roblema înŃelegerii limbajului

Unul din cele mai răspândite clişee ale ultimelor secole este presupusa necesitate a
separării între ştiinŃă şi religie. Este şi mai semnificativ faptul că nu se face doar o separare ci de
cele mai multe ori se neagă vehement, cu o intoleranŃă „inversată” dreptul de a fi, măcar şi ca
alternativă posibilă, al explicaŃiei religioase, încercându-se numai justificări bazate pe legi
determinate ştiinŃific, pe baza experienŃei, a experimentării şi a inducŃiei logice. Se spune extrem
de des că ştiinŃa nu are nevoie de religie, că absolut toate fenomenele sunt sau vor fi explicate
doar prin ştiinŃă, fără a face apel la ipoteza existenŃei lui Dumnezeu.
O „dovadă” de necombătut a celor care se înscriu pe linia susŃinerii „desuetitudinii”
religiei ar fi posibilitatea de a crea viaŃă pe căi artificiale. Ideea a apărut repetată de-a lungul
istoriei în diverse ipostaze, amintind aici doar câteva din cele mai recente, cum ar fi golemul,
Frankenstein sau, în ultima jumătate de secol, inteligenŃa artificială (IA), în sensul tare al
termenului, care consideră că se poate obŃine un robot care să se comporte exact la fel ca un om.
Realitatea arată însă că idealul obŃinerii vieŃii artificiale este departe de a fi atins. InteligenŃa
artificială, de exemplu, după 50 de ani are realizări certe dar, în ciuda tuturor previziunilor, încă
nu au fost obŃinuŃi roboŃii humanoizi preconizaŃi şi nici multe din aplicaŃiile mult trâmbiŃate.
Alte domenii ale ştiinŃei şi tehnologiei au progresat considerabil dar încă e neînŃeles ce au în
particular viaŃuitoarele, ce este de fapt viaŃa. Chiar şi controversata clonare nu este, de fapt,
obŃinerea de viaŃă artificială, ci o manipulare genetică a vieŃii în scopul procreării.
Mai mult, experienŃa arată că eliminarea religiei din viaŃa socială nu face decât să facă loc
unor pseudoreligii1 cum ar fi cultul dictatorilor în comunism sau divinizarea unor substitute
materiale finite cum ar fi alcoolul, drogurile etc., care duc la patimi2 încercarea de a explica totul
fără a face apel la existenŃa divină duce la paradoxuri, la raŃionamente care intră în cicluri infinite.
În cele ce urmează ne vom limita să analizăm ceea ce îşi propuneau cecetătorii în
inteligenŃa artificială, ceea ce au obŃinut şi care ar putea fi explicaŃiile neîmplinirilor lor, din
perspectivă religioasă. Principala problemă considerată va fi cea a limbajului natural, folosit
curent de om şi, mai precis a naturii dialogale a acestuia. Din perspectiva IA, această problemă
constă în posibilitatea înŃelegerii textelor (incluzând aici şi transcrierile dialogurilor) şi
generararea lor de către un program de calculator. În plus faŃă de limitările IA constatate
anterior3, în lucrarea de faŃă se va pune accentul pe o altă perspectivă, cea dialogistică, în
accepŃiunea filosofului, lingvistului şi criticului rus Mihail Mihailovici Bahtin.

1 Eliade, M., Mitul eternei reîntoarceri, în Eliade, 1991.

2 Stăniloae, D. Pr., Ascetica şi Mistica, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1992.
3 De exemplu, Winograd, T., Flores, F., Understanding Computers and Cognition, Norwood, N.J.: Ablex, 1986;

Suchman, L.A., Plans and Situated Action, Cambridge University Press, 1987; Trăuşan-Matu, Şt., Psihologia roboŃilor,
în Constandache, G.G., Şt. Trăuşan-Matu, Şt., M. Albu, C. Niculescu, Filosofie şi ştiinŃe cognitive, MatrixRom, 2002.

