Academia tefan cel Mare a

Ministerului Afacerilor Interne al R.M.

Catedra:
Drept public

Disciplina:
Teoria General a Dreptului

Referat:
Noiunea i analiza principiilor generale ale dreptului

A elaborat:
Studentul pl.511
Facultatea: tiine poliineti
poliie
Domeniu: Drept

A verificat:
Lector-universitar
Locotenent de
Epure Ghenadie

Arteni Nicolae

Chiinu 2015
Cuprins

1.

Introducere

2 Delimitarea principiilor dreptului

3 Prezentarea analitic principiilor ale
dreptulu
3.1 Asigurarea bazelor legale de functionare a statului
3.2 Principiul libertii i egalitii
3.3 Principiul responsabilitii4
3.4 Principiul echitii i justiiei

4 Bibliografia

1 Introducere
H. Buche afirm c principiile generale ale unui sistem constituie
ansamblul propozitiilor directoare carora le sunt subordonate att structura
ct i dezvoltarea sistemului. Prin urmare, principiile au un rol constructiv
ct i valorizator pentru sistemul de drept, ele cuprinznd cerinele obiective
ale societii, care la rndul lor ajuta n procesul de constituire a dreptului i
n procesul de realizare a sa.
Cuvntul principiu vine de la termenul din limba latina principium,
care inseamn inceput, izvor primordial, avnd i sensul de element
fundamental. De asemenea, noiunea de principiu poate avea mai multe
conotaii n diverse domenii. Spre exemplu, n domeniul filosofiei,
principiul are doua sensuri: unul metafizic ca origini primele din care au
provenit i s-au dezvoltat lucrurile; unul epistemologic i etic ca supoziii
fundamentale ale gndirii, cunoaterii si aciunii. n opinia lui Kant,
principiile sunt fie ale intelectului pur, fie ale raiunii pure (ideile). n
concepia sa principiile sunt judeci sintetice a priori, care nu deriv din
alte cunostine mai generale i care cuprind n ele fundamentul altor
judeci1. n concepia lui Constantin Noica dac cunoti principiile,
elementele atunci cunoti lucrurile, i nu numai pe cele reale, ci i pe
cele posibile2.

Kant, Critica ratiunii pure, Ed. Stiint. Bucuresti 1969, p.631

C Noica op.cit, p.44

22

2 Delimitarea principiilor dreptului

Un principiu general de drept este rezultatul unei experiente sociale si o
reflectare a unor cerinte obiective ale evolutiei sociale, ale convietuirii
sociale, ale asigurarii acelui echilibru necesar intre drepturile unora si
obligatiile altora.
Pentru o mai buna intelegere a principiilor dreptului trebuie mentionat ca
acestea nu se identific cu:
a. categoriile i conceptele juridice- libertate, echitate, dreptate, justiie
distributiv etc.;
b.

normele pozitive ale dreptului. Ex: funcionarul public este, de

regul, numit prin concurs;

c. axiomele, maximele i aforismele juridice. Ex: "Unde-i lege nu-i

tocmeal".
Forma pe care o mbrac (prin care sunt exprimate) principiile dreptului
este diferit. Astfel:
unele i gsesc o consacrare expres ntr-un text normativ- de
regul- ntr-un text constituional, n anumite legi sau coduri de legi;
altele sunt subnelese sau deduse prin interpretare din sistemul
respectiv de reglementri juridice, ori sunt desprinse din tabloul de
valori al acelei societi.
Vizavi de reglementarile juridice, exista o anumita corelatie intre principiile
fundamentale ale dreptului si categoriile si conceptele juridice. Corelatia
consta in faptul ca, conceptele si categoriile juridice servesc ca elemente de
mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea la randul
lor ofera continut concret categoriilor juridice. Gandirea si cunoasterea
juridica resimt necesitatea unor concepte si categorii; ele corespund legilor
4

si ipotezelor celor mai generale, reprezentand astfel elaborarea stiintifica a

dreptului. Djuvara le numea constructii juridice. Ele apar in urma
formularii principiilor. Constructia juridica afirma Djuvara confrunta
diferitele principii intre ele, analizand toate intelesurile acestor principi,
toate nuantele lor si le armonizeaza intre ele.3
Problematica imperativitii principiilor dreptului presupune o nelegere i
o explicare mai nuanat a acestora, oferind exemple concrete: astfel, atunci
cnd un principiu de drept este cuprins i reflectat ntr-o norm juridic el
va dobndi fora juridic, imperativitatea acelei norme. Ex: n Consituia
Romniei sunt consacrate o serie de principii precum: principiul
supremaiei legii (art. 16 pct. 2, art. 51) principiul nu exist pedeaps fr
lege (art. 23 pct. 9 "nulla poena sine lege"), principiul "bunei credine n
ndeplinirea obligaiilor i al exercitrii drepturilor " (art. 41 i 54 nelegerile trebuie respectate), principiul neretroactivitii legii (art. 52)
etc. Asemenea principii consacrate prin Constituie au fora legii supreme
n stat, vor fi "fundamentale" chiar dac nu toate dintre ele au o referin
general asupra ntregului sistem de drept, ci doar asupra unora sau altora
dintre ramuri-penal, civil, administrativ, internaional etc.
Atunci cnd unele dintre principiile dreptului nu-i gsesc consacrare
expres ntr-o norm - ele fiind subnelese sau deduse prin interpretare din
"spiritul" reglementrilor, exist diferenieri de opinie n analiza i
recunoaterea forei juridice a acestora. Aceasta i pentru faptul c unele
ramuri de drept (civil, comercial, internaional) recunosc valoarea de izvor
de drept pentru principii, pe cnd altele (penal, administrativ, financiar)
contest aceast valoare a principiilor, nuan ce difereniaz fora lor
juridic: fora de norm, n primul caz, i titlul de recomandare n cel de-al
doilea caz. n plan internaional este tot mai extins practica recunoaterii
existenei principiilor. De ex: Carta ONU menioneaz ca surs a dreptului
3

M. Djuvara,, Teoria generala a dreptului, Vol. II, p.453

"principiile generale ale dreptului recunoscute de naiunile civilizate", iar

Codul civil italian recomand judectorului de a statua, n absena unor
texte, n lumina principiilor generale ale dreptului.
Rolul principiilor generale este tocmai acela de a pune de acord sistemul
juridic cu schimbarile sociale, proces in cadrul caruia conceptele si
categoriile

juridice

dau

principiilor

continut

concret,

le

asigura

functionalitatea. Pornind de la practica judiciar european (dar i

naional) care dovedete c nu se poate face abstracie de existena
principiilor dreptului (nclcndu-le sau trecndu-le sub tcere), se poate
concluziona c n ierarhia fenomenului juridic principiile se situeaz
deasupra normelor propriu-zise ale dreptului; fora lor superioar apare :
a. direct, din "litera" normei
b. alteori, indirect, din "spiritul" acestora, adic din raiunea, scopul sau
finalitatea normelor de drept ( ex: legea penal)

3.Prezentarea analitica principiilor ale dreptului

Principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau
sunt deduse pe cale de interpretare. In general, prezentarea principiilor,
enumerarea lor, sunt rodul unor activitati de cercetare stiintifica avand
prin aceasta gradul lor de subiectivitate, desi in continutul lor ele raspund
unor necesitati ce se impun in mod esential legiuitorului.
1. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului
Actiunea acestui principiu constituie premisa existentei statului de
drept. Caracteristica fundamentala a statului de drept o constituie cucerirea
pe cale legala a puterii, si apoi exercitarea sa in conformitate cu cerintele
legalitatii, ceea ce implica si simtul compromisului, adica recunoasterea
legimitatii partiale a argumentelor celorlalti. Intr-un asemenea stat, dreptul
indeplineste misiunea sa de intermediar intre idealurile morale, filosofice si
fortele reale, sociologice intre ordine si viata (asa cu afirma Paul Roubier).
In statul de drept izvorul oricarei puteri politice sau civile trebuie sa
fie vointa suverana a poporului, iar aceasta trebuie sa-si gaseasca formule
juridice potrivite de exprimare, in asa fel incat puterea poporului sa poata
functiona in mod real ca o democratie. Din acest motiv trebuie sa existe
aceste acele canale intermediare prin care circula puterea, sa fie stabilite
garantii constitutionale eficiente pentru realizarea separatiei si autolimitarii
puterilor in stat. Guvernarea prin drept (Rule of Law) in cadrul statului de
drept isi are determinatiile sale calitative in raport cu ansamblul conditiilor
interne si internationale specifice intr-o etapa data. Guvernarea are ca scop
ideal ponderarea, in unele cazuri chiar reprimarea tendintelor abuzive,
discretionarea, si afirmarea climatului in care omul sa-si gaseasca linistea
intr-o ordine juridica activa.

