O "intoarcere a religiosului" problematica

Trebuie sa se ia in obiectiv aspectele conflictuale pe care aceste miscari

religioase spontane le prezinta prin intrarea in contrast cu valorile
institutionalizate ale unei anumite societati.

Situatia este extrem de complexa: pe de o parte, noile miscari religioase nu

reprezinta inca un pericol pentru stat, nici nu au incercat sa-l sfideze; la randul
sau, guvernul nu poate sa-si asume riscul de a deveni anti-constitutional, in
sectorul libertatii de religie. De aceea, raspunsul statului a venit foarte lent si a
fost bland. Adevaratii opozanti ai noilor miscari religioase sunt in realitate
agentiile educative -familia, scoala, asociatiile educative - care vad in noile"
miscari religioase adversari sau concurenti in desfasurarea propriilor
responsabilitati institutionale.

In aceasta delicata problematica, pare cat se poate de oportuna o coordonare la

nivel de membri ai Comunitatii Europene. O prima tentativa de acest gen a fost
realizata de Raportul Cottrell (prezentat in 1984 parlamentului european de catre
Comitetul pentru tineret, cultura, invatamant, informatie si sport). Acest raport,
in ciuda opozitiilor, a constituit baza unei rezolutii a Parlamentului european (22
mai 1984) prin care au fost invitate statele membre a adopta acelasi "codice
voluntar" de comportament in raport cu noile miscari religioase.

Pentru Beckford, reactiile la aceste luari de pozitie oficiala demonstreaza ca

semnificatia-socio-culturala a noilor miscari religioase contemporane "consista
mai putinl in contributiile din sfera vietii religioase si spirituale, cat din
consecintele neprevazute in directia clarificariii - limitelor tolerantei". Cu alte
cuvinte, efectul principal al actiunilor exercitate de noile miscari religioase in
societatile post-industriale ar fi acela de a favoriza prin actiunea lor explicitarea
criteriului nescris al acceptabilitatii sociale a conduitelor deviate, intr-o epoca
considerata - si declarata - seculara. In al doilea rand, controversele in jurul
noilor miscari religioase contribuie la trasarea limitelori angajamentului statului
in controlul religiei si la modificarea definitiilor religiei adoptate cu scopuri
statale. Noile miscari religioase ar constitui un interesant "indicator" al mutatiilor
sociale care au loc in structura societatilor europene.

Trei sunt problemele ridicate de prezenta miscarilor religioase la nivel

international: prima este o chestiune teoretica, desi in aparenta doar
terminologica:

Care este semnificatia adjectivului "noi" ce insoteste expresia "noi miscari

religioase"?

A vorbi de "noi" miscari religioase poate parea straniu, stiut fiind faptul ca nici o
religie nu este ceva static; in religie, "miscarea este endemica", "miscarile
religioase au existat intotdeauna in ciuda tendintei majoritatii studiilor
academice asupra religiei de a le nega importanta, sacrificand-o in favoarea unei
ieftine apologii a continuitatii marilor si stabilelor complexe de doctrina si rituri,
din traditiile marilor religii mondiale.

In perspectiva lui Beckford, este legitimata folosirea adjectivului "noi" alaturi de

"miscari religioase", de aspectul cantitativ al aparitiei si raspandirii noilor miscari
religioase in actuala situatie caracterizata de rapide mutatii sociale, creandu-se
simultan o situatie calitativ noua: "ceea ce face noua actuala situatie este
dezvoltarea simultana a unui numar exagerat de miscari religioase". Totusi,
aceasta apreciere apare fundamentata pe o presupozitie nedemonstrata, aceea
ca, in trecut, cantitatea miscarilor religioase a fost in mod evident inferioara celei
contemporane.

Din punct de vedere strict sociologic, suntem in imposibilitate de a indica in ce

consta autentica noutate de care aceste miscari sunt purtatoare. Un raspuns
competent poate fi dat doar in urma unei lecturi teologice a fenomenului,
respectiv a unei confruntari de tip calitativ dintre conceptiile despre lume si viata
pe care noile miscari religioase le vehiculeaza si cele ale religiilor institutionale
(eludand motivatiile care i-au determinat pe adeptii lor a le prefera,
abandonandu-si propriile Biserici). Si mai interesant ar fi analizarea fenomenului
de abandonare a noilor miscari religioase, fenomen ce trebuie radical distins de
asa numitele "de-programari" efectuate de specialisti, in special de psihologi, la
cererea familiei convertitului. Studiul psihologic al abandonului (intervenit dupa o
"rezidenta" in miscare, suficienta pentru a permite o complexa edificare
subiectului) se promite a fi o pista promitatoare pentru a intelege mai bine
dinamica convertirii religioase in societatea post-modema.

Care sunt principalele generalizari la care este silit studiul sociologic asupra
noilor miscari religioase la nivel international?

