Sunteți pe pagina 1din 6

Non-aderenta - un obstacol major in calea eficacitatii tratamentului

In timp ce stiinta ofera remedii noi iar medicii fac eforturi de a trata tot mai rafinat diferite
tulburari, prea multi pacienti pentru care sunt preconizate aceste interventii se pare ca nu reusesc sa
beneficieze de aceste eforturi, si nu din cauza lipsei de eficacitate a tratamentului. Este un paradox
aparent - desi avem tratamente eficace, raspunsul terapeutic in tulburarile psihiatrice nu se ridica
intotdeauna la nivelul acestei eficacitati. In Grecia antica, Hipocrate a observat ca pacientii isi pot
impiedica propria vindecare prin sustragerea de la tratamentele prescrise si, probabil pentru prima
oara in istoria medicinei, atragea atentia asupra noncompliantei. Dupa 24 de secole, problema
persista.
Noua din zece pacienti nu iau corect medicamentele prescrise sau nu le iau deloc. Pentru ca
remisiunea si recuperarea sa devina o realitate trebuie evitate recaderile ori cronicizarile, iar unul
dintre factorii importanti in procesul terapeutic este reprezentat de complianta. O definitie formala a
compliantei la tratament este - gradul in care utilizarea de catre o persoana a medicamentelor
coincide cu indicatia medicului (mai general - masura in care comportamentul unei persoane
corespunde cu sfatul medical).
Nu exista inca o definitie general acceptata in ceea ce priveste capacitatea pacientului de a
urma un tratament indicat. Aderenta terapeutica a aparut de curand ca un termen ce tinde sa
inlocuiasca pe cel de complianta terapeutica; aderenta include pe pacient in procesul de luare a
deciziilor si nu se considera indicatia terapeutica doar ca pe un ordin de indeplinit. Termenul
"complianta" a fost criticat pentru ca poarta un mesaj autoritar si se prefera termenul de aderenta
sau chiar alianta terapeutica pentru a sugera un abord ce indica un grad ridicat de colaborare din
partea atat a pacientului cat si a medicului.
Metodele de monitorizare electronica au aratat ca peste 30% dintre pacienti omit multe
dintre dozele prescrise, indiferent de boala, prognostic sau simptome (Urquhart, 1996). O serie de
studii arata ca peste 70% din toate medicamentele prescrise nu sunt de fapt consumate (Bloom
2001), ca 40 - 50% dintre tratamente nu reusesc sa produca rezultatul dorit sau determina
complicatii din cauza utilizarii inadecvate (Johnson, Bootman 1995) si ca exista o complianta mai
slaba la antidepresive fata de tratamentele somatice (Cramer, Rosenheck 1998, Chesney 1997,
Treisman 2001). Experienta cu pacienti suferind de DZ, insuficienta renala, TBC si HTA arata ca
aderenta la tratament e in jurul a 40 - 60% iar nivelul compliantei nu este legat direct de severitatea
afectiunii. Un studiu efectuat in reteaua primara arata ca 25% dintre pacienti au intrerupt
tratamentul AD la mai putin de o luna de la initierea tratamentului iar aproximativ 50% l-au
intrerupt in interval de trei luni (Lin, Von Korff 1995). Cel putin 50% dintre pacienti pleaca din
cabinetul medical si nu isi amintesc ce li s-a spus si ce trebuie sa faca. Intre pacientii cu boli
cronice, 80% aplica incorect cel putin un aspect al programului de autoingrijire recomandat. Nonaderenta generala la medicatie este in jurul valorii de 30-50%.
Este o problema clinica semnificativa odata ce are un efect negativ major asupra evolutiei si
prognosticului tulburarii - utilizarea serviciilor medicale fiind in final mai mare la pacientii nonaderenti, pronosticul mai slab, costurile medicale si sociale mult crescute. Complianta este un
comportament al pacientului care joaca un rol fundamental in succesul sau esecul final al oricarui
tratament deoarece este o conditie necesara (desigur nu si suficienta) pentru succesul terapeutic.