2. Principiul libertatii si egalitatii

Hegel afirma ca ideea dreptului este libertatea si pentru ca ea sa fie
intr-adevar sesizata trebuie sa fie cunoscuta atat in conceptual ei cat si in
existenta in fapt a acesteia. Libertatea constituie substanta si determinarea
dreptului, iar sistemul dreptului este domeniul libertatii infaptuite. Conform
Art. 3 din Declaratia universala a drepturilor omului fiecare individ are
dreptul la viata, la libertate si la siguranta personala.
Fundamente ale vietii sociale, libertatea si egalitatea trebuie sa-si
gaseasca expresia juridica. Aceste concepte vor fi principii ale dreptului,
care le va consacra intr-o unitate ce tine de insasi dialectica vietii sociale.
Principiul general al libertatii se difuzeaza in ramurile dreptului fie
sub forma libertatilor generale, fie sub forma libertatilor individuale.In
timp ce libertatile generale indica un set de protectii, libertatile civile
definesc canalele libere si pozitive 4. Libertatea de gandire este strans
legata de libertatea de exprimare, libertatea cuvantului, libertatea de a scrie
si de a publica. Aceste libertati sunt in inscrise in constitutii si in
documentele internationale privind drepturile omului. In planul realizarii
efective a libertatii sociale, rolul dreptului se concretizeaza in ingradirea
inclinatiei unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place, in
neutralizarea acelei suspiciuni difuze a autoritatilor politice fata de
gruparile neconformiste si in inlaturarea tuturor barierelor si a
discriminarilro ce persista in calea asigurarii sanselor egale de manifestare
si progres pentru toti oamenii. In acest cadru, Montesquieu considera ca
Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce ingaduie legile; si daca un
cetatean ar putea sa faca ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate,
pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel5.

Roy E Macridis, Liberal Democraticy, Contemporary Political Ideologies, Movements and Recimes.
Cambridge, Massachusetts, 1980, p 20
5
Montesquieu, op. cit., p.193

Libertatea este una singura, dar caile sale de manifestare sunt

numeroase: libertatea religioasa, libertatea cuvantului, libertatea presei.
Acestor forme de exprimare ale libertatii le corespind diversele drepturi ale
individului prevazute in constitutii si aparate in reglementarile legale
subsecvente constitutiei. Libertatea trebuie intelease de fiecare om, in felul
acest ea devenind o conditie pentru ca fiecare sa-si poata construi, gratie
alegerilor sale perpetui, propria personalitate. Momentul sau esential este
alegerea susceptibila de a ne construi noi insine. Nu avem scrie JP Sartre
nici inapoia noastra, nici inaintarea noastra, justificari si scuze. Este ceea
ce as exprima spunand ca omul este condamnat sa fie liber. Condamnat
pentru ca el nu s-a creat pe sine insusi si, de altfel, deoarece el este
reponsabil de tot ceea ce face6. In societatea zilelor noastre, ce se
caracterizeaza

printr-o

multiplicare

fara

precedent

raporturilor

interumane, libertatea isi afirma latura externa, prin numeroasele sale

garantii juridico-statale. Exista un adevar unanim admis, ca o societate
civila are trei drepturi absolut necesare: securitatea persoanei, libertatea
individului, proprietatea. Din toate aceste trei drepturi, proprietatea apare
ca un fundament al atitudinii independente a spiritului; fara libertate
economica nu poate exista nici o libertate si este deschis oricand drumul
servitutii.
3. Principiul responsabilitatii
Responsabilitatea insoteste libertatea. Dar trebuie facuta delimitare
concreta intre libertate si liberal arbitru. Cand se aude spunand scria
Hegel ca libertatea in genere este sa poti actiona asa cum vrei, o atare
reprezentare poate fi luata numai ca totala lipsa a culturii gandirii, in care
nu se gaseste inca nici o urma a ceea ce este vointa libera in si pentru sine,
dreptul, moralitatea .7

