Criza culturii

In 1934 am citit in "Telegraful roman" de la Sibiu, un interesant studiu al

regretatului profesor si filozof Nicolae Balca, in care acesta se ocupa de criza
culturii moderne. Acest studiu, intitulat "Criza spirituala moderna si cauzele ei",
se caracterizeaza printr-o temeinica cunoastere a culturii filozofice occidentale si
reprezinta o aparitiei insorita in peisajul teologic al vremii, de mare importanta
pentru misiunea Bisericii in lume. Cu toate ca autorul nu pronunta cuvantul ca
atare, ci se multumeste sa vorbeasca de criza culturii moderne, este vorba fara
indoiala de secularizare. Putem spune astfel ca ne gasim inaintea primului studiu
temeinic, din literatura si publicatiile noastre teologice consacrat secularizarii,
atunci cand fenomenul nu era prea cunoscut la noi in tara, si cand multi
intelectuali se aratau increzatori in biruinta pozitivismului. Pregatirea teologica si
filozofica a parintelui Nicolae Balca in universitatile din tara si din Germania, la
Jena sau la Humboldt, i-a permis sa patrunda atat de profund in criza spirituala a
culturii moderne, chiar si a celei contemporane considerata ca postmodernista,
pentru a scoate la lumina cauzele ei, asa cum vom vedea in continuare.

Dupa ce parintele Balca trece in revista semnificatiile cuvantului "criza", se

opreste la criza inteleasa "ca o maladie care a ajuns la punctul ei cel mai
periculos, care este intotdeauna hotarator pentru viata bolnavului. Caci aceasta
este starea in care traieste "omul veacului nostru". Aceasta maladie, spune
dansul, "este rezultatul minunatelor sisteme filozofice care s-au perindat unul
dupa altul pe scena culturii contemporane, fiindca numai ele ne-au dus la
impasul in care ne aflam astazi". "Filozofia si-a recunoscut astfel neputinta ei in
fata realitatii si-si retrage trupele pe intreaga linie. Ea recunoaste ca nu mai este
in stare a dezlega enigma realitatii, asa cum credea Kant, si nici de a contribui cu
ceva la formarea vietii sau la cladirea statului. Criza care a cuprins toate
domeniile vietii, e o criza a omului care traieste in domnia inteligentei si a
ratiunii". "Semnul timpului nostru este haosul". "Se pare ca omul traieste pe
treapta nihilista a existentei lui, negandu-si paternitatea si nu se mai simte drept
creatura a unei puteri vesnice, ci se crede ca el este creator al lui insusi si al
lumii care il inconjoara". Prin intermediul acestor consideratii parintele Balca
pune in evidenta caracteristica fundamentala a culturii contemporane care a
transferat centrul de gravitate al lumii in care omul traieste propriile legi. Prin
intermediul ratiunii autonome si al stiintei care izvoraste din ea, omul cauta sa
domine lumea in locul lui Dumnezeu, sa se substituie lui Dumnezeu pe pamant,
fara sa-si dea seama insa ca isi pierde astfel puterea spirituala interioara si
incepe sa fie napadit de forte irationale pe care nu le mai poate stapani.

Pentru a ilustra cat mai convingator aceasta realitate, parintele Balca purcede la
o comparatie elocventa intre cultura antica, medievala, si cea moderna. Despre
omul antic, parintele Balca ne spune ca acesta obisnuia sa vorbeasca cu