177
 ***

Drumul pe care l-a parcurs inteligenŃa artificială în ultimii cinzeci de ani reflectă, după
părerea mea, istoria unui eşec explicabil uşor din perspectivă creştină. Acest fapt nu a impiedicat
însă cercetările IA, şi poate că a fost mai bine dintr-un punct de vedere, deoarece astfel au devenit
mai clare nişte aspecte altfel poate mai greu de sesizat... În această idee, teologii probabil vor
recunoaşte imediat binecunoscutul păcat de a te considera egalul lui Dumnezeu, în a crea viaŃă.
Odată cu optimismul asupra posibilităŃilor calculatoarelor electronice, datorat primelor
succese ale acestora, pe la mijlocul anilor cinzeci a apărut domeniul de cercetare denumit
inteligenŃă artificială. Se spunea, printre altele, de exemplu, că în circa zece ani se vor face
programe de traducere automată dintr-o limbă în alta. Se încerca, în consecinŃă, să se dezvolte
algoritmi (secvenŃe de operaŃii) materializaŃi în programe de calculator bazate, în esenŃă pe ideea
de automat, de maşină de decodificare a unui limbaj formal. Acest model a fost imaginat de
Alan Turing pentru explicarea conceptului de calcul şi a fost folosit cu un remarcabil succes în
timpul războiului pentru spargerea codului german „Enigma”, mai apoi fiind fundamentul mate-
matic (aşa numita „maşină Turing”) al calculatoarelor devenite astăzi practic obiecte casnice.
Alan Turing a avut însă şi un alt rol. El a fost probabil primul care a pus problema
posibilităŃii construirii de inteligenŃe artificiale. El a propus chiar şi un test de detectare a unei
IA. Este interesant că, poate neîntâmplător, acest test este legat esenŃial de limbaj şi, mai precis de
dialog. Astfel, un program de calculator cu IA trece acest test dacă poate dialoga cu un om fără ca
acesta din urmă să poate să-şi dea seama că stă de vorbă cu o maşină (bineînŃeles, în lipsa unor
alte indicii cum ar fi un contact vizual, care ar trăda natura artificială a interlocutorului).
Până în prezent, nici o maşină nu a trecut testul Turing... Pentru a fi obiectivi, trebuie să
recunoaştem însă că există şi rezultate ale IA, unele remarcabile, cum ar fi, de exemplu, progra-
mul de jucat şah care l-a bătut pe Kasparov, campionul mondial, sau multe altele, care au intrat
chiar în cotidian, cum ar fi programele care recunosc cuvinte rostite sau imagini, sau programele
care reglează automat expunerea unui aparat foto digital, ca să dăm doar câteva exemple.
De ce n-a fost trecut testul Turing? Specialiştii IA în prelucrarea limbajului natural găsesc
diverse justificări, cum ar fi ambiguitatea limbajului uman, folosirea metaforelor, aspectele
matematice de complexitate a calculului, şi altele. Realitatea este că explicaŃiile sunt mai
profunde şi ele reflectă o realitate nu numai în înŃelegerea limbajului ci şi în alte încercări ale IA,
cum ar fi realizarea unei „conştiinŃe artificiale” sau creativitatea.
Aceste probleme ale IA pot fi explicate extrem de simplu dacă ne plasăm pe o poziŃie
creştină. Creativitatea este astfel, probabil ceea ce ne aseamănă cu Dumnezeu Creatorul. Limbajul,
înŃelegerea între oameni prin cuvinte este de asemena de natură divină, şi evident că o maşină,
lipsită de Logos, nu va putea înŃelege tot ceea ce noi putem spune şi nu va avea conştiinŃă.
Dar să revenim la istorie... După aproape douăzeci de ani de căutări în IA, pe la mijlocul
anilor ’70, s-a ajuns la concluzia că, spre deosebire de alte domenii inginereşti, nu mecanismele
ca atare sunt cele mai importante (deşi, bineînŃeles, şi ele sunt decisive) ci, mai degrabă, ce
experienŃă au înmagazinată, ce au în memorie şi, cu mult mai important, cât de mult este
structurată această memorie. În termenii domeniului inteligenŃei artificiale, noua paradigmă
consideră ca decisivă problema reprezentării simbolice a cunoştinŃelor şi stocarea lor într-un fel
de recipient, o aşa numită bază de cunoştinŃe. Conform noii paradigme, în momentul când
acestă bază va deveni suficient de mare, mecanismele automate, logice, de inferenŃă vor putea
deduce orice...

