ELECTROCARDIOGRAMA NORMALĂ

Electrocardiograma (ECG) este rezultatul modificărilor electrice, care

activează contracţia atriilor şi ventriculilor. Reprezintă înregistrarea la suprafaţa
corpului a variaţiilor de potenţial ale câmpului electric cardiac produse de
depolarizarea şi repolarizarea celulelor miocardice.
Pentru a obţine o ECG sunt necesari 12 electrozi, prin combinarea cărora rezultă
două tipuri de derivaţii:
• derivaţiile planului frontal: bipolare şi unipolare ale membrelor.
• derivaţiile planului orizontal: derivaţiile precordiale.
O derivaţie ECG este formată din doi electrozi care culeg variaţiile de
potenţial electric produse în cursul ciclului cardiac.

Derivaţiile bipolare (standard) ale membrelor: DI, DII şi DIII înregistrează direcţia,
amplitudinea şi durata variaţiilor de voltaj în plan frontal.
Rezultă prin combinarea a trei electrozi: R (plasat pe braţul drept), L (plasat pe braţul
stâng), F (plasat pe gamba stângă).
• DI măsoară diferenţa de potenţial dintre R (electrodul negativ) şi L (electrodul
pozitiv).
• DII culege diferenţa de potenţial dintre R (electrodul negativ) şi F (electrodul
pozitiv).
• DIII măsoară diferenţa de potenţial dintre F (electrodul negativ) şi L (electrodul
pozitiv).

Derivaţiile unipolare ale membrelor: aVR, aVL şi aVF.

Electrodul explorator (pozitiv) se plasează pe R, L sau F, iar ceilalţi doi electrozi se
leagă împreună, reprezentând electrodul de referinţă (negativ).
• aVR este perpendiculară pe DIII şi culege diferenţa de potenţial dintre R
(electrodul pozitiv) şi L şi F legaţi împreună (electrodul negativ).
• aVL este perpendiculară pe DII şi culege diferenţa de potenţial dintre L
(electrodul pozitiv) şi R şi F legaţi împreună (electrodul negativ).
• aVF este perpendiculară pe DI şi culege diferenţa de potenţial dintre F
(electrodul pozitiv) şi R şi L legaţi împreună (electrodul negativ).

Figura 1. Derivaţiile membrelor.

 Prin suprapunerea derivaţiilor unipolare şi bipolare ale membrelor într-un
singur punct, rezultă sistemul hexaxial.

Figura 2. Sistemul hexaxial

Derivaţiile precordiale: V1, V2, V3, V4, V5, V6.

Electrodul explorator (pozitiv) este plasat succesiv pe torace în diferite zone
precordiale, iar electrodul de referinţă (negativ, electrodul central Wilson) se
realizează prin unirea electrozilor R, L şi F. Electrodul explorator este plasat pentru:
• V1, în spaţiul 4 intercostal, pe marginea dreaptă a sternului
• V2, în spaţiul 4 intercostal, pe marginea stângă a sternului
o V1 şi V2 explorează ventriculul drept, fiind denumite precordiale drepte.
• V3, între V2 şi V4
• V4, în spaţiul 5 intercostal, pe linia medioclaviculară
o V3 şi V4 explorează septul interventricular, fiind denumite derivaţii
intermediare, septale sau tranziţionale.
• V5, în spaţiul 5 intercostal, pe linia axilară anterioară
• V6, în spaţiul 5 intercostal, pe linia medioaxilară
o V5 şi V6 explorează ventriculul stâng, fiind denumite precordiale stângi.

Figura 3. Derivaţiile precordiale.

Observaţii:
• derivaţiile DII, DIII şi aVF sunt derivaţiile inferioare (electrodul pozitiv la F)
• derivaţiile DI şi aVL (electrodul pozitiv la L) şi V5, V6 sunt derivaţiile laterale
• aVR este de sens opus faţă de celelalte derivaţii, ceea ce explică aspectul său
ECG; explorează interiorul cavităţii ventriculare
• derivaţiile V4, V5 investighează peretele anterior al ventriculului stâng.

Standardizarea înregistrărilor ECG implică (figura 3):

• pe verticală: 1mm = 0,1mV, permiţând amprecierea amplitudinii undelor
• pe orizontală: 1mm = 0,04 secunde (la viteza de 25 mm/sec), permitând
aprecierea duratei undelor şi intervalelor.

Figura 4. Stadializarea înregistrărilor ECG

Un traseu ECG normal cuprinde unde, segmente şi intervale.

Unda P reprezintă depolarizarea atrială şi prezintă următoarele caracteristici:

forma este rotunjită şi simetrică,
• este pozitivă în DII, DIII şi aVF şi negativă în aVR
• cu durata: 0,08-0,12 sec
• amplitudinea maximă în DII (0,25 mV)
• defineşte ritmul sinusal.

Intervalul PQ (PR):
• cuprinde depolarizarea atrială şi conducerea intraatrială şi atrioventriculară .
• are durata normală: 0,12-0,20 sec
• se scurtează cu creşterea frecvenţei cardiace (FC)

Complexul QRS semnifică depolarizarea ventriculară şi este format din:

• unda Q, prima undă negativă, reprezintă depolarizarea septului interventricular
• unda R, prima undă pozitivă, reprezintă depolarizarea regiunii apicale şi centrale
a ventriculului stâng
• unda S, a doua undă negativă, este dată de depolarizarea regiunii posterobazale
a ventriculului stâng
• durata complexului QRS: 0,08-0,10 sec
• amplitudinea: minimum 5 mm in derivatiile standard şi minimum 10 mm în
precordiale. Sub aceste valori se consideră microvoltaj şi peste aceste valori
macrovoltaj. Deflexiunile de peste 3 mm sunt notate cu litere mari (Q; R; S), iar
cele sub 3 mm cu litere mici (q, r, s)
• sensul complexului QRS este dat de suma algebrică a deflexiunilor pozitive şi
negative care compun QRS şi depinde de derivaţie şi de poziţia electrică a
cordului.
Observaţie: În cazul prezenţei mai multor unde pozitive, prima dintre ele se notează:
R, iar următoarele unde pozitive: R΄, R΄΄ etc. Dacă complexul depolarizării
ventriculare este format doar dintr-o deflexiune negativă, se numeşte QS. Dacă după
unda S, mai urmează o undă negativă, ea se numeşte S΄, dacă se mai repetă S΄΄
etc.

