O nebunie in metodele neurostiintei cognitive?

(A Madness to the Methods in Cognitive Neuroscience?)

Anjan Chatterjee
Incepand cu Paul Broca, relatia dintre minte si creier a fost preocuparea centrala a
neurostiintei cognitive. In secolul 19, recunoasterea faptului ca facultatile mintale pot fi
intelese mai bine observand (studiind) pacienti cu leziuni ale creierului a dus la dezbateri
aprige in legatura cu trasaturile mintii. La sfarsitul Primului Razboi Mondial,
neurologistii au schitat o structura de baza pentru organizarea neuronala a limbajului, a
perceptiei si a cognitiei motoare. Geschwind a revizuit aceaste structuri in 1960, si pana
in anii 80 studiul leziunilor a ajuns sa incorporeze metode din psihologia experimentala,
modele din stiinta cognitiva, formalitati din abordari computationale si progresele
incipiente de imagistica structurala a creierului. Cam in aceeasi perioada neuroimagistica
functionala si-a facut aparitia. Sondele mai vechi cu xenon au evoluat in imagistica
BOLD (Blood Oxygenation Level Dependent) si Imagistica Perfuziei. In ultimele 2
decenii, caracterizate prin inovatii si evolutii tehnice, s-au inmultit centrele pentru
neurostiinta cognitiva, jurnale ca si acesta sunt tot mai dese si intalnirea anuala a
Societatii pentru Neurostiinta Cognitiva aduna foarte multa lume.
In aceste timpuri navalnice, un grup de tineri ingineri in neurostiinta cognitiva
care se pregatesc intr-un centru in care studiul leziunilor umane si neuroimagistica
functionala sunt studiate (urmarite) cu aceeasi pasiune, isi pun intrebari despre impactul
relativ al acestor 2 metode in practica. In articolul lor intitulat Metoda conteaza: Un
studiu empiric al impactului asupra neurostiintei cognitive (Method matters: An
empirical study of impact on cognitive neuroscience) sublineaza faptul ca natura
informatiilor obtinute prin aceste 2 metode este diferita. Foarte important, aceste 2
metode au puncte tari si puncte slabe complementare! O diferenta critica subliniata in
articol e ca imagistica functionala furnizeaz date de correlatie, pe cand studiul leziunilor
pot sprijini cererile de necesitate pentru o regiune cerebrala specifica care are o functie
particulara.
Autorii avanseaza ipoteza ca in ciuda evidentei dezvoltari a imagisticii functionale
din ultimul deceniu, studiul leziunilor ar avea un impact disproportionat asupra
neurostiintelor cognitive pentru ca ele ofera posibilitatea stabilirii unui rol de cauzalitate
pentru structura comportamentala, o cauzalitate care ar fi dificil de stabilit folosind
imagistica functionala. Autorii nu si-au confirmat ipoteza. Utilizand metode bibliometrice
ei au descoporit ca studii despre imagistica functionala erau citate de 3 ori mai des decat
studii ale leziunilor, in mare parte datorita faptului ca studiile imagisticii aveau mai mari
sanse sa fie publicate in jurnalele importante. Avand in vedere natura complementara a
rezultatelor obtinute in urma ambelor metode, ei au anticipat aparitia referintelor
extensive, dinspre o metoda spre cealalta. Totusi, ei au descoperit ca referintele erau
deseori partinitoare, si, in plus, ca studiile de imagistica functionala citeaza studiile de
leziuni considerabil mai putin decat invers.
Pentru a confirma tendintele indicate de colegi de-ai mei, am urmarit distributia
metodelor neurostiintei cognitive in lucrarile acceptate pentru Intalnirea Anuala a
Societatii Neurostiintei Cognitive din 2005 (Annual Meeting of the Cognitive