Oricare dintre aspectele non-aderentei - precum refuzul total de a lua medicamentul, subdozarea
substantiala a unui medicament eficace, dozarea intermitenta (erori ale intervalelor dintre doze) sau
intreruperea prematura si nu in ultimul rand supradozarea - duc la eficienta clinica redusa (sau chiar
absenta) si riscuri substantiale ale tratamentului. Se descriu mai mult de 200 de variabile care pot
influenta complianta (Homedes 1991). Complianta e legata mai ales de perceptia de catre pacient a
starii lui de boala, de atitudinea pacientului fata de tratament si de constiinta bolii, de costurile
medicamentelor, efectele secundare ale tratamentului si tratamentul inadecvat a simptomelor de
boala. Complianta cu tratamentul de lunga durata este mai greu de obtinut decat pentru cel de scurta
durata.

Esecul aderentei terapeutice poate fi determinat de doua mari categorii de factori neintentionali (uitarea, neintelegerea regimului, bariere de limbaj, dementa, alte boli cu afectare
cognitiva, schimbari de program, imposibilitatea obtinerii practice a medicamentelor) si intentionali
(se simte mai bine si crede ca nu mai are nevoie de medicamente, frica de efecte secundare,
perceperea medicamentelor ca lipsite de eficacitate, regim considerat prea complicat, frica de
dependenta). Deseori in literatura de specialitate exista ideea ca aderenta ar fi doar o problema de
comportament a pacientului.
Problema aderentei nu este insa doar una de comportament individual ci o problema care e
ancorata intr-un sistem complicat psihosocial si cultural. Aderenta nu include numai
comportamentul pacientului, ci si pe cel al medicului, al sistemului medical in care opereaza acesta,
factori familiali, psihosociali si culturali. Contrar unor pareri comune, non-aderenta nu este legata
semnificativ de credintele religioase, rasa, statutul social sau mintal, educatie, varsta sau sex
(Williams, Friedland, 1997; Cramer, Rosenheck, 1998). Cu toate ca nu exista un criteriu clar de
masurare a aderentei, unii clinicieni considera pragul de 80% din doza ca reper in studii.
Majoritatea pacientilor sunt moderat aderenti (luand conform indicatiilor 70 - 99% din doze) iar
aproximativ 30% iau sub 60% din dozele recomandate (Cramer, Mattson, Prevey 1989; Delgado
2000). Aderenta se poate ameliora in primul rand prin a sti ca pacientul este variabila cea mai
importanta a factorilor implicati in alianta terapeutica. Trebuie sa existe un grad ridicat de
comunicare medic-pacient.
Pacientul trebuie incurajat sa comunice orice efecte secundare apar. Prin comunicare
pacientul ia parte activa la propria sanatate si bunastare. Orice motive ar exista pentru a nu lua
medicamentele, fie pretul sau neincrederea in necesitatea unui tratament medicamentos, pacientul
trebuie incurajat sa comunice aceste lucruri. Daca pacientul este de dorit sa comunice, datoria
medicului este intelegerea. Rolul unui doctor intr-o echipa este de a intelege nu numai boala
pacientului ci si cea mai buna maniera / agent care sa amelioreze boala. Deseori pacientilor le e jena
sa intrebe. Devenind in primul rand proactiv si nu reactiv, medicul poate regla fin tratamentul si
creste aderenta.
