Sunteți pe pagina 1din 4

Sfantul Ierarh Iachint, Mitropolitul Tarii Romanesti

Sfantul Iachint de Vicina este praznuit pe 28 octombrie. Propunerea de canonizare a


Sfantului Iachint a fost inaintata Sfantului Sinod al Bisericii noastre de Mitropolia
Munteniei si Dobrogei pe data de 19 iunie 2008. In sedinta Sfantului Sinod din 8 iulie
2008 s-a facut canonizarea sa, iar proclamarea solemna a sfinteniei sale a avut loc pe 26
octombrie 2008. Sfantul Iachint de Vicina este trecut in calendar cu cruce neagra, ca
sfant cu polieleu.

Argumente pentru canonizare

Vicina a fost o cetate importanta in secolele XIII-XIV, asezata in regiunile de nord ale
Dobrogei, cel mai probabil pe o insula din fata asezarii actuale Isaccea (odinioara orasul
Noviodunum). Astazi ruinele ei nu sunt cunoscute, poate au disparut pentru totdeauna in
apele Dunarii. Insula se afla chiar pe cursul principal al Dunarii, inainte de ramificarea ei
in bratele prin care se varsa in Marea Neagra. Vicina a devenit un important port
comercial, unde negustori bizantini, occidentali (in special genovezi), dar si altii din jurul
Marii Negre faceau afaceri profitabile.

Sfantul Ierarh Iachint de Vicina

In acest centru dependent de Imperiul Bizantin a luat fiinta pe la inceputul secolului al


XIII-lea o mitropolie, care a avut un rol spiritual major pentru populatia romaneasca din
zona. Catre mijlocul secolului al XIV-lea, oricum dupa anul 1348, preia scaunul de
mitropolit al Vicinei Iachint. Era o vreme de mare criza politica si economica, fiindca
cetatea Vicina, protejata pana atunci de puterea Bizantului, ramane acum fara aceasta
protectie. Bizantinii mult slabiti de razboaie interne nu pot impiedica stabilirea pentru
prima oara a turcilor in Europa, care cuceresc in 1352 fortareata Tzimpe, asezata in
stramtoarea Dardanelelor (Helespontul), iar doi ani mai tarziu in 1354 in aceeasi zona,
cetatea Galipoli. Anul 1352 este nefast pentru bizantini si pentru faptul ca flota lor este
distrusa intr-un razboi cu genovezii, iar apararea Vicinei si a altor cetati de la gurile
Dunarii - Kilia si Lykostmion - nu se putea face fara ajutorul ei. Putin mai inainte, prin anii
1337-1338, Vicina fusese cucerita si pradata de tatari incat mitropolitii si populatia, in
general, faceau cu greu fata acestei situatii.

Inainte de Iachint, scaunul mitropolitan al cetatii fusese ocupat de personalitati de


seama, al caror nume il cunoastem partial: Teodor (1285), Luca (1303), Macarie (13401343) si Kiril (mentionat in anii 1347-1348). Iachint succede acestuia din urma si putem
aprecia inceputul pastoririi lui prin anii 1349-1350. Nu stim cat a putut ramane in scaun,
caci dupa 1352 Vicina intra, se pare, sub ocupatie genoveza. Este posibil ca Iachint sa
sefi retras la curtea domnitorului Basarab I (1330-1352) si a fiului sau Alexandru Basarab
1

(1352-1364). Profitand de slabirea puterii militare a tatarilor, Tara Romaneasca isi largise
mult teritoriul spre rasarit, ajungand sa aiba in stapanire sudul Moldovei pana la Chilia si
Marea Neagra. Teritoriul Basarabiei de astazi isi trage numele de la cei doi basarabi, tata
si fiu, adevarati ctitori ai Tarii Romanesti. In acest vast teritoriu isi exercitau activitatea
pastoral-misionara mitropolitii Vicinei, precum si ai altor centre urbane importante de pe
malul drept al Dunarii, ca Durostorum (Silistra) si Vidinul. In secolul al XIII-lea, populatia
romaneasca din vastul teritoriu nord-dunarean era indrumata spiritual de episcopi si
preoti aflati in stransa legatura cu mitropoliile de pe malul drept al Dunarii. In unele
documente papale ei sunt amintiti cu denumirea de pseudo-episcopi ori de schismatici,
denumiri care reflecta conceptia confesionala a papalitatii. Clerul acesta episcopal si
preotesc asigura slujirea religioasa a populatiei autohtone, ferind-o de atragerea ei spre
credinte eterodoxe, ca aceea a cumanilor ori cea catolica. Este ceea ce rezulta dintr-un
document emis de papa Grigorie al IX-lea in noiembrie 1234 si un altul dat de regele Bela
al Ungariei in 1247. Activitatea aceasta pastoral-misionara condusa la romani din Vicina
si alte centre sud-dunarene i-a apropiat pe ierarhii ortodocsi de sefii formatiunilor politice
romanesti, ajutandu-i pe acestia sa-si creeze structuri organizatorice bisericesti, necesare
cultului si statorniciei in credinta.

