BRASIL

Primele raze de soare bateau pe marginea balconului ca o invitatie la

un nou inceput. Dar el ura noile inceputuri. Nu isi putea imagina asa ceva.
Era genul de barbat care iubea lucrurile pregatite din timp. Un drum asternut
cu grija, fara cotituri sau schimbari majore, cu toate dificultatile prevazute cu
grija.
Ii placea sa puna in calcul toate situatiile neprevazute, deci ii placea sa
creada despre el ca este un barbat calculat. Poate ca nu avea sa atinga
stralucirea altora, dar cel putin nici o catastrofoa tragica nu risca sa ii
intrerupa parcursul atat de bine planificat.
Domnul Petersson locuia intr-un apartament mic, dar care ii oferea tot
confortul necesar, cu doua camere o bucatarie vetusta si practica si un balcon
mic in care nu iesea niciodata pentru ca ii era frica de inaltime. Ii era frica sa
stea pe acea pojghita subtire de beton si sa priveasca in jos, simtind visceral
artificialitatea acelei inaltimi. Prefera sa intredeschida usor usa balconului
pentru a aerisi incaperea si atata tot.
De fapt domnul Petersson mai avea o multime de fobii si poate ca asta
il impiedica sa isi asume riscuri inutile. In dulapiorul din baie avea un stoc
de medicamente bine aprovizionat pentru orice molima s-ar fi putut abatea
din senin peste el. De aceea nu pleca in concedii si nici nu se abatea de la
traseul sau zilnic bine stabilit. Nevoia de comunicare si-o potolea prin
diversele chaturi ale caror pagina pe internet o descoperea in fiecare zi. O
ora pe zi domnul Petersson o petrecea in fata calculatorului. De atat avea
nevoie pentru a trai cu constiinta impacata ca are prieteni si duce o viata
sociala mai mult decat suficienta.
Acum se privea in oglinda minuscula din hol, indereptandu-si cutele
inestetice ale camasii. Stia fiecare miscare pe care trebuia sa oi faca aceeasi
dintr-un ritual indelung verificat si bine stabilit pe care il repeta in fiecare
dimineata. Stia ca dupa pregatirea minutioasa mai avea exact patru minute si
douazecisisapte de secunde pentru a ajunge in statia de tramvai. Acolo s-ar
putea sa mai astepte putin pentru ca avea o marja de eroare de treizeci de
secunde. Dar asta nu conta. Intotdeauna trebuia sa existe aceasta marja de
eroare. Neprevazutul facea si el parte din ritual.
Potrivindu-si parul zari o refelexie pe geamul din spatele sau si asta ii
atrase atentia. Din senin o urma de culoare turcoaz, mai mult o sclipire
ciudata vazuta cu coada ochiului ii atrase atentia. Se intoarse spe usa intredeschisa a balcanului si arunca o privire circumspecta. Nimic ciudat. Numai
salcia creata din fata blocului unduindu-si frunzele in vantul subtire de