6
7

J.P Sartre, Lexistensialisme est un humanisme, Nagel, 1964, p 36-37

Hegel, op.cit., p.48

Responsabilitatea este un fenomen social si un act de angajare a

individului n procesul interactiunii sociale. Concepnd responsabilitatea ca
o asumare a raspunderii fata de rezultatul actiunii sociale a omului, se
admite ideea ca actiunea sociala este cadrul nemijlocit de manifestare a
responsabilitatii, si totodata, ca libertatea este o conditie fundamentala a
responsabilitatii. Dreptul nu trebuie sa fie privit si apreciat doar prin efectul
sau sanctionator, intervenind pe tarmul raului deja faptuit, ci trebuie avuta
n vedere posibilitatea ca prin continutul prescriptiilor juridice sa contribuie
la fundamentarea unei anumite atitudini a indivizilor fata de lege, care
presupune grija fata de integritatea valorilor ocrotite de lege.
Fiind strans legata de de actiunea omului, responsabilitatea apare ca
fiind strans legata de sistemul normativ. Nivelul si masura responsabilitatii
sunt apreciate in functie de gradul si continutul procesului de transpunere
constienta in practica a prevederilor normelor sociale. Toate fiintele
scrie Paul Fauconnet sunt in mod virtual apte a deveni responsabile.
Responsabilitatea unui subiect nu decurge din proprietati care i-ar fi lui
inerente, ci din situatia in care se gaseste angajat.8
Ca o concordanta intre ideile, sentimentele, atitudinile individului si
cerintele normelor sociale, responsabilitatea a fost plasata, incepand cu
Fauconnet, in mod absolut, pe terenul moralei. Domeniului juridic i-a fost
contestat dimensiunea responsabilitatii, recunoscandu-i doar domeniul
raspunderii (ca raport impus din afara).
In concluzie, asa cum afirma si M. Florea, dobandind dimensiunea
responsabilitatii, individual nu se mai afla in situatia de subordonare
oarba si supunere neinteleasa fata de norma de drept, ci in situatia de
factor care se raporteaza la normele si valorile unei societati in mod activ si
constient.9
8
9

P. Fauconnet, La reponsabilit, F. Alcan, Paris, 1928, p.396

M. Florea, Responsabilitatea actiunii sociale, E. stiintifica si Enciclop., Bucuresti, 1976

10

4. Principiul echitatii si justitiei

Echitatea si justitia readuc in prim plan problema existentei unor
prescriptii fundamentale preexistente, desprinse din Ratiune sau dintr-o
ordine supraindividuala, si al caror scop este acela de a da siguranta vietii
sociale.
Etimologia cuvantului echitate dezvaluie diverse conotatii si
implicatii pe care le-a avut inca din antichitate. Astfel, echitate provine din
latinescul aequitas, care inseamna dreptate, potrivire, cumpatare.
La greci, si anume la Aristotel termenul (epieiheia) avea mai mult
sensul de justitie sociala, ce avea ca scop indreptarea legii, acolo unde era
deficitata din cauza caracterului sau universal.
La romani, termenul aequitas are un sens mai apropiat dreptului. La
Cicero, aequitas se confunda cu jus civile dreptul egal pentru toti
cetatenii. In general, la jurisconsultii Romei aequitas apare ca scop si ideal
al dreptului.
Justitia, (sora romana a lui Dik zeita armoniei si pacii civile la
greci) reprezinta acea stare generala ideala a societatii, realizabila prin
asigurarea pentru fiecare individ in parte si pentru toti impreuna a
satisfacerii drepturilor si intereselor lor legitime. In conceptia lui Platon,
justitia se realizeaza prin indeplinirea de catre fiecare clasa sociala a ceea
ce ii era destinat prin nastere - sa conduca, sa munceasca, sa se lupte, sa se
supuna fara proteste, etc.
La romani justitia se fonda pe principiul moral al dreptatii, ei
asezand la baza justitiei acel honeste vivere (a trai cinstit).

