www.referat.

ro

`Lumea basmului: Povestea lui Harap-Alb de

Ion Creangă
Consideraţiile folcloriştilor Mihai Pop şi Pavel Ruxăndroiu pun în lumină faptul
că lumea basmului este cu totul aparte, fiind definită de supranatural sau fabulos şi
concepută pe alte coodonate decât cele ale realităţii cotidiene.
Basmul are la origine un mit care s-a degradat, s-a transformat neîncetat,
contaminâdu-se tot mai mult cu elemente concrete, locale ,etnice. Basmul păstrează în
astfel de forme „degradate” reminişcenţe din cosmologii şi antropologii arhaice din
tehnicile de iniţiere şi ritualuri. După cum remarca George Călinescu, basmul este „o
oglindire a vieţii în moduri fabuloase”.
Un prim argument referitor la caracteristicilor basmului se desprinde chiar din
citatul dat în cerinţa eseului. Manifestat încă din antichitate, fantasticul ia naştere prin
încălcarea cu bună ştiinţă a raţionalităţii şi plăsmuieşte o lume opusă cotidianului.
„Alterarea” realităţii se face prin interferenţa naturalului cu supranaturalul, prin apariţia
imposibilului, a absurdului în mecanismul existenţei. „Alterarea” raţionalului duce la
constituirea unei lumi care acţionează după principii diferite de cele reale.
O categorie a fantasticului este fabulosul, care prezintă personaje sau fapte
imaginare, de domeniul incredibilului. Fabulosul este specific basmului popular, specie
literară, în care acţiunea se situează încă de la început pe tărâmul imaginar, prin formula
stereotipică: „A fost odată ca niciodată”, semn că peripeţiile personajelor pot fi puse pe
seama unor forţe supranaturale. De aceea, în lumea basmului voinţa omului nu cunoaşte
limite şi nu există contrarii care nu pot fi rezolvate.
Inspirându-se din teme şi motive ale basmelor populare, Ion Creangă le-a
respectat esenţa, dar le-a dat o interpretare personală, de unde şi farmecul poveştilor sale.
Capodopera sa, „Povestea lui Harap-Alb”, se încadrează într-o arie tematică mai
largă, un ciclu al „încercărilor grele”, în care eroul face isprăvi ieşite din comun şi a căror
realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoţitori năzdrăvani sau al unor animale
recunoscătoare.
Un al doilea argument privitor la trăsăturile basmului („Basmul porneşte de la
realitate dar se desprinde de ea, trecând în supranatural”) se poate proba referindu-se la
personaje, care, pe lângă calităţi şi defecte omeneşti, pot avea şi însuşiri supranaturale.
După cum spune şi G. Călinescu, „eroii basmului nu sunt doar oameni, ci şi
fiinţe himerice şi, când într-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici nu avem de-a face cu
un basm”. Ce altceva ar putea fi acele personaje: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă, dacă nu aceste fiinţe himerice, create de imaginaţia autorului, fără
corespondent în realitate. Însă vorbirea şi atitudinea lor prietenoasă îi umanizează şi
acesţia amintesc de tovarăşi de copilărie ai lui Ion Creangă.
Al treilea argument, o lume în care voinţa omului nu conoaşte limite, în care nu
există contrarii, care sa nu poată fi rezolvate, se referă la caracterul iniţiatic al drumului
pe care îl parcurge eroul de la faza de mezin la cea de împărat. „Povestea lui Harap-Alb”
poate fi citită pe două niveluri. Un prim nivel ar fi acela al interpretărilor curente, prin
care luăm contact cu povestea unui personaj şi al acţiunilor prin care acesta trece. Un al
doilea este unul mai complex, prin care cititorul, depăşind ceea ce sugerează în aparenţă
naraţiunea, pătrunde în straturile ei profunde şi identifică semnificaţiile simbolice. Din
acest punct al interpretării „Povestea lui Harap-Alb” este un bildungsroman, o „carte” a
formării unui personaj, a evoluţiei sale din stadiul de începător în cel de cunoscător cu
experinţă de viaţă.
Ritualul iniţierii este un vechi fundament al basmului. Drumul personajului
central nu este altceva decât un traseu iniţiatic, cu probe care trebuie trecute. Fiul craiului
va parcurge o cale pe care odată şi tatăl său a străbătut-o. De aceea este sfătuit de Sfânta
Duminică să ceară de la tatăl său calul, hainele şi armele acestuia de pe vremea când a
fost mire. Mezinul va trece o primă probă, cea a înfruntării ursului, care de fapt era tatăl
său deghizat.
Deşi a fost avertizat de către tatăl său să se ferască de Spân, fiul craiului încă
nematurizat se „întovărăşeşte” cu acesta. Ajungând la o fântână, novicele cade în cursa pe
care Spânul i-a întins-o: intră în fântână şi nu mai poate ieşi decât când acceptă să fie
sluga Spânului. Acesta este momentul în care eroul capătă numele de Harap-Alb.
Al patrulea argument se axează pe afirmaţia ca „basmul porneşte de la realitate”.
Realismul în „Povestea lui Harap-Alb” se observă în arta caracterizării şi individualizării
unor personaje. Prin felul de a se comporta, prin felul de a vorbi, prin descrierile
înfăţişărilor lor, prin modul în care sunt văzute de celelalte personaje. Astfel, ne apare
figura craiului, tatăl celor trei feciori, care înzestrat cu o îndelungată experienţă de viaţă
este caracterizat prin vorbirea lui sfăteană, plină de proverbe şi zicători populare, a fetei
de împărat care era frumoasă „de mama focului”.
În concluzie, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” chiar dacă este o creaţie
originală, nu se îndepărtează prea mult de cel popular.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate