Ultimul cantec de dragoste

Poate c era toamn, sau primvar devreme. Stau prost cu memoria. Nu rein
decat senzaii, culori sau sunete plcute. i chipuri ... care nu arat chiar aa cum
artau odat ci cum mi se artau mie. Asta este povestea cu amintirile, timpul le
modeleaz dup placul lui i lucrurile care odat i se pareau importante se uit pe
cnd lucruri mrunte, precum un surs, o privire cald, o raz de soare pe o foaie alb
de hrtie rmn, aa pur i simplu, legturi n timp ale unor momente plcute.
Aa a rmas i ea, un chip pierdut n ntunericul unei nopi reci de toamn sau
primvar trzie.
Acum m ntreb dac tot ce mai nsemn eu pentru ea e tot o imagine neclar pe
un fundal alctuit din senzaii. A vrea s ma copleeasc amintirile pe care s le pot
derula dup plcere nainte i napoi. S le privesc i s le triesc din nou cu aceeai
intensitate. Dar cnd trieti cu adevrat nu te oboseti s memorezi fiecare pas,
fiecare vorb, fiecare gest. Te bucuri numai de ele i avid, nfometat caui altele fr
s-i treac prin gnd c se vor termina. Te simi venic, etern, gata s dai piept cu
ntreg universul.
n seara n care am cunoscut-o eram total dezamgit. Un roi de gnduri negre
mi se zbteau n tmple i o sete ciudat de revolt m macinau. La naiba, nu era
prima seara in care incercam sa leg o conversatie interesanta si fara nici un sort de
izbanda.
E greu s reafac atmosfera din vremea aceea, roiuri de idei ciudate m
frmntau i prea c aventura mi se altur la fiecare pas, eram nebuni, eram tineri i
eram nfometai de toate. Ni se prea c le tim pe toate i mbuibai cu filosofii prost
nelese din cri citite pe fug i uneori pe ascuns ddeam cu prerea despre nimic i
toate. Dar cred c era frumos. i frumoas a fost i ea... Cred c mai este i acum,
indiferent pe unde o fi purtat-o viaa.
Pe atunci nu mai conta nimic atta vreme ct ineam o chitara n mn i aveam
un pahar de vin rou lng mine. Cntecele de petrecere deocheate, amestecate cu

cntece de inim albastre sau de jale se amestecau toate, dnd nopii putere i mister.
i de ce nu, ispitind dragostea s apar din ochii admiratoarelor care m ascultau
vrjite.
ntotdeauna am fost un vnzator de vise i nu m-am schimbat chiar dac
magazinul s-a nchis de mult i marfa zace prfuit prin ungherele ntunecate i
nertcite de nimeni.
Sttea la o mas cu un cockteil ciudat n mn, de un albastru vulgar i surdea
uor. Micu, blond, cu ochii mari i albatrii, mbrcat cu o cmu de in prin
care i se ghicea rotunjimea dulce a snilor micui, asculta ciripeala prietenelor ei,
distant. Privea prin hruba bntuit de ntuneric fr a vedea pe nimeni.
Atunci mi-am zis c poate distanarea asta ascunde o taina ce a putea-o s-o
dezleg. Cu berea n mn, afind ct de mult siguran eram n stare, ncercnd s
par de-a dreptul impozant la cei un metru i aizeci i opt de centimetri ai mei, dei
penumbra tiam c m ajut m-am ndreptat razant spre masa ei. Asul meu din
manec era o tipa drgu pe care o cunoscusem mai demult.
Bun seara, deranjez? am ntrebat cu cel mai degajat ton de care eram n
stare.
Dac ai deranja te-a pofti s plimbi ursul. mi-a rspuns chiar blonda
mignon pe care pusesem ochii.
Atunci permite-mi s facem cunotiin i apoi daca pofteti n-ai decat smi prezini i ursul tu.
Pi daca nu i este fric de gheare i de coli ia loc i las-m s m prezint,
Oana...
Apoi a urmat un du-te vino de replici, sarcasm, ironie acida dar fara nici un fel
de tacere ciudata. Ma simteam de parca cuvintele prinsesera o sete de joaca si intr-un
ritm ciudat am prins sa povestim. Despre micul print, despre Kant, despre avioane
supersonice si bine-nteles despre flori, zefir si poezie. Nu ma puteam opri sa nu
privesc buzele pline si chipul ei frumos.
Ce-am discutat exact in acea prima seara nu imi mai amintesc. Dar vorbele
treceau usor fara sa lege nimic altceva decat o vraja subtila. Nu cred ca era vorba de

prea mult romantism, uneori semana cu un duel mai degraba, cred ca era o incercare
din partea amandouara, o incercare sa dovedim si sa ne dovedim necunostiinta si mai
ales ... insingurarea.
N-am mai avut vreme de prieteni, nici nu ne-am dat seama daca mai erau sau
nu in jurul nostru cand a sosit ora de plecare... Dar noaptea era inca tanara si setea de
abia isi aratase coltii in inimile noastre.
Normal ca i-am propus sa o conduc acasa, dar ea m-a privit si cu un zambet
subtire mi-a spus:
Hei, trebuie sa imi las cavalerul sa ma conduca, imi pare rau... De obicei
Florina ma conduce acasa, si ai mei ii spun cavalerul meu. Ar fi ciudat daca
as aparea singura...
Dar poate ne vdem pe maine... in parc.. am sa-mi aduc chitara si poate ca o
sa iti placa sa ma auzi cantand
Daca o sa imi placa sau nu sa te aud nu stiu, dar poate am sa vin sa te
ascult... si punandu-si la gat esarfa ei rosie a plecat ...
Nu stiu cum a trecut seara, noaptea, dimineata, dar a doua zi muream de
nerabdare sa o vad. Ma intrebam daca vraja noptii avea sa schimbe ceva din fiinta pe
care o vazusem, daca avea sa fie tot ea sau doar un vis crescut din prea multa dorinta
ma cucerise seara trecuta.
Era frig in parc, si-o burnita subtila acoperea totul cu o perdea de lacrimi fina.
Ne asezaseram cu totii in foisor si incepuseram sa cantam o balada trista, lasand
primavara, sau toamna tarzie sa cante in locul nostru pe strunele chitarii. Nu prea ne
pasa de frig si nici de vreme. Ca de obicei nebunii cu ochii aprinsi de dorinte bateau
cu incrancenare la portile fericirii cautand sa isi faca loc intr-o lume care uitase
dorinta de a visa.
Atunci a aparut.
S-a asezat cuminte langa mine fara sa spuna o vorba ca sa nu deranjeze
menestrelul in zborul lui printre note. Doar mi-a zambit, a asteptat pana ce-am
terminat cantecul si-a intrebat:
Numai atat?