primavara. Se leganau monoton soptind usor vesele in razele aurii. Si printre

frunze, un glob, o scanteie ii atrase din nou atentia. Parca un ciob de soare
scapat din cer se ascundea printre frunze. Miji cu atentie ochii curios dintr-o
data sa vada mai bine. Intr-adevar, o bucata de sticla sau de cristal stralucea
in copac. Incerca sa isi dea mai bine seama ce este fascinat de culorile
reflectate cand isi privi ceasul de la mana.
Imposibilul se produse, domnul Petersson alegra fara zabava sa prinda
tranvaiul avea cinci minute de intarziere. Frustrarea il facea sa isi muste
buzele. Ceva intr-adevar nu era in regula. O zi proasta. Desi un sentiment
ciudat il facea sa se agite. Ceva urama sa se petreaca. Avea senzatia ca
drumul lui, potrivit cu atata grija urma sa se franga brusc ca o bagheta de
sticla zdrobita in mii de cioburi... cioburi colorate... cu irizatii turcoaz...
Domnul Petersson nu era o fire visatoare. Ii placea sa judece lucrurile
la rece cu calm, iar cand parea sa fie dus pe ganduri nu facea altceva decat sa
analizeze bine situatia fiind pe deplin constient in fiecare moment de ceea ce
se petrecea in jurul lui. Asa ca ceea cer i se ptrecea acum era total strain,
starea de visare il prindea pe nepregatite. Nici un medicament impotriva ei,
nici o cale de a scapa de aceasta contemplare ciudata care ii patrundea in
minte fara voia sa constienta.
Asa o remarca pe ea. De fapt o privea de mai bine de cateva minute
fara sa o vada, cu ochii in gol pierdut in ganduri cand remarca aceeasi
reflexie minunata. Purta un mic medalion, cu pietricica minuscula la gat.
Parul saten acoperea o parte din lantisorul auriu de care era prins
medalionul. Descoperii barbia mica si indrazneata si buzele parca putin prea
rosii cand isi dadu seama ca se holbeaza la ea. Domnul Petersson era
incurcat. Luat pe nepregatite zambi stanjenit sperand ca in aglomeratie ea sa
nu ii fi surprins privirea. Dar nu era asa. Ea il vazu-se si acum ii zambea.
Poate cuiva cunoscut din spatele lui, poate ca nu il bagase de seama asa ca
domnul Petersson privi in jos pe ecranul telefonului incercand sa para
ocupat.
Si atunci se intampla. O zmucitura brusca urmata de o clipa de pauza
prelungita parca la infinit. Domnul Petersson isi simtea trupul aruncat
impotriva vointei lui si nu putea sa opreasca aceasta cadere. Ca intr-un film
vedea totul incetinit. Incerca sa isi miste mana pentru a se prinde de un cadru
metalic dar se misca prea incet. In jurul lui fete cuprinse de stop cadru, cu
ochii mariti de surpriza pluteau intr-o disperare muta. Spaima.
Apoi totul revenii la normal. Un trosnet puternic urmat de o
imbranceala generala si atata tot.

Din fericire nici unul dintre pasageri nu patise nimic. In timp ce se

ridica de jos simti cum cineva se sprijina de el. O atingere usoara pe antebrat
il facu sa priveasca la fata care se sprijinea de el.
- V-ati lovit domnisoara? intreba domnul Petersson.
- Cred ca nu, sunt bine, multumesc. Oare ce s-a intamplat?
- Mi se pare ca am fost victimele unui accident de circulatie. Imi
permiteti sa va ajut? o intreba domnul Petersson in timp ce ii ridica geanta
cazuta pe jos.
Ea ii multumi cu un zambet si apoi se strecurara si ei printre ceilalti
pasageri pentru a cobora. Nu era un accident grav, un taxi grabit la primele
ore ale diminetii incrcand sa faca o depasire lovise in lateral tramvaiului.
Nici unul din pasagerii nu era ranit, numai soferul taxiului se alesese cu
cateva zgarieturi. Acum coborat din masina avariata se certa cu vatmanul
tranvaiului dand frenetic din maini. Cativa oameni se apropiau si ei.
- Cred ca mai bine o luam pe jos spuse ea tragandu-l discret pe
domnul Petersson de maneca. Imediat o sa ajunga aici si politia. Va trebui sa
dam o gramada de declaratii si asta o sa ne termine toata ziua. Eu spun sa o
stergem de aici cat mai avem timp. Si din nou ii arunca un suras complice.
Domnul Petersson o privi fara sa spuna nimic, dar incuvinta scurt din
cap si oferidu-i bratul ca un cavaler o condu-se din agitatia care incepea sa
se formeze. Ii trecu pasager prin cap ca ar trebui sa dea un telefon la birou sa
isi anunte intarzierea. Dar inainte de a apuca sa atinga mobilul o auzi din nou
pe ea spunand:
- Cred ca am nevoie de o cafea, o cafea neagra cu frisca. Ce spui?
- O cafea ar fi foarte nimerita. De obicei nu beau dar acum as fi
incantat. Stiu aproape o cafenea. spuse domnul Petersson
- Se potriveste bine, nu sunt din oras. Cel putin nu trebuie sa caut
disperata o cafenea. si ii zambi din nou, de data asta cu incredere si domnul
Petersson privind-o i se paru ca vede ceva din sclipirea magica si in coltul
ochiului.
Un sentiment ciudat de fericire ii anima fiinta. Pentru prima data se
abatuse complet de la drumul sau atat de bine cunoscut lasand la o parte
toate precautiile anoste pe care le lua de obicei. Nu stia cine este aceasta
straina. De unde vine sau cum o cheama. Il atragea insa cu toata fiinta ei
intr-un mod inexplicabil si se simtea total dezarmat incapabil sa se opuna
unui suvoi de sentimente pe care nu il intelegea. Si nici nu vroia sa il
inteleaga.
Se marginea sa contemple parca de la distanta fiinta minunata care
statea inaintea lui. Sorbind cafeaua fierbinte incepura sa povesteasca
zgomotos. Ea ii spuse cum o cheama si ca era numai in trecere prin oras,