Neuroscience Society). Studiile imagistice insumau peste o treime din toate lucrarile,
urmate de studiile electrofiziologice, cea mai mare parte fiind cele cu potential legat de
eveniment ( ERP event-related potential) si studii de magnetoencefalograma (MEG).
Studiile care au folosit pacienti au insumat 16% din lucrari. Aceste studii pe pacienti au
fost aproape uniform impartite intre studiile care incercau sa inteleaga o boala (47%),
cum ar fi autismul sau schizophrenia, si cele in care erau luate in considerare relatiile
structural-functionale (53%). Aceste observatii nu spun nimic despre impactul final al
acestor studii, dar totusi scot in evidenta relativa lipsa a studiilor bazate pe pacienti, in
special studiile care pornesc de la intrebari de baza din neurostiinta cognitiva.
Alti colegi au pus urmatoarea intrebare: in ciuda posibilitatii de a crea inferente
(bazarea pe deductie), care e in principiu marele plus al leziunilor fata de studiile
imagisticii functionale? De ce studiul leziunilor au, in practica, un impact mai mic? Tot ei
sugereaza ca raspunsul decurge din unele elemente de ordin sociologic sau de ordin
practic, mai degraba decat de ordin stiintific. In aceasta lucrare inaintez cateva speculatii
asupra factorilor care contribuie la impactul relativ al acestor metode. Aceste speculatii
nu se vor a fi cuprinzatoare, ci mai degraba un punct de pornire pentru niste discutii, ca
raspuns la intrebarile formulate de colegi. In opinia mea, impactul disproportionat al
studiul imagisticii functionale comparativ cu studiul leziunilor e cauzat de 3 factori:
farmecul/atractia tehnologiei si a tot ceea ce e nou (inovatiile), de accesul usor la
informatiile neurale, si, intr-un mod subtil, de pragmatismul testarii ipotezelor.
In primul rand, ceea ce e nou e atragator prin insusi faptul ca e nou. Fiind
clinician, am primit deseori de la pacienti cereri pentru cele mai noi medicamente, chiar
daca erau simtitor mai scumpe si nu a fost demonstrat ca erau si mai bune decat cele mai
vechi. Sta in firea celor mai multi dintre noi sa credem in progres, si sa credem ca lucruri
mai noi sunt automat lucruri mai bune. Studiul leziunilor exista de un secol si jumatate.
Orice avansari facute acum ar fi doar incrementale, s-ar adauga la cele deja existente. In
contrast, imagistica functionala e intra-devar un mod cu totul nou de a examina creierul
uman. Avansarile tehnologice din acest ultim domeniu sunt impresionante si posibilitatea
observarii proceselor neurofiziologice in cognitiv e o minune. Imagistica functionala e
definita acuma ca marea stiinta, cu proiecte de mapare a creierului uman concurand cu
proiecte de genom uman! Iar daca faptul de a conduce cercetari in acest domeniu implica
investitii financiare substantiale, mobilizare de fizicieni, ingineri de aparatura si ingineri
de soft, atunci cu siguranta este si un domeniu care plateste bine progresele in
cunoasterea relatiilor creier-comportament.
In al doilea rand, cercetarea in neurostiinta cognitiva e conditionata de existenta
unor informatii despre creier, de existenta unor pacienti. Acesta nu e un lucru usor.
Obstacolele gasirii acestor pacientii care de obicei sufera de variate boli, examinarea
lor si mai ales tinerea lor sub observatie, sunt destul de mari. Iar reglementarea actuala
legata de cercetarile facute pe pacienti nu usureaza deloc acest lucru. Nu sunt multi
neurochirurgi care au acces la pacienti pentru a face cercetari. In contrast, dupa ce s-a
investit si s-a creat centrul de imagistica, accesul la date neurale e relativ usor. Numarul
de laboratoare de neurostiinta cognitiva care conduc cercetari de imagistica depasesc
probabil cu mult numarul laboratoarelor care conduc studii ale leziunilor.
Efectele imagisticii asupra neurostiintei cognitive sunt omniprezente. Cei mai
multi neurochirurgi proaspat absolventi sunt interesati in invatarea metodelor de
imagistica iar facultatile care conduc cercetari cauta, si ei, cel mai probabil, in acelasi