Exista mai multe situatii in care este necesara ameliorarea compliantei. Efectele secundare
intolerabile trebuie sa determine alegerea altor medicamente cu profil mai favorabil al efectelor
secundare. Uneori ameliorarea clinica duce la opinia pacientului ca medicamentele nu mai sunt
necesare si in acest caz trebuie utilizata psihoeducatia pacientului. Perceperea lipsei de eficacitate
imediata se corecteaza daca pacientul e informat ca poate exista o latenta de raspuns de saptamani
sau luni pana la obtinerea efectului deplin. Daca pacientul uita sa isi ia medicamentul - reducerea
frecventei prizelor creste adesea complianta. Nu exista un singur factor responsabil de
comportamentul non-aderent si de aceea nu se poate vorbi de o strategie unica de abordare a
problemei. Factorii pot varia de la pacient la pacient si chiar, de-a lungul timpului, la aceeasi
persoana. De aceea strategiile trebuie individualizate ceea ce presupune o investitie de timp, energie
si resurse din partea pacientului, medicului si sistemului. Factorii care influenteaza non-aderenta se
pot grupa in categoriile generale de factori care tin de pacient, de medic, de trasaturile bolii,
caracteristicile regimului de tratament si factori contextuali. Factori legati de pacient. Credintele
pacientului au un efect deosebit asupra aderentei terapeutice. Oamenii care cred in eficacitatea
medicamentelor vor fi mai aderenti decat cei sceptici in aceasta privinta ( prin gradul de percepere a
beneficiilor). Daca pacientul intelege scopul tratamentului si motivul precis al administrarii
medicamentelor, se obtine un grad superior de aderenta. Este important nivelul increderii in medic
si existenta urmaririi suportive a pacientului de-a lungul intregului proces terapeutic. Unii autori
atrag atentia asupra efectelor negative pe care le au unele tulburarile psihiatrice (afectarea cognitiva,
dementa, depresia, tulburarile de personalitate) in ceea ce priveste complianta terapeutica. Un studiu
controlat nu a observat insa diferente semnificative intre pacientii cu tulburari somatice si cei cu
tulburari psihiatrice (Cramer, Rosenheck, 1998).
Suferinta emotionala neatribuibila vreunei afectiuni psihiatrice poate scadea aderenta. Pentru
unii pacienti, numarul pilulelor si regimul de administrare reprezinta un memento dureros asupra
conditiei lor si acesti pacienti pot sa incerce evitarea acestui memento prin suspendarea pur si

simplu a medicatiei. Alte efecte ale suferintei emotionale pot fi: reducerea motivatiei, greutate in
memorarea sarcinilor si dificultati de concentrare, toate cu potential de a reduce aderenta
terapeutica. Peveler a evaluat efectele consilierii si informarii pacientilor in cursul tratamentului AD
si a remarcat o aderenta mai buna dupa aceasta interventie dar beneficiile clinice au fost doar la
pacientii care primeau doze adecvate (Maddox, Thompson 1994; Peveler et al.1999). Ley (1988,
1989) a dezvoltat un model de complianta a pacientului bazat pe o ipoteza cognitiva care arata ca
aderenta poate fi prezisa de o combinatie a satisfactiei pacientului cu procesul de consultare,
intelegere a informatiei oferite si posibilitatea de evocare din partea pacientului a acestei informatii.
Insatisfactia pacientilor isi avea originea in diferite aspecte, printre care unele afective (perceperea
lipsei sustinerii emotionale si a intelegerii), aspecte comportamentale sau legate de competenta ale
medicului (modul de prescriere, lipsa explicatiilor adecvate, diagnosticul etc.).
Ley (1989) a constatat ca satisfactia pacientului include de asemenea si continutul consultatiei. A
observat ca pacientii sunt mai degraba 'information seekers' (adica vroiau sa stie cat mai mult despre
conditia lor - chiar daca asta insemna a primi vesti proaste) decat 'information blunters' (adica nu
vroiau sa stie adevarata severitate a afectiunii) Aceste date se aseamana cu cele pentru pacientii
cu diagnostic de cancer, unde mai mult de 85% dintre pacienti doreau toate informatiile despre
diagnostic, tratament si prognostic (Kelly and Friesen, 1950).
Complianta e puternic legata de capacitatea de intelegere a pacientului nu numai a naturii
bolii dar si a regimului de tratament si a proceselor implicate in acest tratament. Memorarea
informatiilor oferite de medic in cursul procesului terapeutic. Chiar daca pacientii raporteaza un
nivel ridicat de satisfactie fata de consultatie si o buna intelegere a conditiei lor, daca nu retin
sfaturile, aceasta afecteaza desigur complianta. S-a observat ca dupa consultul medical, aproximativ
o treime dintre pacienti nu isi amintesc numele medicamentului prescris, frecventa dozelor sau
durata tratamentului. Ley (1989) a gasit ca urmatorii factori psihologici cresc memorizarea
informatiei: scaderea anxietatii, cresterea cunostintelor medicale, nivel intelectual mai inalt,
importanta si frecventa afirmatiilor medicului referitoare la medicamente, efectul de "primacy" (in
care retinem in principal primul lucru care ni se spune).
