De la gnoză la diagnoză

Mulţi critici literari se comportă ca un medic mai preocupat de enumerarea

simptomelor decît de diagnostic. Eu numesc această activitate gnoză (erezie creştină
caracterizată prin scenarii iniţiatice luxuriante) şi îi opun diagnoza. Mintea modelează
neîncetat şi prin acest labirint este greu de ales un model adevărat. Ceea ce ne interesează
atunci este un model util pentru a înţelege ideile cele mai importante ale unui text dar şi
alcătuirea sa în ansamblu.
Un text rezumat în cîteva propoziţii ? Pare ceva scandalos. Dar plecînd de la un
astfel de rezumat dens (la fel ca descrierea densă) putem sesiza adevăra originalitate a
textului în cauză. Dacă diagnosticul lasă mult din substanţa textului afară înseamnă că
avem un astfel de text. Un text care străbate timpul şi idiomurile (variantă specializată a
limbii) culturale este implicit unul original.

Pe cînd eram la şcoală îmi lipsea distanţa faţă de literatură. Fantasmele declanşate
de lectură mă îndepărtau de text pentru că îmi lipsea un reper ferm. Pe lîngă asta anumite
texte îmi erau funciarmente străine, nu găseam calea de acces către miezul textului.
Diagnosticul rezolvă aceaste probleme. Dar diagosticul, fie el critic sau medical, trebuie
să fie corect. Un diagnostic corect pune în discuţie (implicit sau explicit) valoarea operei
(despre aceasta în altă parte).
Pentru moment ţineţi cont că scrieţi pentru şcoală şi originalitatea nu este
binevenită acolo, nu vă îndepărtaţi prea tare de text (nu mă refer la textele mele de care
vreau să vă în-depărtaţi). Să începem.

ION
Spre deosebire de alte texte (sau de viaţa ta) Ion este o dramă a determinismului.
Moştenirea genetică a lui Ion (harnic, voinic, curajos) nu este pe măsura situaţiei sociale
moştenite. Trăsăturile bune par să vină de la mama sa în timp ce oportunismul vine de la
tatăl său. Spun asta pentru că determismul naturalist – atavismul joacă un rol în roman.
Există, de pildă, o chemare a pămîntului. Simplul fapt că Ion ascultă de o voce sau alta (a
iubirii şi a pămîntului) o dovedeşte. Romanul nu este naturalist ci realist pentru că tarele
moştenite nu joacă un rol prea mare (cum se întîmplă în nuvelele lui Rebreanu, în
Ciuleandra de pildă sau în descrierea Savistei, spre final).
Din momentul în care Ion respinge glasul iubirii el devine un actor al
determinismului social. Căsătoria din interes îl transformă din erou şi produs al propriei
sale voinţe în actor (al ordinii sociale) şi parvenit. Spre deosebire de Julien Sorel (eroul
din Roşu şi Negru de Sthendal) ascensiunea sa socială nu cere alt efort decît cel necesar
pentru căsătoria cu Ana. Ca în „Meşterul Manole” Ion o sacrifică pe Ana la temelia noii
sale vieţi. Ana este şi ea un actor (mişcată de voinţa altora), o femeie slabă, victimă a
tatălui şi apoi a soţului său. Imaginea ei idealizată despre Ion se loveşte de realitatea dură,
de egoismul acestuia.
De reţinut
- romanul este cronica unei morţi anunţate. Conflictul între adevărata sa natură
şi constrîngerile sociale îl distruge pe Ion, îl face una cu pămîntul. Este o sancţiune
socială nu doar a parvenirii cît mai ales a încălcării proprietăţii (în lumea satului Florica
este proprietatea soţului său, George).
[„Ultima noapte de dragoste” începe cu o discuţie despre soţiile adultere în care opinia
publica, occidentalizată, combate ideea asta.]
- primul roman realist cu pretenţii. Pentru aceste pretenţii Rebreanu recurge la
descrieri poetice (hora, nunta, naşterea, moartea) dar şi la scene plictisitoare din viaţa
învăţătorului Herdelea. Aceste scene pun totuşi în discuţie viaţa ţăranilor ardeleni
(dinaintea Unirii din 1918) şi contribuie la ideea de monografie a satului ardelean
(monografie- carte, carte despre un singur subiect). Titu Herdelea este totodată personajul
care îl sfătuieşte pe Ion să pună mîna pe averea Anei şi, apoi, să uite de iubirea pentru
Florica. Prin aceste sfaturi el însoţeşte mărirea şi decăderea lui Ion. După rînduiala satului
dragostea sa nelegitimă pentru Florica este tabu (obiectul unei interdicţii).
- Obiectivitate şi narator omniscient: prezintă slăbiciunile personajelor,
determinismul social, viaţa ciclică. Pentru ca ciclul să se încheie eroul trebuie să moară
dar pentru asta el trebuie să fie vinovat.
- Rezumat: romanul are două părţi (Glasul pămîntului şi Glasul iubirii) şi două
cupluri Ion şi Florica (săraci), Ana şi George (avuţi). Ion perturbă ordinea socială şi o ia
pe Ana (curtată de George) de soţie. George în schimb o ia pe Florica (iubirea lui Ion).
Ana se sinucide, copilul ei cu Ion moare, Florica îl înşeală pe George cu Ion iar George îl
omoară pe Ion.
- aluzii lexicale: satul Pripas face aluzie la situaţia lui Ion care stă ca un cîine (de
pripas) la uşa bucătăriei, numele Savista este apropiat de zavistie (- ceartă, gîlceavă),
Vasile Baciu, bogătaşul satului este un tip agresiv şi limitat, un Stăpîn (baci – păstor)