178
 ConsecinŃa a fost că a fost declanşat un alt val de entuziasm, cu previzionări extrem de
optimiste în privinŃa viitorului de peste mai puŃin de zece ani. Şi acesta s-a dovedit însă iluzoriu,
după cum remarcă Winograd şi Flores4.
Problemele nu s-au rezolvat ci, dimpotrivă, în noul context au apărut altele noi, care se
configurează ca obstacole decisive, de netrecut. De exemplu, a devenit necesară găsirea de
modalităŃi de a construi baza de cunoştinŃe pentru a rezolva inteligent probleme şi a înŃelege
limbajul, de a învăŃa sau achiziŃiona noi cunoştinŃe. Mai mult, ideea transferului de cunoştinŃe de
la om la maşină s-a dovedit naivă, în realitate fiind practic aproape imposibil să ceri cuiva să
precizeze ce cunoştinŃe foloseşte pentru a rezolva o problemă.
Winograd, Flores, Dreyfus şi alŃii au concluzionat, de pe o poziŃie filosofică hermeneutică,
ideea că sfera de posibilităŃi ale inteligenŃei artificiale este limitată de faptul că înŃelegerea
realităŃii poate fi făcută doar ca rezultat al trăirii în miezul activităŃilor practice de zi cu zi. Acest
punct de vedere este, de fapt, unul din principalele elemente ale filosofiei lui Heidegger care
afirma necesitatea lui „a-fi-în-lume” pentru a înŃelege intenŃionalitatea5.
Mai mult, Terry Winograd, unul din pionierii utilizării inteligenŃei artificiale în înŃelegerea
limbajului uman, la 15 ani de la principala sa contribuŃie în IA, afirma că programele de
inteligenŃă artificială nu vor putea niniodată înŃelege limbajul natural6 şi nu vor putea depăşi, în
comportamentul lor, un nivel similar birocraŃiei, care, în sine, este foarte utilă în rezolvarea
multor clase de probleme complexe prin eliminarea necesităŃii raŃionamentelor datorită
existenŃei unui repertoriu de reguli stricte care trebuie aplicate. Ca orice birocraŃie însă, progra-
mele de inteligenŃă artificială au marele hadicap că sunt lipsite de sentimentul implicării7, al
conştiinŃei, al înŃelegerii, al empatiei sau, aş adăuga, al dragostei de celălalt...
Ca alternativă, Winograd propune o abordare constructivist-hermeneutică8, prin care să se
Ńină seamă de context. Este însă foarte greu, precizează Winograd, să se facă programe care să
depăşească birocratismul, să se implice în rezolvarea unor probleme. Se ajunge astfel la
problema predictibilităŃii funcŃionării acestor programe9, legată de problema liberului arbitru, şi
la filtrul „etic” (considerarea a ceea ce este „bine” şi ce nu), prin care se poate diferenŃia care
scopuri trebuie păstrate şi care nu din cele generate de un program inteligent10.
Tot în lucrarea Psihologia roboŃilor11 se remarcă o altă problemă de care se loveşte cel care
doreşte să construiască IA, problemă pe care aş asemăna-o cu istoria Turnului Babel. Este vorba
de aşa numitul sindrom al complexităŃii: În dorinŃa lor de a se apropia de Dumnezeu, conform
perspectivei religioase, constructorii IA ating un stadiu de explozie combinaŃională, în care
trebuie să aleagă o variantă dintr-un număr de posibilităŃi, alegere care duce însă la alte alegeri
care depind de ea ş.a.m.d., numărul de combinaŃii posibile crescând exponenŃial. Această
problemă apare, de exemplu, printre altele, şi la rezolvarea unor probleme rezolvate rapid de
om, cum ar fi înŃelegerea limbajului natural. Abordările simbolice de înŃelegere a limbajului
uman folosesc tehnici bazate pe aşa numita „unificare”, altfel spus, pe încercarea de a găsi două