domeniu. Deasemenea, editorialele jurnalelor de specialitate expun mult mai des experti
in imagistica, si nu pe cei experimentati in studiul leziunilor. In unele cercuri nici nu se
poate concepe neurostiinta cognitiva fara imagistica functionala.
Unii colegi sugereaza ca organizatiile care ofera fonduri si comitetele editoriale ar
putea sa-si reevalueze practicile, astfel incat sa stimuleze rezultatele convergente pentru
suporte temele de interes. Acest fel de examinare ar fi binevenit. Fiind eu insumi o
persoana care a lucrat foarte mult pe studiul leziunilor (dar care in present conduce si
studii de imagistica) am o simpatie pentru aceasta pozitie. Colegii scot in evidenta faptul
ca punctul forte al studiului leziunilor inferenta (operatie logic de trecere de la un
enunt la altul, posibilitatea de deductie) ofera posibilitatea gasirii unui rol de cauzalitate
pentru structurile neurale, in unele functii. Merita sa ne intrebam totusi cat de mult
aceasta posibilitate de principiu a fost aplicata si in practica?
Al treilea motiv pentru impactul disproportionat al imagisticii fata de studiul
leziunilor cred ca sta in natura testarii ipotezelor, care in general se axeaza pe structura
sau pe functie. Asta inseamna ca cineva ori ia o suficient de inteleasa functie sau proces si
testeaza ipotezele daca cumva vreo structura neurala specifica e necesara pentru acel
proces, ori ia un grup de pacienti cu leziuni bine delimitate si testeaza ipotezele pentru
functii specifice pentru acele regiuni. Testele pentru structura sau functie sunt facute
impreuna, dar la final testatrea ipotezei de obicei inclina intr-o directie sau cealalta.
Istoric vorbind, studiul leziunilor a avut cel mai mare impact asupra intelegerii noastre
asupra arhitecturii functionale a cognitiei, deseori cu o mica atentie spre structura.
Organizarea memoriei si sistemele semantice, mecanismele implicate in citire,
complexitatea cognitiei motoare si legatura dintre atentie si perceptie sunt cateva din
ariile acoperite de studiul leziunilor. Fara o vedere nuantata asupra arhitecturii functionale
a cognitiei, intrebarile despre structura sunt reduse la simpla frenologie. Aici e si un
paradox al studiului leziunilor. In principiu, marea putere de inferenta poate fi folosita ca
punct forte pentru intelegerea structurii, pe cand in practica acest punct forte a fost folosit
mai mult in sondarea functiei.
Cum studiul leziunilor intr-adevar se axeaza pe structura, aceasta posibilitate de
deducere a fost limitata de lipsa de informatii statistice care sa ajute aceaste inferente.
Cea mai comuna metoda a fost sa se ia leziunile unui grup cat de cat omogen de pacienti,
sa se transfere aceaste leziuni intr-un model si sa se examineze zonele care se repeta de
cele mai multe ori ca si vatamare structurala. Aceasta abordare a si avut destul de mult
succes in a stabili o prima aproximatie a structurilor necesare pentru anumite functii.
Ignora in schimb frecventa cu care se pot produce vatamari ale acestor zone fara sa apara
un deficit al functiei in cauza si in plus aceasta abordare e complicata din cauza ca
locurile leziunilor (cel putin al celor produse in urma unor atacuri cerebrale) urmeaza
anatomia vasculara, mai degraba decat cea neurala. Regiuni cerebrale adiacente, care pot
avea functii diferite, pot fi lezate impreuna, iar regiuni diferite nu sunt incercate aleator.
Metodele de cartografiere a leziunilor si fiabilitatea lor pot fi diferite pentru centre de
cercetare diferite, si, deoarece leziunile cronice provoca deformari fizice semnificative,
aceasta problema nu poate fi rezolvata prin protocoale complet automatizate. Efectele
leziunilor subtile de materie alba, efectele varstei, sau evenimentele de reorganizare
functional-anatomica care se petrec inaintea de instalare unei boli, nu sunt inca bine
intelese.

Ca sa reiau o concluzie a unor colegi, punctele forte si punctele slabe ale studiilor
leziunilor si ale imagisticii sunt complementare. Scopul meu nu e de a deplange impactul
imagisticii asupra neurostiintei cognitive cat de a intreba cum poate fi marit impactul
studiului leziunilor asupra acestei neurostiinte. Multe din argumentele in jurul carora am
speculat si care explica impactul disproportionat al studiului imagisticii, se pot aplica si la
studiul leziunilor. In primul rand aceasta atragere a inovatiilor tehnologice in imagistica
incepe sa se simta si in studiul leziunilor. Aceste studii se folosesc deja de imagistica
perfuziei, de imagistica cu difuziune si si de modalitati tehnologice mai bune pentru
inregistrarea leziunilor. In al doilea rand, acces mai bun si mai larg la pacienti, pentru
cercetare, ar fi in beneficiul cercetarii neurale ca un tot. In prezent, doar in cateva centre
se conduc cercetari pentru studiul programatic al leziunilor. Cu personal adecvat, baze de
date cu pacienti ar putea fi create cu o fractiune din costul unui centru de imagistica.
Fenomenologia dramatica a pacientilor cu leziuni cerebrale focale ar atrage cu siguranta
mai multi investigatori, daca acestia ar putea vedea pacientii. Disectii ale acestei
fenomenologii a fost si va continua sa fie o bogata sursa din care noi ipoteze sunt
generate. Ca un ultim punct, constrangerea legata de volumul de statistici in testarea
ipotezelor structura functie la pacienti, nu e insurmontabila. Cu un numar suficient de
pacienti, metode de mapare din studiul imagisticii bazate pe elemente de volum ( voxel =
volum element) ar putea fi adaptate pentru studiul leziunilor. Aceste adaptari deja incep
sa se intample, si acest lucru ar fi ajutat/grabit printr-un acces mai larg la pacienti.
In concluzie doresc sa ma alatur colegilor mei, subliniind importanta
interschimbarii/compararii rezultatelor intre metode in neurostiinta cognitiva. La asta as
adauga ca aceasta comparare duce la rezultate mai importante daca fiecare metoda e
aplicata si urmata la potentialul maxim. Studiile de imagistica s-au maturizat atat de mult
incat incep sa apara tipuri de investigare care se pot folosi exclusiv pentru aceasta
metoda. Studiul leziunilor, care initial a profitat de pe urma progreselor in stiinta
cognitiva si cea computationala, e acum in postura de a profita de pe urma progreselor in
imagistica. Cei mai multi credem in progres. Lucruri mai noi se pot dovedi a fi lucruri
mai bune.