Beckford evidentiaza trei generalizari asupra tendintelor comune ale noilor

miscari religioase la nivel international:

- atrag atentia deoarece propaga idei si practici care sunt calificate ca fiind mai
esoterice decat acelea ale religiilor traditionale;

- consimt laicilor o participare directa la activitatile lor, intr-o masura net

superioara organizatiilor religioase traditionale;

- isi indeamna fervent membrii la traducerea

In practica a spiritualitatii. Desi corecte, aceste generalizari nu par a surprinde

totusi specificul noilor miscari religioase. Prima dintre generalizari nu se bazeaza
pe o teorie a raportului dintre religia institutionala si religiile esoterice (fapt care
ar fi putut contribui la revederea teoriei weberiene despre harisma). Celelalte
generalizari nu caracterizeaza suficient noile miscari religioase: sunt
caracteristici care se intalnesc si in bisericile crestine, in special in catolicismul
post-conciliar din Statele Unite. Poate adevarata problema ar fi aceea a
identificarii diferentierilor interne din cadrul acelorasi religii institutionale din
diferitele arii geografice mondiale.

Ce legatura exista intre noile miscari religioase si rapidele mutatii din plan
social?

Aceasta legatura este, de obicei, presupusa de studiile academice in materie, iar

nu demonstrata. Tentativa lui Beckford nu se solutioneaza cu o coerenta teorie
asupra problematicii, tocmai pentru ca nu apare suficient clarificat raportul dintre
planul "macro-sociologic" si cel "micro"; lipseste o teorie a diferentierii sociale si
religioase in care sa fie introduse numeroasele date adunate.

Un exemplu de incertitudini determinate de aceasta carenta e oferit de studiul

interesant al lui Rober Wuthnow, asupra miscarilor si contra-miscarilor religioase
din America de Nord. Acesta examineaza situatia religioasa din Statele Unite
distingand trei decenii: anii '50 (caracterizati inca de preponderenta religiilor
institutionale), anii '60-73 (in care se intensifica miscarile reformatoare in cadrul
diferitelor denominatiuni, carora li se opun contra-miscari, nascandu-se simultan
"noi religii" de matrice neo-orientala) si anii 73-8O (cand se ivesc fenomene de
noua prezenta sociala a religiei institutionale precum Moral Majority si miscarile
anti-cult).

Wuthnow identifica sursa activismului religios in urmatoarele mutatii sociale:

sporul demografic, cresterea venitului national si familial, cresterea nivelului de
pregatire intelectuala, conceptia despre tinerete - ca faza din ciclul vietii, in care
sunt consimtite experiente religioase deviate -, cresterea urbana, transferul pe
tarmul occidental al centrului propulsor al mutatiilor socio-culturale etc. Aceste
mutatii, verificate incepand cu anii '60, nu reprezinta pentru Wuthnow
discontinuitati reale fata de situatia complexa a anilor '50. Doar progresul
stiintific si tehnologic corelat cu cresterea numarului indivizilor cu pregatire
superioara constituie discontinuitatea principala careia i se poate imputa
activismul religios al anilor '60.

Teza lui Wuthnow pare a se adapta mai curand miscarilor tip "secta". Tipul de
prozelitism global al noilor miscari religioase atentand la personalitatea neofitului
si intentionand de-structu-rarea acesteia pentru a o reconstrui ulterior, in
dependenta de vointa conducatorilor sectei, a suscitat puternice reactii negative
in opinia publica americana, alarmata in special de suicidul colectiv din Guyana
al Sectei Templului, fondata de Jim Jones. Parintii neofitilor au dat nastere la
asociatii in vederea sustragerii fiilor de sub influenta sectelor si pentru a-i "deprograma", recuperandu-i pentru sistemul de valori al familiei si al societatii
occidentale.

Wuthnow interpreteaza aceste evenimente de consolidare si de nou protagonism

social al bisericilor institutionale in termenii unei preluari de initiativa a straturilor
cu pregatire inferioara, care se vazusera declasate de teologii liberali si de laicii
instruiti, in cursul anilor 60. Cu alte cuvinte, Wuthnow confirma importanta
efectelor macro-sociologice (precum mutatia tehnologica si cresterea nivelului de
pregatire). Aceasta argumentare, totusi, pare in ea insasi contradictorie. Nu este
posibil sa explice, afirmarea tendintei fundamentaliste si a celei "sectare" ca
efecte ale acelorasi factori de mutatie sociala care au determinat in deceniul
precedent, fenomene contrare. Bazandu-se doar pe factori macro-sociologici, nu
este posibil a se explica cum laicii cei mai traditionalisti, dotati cu o pregatire
inferioara si aflati in pozitie marginala in propriile biserici, pot sa-si asume si sa
promoveze initiative de asemenea anvergura, precum conditionarea politicii
guvernului federal in puncte esentiale (legislatie anti-avort, rugaciune in scolile
publice etc).

Ni se pare mult mai plauzibil sa interpretam succesul fundamentalismului

evanghelic (precum si afirmarea noilor miscari religioase in cadrul societatii
americane), in perspectiva unei tendinte de sistem mai vaste, de echilibrare a
efectelor disjunctive ale diferentierii sociale. Aceasta perspectiva mai generala,
nu subapreciaza aspectele "macro-sociale, indicate de Wuthnow, si nici pe cele
"micro", evidentiate de alte analize ( nevoia de identitate intr-o societate
complexa, existenta unui leadership cult, care a condus laicii la recuperarea
identitatii in directia unei re-interpretari a valorilor traditionale, crearea de noi
motivatii intr-o situatie de criza a modernitatii etc).

Perspectiva de-diferentierii - ca balanta interna a sistemului - presupune a lua in

consideratie alaturi de factorii "macro" si factorii relevanti in planul "micro"sociologic, interni sferei simbolico-religioase