Contrar unor stereotipuri, varsta nu are un efect fundamental asupra succesului memorarii
acestor informatii. Sustinerea sociala. Relatiile interpersonale stabile si o retea adecvata de sustinere
sociala influenteaza pozitiv complianta. (Williams, Friedland, 1997). Stigmatul si izolarea
influenteaza negativ capacitatea pacientilor de a adera la tratament. Din nefericire afectiunile
psihiatrice sunt in continuare inconjurate de stigma, idei preconcepute, ignoranta. Acesti factori au
un impact negativ asupra pacientului si a familiei sale. Daca pacientul are rude care nu sustin ideea
de farmacoterapie, aceasta poate insemna o opozitie deschisa, ori un sabotaj al procesului terapeutic
prin reamintirea continua a necesitatii de a-si lua tratamentul ceea ce stimuleaza comportamentul
opozitional al pacientului. Uneori apelarea la medicamente si impingerea pacientului sa le ia sunt
motivate de rezistenta familiei de a accepta vreo responsabilitate ca ar contribui la stresul din viata
pacientului care ar putea alimenta tulburarea psihica. Pacientul simte ca a lua medicamentul e
echivalent cu a admite ca problema e doar a lui si ceilalti nu isi vor schimba comportamentul. Se
recomanda de aceea in cazul unor pacienti non-aderenti si o sedinta terapeutica impreuna cu familia
pentru a explora atitudinea generala a familiei fata de pacient si particulara fata de tratamentul
medicamentos. Starea de sanatate si efectele secundare. Reprezinta factori majori ai aderentei
terapeutice.
Treisman (2001) arata ca cei cu boli cronice care nu mai percep simptome sau simt o
ameliorare isi pot suspenda administrarea medicamentelor deoarece cred ca nu mai au nevoie de
ele. De asemenea cei care simt o agravare sau efecte secundare pot deveni la un moment dat mai
putin aderenti. Stilul de viata. Anumite comportamente pot influenta capacitatea de a mentine un
tratament, unul dintre cele mai evidente fiind consumul de alcool sau de substante psihoactive.
Chesney (1997) si Eldred (1997) considera ca ar fi vorba mai curand de stilul de viata haotic al
acestor pacienti decat de utilizarea drogului in sine. Alte probleme pot fi determinate de o viata
activa, incarcata, perceperea administrarii medicamentelor ca factor de perturbare al activitatilor sau
momentelor placute precum concediul, o calatorie, etc. dar si influenta asupra compliantei pe care o

aduc modificarile rutinelor din timpul activitatilor amintite.


Factori legati de medic
Asa cum credintele pacientului influenteaza aderenta, la fel se intampla si cu credintele
medicului. Medicii care cred in tratamentul administrat transmit aceasta incredere pacientilor.
Medicii pot evalua gresit aderenta la tratament a pacientilor - in general exista tendinta de a o
supraestima. Alti factori sunt lipsa cunostintelor medicale suficiente si a abilitatii sau timpului
necesar pentru a implementa interventiile de ameliorare a aderentei. Relatia medic / pacient
reprezinta un factor critic al aderentei. Nelson (1975) arata ca cel mai important factor de
influentare a compliantei ar fi perceperea de catre pacient a interesului pe care i-l acorda medicul,
alaturi de cat timp ii acorda. Aderenta este ameliorata cand medicul ofera explicatii clare, ofera
incurajare, sustinere si o urmarire sistematica a evolutiei. (Ickovics & Meisler, 1997). Factori legati
de boala si tratament. In discutarea oricarui tratament este necesara evaluarea conceptului de
eficacitate clinica, care include nu numai eficienta dar si : tolerabilitatea, complianta pacientului,
calitatea vietii acestuia si impactul asupra familiei pacientului si a societatii. Durata si complexitatea
tratamentului au o influenta directa asupra aderentei - o influenta negativa fiind determinata de
numarul mare de medicamente, dozele frecvente, durata lunga a tratamentului, efecte secundare
numeroase si forme diferite de administrare.