Normal ca am continuat sa cant, pana ce aproape am ragusit si intunericul

inserarii a pus stapanire pe foisorul greu de atata burnita. I-am cantat de ochi frumosi,
de buze calde, de brate reci si inimi aprinse si apoi, la sfarsit, am sarutat-o.
In fiecare zi ne intalneam, in parc sau aiurea... insetati si gata de orice nebunie
s-ar fi ivit in mintea noastra. De multe ori stateam tacuti, fara ca buzele si glasul sa
sparga tacerea, lasand doar mainile in dulci impletiri sa vorbeasca. Johnny Lee
Hooker canta cu vocea lui ragusita un blues perfect in care pastelam trairile de-o
clipa.
Si nopti si zile au trecut apoi in camaruta mea, sus la o mansarda, stand de
povesti, band vin, cantand si facand dragoste. Nu ne opream decat cand coboram la
magazin. Si ametiti iesind afara priveam lumea ce mult prea ciudata si straina ni se
parea dintr-o data...
Nu ne faceam nici un fel de planuri. Traiam pur si simplu inconjurati de idei si
vise din cele mai abstracte intr-o lume creata de noi, in care trupurile noastre
flamande jucau un rol de tarm virgin ce cautam sa il cunoastem cu ochii larg deschisi
poftind la aventura.
Imi placea cand canta cu mine, vocea ei subtire, usoara se impletea cu a mea
largind muzica sa-ncapa in lumea ce cauta atata caldura. Si-am inceput sa cantam
impreuna si cei care ne auzeau cereau mai mult.
Acum eram nedespartiti ca doi gemeni siamezi si nu exista seara in care sa nu
iesim cu prietenii. Iar cand scoteam din husa chitara, vocea ei ma insotea in cantecele
mele de trubadur beat de fericire.
Intr-o dimineata cu soare cald ce ne chema sa iesim din asternuturi si sa ne
bucuram de sarutarile lui calde pe trupurile noastre fierbinti am scris un cantec de
dragoste. Un catec despre mine si despre ea, un cantec usor dar subtil, in care-am
prins farame de vorbe si sentimente ce le-am fost impartit in taina. Ei i-a placut, s-a
bucurat ca un copil cand i-am spus ca-i pentru ea.
L-am cantat impreuna, ne-am jucat impreuna cu el, am ras si-ntr-un tarziu am
tacut ascultand ecourile ce le-a lasat in mintea noastra.
Cand l-am cantat prietenilor nostrii a fost un megasucces. Desi nu mai tin

minte exact nici linia melodica nici textul a placut. Unul din prietenii mei, cred ca
Tibi sau Danut, nu mai tin minte care a venit cu ideeea sa ne inscriem la un concurs.
Am inceput sa repetam, la inceput cu infrigurare, apoi cu nerabdare.
Si a venit si seara in care am urcat pe scena. Amandoi purtam camasi albe cu
gulere largi si maneci bufante. Cu parul despletit, eu cu plete negre pe umar si ea
precum un elf frumos cu pletele blonde curgandu-i pana la brau. Nu am sa uit cum
toata sala a tacut cand mana-n mana ne-am asezat zambind si-am inceput sa cantam.
O vraja minunata picura din vocea noastra si din corzile chitarii cinstind noi
inceputuri in inimile celor care ne ascultau. Si vraja parca a tinut o vesnicie. Nu
reflectoare ci o mie de sori din alte lumi ne strajuiau privirea. Tineri si frumosi,
nebuni si indragostiti le-am cantat oamenilor ce ne privea ne-ntelegand de unde-am
aparut.
Cam asta-i povestea frumoasa, ce-a urmat nu stiu... e brusc, este stupid, e fara
nici un rost.
Dar dragostea e oarba n-are rabdare si se grabeste sa arunce in uitare si sa
spulbere orice vraja. Zeul iubirii iubeste numai inceputul, pana la urma e doar un
copil.
Stiu ca totul a luat sfarsit intr-o toamna tarzie sau primavara devreme. Motivele
nu le mai stiut. Atat imi mai aduc aminte ca-mi repetam mereu pasind pe strada uda
totu-i istorie de-acum... Si nu gandeam nimic altceva doar repetam ca un nauc
cuvintele aste-a fara rost.
Apoi a urmat... viata cu bocancii ei plini de noroi si cu griji si cu probleme. Cu
nopti in care ma culcam devreme sa poat sa ma trezesc tarziu. Si n-am mai scris nici
un cantec de dragoste de-atunci. N-am mai putut.
Desigur am mai cantat pentru prieteni, multe cantece si de dragoste si de dor si
de ochi albastrii si buze fierbinti. Dar ultimul cantec de dragoste niciodata.