4 Understanding Computers and Cognition, 1986.

5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 Winograd, T., Thinking machines: Can there be? Are we?, Report No. STAN-CS-87-1161, Stanford, 1987, pp. 17-19.
8 Ibid., pp. 20-22.
9 Trăuşan-Matu, Şt., Psihologia roboŃilor, 2002.
10 Ibidem.
11 Trăuşan-Matu, 2002.

179
configuraŃii simbolice care, prin mici particularizări, devin identice. Aceste tehnici duc, de obicei,
la explozii combinaŃionale care le fac inaplicabile pe scară largă.
Am putea spune că omul are la dispoziŃie acel „filtru” care îi permite alegeri rapide şi un
„simŃ” al coerenŃei, care, deşi s-a încercat, nu s-au putut obŃine artificial. Din perspectivă
creştină, aş adăuga că ceea ce lipseşte din cele analizate mai sus este tocmai Logosul,
Dumnezeu, Cuvântul întrupat. DorinŃa de a construi un eşafodaj care să se apropie de Logosul
divin nu face decât să ducă la intrarea într-o situaŃie în care limba, comunicarea, nu mai este una,
clară, ci practic nu mai reuşim să ne descurcăm în hăŃişurile, în amestecăturile de cuvinte şi
înŃelesuri, ca în povestea limbilor amestecate după Turnul Babel...
Problema înŃelegerii limbajului natural, vorbit curent de oameni se dovedeşte esenŃială în
inteligenŃa artificială. Problema limbajului a fost şi unul din subiectele predilecte ale filosofiei şi
lingvisticii secolului al XX-lea. Cele două mari direcŃii, filosofia analitică şi hermeneutica au ca
obiect principal de investigaŃie limbajul. Structuralismul, una din paradigmele predominante, nu
numai în lingvistică ci şi în multe alte ştiinŃe, a susŃinut posibilitatea descrierii limbajului prin
structuri fixe. De aceea probabil, Saussure12, iniŃiatorul structuralismului, refuza să considere
limba vorbită, ca fiind în permanentă schimbare, în favoarea limbii scrise, cu caracter stabil,
practic statică. Pe de altă parte, tot el afirma caracterul pur arbitrar al cuvintelor, văzute ca
semne, ca o formă lipsită de un conŃinut. ConcepŃia structuralistă se încadrează în direcŃia
(neo)pozitivistă care încerca să reducă totul la descrieri independente de subiectivitatea umană,
metafizica şi religia fiind considerate etape în istoria omenirii către idealul în care totul este bazat
pe ştiinŃă, ca model având matematica şi fizica.
O concepŃie însă cu totul aparte, şi care se înscrie în peisajul creştin ortodox al secolului al
XX-lea în care teologii ruşi au avut o contribuŃie remarcabilă, este cea a lui Mihail Mihailovici
Bahtin, filosof, lingvist şi critic literar rus. Deşi referirile explicite în ceea ce a scris la concepŃia
sa religioasă sunt minime, probabil datorită faptului că a trăit în regimul comunist sovietic, a fost
arestat şi închis şi, după mai multe păreri, a trebuit să scrie sub alte nume (de exemplu,
Voloşinov sau Medvedev), opera lui Bahtin este puternic impregnată de spiritul creştin
ortodox13. Acest fapt este evidenŃiat de analiza pe care el o face la adresa romanelor lui
Dostoievski, în acest context remarcând ideile profund creştine ale marelui romancier, precizând
de exemplu, că „în tot omul există ceva ce nu poate fi dezvăluit decât de el însuşi într-un act
liber al conştiinŃei de sine şi al cuvântului său, ceva ce nu-şi poate afla expresia exterioară într-o
definiŃie formulată de către altcineva”14. Mai mult, Bahtin ridică dialogistica la principiu
fundamental “... adevărata viaŃă a personalităŃii este accesibilă numai în cazul unei pătrunderi
dialogale căreia îi răspunde ea însăşi printr-o răspundere liberă şi nestingherită”15 sau: „Totul
converge spre dialog, spre opoziŃie dialogală, considerată centrul întregului. Totul este doar un
mijloc, în timp ce scopul e dialogul”16. Cuvântul are natură dialogală17, iar dialogul este
definitoriu pentru gândirea umană18.