Van Putten si colab. au fost primii care au aratat ca efectele secundare produse timpuriu in
tratament duc la o lipsa substantiala de complianta in timp (Van Putten, 1984).
Este important ca pacientii sa perceapa si sa inteleaga riscurile de recadere, consecintele bolii si
faptul ca beneficiile tratamentului depasesc eventualele neplaceri (efecte secundare, costuri etc.)
(Smith si colab. 1999). Durata si complexitatea tratamentului sunt deseori determinate de
severitatea bolii. Complianta este cu atat mai mica cu cat remisiunea in bolile cronice este de durata
mai lunga. In cazul depresiei exista un interval de latenta intre initierea tratamentului si aparitia
efectelor terapeutice, dar de asemenea exista o latenta si intre intreruperea tratamentului si aparitia
recaderii. In toate cazurile beneficiile terapeutice trebuie sa contrabalanseze disconfortul (cu cat e
mai mare beneficiul perceput, cu atat mai mare dorinta de a tolera un oarecare disconfort).
Dezavantajele tratamentelor curente de mentinere sunt de mare importanta si pe termen lung.
Prescrierea unor medicamente mai bine tolerate este probabil sa creasca aderenta si implicit
prognosticul. Tolerabilitatea crescuta a tratamentelor reprezinta una dintre caile cresterii aderentei la
tratament. Atitudinea pacientului fata de medicamente este influentata mult de tolerabilitatea
acestuia. Ameliorarea sustinuta este adesea asociata cu complianta adecvata dar din nefericire in
aceste cazuri si nonaderenta este frecventa. Pacientii isi pot autosuspenda medicatia nu numai din
cauza efectelor secundare dar si din motive mai complexe legate de perceptia personala a costurilor
si beneficiilor asociate cu acceptarea unui tratament de lunga durata.
Efectele secundare reduc increderea pacientului in medicul sau si in medicamentul specific. In
tratamentul acut, doar o treime din pacientii depresivi ating remisiunea (singurul rezultat cu
adevarat satisfacator) in primele 8 saptamani, iar 20% dintre pacienti isi intrerup medicatia
antidepresiva devreme in cursul tratamentului din cauza unor probleme de tolerabilitate. Pe langa
aceasta, nu este de neglijat intarzierea aparitiei efectelor pozitive ale tratamentului si ameliorarii
simptomatice, aspect inerent in cazul AD actuale.
Noncomplianta pe termen lung datorata efectelor secundare este o problema clinica reala
care poate duce la eficacitate redusa. Ameliorarea initiala nu este decat primul pas in revenirea
individului la functionarea normala. Tratamentul de mentinere are ca scop prevenirea recaderilor,
reducerea simptomelor sub un anumit nivel prag, reducerea riscului de suicid, cresterea calitatii
vietii si de functionare a pacientului respectiv. Dificultatilor legate de posibilitatea existentei unui
raspuns terapeutic limitat si riscul recaderilor asociate cu tratamentele curente li se pot adauga
problemele de tolerabilitate care pot duce la aderenta slaba la medicamentele prescrise. La pacientii
la care nonaderenta apare dupa o perioada de aderenta initiala (mai mult sau mai putin completa)
exista un risc aparte dat de posibilitatea autosuspendarii abrupte a medicatiei care poate initia un
nou episod (ex. litiu in manie). Utilizarea corecta a medicamentelor poate fi eficienta dar toleranta

slaba si nonaderenta sunt factori care pot anula orice beneficiu. In cazul pacientilor cu regimuri
terapeutice complicate exista cateva metode simple ce pot imbunatati complianta: se vor da
instructiuni scrise, se vor utiliza cutii de medicamente organizate pe saptamana cu instructiuni clare
in cazul neadministrarii uneia sau a mai multor doze, se va incerca organizarea administrarii
medicamentelor concordant cu unele activitati rutiniere (ex. mesele). Numarul de doze pe zi
reprezinta un alt factor ce poate afecta semnificativ complianta.