trebuia sa vorbeasca cu o prietena din copilarie inainte de a pleca mai

departe. Avea planuri mari, trebuia sa ajunga la o universitate din Brazilia.
Un proiect misterios la care lucra inca din primii ani de facultate primise o
finantare imensa dar pentru a il termina trebuia sa plece. Nu ii era frica,
intotdeauna facuse totul din impuls. Iar plecarea intr-o lume straina si
ciudata cu oameni noi necunoscuti care aveau sa ii ofera atatea experiente de
viata neobisnuite o atrageau. Dorea sa cunoasca totul, cultura, stilul de viata,
obiceiurile si inca de pe acum incerca sa se familiarizeze cu ele citind din tot
felul de ghiduri de calatorie.
Se amuzara impreuna de intalnirea lor. Domnul Petersson simtea ca
face si el parte din calatoria ei. Se aprinse discutand despre oamenii straini si
de tara ciudata pe care ea urma sa o descopere.
Dupa ce servira cafeaua incepura sa se plimbe prin oras, glumind si
privind la vitrinele magazinelor. Fara nici o tinta, bucurosi sa umble sub
lumina calda a soarelui de primavara.
Domnul Petersson nu mai ajunse in acea zi la birou. Colegii nu l-au
mai vazut niciodata. Obisnuiti cu programul lui strict la inceput o usoara
dezorientare bantui prin cercul lui de prietenii. Glumeau despre el spunand
ca e un om dupa care iti puteai regla ceasul si acum disparuse dintr-o data.
Fara nici o scrisoare. Fara nici un semn.
Micul apartamant al domnului Petersson fu scos la vanzare dupa o
saptamana dela disparitia acestuia. Acum era gol, fara nici un semn al
locatarului atat de riguros. O vecina trecuta bine de a doua tinerete spunea ca
l-ar fi vazut pe domnul Petersson cu o tanara pe balcon povestind. Priveau la
salcia din fata blocului si radeau pareau fericiti.
Dupa cativa ani un coleg de birou gasi intr-o revista o fotografie. O
cercetatoare descoperise in inima junglei din brazilia un medicament
miraculos pentru cancer. Fotografia era facuta dupa decernarea premiului
nobel. In spatele ei privind distrat se vedea domnul Petersson. Parea ars de
soare, usor imbatranit dar cu un zambet larg sapat pe ridurile usoare ale fetei.
Poate ca era o reflexie a fotografiei prea putin prelucrata dar in ochii lui se
vedea o scanteie de parca o farama din lumina ciudata a junglei braziliene se
intiparise pentru totdeauna in ei.