12 de Saussure, F., Curs de lingvistică generală, Ed. Cuvântul nostru, 1996.

13 Mihailovic, A., Corporeal Words: Mihail Bakhtin’s Theology of Discourse, Northwestern University Press, 1997.
14 Bahtin, M., Problemele poeticii lui Dostoievski. Ed. Univers, 1970, p. 82.
15 Ibid., p. 83.
16 Ibid., p. 356.
17 Ibid., p. 377.
18 Ibid., p. 121.

180
 Rolul central al cuvântului cu natură dialogală, una din principalele idei ale lui Bahtin,
trebuie înŃeles însă mai profund. Iisus este imaginea omului ideal, soluŃia la întrebările ideologice,
după cum spune Dostoievski, citat de Bahtin: „trebuie să ne punem mereu întrebarea: convin-
gerile mele sunt oare drepte? Posibilitatea de a le verifica este una singură – Hristos”19. Iisus este
însă Cuvântul întrupat, conform Evangheliei după Ioan. După cum remarcă Mihailovic, la
Bahtin cuvântul depăşeşte dimensiunea dată de obicei în lingvistica secolului al XX-lea şi devine
Cuvânt întrupat, „participanŃii la dialogul bahtinian încep să devină comunicatori în sens
euharistic”20. Cuvântul este deci în directă legătură cu Cuvântul întrupat, iar dialogul este văzut
de acesta ca o unitate între „doi sau mai mulŃi necontopiŃi”21. Această concepŃie a cuvântului are
o conotaŃie Calcedoniană, după cum a remarcat şi Lossky22. Astfel, romanul dostoievskian
capătă o dimensiune unică, polifonică, în care Bahtin descoperă „pluralitatea vocilor şi conştiin-
Ńelor autonome şi necontopite”23. Deşi, după cum precizam (şi cum remarcă şi Mihailovic),
Bahtin nu-şi exprimă direct crezul creştin, dar, conform conceptelor sale de heteroglosie sau de
ventrilogism (discursul care serveşte doi vorbitori, care conŃine vorbele cuiva prezentate în
vorbele altuia...), ceea ce a scris despre Dostoievski nu poate să nu exprime şi punctul său de
vedere. De aceea, deoarece Bahtin devine din în ce mai mult apreciat ca aducând o contribuŃie
teoretică inovatoare în filosofia şi lingvistica secolului al XX-lea, prezenŃa ideilor creştine în ceea
ce spune este deosebit de semnificativă. Mai mult, ce este extrem de semnificativ este că inte-
resul pentru poziŃia sa apare după multe decenii de abordări pozitiviste, structuraliste, ateiste etc.
Am introdus discuŃia despre Bahtin în contextul cercetărilor în inteligenŃa artificială nu
întâmplător... În primul rând, concepŃia sa despre dialogism, cu conotaŃia Cuvântului întrupat şi
a autonomiei în unitate, dă un răspuns clar imposibilităŃii creării cu mijloace materiale, finite, a
unei entităŃi artificiale care să poată dialoga cu noi la fel cu ceilalŃi oameni. IA neglijează astfel
dimensiunea creştină a cuvântului, a dialogului.
Totodată însă, independent de conotaŃia creştină (în majoritatea cazurilor, probabil
ignorată de cititor datorită neexplicitării ei de către Bahtin) ideile sale încep să fie folosite astăzi
pentru dezvoltarea de sisteme informatice (Koschmann 1999, Sarmiento, Trăuşan-Matu şi Stahl
2005)24.
Din perspectiva creştină românească, trebuie să remarc că am regăsit câte ceva din ideile
bahtiniene în scrierile Părintelui Ghelasie. Şi acesta accentuează rolul dialogului: „RevelaŃia
Biblică este TAINA DIALOGULUI”25, „Mistica pur Creştină este «Dialog» Dumnezeu şi
CreaŃie, nu «monolog panteist» de «absorbire» într-o FiinŃă singulară Absolută... Limbajul este
«EsenŃă Dialogală», pe când Gândirea este «esenŃă monologală»”... Limbaj înseamnă
«Convorbire»... Convorbirea nu este «fărîmiŃarea în părŃi de Sine», ce face Limbajul net deosebit
de Gândire ce este «părŃi-niveluri de sine».”26.

