SATAN IN LITERATURA

De-a lungul timpului, impactul teologic asupra imaginii consacrate lui Satan s-a diminuat.
Emanciparea multora de sub tutela Bisericii si criteriilor valorice oferite de catre aceasta, mai ales in
urma dialecticii crescande survenite intre religie si stiinta, i-a determinat pe unii scriitori si artisti sa-l
priveasca si sa-l prezinte pe individ detasat de cadrul si spatiul Bisericii. Potrivit acestora, omul poate
deveni rau prin el si datorita lui insusi, si nu sub influenta diavolului. In consecinta, exista reprezentari
ale lui Satan din aceasta perioada care nu-l mai infatiseaza cu trasaturi monstruoase, ci mai degraba cu
un chip uman, ba chiar placut si seducator. In literatura s-a revenit la teza potrivit careia diavolul insusi
nazuieste dupa mantuire. Se stie deja ca Origen sustinuse ca diavolul se va impaca cu Dumnezeu la
Judecata cea din urma, o parere respinsa insa, categoric, de catre Biserica. Incepand cu secolul al
XVII-lea, figura lui Satan capata accente noi, ea devine mai complexa. Chipul sau nu mai exprima
doar acea groaza amenintatoare la adresa omului, ci reflecta chiar anumite impulsuri umane interioare,
cum ar fi teama, tristete, melancolie sau indoiala. De asemenea, in chipul sau se oglindesc diferite
circumstante: pe de o parte, imaginea lui Satan se doreste un exemplu concludent pentru anumite
cercuri in cadrul carora libertatea este cultivata in mod suspect, conducand la orgolii fara masura si la
anarhie; pe de alta parte, acelasi chip al lui Satan s-ar dori si un fel de far luminos, ca simbol al
autodeterminarii si revoltei pentru libertate. Momentul preliminar al acestei detasari a lui Satan de
spatiul si contextul pur teologic l-a reprezentat aparitia, in 1667, a romanului "Paradisul pierdut", scris
de englezul John Milton (1608-1674). Milton portretizeaza aici o imagine romantata a lui Satan, in
care predomina intransigenta, mandria, frumusetea si revolta nobila.
Un secol mai tarziu, in epocala sa epopee "Messiada", Friedrich Gottlieb Klopstock (1724-1803) ni-l
prezinta pe diavol marcat de cautarea mantuirii, fara trasaturi sau reminiscente demonice, amintindu-ne
de apocatastaza vehiculata de Origen. In perioada iluminismului si odata cu separatia totala
dintre teologie si stiintele naturii, invatatura teologica despre Satan n-a mai avut acelasi impact asupra
oamenilor. Intrebari de genul; "Cum e posibila vrajitoria?" sau "Diavolul are trup?", nu mai aveau
nevoie de nici un raspuns, intrucat existenta vrajitoarelor si a diavolului parea depasita. In filosofie se
puneau acum cu totul alte probleme, iar Raul era interpretat ca o forma de egoism absolut sau ca pura
negatie. Aplecarea omului pre rau era rezultatul unei optiuni stricte, de ordin personal, fara vreo
legatura cu diavolul. Astfel, eroii romanelor marchizului de Sade (1740-1814) actioneaza cu cruzime si

fara scrupule, fiind interesati exclusiv de satisfacerea instinctelor si pasiunilor lor anormale. Ei reusesc
in acest sens pentru ca aplica legile naturii, a caror esenta - potrivit lui de Sade - consta din groaza,
distrugere si suferinta. Privind din aceasta perspectiva lucrurile, nu mai poate fi vorba de nici o lupta
intre bine si rau, fiindca, in viziunea autorului, binele nu mai exista. Astfel, eroii sai protagonisti nu
lupta impotriva lui Dumnezeu sau vreunei ordini naturale bune, ci doar impotriva refuzului din partea
societatii de a le permite sa-si satisfaca toate placerile. Este adevarat, prin aceasta de Sade a realizat o
detasare a raului de diavol, din punct de vedere literar, fara insa sa devina un prototip al satanismului
modern.
In lucrarea sa "Faust", Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) ni-l prezinta pe diavol sub chipul lui
Mefisto, ca pe un spirit "care vrea tot timpul raul, dar face totdeauna binele"; el nu este, deci,
distrugatorul, ci conservatorul creatiei lui Dumnezeu, prin forta sa "iluminatorie" pe care o exercita
asupra lui Faust. in cadrul scenariului pe care ni-l propune autorul, raporturile dintre personajele
mitului ni-l arata pe Mefisto ca un puternic adversar al lui Dumnezeu, iar pe Faust ca o victirna a
uneltirilor diavolesti: cu ajutorul spiritului Raului, Ornul e in stare sa obtina ceea ce justitia divina nu-i
poate garanta.
In imnul francmasonului italian Giosu Carducci (1835-1907), aparut in anul 1869 si intitulat "A
Satana", Satan triumfa ca "desavarsitor al ratiunii": "Descatuseaza-te ratiune umana, lumineaza si
straluceste incinsa de flacari. Materie, ridica-te; Satan a biruit".
William Blake (1757-1827), un pictor si un poet englez, il privea pe Satan ca pe un purtator de
speranta pentru vremuri mai bune. Insa chipul lui Satan din opera lui Blake sugereaza deja urme de
indoiala privind credinta atat de optimista in progres din perioada iluminista, urme ce se contureaza tot
mai pregnant dupa aceea in lucrarile lordului Byron (1788-1824). In drama sa, intitulata "Cain", Byron
tematizeaza noua constiinta de sine a omului dobandita in perioada iluminista, manifestand totusi
serioase indoieli in privinta certitudinilor acumulate si normelor cunoscute. Drama fictiva conceputa
de autor se deruleaza intr-o perioada nedeterminata, dupa izgonirea din rai. Adam si Eva celebreaza
impreuna cu fiii lor rasaritul soarelui, dar Cain evita rugaciunea. El isi justifica atitudinea sustinand ca
nu-i datoreaza lui Dumnezeu nici o rugaciune, intrucat acest Dumnezeu ar fi responsabil pentru soarta
si moartea oamenilor. Lucifer il considera pe Cain o ruda spirituala a sa, oferindu-i cunoasterea dupa
care tinde, dar cu conditia de a i se supune pe deplin. Desi Cain refuza pretentia exagerata a lui
Lucifer, el primeste capacitatea de a intelege planul creatiei, un plan care, in viziunea sa, poarta