cosmosul, fiindca grecul antic traia si retraia ca o parte a cosmosului, ca

microcosmos, iar cosmosul pentru el era plin de viata si insufletit, ca omul,
animalul sau planta. Lumea era pentru grec o armonie nascuta din contraste, in
virtutea unui principiu ordonator al ratiunii supreme, al Logosului, care stapanea
ca principiu dumnezeisc peste om si peste univers. Mersul intamplarilor nu avea
caracterul relativitatilor istorice si nu putea fi influentat de bunul plac sau de
placerea omului. El se desfasura dupa randuiala ratiunii vesnice, ca principiu
metafizic, care dadea vietii, lumii si actiunii omului un sens nespuns de adanc.
Omul antic traia nazuinta spre dumnezeiesc. In alti termeni, am putea spune ca
omul antic vorbea cu cosmosul fiindca nu stia de existenta unui Dumnezeu
personal, situat dincolo de lume, capabil sa-l elibereze de sub dominatia
cosmosului ca sa uite de spaima solitudinii personale sa-i confere libertatea de
fiu al lui Dumnezeu. Lumea era modelata dintr-o materie preexistenta, de un
demiurg, dupa modelul iudeilor sau ratiunii eterne, introducand astfel echilibru si
armonie in cosmos. Mentalitatea omului antic era dominata de panteism, de
conceptia religioasa care confunda creatia cu Creatorul ei. Cu toate acestea,
existenta ideilor eterne, ca lume inteligibila, suprapusa lumii materiale sau
sensibile, obliga omul antic sa nazuiasca spre valorile spirituale. Acesta este si
motivul pentru care filozofia greaca a fost considerata pentru pagani ca pedagog
catre Hristos, Logosul etern si personal.

Cat priveste omul medieval, parintele Balca ne spune ca acesta vorbea cu

Dumnezeu, deoarece crestismul depasise panteismul filosofiei eline si punea
omul inaintea unui Dumnezeu personal, inteles ca Treime. "Dumnezeu era cel
mai inalt principiu prin care lumea si tot universul s-a facut si prin care viata lui
primea un sens. El vedea lumea naturala ca fiind dependenta de lumea
supranaturala, fiindca lumea naturala nu era decat opera minunata a Aceluia
care-l crease pe om. Omul nu retraieste ca o reoglindire a cosmosului sau ca un
colaborator al lui Dumnezeu la crearea lumii (demiurg), ci drept faptura unei
fiinte transcendente intr-o lume marginita, in fata vointei careia se pleaca, traind
dupa cuvintele revelate prin Fiul lui Dumnezeu si dupa traditia care il leaga cu
aceste cuvinte, Dumnezeu este principiul absolut al lumii si singura putere
creatoare in aceasta lume, fundamental deosebit de creatura Lui, care ramane
dependenta de Creatorul ei. Scopul si singurul sens al vietii omului din acest ev
este acela de a realiza vointa lui Dumnezeu in lume. Iubirea de Dumnezeu si de
aproapele era pentru acest om, ne spune parintele Balca, porunca suprema a
vietii lui." Aceste consideratii vor sa arate ca omul medieval era omul ordinii, al
ordinii naturale dependente de ordinea supranaturala a lui Dumnezeu, dar atat
de evident, incat pentru acest om idealul vietii lui consta in supunere deplina
fata de Dumnezeu.

Dar daca omul antic vorbea cu universul, iar cel al evului mediu vorbea cu
Dumnezeu, cu cine vorbeste omul modern? Raspunsul parintelui Balca este
incisiv: omul modern vorbeste cu sine insusi. Consecintele acestui fenomen nu

sunt greu de depistat. Intr-o suita de afirmatii contrastante, autorul nostru spune
ca "omul antic se intelegea pe sine ca fiind un microcosmos, acela al evului
mediu ca fiind creatura lui Dumnezeu; cel modern se crede ca el este punctul
central al lumii si cheia de intelegere a istoriei si a universului. Omul evului
mediu cladea biserici care dezvaluiau nelinistea sufletului sau in cautarea lui
Dumnezeu. Omul modern cladeste biserici care nu se deosebesc intru nimic de
hambare si de studiouri de filmat. Omul modern crede numai in constiinta sa,
care pentru el este forma creatoare a lumii. Spiritul se creeaza pe sine insusi prin
cunoastere. Acest spirit detroneaza pe Creator si realizeaza sistemele
speculative ale idealismului filosofic in care Dumnezeu devine o simpla idee.
Centrul omului antic si medieval era ancorat in metafizic, adica el avea constiinta
ca se afla dependent de un principiu transcendent de la care isi lua obarsia.
Centrul omului modern este el insusi. In urma Renasterii, a Umanismului si a
Reformei religioase, omul rupe toate legaturile cu Biserica, cu statul, cu credinta,
si-si construieste in arta, in stiinta si in conceptiile sale filosofice o lume aparte
prin propriile puteri. Principiul individualizarii devine intelesul evolutiei culturale.
Mijlocul prin care aceasta evolutie se realizeaza spre vointa, spre maturitate,
spre autonomie a spiritului eliberat de toate legaturile traditiei si ale credintei.
Aceste tendinte spre subiectivism si titanism ale omului au patruns, in mii de
variatii, in toate domeniile vietii, de la nazuintele religioase ale Reformei, pana la
etica filozofica, ca teorie a dreptului pe care il are omul de a-si da legea.

