Sunteți pe pagina 1din 3

www.e-referate.

ro

Tema şi viziunea despre lume într-o nuvelă:


Moara cu noroc de Ioan Slavici
Specia literară a nuvelei începe să fie abordată în literatura română cu precădera
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada marilor clasici.
Notabilă fusese însă în perioada paşoptistă, apariţia primei nuvele istorice din
literatura română, devenită şi rămasă capodoperă, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache
Negruzzi, în care viziunea asupra vieţii este cea romantică.
În epoca marilor clasici, tipurile de nuvelă vor fi diversificate, astfel vom avea
nuvela filosofico-fantastică a lui Mihai Eminescu, nuvela realistă a lui Ioan Slavici şi
nuvela psihologică a lui Caragiale.
Creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română rămâne Ioan Slavici,
autorul volumului „Novele din popor”, publicat în anul 1881.
Capodopera volumul este nuvela „Moara cu noroc”, reprezentativă pentru
viziunea autorului asupra existenţei şi mai ales asupra vieţii din satul transilvănean.
Opera de caracter psihologic, întrucât sunt prezente toate particularităţile acestei
specii: tematică, puternic conflict interior, personaje complexe şi modalităţi de
caracterizare şi de investigaţie psihologică a acestora. Realismul nuvelei este susţinut de
temă, de personaje, plasarea acţiunii într-un timp şi spatiu cât mai exacte, de existenţa
unui determinism social (personajele au un caracter format în strânsă legătură cu mediul
de viaţă). Alte elemente care susţin caracterul realist sunt reprezentate de existenţa unui
puternic conflict exterior, impresia de veridicitate, prezenţa unui narator obiectiv care
narează la persoana a III-a, precum şi redarea atmosferei de epocă.
Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale patimii
banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul, ca fatalitate impusă de
adâncimile sufleteşti ale personajelor. Această temă sintetizează viziunea despre lume a
scriitorului, una de factură realist-moralizatoare şi izvorâtă din mentalitatea omului din
popor: cumpătarea omului în toate şi frica de Dumnezeu.
De altfel, incipitul nuvelei, constituit din vorbele bătrânei, mama Anei, despre
viaţă, reprezintă aceaşi concepţie profund moralizatoare a autorului („Omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit”). Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând destinul personajelor în
funcţie de respectarea sau nerespectarea lor.
Cel care trebuie să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte le conferă rol
testamentar.
Întâmplările narate sunt plasate, temporal, în a doua jumătate a secolului al XIX,
iar spaţiul, în zona Ardealului, la Moara cu noroc (ultimul „prag înaintea lucrurilor rele).
Ghiţă, cizmar într-un umil sat transilvănean se hotărăşte să renunţe la „liniştea colibei” şi
ia în arendă Moara cu noroc (un loc aşezat la răscruce drumuri, în pustiu), transformând-o
într-un han.
Împreună cu el vor veni Ana, soţia sa, bătrâna şi cei doi copii şi vor începe sa
muncească făcând ca locul să pară binecuvântat.
Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică, până la sosirea lui
Lică Sămădăul, personaj malefic, care va schimba destinul familiei. Acesta distruge
echilivrul şi liniştea familiei lui Ghiţă, astfel Ghiţă intră într-un puternic conflict exterior
cu Lică, conflict ce îl va genera şi pe cel interior, care va duce la degradarea morală şi la
dezumanizarea personajului principal.
Specific nuvelei realiste, amploarea conflictului exterior şi finalizarea acestuia
vine să confirme atitudinea moralizatoare a scriitorului şi viziunea sa despre lume. Astfel,
Ghiţă intrat în mecanismul necruţător al afacerilor necurate ale lui Lică va fi stăpânit de
setea de bani şi se va înstrăina de Ana şi de copii săi.
Într-o zi, Lică soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi îi cere lui Ghiţă toţi banii din
ladă, promiţându-i că-i va înapoia, dacă va trăi. Este încă un pas în pactul cu diavolul, de
acum înainte, cârciumarul fiind nevoit sa îl apere pe Lică pentru a-şi recupera banii.
În preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui vin să petreacă
la cârciumă, Lică rămând să şi doarmă acolo. Peste noapte însă, Ghiţă îl vede plecând
însoţit de un străin, pentru a se întoarce mai târziu, spre zorii zilei.
Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că în timpul
nopţii arendaşul fusese bătut şi jefuit.
Ulterior, Ghiţă este chemat în faţa comisarului, mărturiseşte în favoarea lui Lică
(de frică), este eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub escortă. Dus la Oradea, în faţa
judecătorului, Lică se foloseşte de relaţiile cu cei bogaţi şi scapă.
Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permanenta oscilare între bine şi rău; ar
dori să-l dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul
câştigului „Dar Ghiţă nu voia să plece, nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în scurt
timp putea să devină om cu stare”. Aşa se face că primind de la Lică bani furaţi spre a-i
schimba, Ghiţa îl anunţă pe Pintea, dar nu îi spune ca jumătate sunt ai săi.
Pe măsură ce trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de
îmbogăţire: amână aducerea doevezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă
în lume ca să-şi salveze această neaşteptată avuţie; totodată spaima că Lică ar putea veni
să-l prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie inima. De Paşte, Ghiţă
şi Ana rămân la han, în timp ce bătrâna pleacă, împreună cu nepoţii.
Intenţionând să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur cu Ana, plecând
să-l anunţe pe Pintea. Astfel a reuşit să o împingă pe soţia sa în braţele Sămădăului,
aceasta simţindu-se atrasă de caracterul puternic al porcarului, devenind o victimă a
împrejurărilor, mai mult decât a propriului păcat.
La întoarcere, simţind că i s-a pus ceva „de-a curmezişul în cap”, Ghiţă o
înjunghie pe Ana, cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat la timp „gândul cel bun”.
Sămădăul (care se întorsese să-şi ia serparul uitat la han), îi porunceşte lui Răuţ
să-l împuşte pe Ghiţă şi să incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi zdrobeşte
capul de un copac.
Deznodământul este pregătit de momentul în care bătrâna pleacă la rude, singură
cu copii şi mâhnită până în adâncul inimii. La întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile
afumate ale hanului şi grămezile de praf şi cenuşă din care ieşeau oasele celor care
fuseseră Ghiţă şi Ana. Astfel, personajele şi-au primit răsplata propriilor fapte, ei
încălcând norme morale: „omul să fie mulţumit cu ceea ce are, căci nu există bogăţie mai
mare decât chibzuinţa, adevărul şi omenia”.
Bătrâna îşi ia nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic), crezându-se că
într-o lume care respectă norma moralei, aceştia vor avea un alt destin. Nuvela se încheie
tot cu vorbele bătrânei: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! Zise ea într-un târziu.
Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!”
Astfel, bătrâna simbolizează înţelepciunea şi cumpătarea; ea este purtătoarea
mesajului nuvelei, iar semnificaţia cuvintelor rostite în deschiderea acţiunii este profundă.
Astfel, nuvela „Moara cu noroc” – cea mai izbutită dintre scrierile lui Ioan
Slavici în care autorul înfăţişează lumea satului transilvănea, în care trăiesc ţărani,
cârciumari, preoţi, oameni buni şi răi ca în viaţa reală, întruneşte caractere tari de oameni
primitivi, puternic influenţaţi de mediul în care trăiesc, care în final îşi primesc răsplata
pentru propriile fapte.