11

Morala crestina influenteaza continutul ideii de justitie. Crestinismul

construieste o intreaga metafizica teologica bazata pe justitia divina.
Filosofia germana a sec.XIX a formulat teza reglementarii conduitei
umane potrivit unei legi morale apriorice. Kant, spre exemplu, concepe
justitia ca un scop in sine, considerand sanctiunea juridical drept o
rasplatire a raului cauzat, destinata a satisface exigentele morale.
Montesquieu considera ca justitia este o lupta: daca nu ar fi existat
injustitia s-ar ignora pana si numele justitiei. Ideea de justitie considera
Stammler inseamna in ultima instanta, excluderea contradictiei dintre
scopurile urmarite de societatea omeneasca.
In celebra sa lucrare La giustitia, Georgio del Vecchio, subliniaza
faptul ca ideea de justitie are un dublu aspect: ea constituie o schema logica
a juridicitatii si prezinta totodata o exigenta practica de evaluare a
actiunilor umane. Ca principiu de drept, rationalitatea ideii de justitie
ajunge atfel sa domine prescriptiile pozitive. Lex injusta non est lex. Exista
numeroase dovezi, in istorie, care sa ateste faptul ca pot sa apara si sa
functioneze legi injuste. In cazul in care legile pot fi nedrepte, impunanduse astfel schimbarea lor, mai ales cand acestea reprezinta un obstacol
definitv in realizarea justitiei. nimic insa afirma Del Vecchio nu se
poate pretinde in numele justitiei fara o supunere la poruncile ei 10.
Consacrand, in lucrarea sa Justice et Raison11, un spatiu important
analizei logice a justitiei, autorul Belgian Chaim Perelman identifica sase
moduri de intelegere a notiunii de justitie, care au un element conceptual
comun, elementul egalitatii. Functia esentiala a legii este aceea de a stabili
categoriile esentiale intre memrii careia trebuie sa existe egalitate, dupa
criterii diverse munca, rangul, nevoile. Odata stabilite categoriile
esentiale, egalitatea trebuie asigurata prin puterea de constrangere. Justitia
10
11

Georgio Del Vecchio, Op. cit., p. 102

Chaim Perelman, Justice et Raison, Press Inversitaires de Bruxelles, 1963

12

este o virtute rationala, manifestarea ratiunii in actiune. Din acest motiv

realizarea unei justitii concrete nu constituie o necesitate sociala, si este
suficienta o justitie formala, care asigura, prin regula de justitie egalitatea
intre membrii fiecarei categorii esentiale stabilite prin lege.
Enumernd i analiznd principiile generale ale dreptului, putem
concluziona c o buna cunoatere a unui sistem juridic are ca punct de
plecare examinarea modului n care ideile conducatoare (principiile) sunt
reflectate n acest sistem. Acesta este motivul pentru care muli practicieni
si teoreticieni ai dreptului manifesta un interes crescut pentru principiile de
drept. Acest interes vizeaza atat normele si institutiile dreptului intern, cat
si in domeniul dreptului international contemporan. Mai trebuie mentionat
faptul ca principiile generale nu pot exista n mod abstract, fr s fie in
legatura cu reglementarile din ramurile de drept.
Expresie juridica a raporturilor fundamentale din societate,
principiile dreptului sunt cele care asigura deschiderea sistemului dreptului,
legatura sa cu realitatea. H. Buche ofera o definitie sugestiva si
cuprinzatoare: A aciona asupra dreptului si a ajuta dreptul sa actioneze,
aceasta e natura principiilor generale ale dreptului.12

4 Bibliografie

12

H.Buche, Op. cit., p.79

13

1. N. Popa, Teoria generala a dreptului, Editura Actami, Bucuresti,

1996
2. M. Djuvara, Teoria generala a dreptului, (Enciclopedie juridica),
vol.I-II, Bucuresti, 1930
3. Dan Ciobanu, Introducere in studiul dreptului, Bucuresti 1991.
4. Del Vecchio, Lectie de filosofie juridica, Editura Europa Nova, Iasi,
1993
5. Eugeniu Speranta, Introducere in Filosofia Dreptului, Cluj, 1940

14