Dar parintele Balca cauta sa patrunda mai adanc in continutul crizei spirituale
moderne si sa-i cerceteze cauzele ei principale. In primul rand, este vorba de
negarea transcendentului. "Conceptia despre om si despre lume a idealismului
umanist, spune dansul, neaga orice raport al vietii si al omului cu Dumnezeul Cel
transcendent". La temelia acestui fenomen se gasesc doua demersuri: unul
religios, altul filozofic. Din punct de vedere religios primul pas spre infirmarea
transcendentei a fost intreprins de cei care au contribuit la "nimicirea autoritatii
Bibliei si a revelatiei prin critica biblica a veacului al XVII-lea". Al doilea pas
consta in "separatia religiei de dogme si ancorarea ei in sentimentul individului.
Cel din urma pas se face prin negarea religiei de catre ateism, drept consecinta a
luptei dintre credinta si stiinta". Pe plan filozofic, criza spirituala moderna se
explica prin trecerea gandirii umane de la teocentrism la antropocentrism. "Cu
cat ideea de Dumnezeu pierde din puterea ei supranaturala, cu atat se ridica
pozitia omului si perioada aceasta se poate caracteriza altfel decat ca o
preamarire a omului si a desavarsitei rupturi dintre om si Dumnezeu. Omul
modern neaga transcendentul, pentru ca nu recunoaste, ca absolut valabil, decat
imanentul. In locul Bisericii care desavarseste aceasta legatura, omul modern
creeaza cultura. Cultura devine un idol al omului, caci el crede ca numai in
cultura si prin cultura se poate regasi pe sine. Si increderea omului modern
atinge culmea in ideea de libertate si autonomie, care au drept consecinte
individualismul si liberalismul modern". Pertinenta acestor consideratii se
vadeste in acele articole care apar si astazi in presa cotidiana si care cer Bisericii
sa se retraga din societate, deoarece cultura are functie soteriologica si ea este
cea care il mantuieste pe om in mod individualist, fara Biserica si comuniune.

Rezultatul acestor demersuri se vadeste intr-o concluzie pe care parintele Balca,

impreuna cu Waihinger, filozof german, o reprezinta astfel: "Dumnezeu devine
pentru omul veacului modern o simpla fictiune".

In al doilea rand este vorba de autonomia ratiunii umane. "Cultura iluminismului

si a veacului nostru este autonoma". Prin autonomie, spune parintele Balca,
intelegem tocmai contrariul teonomiei. Ratiunea incepe sa se simta in epoca
matura a iluminismului si de aceea cauta sa formeze toate raporturile vietii dupa
principiile si pretentiile ei. Pentru omul vreacului nostru, care pretinde ca este
autonom, norma culturii si a vietii nu mai poate fi revelatia supranturala a lui
Dumnezeu, ci asa zisele adevaruri ale ratiunii. Ratiunea devine polul suprem de
judecata. Omul "veacului iluminist" neaga revelatia supranaturala, incercand sa
gaseasca pentru toate domeniile spiritualului, cat si pentru religie, anumite
principii care isi au temeiul in ratiune. Si lui ii reuseste aceasta operatie, intrucat
zice parafrazand pe Hegel - ca tot ce este rational este si natural. Omul a creat
astfel o "religie naturala", un "drept natural", o "etica naturala" si o "educatie
naturala, toate insufletite de ethosul autonomiei". "Cu alte cuvinte, am putea
spune ca autonomia ratiunii care neaga transcendenta divina obliga omul sa
transforme cursa dupa bunurile materiale, dupa cele naturale, care nu pot ostoi
niciodata setea omului de eternitate, fiindca sunt bunuri trecatoare si stricatoare.
Omul nu isi poate implini setea lui spirituala si face experienta vidului spiritual
sau a neantului care il nelinisteste si il umple de spaima in constiinta si fiinta lui".