Peste 70% dintre pacientii depresivi nu au luat 25 - 50 % din dozele recomandate in cazul
unui regim terapeutic ce implica 4 prize pe zi. (Ayd 1972, Eisen 1990). Modificarea programului la
o singura priza pe zi a dus la un numar de doar 7% dintre pacienti care au pierdut din doze. Sunt
studii care arata ca administrarea unei singure prize pe zi amelioreaza complianta comparativ cu
regimurile ce utilizeaza mai multe prize pe zi. Un corelat clinic important al noncompliantei cu
ISRS si AD triciclice, de exemplu, este reprezentat de efectele de rebound la intreruperea/reducerea
medicatiei, cu exceptia fluoxetinei care are timp lung de injumatatire. Studiul lui Meijer arata ca o
treime din utilizatorii pe termen lung al ISRS prezinta episoade de 2 sau mai multe zile consecutive
de nondozare intr-un interval de 3 luni (Rosenbaum, Fava 1998; Meijer, et al. 2000). Aceasta
implica faptul ca o parte din efectele adverse si lipsa efectului ISRS pot fi produse de fapt de
efectele rebound determinate de intreruperile medicamentului. Factorii contextuali includ aspecte ca
distanta intre domiciliul pacientului si serviciul medical, cheltuielile legate de drumurile destinate
obtinerii medicamentelor, programarile ulterioare si posibilele amanari ale consultului, lipsa unor
servicii de specialitate. Un alt aspect important este legat de aderenta la vizitele de control.
Predictorul numarul 1 aici este accesibilitatea serviciilor si comoditatea cu care pacientul are acces
la aceste servicii. (Chesney, 1997).
Alte probleme sunt inaccesibilitatea medicamentelor, senzatia pacientului ca este tratat sub
presiunea timpului, dificultatile financiare. Daca pe termen scurt eficacitatea e mai importanta ca
tolerabilitatea, pe termen lung tolerabilitatea devine mai importanta ca eficacitatea. Daca pacientul
se simte bine si exista si o toleranta buna a tratamentului - atunci va exista o probabilitate crescuta a
unei aderente terapeutice ridicate. Acest lucru este foarte important in cazul multor afectiuni
psihiatrice, unde deseori tratamentul dureaza o perioada lunga de timp. Strategii de ameliorare a
aderentei. Cea mai importanta strategie este individualizarea tratamentului pentru a corespunde
stilului de viata al pacientului. Ca prima strategie de individualizare este utila gasirea de repere in
activitatea pacientului (reperele presupun acele activitati care sunt facute regulat zilnic si care pot fi
corelate cu prizele de medicamente) - se evita astfel pierderea unor doze din simpla uitare sau
neglijenta. (Chesney, 1997). Odata identificate aceste repere se indica administrarea
medicamentului inainte de aceste activitati. De asemenea se recomanda plasarea medicamentelor
intr-un loc vizibil si eventual pacientul sa tina un jurnal care sa reflecte cum au fost luate, ceea ce ar
ajuta medicul sa adapteze tratamentul. Educarea pacientului este fundamentul majoritatii
interventiilor - informarea despre optiunile terapeutice, modul in care acestea actioneaza, posibilele
efecte secundare, modul in care aderenta sau nonaderenta vor influenta boala si eficacitatea
tratamentului. (Treisman, 1997; Williams, Friedland, 1997).
Strategii centrate pe medic.
Relatia medic - pacient este o parte integranta a strategiei ce vizeaza cresterea aderentei.
Chiar daca nu exista o strategie unica, se recomanda chestionarea pacientului referitor la aderenta
alaturi de tehnici de rezolvare a problemelor, alocarea unei perioade suficiente de timp pentru
cresterea aderentei (DiMatteo 1982, Kaplan & Rogers, 1993 cit. Hays). Comportamentul aderent
trebuie considerat ca un nou "obicei" care trebuie invatat. De aceea, pentru o buna aderenta e greu
de presupus ca ar fi suficienta o singura sedinta de educare. Aderenta va fi reintarita la vizitele de
control (Chesney, 1997; Treisman, 1997). O comunicare regulata si o urmarire atenta sunt esentiale
in promovarea aderentei.