amprenta arbitrarului incalculabil si modului fara sens de actiune din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu
creeaza si distruge, dar numai din nemultumire si plictiseala. Reintors pe pamant si foarte demoralizat,
la cererea lui Abel, Cain aduce jertfa lui Dumnezeu, dar Acesta o refuza. Dorind sa distruga toate
altarele consacrate lui Dumnezeu, Cain intra in conflict cu fratele sau. Abel, pe care il ucide. Drama
"Cain" a lordului Byron marcheaza, de fapt punctul de cotitura in reprezentarile literare despre Satan.
Pentru prima data, omul nu mai apare manipulat de catre Satan asemenea unui obiect lipsit de vointa,
ci trebuie sa se pregateasca si sa decida el insusi daca vrea sa devina sau nu un discipol al lui Satan.
Byron ar putea fi desemnat ca primul adept al unui satanism autonom si explicit, daca avem in vedere
ca-i facea placere sa apara in saloane intr-un decor satanic si, astfel, sa-i provoace pe cei prezenti.
In secolul al XlX-lea, cu exceptia lui Byron, au adoptat aceasta tema si alti numerosi scriitori, fara insa
sa devina adepti ai lui Satan. Ei au folosit in romanele si povestirile lor motive legate de aceasta figura,
dar ele erau un simplu mijloc stilistic care a cunoscut o mare popularitate in perioada romantismului
negru. Reprezentantii romantismului negru si-au propus demonstreze ca raul s-a raspandit in lume fara
interventie din partea diavolului. Satanisti literari in sensul strict al cuvantului pot fi socotiti Eliphas
Levi (1810-1875), dupa numele sau adevarat Alphonse-Louis Constant, si Charles Baudelaire (18211867). E. Levi a fost unul dintre cei mai renumiti si productivi ocultisti din vremea sa. El facea o
distinctie stricta intre Lucifer si Satan, atribuind ambilor caracteristici proprii. Lucifer era considerat ca
cel ce ilumineaza, iar Satan ca personificare a tuturor greselilor si slabiciunilor. Pentru Levi, Lucifer
reprezenta dorinta de libertate, constiinta de sine si rationalitate, fiind o dovada a faptului ca
iluminismul nu este ceva impotriva lui Dumnezeu, ci implinirea planului de mantuire a lui Dumnezeu.
Dimpotriva, Satan era, in viziunea autorului, singurul "colector" al tuturor aspectelor negative.
Charles Baudelaire avea aceeasi conceptie despre om ca si marchizul de Sade, el il considera rau prin
insasi natura sa si compara femeia cu animalele care se conduc si traiesc conform legilor instinctului.
In opinia sa, Satan este stapanul materiei pervertite, iar daca omul s-ar interioriza si ar percepe cu
adevarat ce se intampla in adancul fiintei sale, cu siguranta si-ar da seama ca raul se afla in el insusi.
Nu mai exista nici o legatura directa cu Dumnezeu, omului nu-i mai ramane altceva de facut decat sa
accepte prezenta raului si, dupa posibilitati, sa-l priveasca de la distanta. In "Florile raului" (1857),
Baudelaire ii dedica lui Satan o litanie lirica, preamarindu-l ca pe un Dumnezeu decazut, care se indura
de cei ticalosi. Revoltat, in fine, contra divinitatii indiferente fata de suferinta umana, a nedreptatii si
vulgaritatii, poetul spera in putinta de evadare in frumosul artei, in cele din urma implorand raul,

moartea, neantul, in care asteapta sa gaseasca "altceva":