Este greu de precizat cata vreme a putut Iachint sa activeze la Vicina, dar in 1359 il
gasim in Tara Romaneasca la curtea voievodului Alexandru Nicolae Basarab, ca mitropolit
al Ungrovlahiei. Actul patriarhal din mai 1359, prin care este aprobata mutarea lui,
mentioneaza ca domnitorul "l-a chemat la sine acum catva timp, pe cel care se afla in
vecinatatea lui", facand aluzie la apropierea teritoriala dintre ei. Din acelasi document
reiese ca Iachint era prieten al domnitorului, fiindca in scrisorile repetate adresate de
acesta patriarhului Calist al Constantinopolului si Sinodului il "cere numai pe el, nu pe
altul, cu multe rugaminti, fiind foarte agreat de marele voievod". Dorinta voievodului era
ca Iachint "sa fie arhiereu, pastor si dascal al locului".

Sinodul Constantinopolitan, patriarhul Calist si imparatul Ioan al V-lea Paleologul aproba


cererea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, numindu-l pe Iachint "pastor legiuit a
toata Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit (hypertimos), spre binecuvantarea
si indreptarea duhovniceasca a domnitorului, copiilor lui si a intregii sale domnii". Aluzia
la indreptarea duhovniceasca a domnitorului si a casei lui sugereaza influentele
eterodoxe care se exercitau asupra lui de catre regele maghiar Ludovic cel Mare (13421382), cunoscut ca zelos slujitor al prozelitismului catolic. Acelasi lucru il indica referirea
la grija pe care trebuia s-o aiba mitropolitul de a indruma poporul nu numai spre
"implinirea preceptelor mantuitoare ale lui Hristos, tinandu-l departe de faptele cele
neingaduite ale pacatului, ci si de la orice dogma dinafara si straina Bisericii luiHristos,
intru pastrarea ferma a credintei noastre".

Cand patriarhul se adreseaza direct domnitorului intr-o scrisoare din luna mai 1359, el nu
uita sa-i recomande "sa se pazeasca de adunarile eretice si de dogmele dinafara si
straine credintei". Referirile constante la pericolul ereziilor si al dogmelor straine de
credinta ortodoxa trebuie intelese in contextul istoric al timpului, cand romanii de la
2

oamenii simpli pana la capetele incoronate si la nobili erau supusi unor presiuni
prozelitiste puternice.

Consider ca Iachint a avut un rol hotarator in orientarea religioasa spre Constantinopol a


domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, iar legamantul facut in scris si cu juramant fata
de patriarh, Sfantul Sinod si imparatul bizantin si apoi respectat, a asezat pentru vecie
crestinismul romanesc in vatra Bisericii Ortodoxe a Rasaritului. Mitropolia nou infiintata a
contribuit la unificarea si centralizarea statului din punct de vedere bisericesc, dar si
politic, constituind un fel de proclamare a independentei politice fata de Ungaria catolica.
De altfel, voievodul roman este numit in actele constantinopolitane cu titluri care reflecta
noua stare de lucruri: "Preanobilul, preainteleptul, prea-viteazul, mare voievod si domn
de sine statator (independent) a toata Ungrovlahia ". Patriarhul Calist spune in scrisoarea
catre Alexandru ca "Domnitorul ca fiu legitim al Sfintei Biserici a lui Hristos ortodoxa si
apostolica, trebuie sa tina dogmele din Marturisirea de credinta transmisa de Sfintii
Parinti, precum si Dum-nezeiestile si Sfintele canoane si Legile iubitoare de credinta".

Informatii despre profilul spiritual-moral al lui Iachint sunt foarte putine. Actul sinodal si
scrisoarea patriarhului Calist catre voievodul Alexandru il numesc "Preasfintitul mitropolit
a toata Ungrovlahia, preacinstit (hypertimos), frate iubit in Domnul si coliturghisitor al
nostru ".

Ultimii ani din viata i-au fost grei din cauza bolilor si a supararilor provocate de unii
rauvoitori. Faptul ca nu a putut participa la sedintele Sinodului Patriarhal, al carui
membru era de drept, nu s-a datorat orgoliului si relei vointe, ci slabiciunilor batranetii.
Intr-o scrisoare de justificare catre patriarh din anul 1370 scrie: "O slabiciune grozava ma cuprins si sufar cele multe", "sufar si sunt jignit tocmai la batranetile mele"... fiind
considerat "profanator si dispretuitor al Bisericii lui Dumnezeu ". Ca nu a venit la sinod sa datorat si faptului ca "voievodul l-a oprit de la aceasta, pretextand lungimea drumului
si teama de ceva neasteptat", "iar in vremea din urma, datorita slabiciunii peste masura
de care sunt cuprins, sunt neputincios cu totul si fara vlaga". Ultimele cuvinte adresate
patriarhului sunt: "sa nu treci cu vederea batranetea mea inaintata si asprimea bolii
mele, iar rugaciunile preasfintiei tale sa-mi fie pavaza pentru totdeauna". Iachint a murit
la Arges intre octombrie 1370 si august 1372, dupa ce a pastorit cu ravna, a sfatuit cu
intelepciune si a patimit cu rabdare si smerenie. Pentru credinta sa ortodoxa, viata sa
sfanta si dragostea sa fata de Biserica si neam, Iachint merita sa devina sfant!

Bibliografie selectiva:

Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, Bucuresti, 1982, p. 197-211


Joh, Koder-Marin Hinterberger, Otto Kresten,
Das Register des Patriarhats von Konstantinopel, vol. III, Wien, 2001, p. 409-425.
3

V. Iorgulescu, Le sud-est europeen entre Byzance et occident, X - XIV siecle. Le cas des
Roumains, Trinitas, Iasi, 2005.

Academician Profesor Doctor Emilian Popescu

S-ar putea să vă placă și