19 Ibid., p. 135.
20 Mihailovic, A., Corporeal Words: Mihail Bakhtin’s Theology of Discourse, p. 18.
21 Bahtin, M., Problemele poeticii lui Dostoievski., p. 231.
22 Corporeal Words: Mihail Bakhtin’s Theology of Discourse, p. 130.
23 Bahtin, M., Problemele poeticii lui Dostoievski., p. 8.
24 Koshmann, T., Toward a Dialogic Theory of Learning. Bakhtin’s Contribution to Understanding Learning in Settings of

Collaboration, in C.Hoadley and J. Roschelle (eds..), Proceedings of the Computer Support for Collaborative
Learning 1999 Conference, Stanford, Laurence Erlbaum Associates; Stahl, J., Group Cognition: Computer Support
for Collaborative Knowledge Building, MIT Press, 2005.
25 Ghelasie, Gh,, Chipul Omului, ColecŃia Isihasm, 2003, p. 9.
26 Ghelasie, Gh., Isihasm, Dialog în Absolut, Editura Axis Mundi, 1992, p. 129.

181
 Părintele face şi o referire directă la inteligenŃa artificială: „Se face mare paradă de
«limbajul MinŃii», până la «limbajul mecanic-robotic», (al maşinăriilor şi aparatelor) dar trebuie
deosebit net şi clar Adevăratul LIMBAJ al CHIPULUI de Om, de «reflectările» de LIMBAJ
(RaŃiunile, senzorii, memoriile mecanice)”27. Această referire evidenŃiază foarte bine limitările
teoriilor şi tehnologiilor care stau la baza IA, care se referă, de fapt, la reflectări ale limbajului şi
nu la adevărata natură a limbajului.
Este foarte interesant în concepŃia Părintelui Ghelasie că pune limbajul (ca Limbaj, cu
literă mare), înaintea Gândirii. Aceasta este o inversare a raportului din inteligenŃa artificială, în
care limbajul era redus la gândire, în care se încerca trcerea de la limbaj, ca o secvenŃă de semne
lingvistice arbitrare (vezi Saussure), la o reprezentare a înŃelesului, a gândirii. Părintele Ghelasie
dă chiar şi o explicaŃie: „doar Limbajul are acces la FiinŃă, pe când Gândirea este doar în «afara
FiinŃei»... Gândirea «trebuie» să devină «Limbaj», altfel simte că-i lipseşte «împlinirea». Gândirea
fără «concretizarea» Limbajului rămâne o «imaginaŃie» în «gol»”28.

Ştefan Trăuşan-Matu

27 Chipul Omului, p. 13.

28 Isihasm, Dialog în Absolut, p. 130-131.

182