Segmentul ST reprezintă porţiunea iniţială, lentă a repolarizării ventriculare.

• începe la punctul J, situat la limita dintre unda S şi segmentul ST, trebuie să fie
situat pe linia izoelectrică sau la 1mm deasupra sau dedesubt de aceasta
• este orizontal şi izoelectric.

Unda T reprezintă porţiunea terminală, rapidă a repolarizării ventriculare.

• este rotunjită, asimetrică, cu panta ascendentă mai lentă şi cea descendentă mai
rapidă
• concordant ca sens cu complexul QRS
• amplitudinea de aproximativ 1/3 din cea a complexului QRS.

Segmentul ST şi unda T formează faza terminală de repolarizare.

Intervalul QT defineşte durata totală a depolarizării şi repolarizării ventriculare.

• variază invers proporţional cu frecvenţa cardiacă
• valorile sale se pot corecta în funcţie de frecvenţa cardiacă (QTc), conform
formulei Bazett: QTc = QT/√RR, unde RR este intervalul RR în ms
• limita superioară a intervalului QTc este de 0,45 sec
• alungirea intervalului QT se asociază cu o incidenţă crescută a morţii subite prin
aritmii ventriculare

Figura 5. Traseu normal ECG.

Determinarea axului electric al inimii

Axul electric reprezintă direcţia procesului de activare cardiacă proiectat în

derivaţiile membrelor. Rezultă din sumarea în plan frontal a vectorilor electrici
generaţi în cursul depolarizării şi repolarizării atriilor şi ventriculilor şi se reprezintă
sub forma unui vector în sistemul de referinţă hexaxial. Sistemul hexaxial rezultă prin
suprapunerea derivaţiilor unipolare şi bipolare ale membrelor. Se pot determina: axul
depolarizării atriale (AP), ventriculare (AQRS) sau axul repolarizării ventriculare (AT).
De obicei, se determină AQRS, care poate fi:
• normal: între –30 şi +110 grade
• deviat patologic la stânga: între –30 şi –90 grade
• deviat patologic la dreapta: între +110 şi +180 grade.

Pentru a calcula AQRS:

• se determină suma algebrică a deflexiunii maxime pozitive cu deflexiunea
maximă negativă, în două din derivaţiile planului frontal
• valoarea obţinută se reprezintă ca vector în sistemul hexaxial, ţinând seama de
polaritate
• se trasează perpendiculare din vârful vectorilor reprezentaţi
• se uneşte centrul sistemului hexaxial cu punctual de intersecţie a celor două
perpendiculare, rezultând AQRS.

Metode rapide de determinare a AQRS.

1. Se observă în care derivaţie a planului frontal, amplitudinea QRS este
maximă; derivaţia respectivă corespunde poziţiei axului electric.

Exemple: • S maxim în aVF → AQRS la -90 grade

• R maxim în aVL → AQRS la -30 grade
Această metodă are la bază următoarele principii:
• deflexiunile complexului QRS au amplitudine maximă într-o derivaţie, atunci
când frontul de excitaţie are o direcţie de propagare paralelă cu derivaţia
respectivă
• complexul QRS este pozitiv (R>S), dacă frontul de excitaţie se propagă spre
electrodul pozitiv
• complexul QRS este negativ (S>R), dacă frontul de excitaţie se propagă spre
electrodul negativ
• complexul QRS va avea unde R şi S egale, când direcţia frontului de
excitaţie este perpendiculară pe derivaţia respectivă.

2. Aspectul complexului QRS din derivaţiile DI sau DIII:

• aspect RI RIII → AQRS normal
• aspect RI SIII → AQRS deviat patologic la stânga
• aspect SI RIII → AQRS deviat patologic la dreapta.

Determinarea frecvenţei cardiace

Frecvenţa cardiacă (FC) normală de repaus este de: 60-100/minut.

Se ţine seama de următoarele principii:
• viteza standard de derulare a hârtiei este de 25 mm/sec
• FC se exprimă în cicluri/minut sau bătăi/minut
• se verifică dacă frecvenţa atrială este egală cu cea ventriculară

1. FC poate fi determinată cu ajutorul ecuaţiei:

1 secundă................25mm
60 secunde..............x
(1 minut)
x = 60x25 = 1500mm/minut.

FC = 1500/intervalul R-R în mm.

2. Determinarea rapidă a frecvenţei cardiace:

Se poate face pe baza următoarelor principii:

• hârtia ECG este marcată prin linii subţiri în pătrate mici cu latura de 1mm şi linii
groase în pătrate mari cu latura de 5 mm
• la viteza de 25 mm/sec, la 1 minut (60 secunde) corespund 1500 mm.
• se caută pe ECG o undă R suprapusă peste o linie groasă, şi se numără liniile
groase după care apare următoarea undă R pentru a aprecia FC astfel: 300,
150, 100, 75, 60, 50.

Exemplu:
• la prima linie groasă → FC = 300/min (1500/5 = 300)
• la a 2-a linie groasă → FC = 150/min (1500/10 = 150)