Strategii centrate pe boala si tratament. Educatia trebuie sa ajute pacientii sa inteleaga modul in care
o buna aderenta poate determina o evolutie mai favorabila a bolii. Se va incerca pe cat se poate
simplificarea regimului de tratament.

Unul din scopurile principale ale sustinerii psihologice este furnizarea de informatii clare catre
pacienti referitoare la boala si tratament. Trebuie subliniata legatura dintre oprirea medicamentului
si recadere (daca in cazul afectiunilor insotite de durere complianta e de circa 80%, aceasta scade la
50% in cazul afectiunilor cronice si pana la 25 - 30% daca afectiunea nu creeaza disconfort sau
durere).
Este importanta alegerea unui medicament care sa corespunda cat mai bine posibil
subiectului, printr-o buna balanta eficacitate / efecte secundare, ameliorarea relatiei dintre medic si
pacient care poate include servicii specializate si contacte regulate. Complianta este una din
problemele majore legate de recaderea din schizofrenie si tulburarea bipolara. Cramer si Rosenheck
au sintetizat datele mai multor studii si au aratat ca pacientii tratati cu antipsihotice au luat
aproximativ 48% din medicamente (40 - 90%).
Administrarea preparatelor dept a crescut complianta. Un studiu efectuat in Liverpool a gasit intre
motivele de noncomplianta la injectiile dept - efectele secundare, legatura slaba cu personalul,
faptul ca pacientului nu ii plac injectiile, durere la locul injectiei, uitarea rutinei de administrare,
modificarea statusului mintal - deteriorare sau agravare), critica din partea familiei, stigma asociata
cu a lua medicamente. Perkins (2002) a obtinut rezultate asemanatoare. In cazul pacientilor bipolari
unele studii arata ca pacientii folosesc sporadic litiul (intrerupere la 53,9% din pacienti - Schumann
si colab. 1999), cu utilizarea in medie de 76 de zile din momentul initierii tratamentului iar
intreruperea e asociata cu spitalizarea (Johnson, McFarland 1996).
Goodwin atrage atentia ca noncomplianta la pacientii bipolari sub tratament cu litiu pune o
problema aparte deoarece intreruperea brusca poate duce la o evolutie clinica agravata fata de
pacientii care nu au luat tratament cu litiu. Cu toate ca o complianta buna este in general
recunoscuta ca esentiala pentru un rezultat optim al tratamentelor, sunt disponibile doar date
limitate privind complianta actuala in practica psihiatrica. Tolerabilitatea este un factor cheie care
afecteaza complianta pacientului cu tratamentul; alte variabile majore care concura la complianta
pacientului fiind ameliorarea timpurie si sustinuta a simptomelor si usurinta in utilizare. Complianta
nu depinde doar de medicamentele care sunt administrate ci si fundamental de persoana care ia
aceste medicamente, adica de atitudinile constiente si fanteziile inconstiente ale pacientului cu
privire la medicamente si boala, de atitudinea familiei si grupului social de care apartine pacientul
fata de boala si medicamente.
Constientizarea din partea medicului a acestor variabile ar putea contribui la o legatura mai
eficienta doctor - pacient, ceea ce ar conduce la o ameliorare a compliantei la tratament si astfel la
un tratament de lunga durata mai eficient. Strategiile de crestere a compliantei au un mare potential
de reducere a costurilor ingrijirilor de sanatate, a suferintei personale si a greutatii suportate de
familie. Tabel. Obstacole in calea eficacitatii tratamentului Factorii asociati constant cu aderenta
slaba la tratament la pacientii cu boli cronice: Lipsa cunostintelor despre boala Lipsa intelegerii
motivelor de tratament Anxietate in a lua medicamente Preocupare sau frica in legatura cu efectele
secundare Credinte legate de sanatate Complexitatea regimului de tratament Relatia deficitara
medic - pacient
Raduica Alexandru
AMG III - C