In al treilea rand, criza culturii moderne este rezultatul unui liberalism general
care se dovedeste in cele din urma ca o simpla fictiune sau iluzie. "Liberalismul
acesta, spune parintele Balca, care se afirmase la inceput numai in domeniul
politic, astazi a cuprins toate domeniile de manifestare ale vietii omenesti, pana
la educatie, morala si religie, rupand orice legatura cu ontologicul. Liberalismul,
ca un copil spiritual si credincios al idealismului, a ridicat altare de inchinare unui
singur zeu, eului omenesc... Si pentru ca idolii sunt efemeri, ca si realizarile
infiripate in numele lor, tot asa si turnul iluziilor umaniste, cladite in numele
acestui zeu, a inceput sa se naruie. Credinta in libertatea absoluta a spiritului
omenesc si in puterea lui de creatie nemarginita a facut sa dispara ordinea, care
de veacuri stapanea viata omului. Increzator in spiritul sau subiectiv ca "ratio"
(filozofia mai noua a cautat sa dovedeasca dumnezeirea intelectului uman) omul
s-a desprins de realitatea data lui prin creatie, cu dorinta de a deveni liber. Dar
se pune intrebarea: in numele cui se face aceasta eliberare? Daca se face in
numele umanitatii sau al omului, acesta nu poate fi un raspuns, fiindca omul nu
poate elibera un om in numele omului, pentru ca omul nu-si poate fi siesi tel. Tot
ce a castigat in largime, omul modern a pierdut in adancime. Eliberarea lui a fost
dezradacinata. Caracteristica acestui veac este negarea oricarei entitati dincolo
de granitele omenescului si afirmarea pana la absolut a celui omenesc. De
aceea, acest secol de trufie al spiritului omenesc nu l-am putea caracteriza mai
bine numindu-l "luciferic". In alti termeni, am putea spune ca individualismul

modern i-a oferit omului sansa unei libertatii exterioare nelimitate, dar l-a pus in
situatia de a-si pierde libertatea interioara. Pe cat de puternic se crede omul
asupra mediului exterior, pe atat de mult este confruntat in interiorul sau de
forte irationale pe care nu le mai poate controla, transformandu-i viata intr-un
adevarat infern".

Inainte de a concluziona, am vrea sa subliniem ca orice cultura ca produs al

omului are atat aspecte pozitive, cat si aspecte negative. Nu este nici total buna,
asa cum au crezut si cred iluministii, dar nu este nici total rea, asa cum cred
maniheii. Aceasta fiindca chipul lui Dumnezeu din om n-a fost distrus de pacat,
nici n-a ramas intact, ci a fost alterat sau intunecat de pacat. Daca pacatul ar fi
distrus chipul lui Dumnezeu din om, inseamna ca diavolul ar fi fost mai puternic
decat Dumnezeu. De aceea, si in cultura occidentala, de sorginte iluminista, se
gasesc destule aspecte pozitive, care au facut posibil progresul stiintei si al
tehnicii, si care s-a rasfrant pozitiv aspura vietii omului. Dar are si aspecte
negative, izvorate dintr-un abuz de ratiune, care poate fi descris ca titanism sau
prometeism. Toate ororile fara seaman ale veacului al XX-lea, fie ca este vorba
de Gulag, Aushwitz, Hiroshima, fie de razboaie mondiale, si altele, toate isi au
explicatia lor in acest abuz de ratiune, in acest titanism care nu numai ca n-a
vrut sa stie de iubire, dar a inlocuit iubirea de aproapele cu ura de rasa sau ura
de clasa. Are dreptate parintele Balca cand ne spune ca la baza crizei omului
modern se gaseste individualismul, care nu mai vrea sa stie de iubirea de
aproapele, ci numai de iubirea de sine. "Libertatea spirituala, inteleasa ca
libertate a omului in fata lui Dumnezeu, spune dansul, a fost transformata de
liberalismul modern in individualism si a fost inteleasa ca un drept absolut de
autodeterminare a omului si ca eliberare a omului de constiinta heteronoma".
Aceste consideratii il indreptatesc pe parintele Balca sa declare ca la temelia
crizei spirituale moderne se afla convingerea lucriferica a "omului care este siesi
Dumnezeu, fiindca Dumnezeu nu mai poate exista alaturi de eul absolut
autonom".

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu

Almanah Bisericesc, 1999