neutronilor termici prin reactia de captura radiativa:
+g

113

Cd + n 114Cd

ntr-un material pe baza de cadmiu, distanta medie parcursa de un neutron termic nainte de a fi capturat este
mica.
3) un ecran de plumb sau fier pentru absorbtia radiatiei g emise de Cd.
n sistemele biologice, cele mai importante reactii nucleare induse de iradierea cu neutroni sunt cele cu
nucleele de hidrogen, carbon si oxigen, n urma carora sunt emise particule a. De asemenea, o pondere mare o
au si ciocnirile elastice si inelastice cu nucleele H, C si O.
EFECTE CHIMICE ALE RADIAIILOR
O molecula poate sa fie afectata de radiatie sau poate sa reactioneze cu alte molecule afectate de
radiatie. Sub actiunea radiatiei, o molecula poate fi ionizata sau excitata.
Prin reactiile chimice induse de radiatii, se produc si radicali liberi, care sunt atomi, molecule sau
fragmente de molecule care au un electron cu spin necompensat. Radicalii liberi sunt extrem de nocivi
deoarece sunt foarte reactivi, avnd un timp mediu de viata foarte scurt, de ordinul 10 -6 s. Aceasta
caracteristica a radicalilor liberi se datoreaza faptului ca starea moleculara n care un electron are spinul
necompensat este extrem de instabila, molecula reactionnd usor cu alte molecule pentru a compensa spinul
electronului. n interiorul celulelor majoritatea interactiilor radiatiei sunt cu moleculele de apa.
Radioliza apei
Daca radiatia cedeaza energie unei molecule de apa, molecula de apa este ionizata sau
excitata: H2O H2O+ + e- (ionizare) H2O H2O* (excitare)
Ionizarile si excitarile se produc de-a lungul traiectoriei particulei ionizante incidente. Dupa ce sunt generate,
moleculele excitate sau ionizate au tendinta de a difuza n mediu. Procesul de difuzie este nsa relativ lent n
comparatie cu alte reactii care se pot produce la timpi extrem de scurti de la trecerea particulei ionizante.
Astfel de reactii sunt:

H2O+ H+ + OH

H2O+ + H2O H3O+ + OH

H3O+ este ionul de hidrogen hidratat;OH este radicalul hidroxil.

H este radicalul hidrogen.

De asemenea, electronul extras prin ionizare se hidrateaza cu 4 molecule de
apa, devenind electron hidratat (sau electron solvatat).
Deoarece aceste reactii se produc foarte repede, n jurul traiectoriei particulei
incidente se formeaza o aglomerare de radicali liberi, electroni solvatati si alti produsi ai reactiilor de mai sus,
nainte ca acestia sa difuzeze n mediu n aceste conditii, radicalii liberi pot sa reactioneze ntre ei:
H + H H2
H + OH H2O

OH + OH H2O2
e-solvatat + OH OHe-solvatat + e-solvatat H2 + 2 OHProdusii moleculari ai acestor reactii si radicalii liberi care nu au reactionat difuzeaza n mediu, unde pot
reactiona cu alte molecule.
Radicalul H nu are sarcina neta. n apa pura are un timp de viata de 1 ms.
Radicalul OH are 9 sarcini pozitive si 9 sarcini negative, deci nu are sarcina
neta. Are un electron mai putin dect este necesar pentru a fi stabil. n apa
pura OHare un timp de viata de 1 ms.
n prezenta oxigenului, efectele radiatiilor sunt mai severe. Acest efect al
oxigenului este important n radioterapie, deoarece tumorile cu aport sanguin
redus sunt mai radiorezistente.
n prezenta oxigenului se poate produce radicalul hidroperoxid HO2 prin reactia: O2 + H HO2
Hidroperoxizii produsi pot participa la reactii de combinare ntre radicali:HO 2 + HO2 H2O2 + O2
H H2O2

HO2 +

HO2 si H2O2 sunt cei mai nocivi produsi ai radiatiilor, avnd un timp de viata lung, dar ei sunt produsi n
cantitati mici. n interiorul celulelor iradiate, radicalii liberi produsi care difuzeaza n celula pot produce
leziuni n proteine, lipide, ADN. De exemplu, radicalii liberi afecteaza gruparile proteice SH, care sunt
gruparile active a numeroase enzime.
Produsii radiolizei apei pot reactiona cu molecule organice (RH), ducnd la formarea de radicali liberi
organici (R): RH + OH R + H2O
n prezenta oxigenului acestia pot produce radicalii liberi peroxizi (RO2): R + O2 RO2
Peroxizii pot reactiona cu alte molecule organice, producnd radicali liberi organici: RO2+ R'
H RO2H + R'
Peroxizii persista mult timp dupa iradiere. Ei induc numeroase efecte ntrziate ale iradierii (mutatii,
instabilitate genomica, oncogeneza etc.), care se manifesta dupa mult timp de la iradiere (luni-ani).
Radicalii liberi organici pot fi produsi si prin scindarea unor molecule organice excitate de radiatie. RR' * R + R'
De asemenea moleculele organice excitate pot suferi o ruptura sau pot transfera energia de excitare unei alte
molecule:M1* + M2 M1 + M2*
Vorbim despre efectele directe ale radiatiilor ionizante atunci cnd ne referim la excitarile si ionizarile
produse de radiatia primara sau radiatiile secundare (fotoni, particule ncarcate sau neutroni emisi n urma
interactiilor radiatiei primare cu atomii si moleculele din substanta).
Efectele indirecte ale radiatiilor ionizante sunt excitarile si ionizarile produse de radicalii liberi care
se formeaza prin reactii radiochimice.