"Otrava ta ne-o toarna drept balsam si ne lasa
Sa ne-nfundam in haul cel fara de ecou!
Si daca va fi raiul sau iadul, nu ne pasa!
Un singur gand ne arde: sa dam de ceva nou!"
La E.T.A. Hoffmann (1776-1822), diavolul devine simbol al pierderii identitatii si nebuniei. "Elixirele
diavolului" (1815) marcheaza, in acest sens, o psihologizare a Raului. Aceasta dimensiune este
dezvoltata pe larg de catre Thomas Mann (1875-1955) in romanul sau "Doctor Faustus". Aici, diavolul
apare ca simbol al ideologiei fasciste. Concentrat, capitolul al XXV-lea reprezinta o sinteza
performanta a intregii carti, in sensul ca arunca o privire transversala asupra istoriei reactiunii, din
vremurile stravechi, pana la hitlerism. Mefisto nu mai apare doar ca un critic muzical, in stare sa
realizeze incursiuni savante in arta beethoveniana, ci si un excelent cunoscator si fidel reprezentant al
psihologiei fasciste, caracterizate tocmai prin totala desconsiderare a oricarei psihologii. Intr-o viziune
halucinanta a infernului, Th. Mann transpune atmosfera lagarelor fasciste de exterminare, Mefisto
comportandu-se asemenea unui sef de Gestapo in travesti. "Ingerul otravit" il convinge pe Adrian
Leverkuhn, eroul principal al romanului, ca bucuriile si chinurile nu le mai poate obtine decat cu
sprijinul efectiv al diavolului. In fine, Lucifer ii vinde clientului sau, in schimbul sufletului, douazeci si
patru de ani geniali si diabolici, o existenta cu totul extravaganta, care nu este altceva decat (...)
pendularea permanenta intre inspiratie si depresiune, intre raceala de gheata si incandescenta
nimicitoare. Satana isi schimba mereu infatisarea, emanand insa constant aceeasi glacialitate".
Un alt punct de plecare, in acelasi context, il descoperim la Wilhelm Hauff (1802-1827), mai precis in
ale sale "Comunicari din memoriile lui Satan", in care caracterizeaza starea universitatilor si
creatiei culturale, ironizand sterilitatea lor cu ajutorul imaginii diavolului. In vremea noastra, in
lucrarea "Ahasver" (1983), Satan apare ca intruchipare a inertiei si conservatorismului, ca adversar al
oricarei schimbari. Prin urmare, dupa cum s-a putut observa, spatiul de proiectie oferit de diavol este
extraordinar de amplu. Indiferent de unghiul din care priveste, fiecare om poate gasi in el, in mod
paradoxal, tot ceea ce-l preocupa, si aceasta printr-o simpla pervertire a adevaratei realitati. Astfel, la
fel de paradoxal, diavolul poate apare la fel de bine ca ispititor si ispitit, ca rebel si reactionar, ca focar
al raului sau ca prototip al binelui. In el, este deplansa nedreptatea si, in acelasi timp, este preamarita in
numele sau. Contradictia tine indestructibil de fiinta sa. Anatole France (1844-1924), in "Revolta

ingerilor", ilustreaza tocmai aceasta capacitate de dedublare a diavolului. Practic, Lucifer renunta la o
eventuala victorie definitiva, zice A. France, asupra lui Dumnezeu, pentru ca in aceasta situatie nu s-ar
produce decat o simpla schimbare a rolurilor. El, Lucifer, ar urma sa preia insusirile contestate atata
vreme ale lui Dumnezeu, iar Dumnezeul detronat ar accede treptat din nou spre pozitia de invatator al
lumii. Doar o lume neschimbata si intepenita poate candva "ajunge la diavol", pentru ca, altfel, in
momentul in care este revolutionata, cursul lucrurilor incepe din nou de la capat, dar in sens invers.

Paradisul pierdut - John Milton

Messiada - Friedrich Gottlieb Klopstock
Divina Comedie - Dante Alighieri
Faust - Johann Wolfgang von Goethe
A Satana - Giosu Carducci
The Marriage of Heaven and Hell - William Blake
Cain - Lord Byron
Satan Harold Bloom
Florile raului - Charles Baudelaire
Elixirele diavolului - E.T.A. Hoffmann
Doctor Faustus - Thomas Mann
Comunicari din memoriile lui Satan/ Ahasver - Wilhelm Hauff
Revolta ingerilor - Anatole France
Sange satanic Cristina Nemerovschi
Le Diable Amoureux Jacques Cazotte
Imparatul mustelor - William Golding
Ambrosio the Monk - Matthew Gregory Lewis
The Devil and Tom Walker - Washington Irving
The Sorrows of Satan Marie Corelli
The Devil's Disciple George Bernard Shaw
The Mysterious Stranger - Mark Twain
The Brothers Karamazov - Feodor Dostoevsky
Dead Souls - Nikolai Gogol
La-Bas (Down There) J.-K. Huysmans

Devilish Doings Frank J. Finamore

Doctor Faustus Christopher Marlowe
The Satanic Verses Salman Rushdie
The Pilgrim's Progress John Bunyan
The Temptation of Saint Anthony Gustave Flaubert