PASTRAVUL INDIGEN (Salmo trutta fario)

Raspandire
Pastravul indigen provine din regiunile nordice ale globului, in Romania, el traieste exclusiv pe
cursurile superioare ale raurilor montane si in lacurile dintre munti, aparand extrem, de rar in alte
ape, cum sunt raurile si lacurile din regiunile deluroase. Poate fi intalnit si in unele paraie din Tara
Barsei, la inaltimi ce depasesc 400 m altitudine, cu apele cristaline si foarte reci.
Descriere
Are un corp gros, alungit in forma de fus; partile laterale, oarecum drepte, sunt acoperite cu solzi de
dimensiuni foarte reduse, care pot fi indepartati cu usurinta. Botul pestelui, relativ scurt, reprezinta
o treime din lungimea corpului. Are dinti extrem de puternici, bine dezvoltati si ascutiti, indreptati
spre interior, ceea ce-i serveste la retinerea prazii fara dificultate, in apropierea cozii se gaseste o
inotatoare dorsala adipoasa, lipsita de radii osoase care, la alti pesti, confera o anumita rigiditate
inotatoarelor , lucru ce caracterizeaza intreaga familie a salmonidelor. Musculatura pastravului
indigen este extrem de dezvoltata, asigurandu-i o mare mobilitate in apele repezi de munte. Cu
ajutorul acestei musculaturi, pastravul este capabil sa sara la inaltimi care ating uneori 1,5-2 m,
tasnind din apa ca o racheta, peste micile cascade sau obstacole ale raurilor montane, in caz de
nereusita,

el

repeta

de

mai

multe

ori

aceste

salturi

acrobatice.

Pastravul indigen are un colorit splendid. Cu greu se pot gasi exemplare cu culori identice. Coloritul
difera in functie de sex si de varsta, dar el este puternic influentat de activitatea diferentiata a
sistemului endocrin care determina proportii diferite ale secretiilor hormonale , de temperatura apei,
de vegetatia subacvatica din albia respectiva, de culoarea fundului raului, de anotimp etc. La adulti,
spinarea este verde-oliv sau brun-verzuie, fond pe care se pot distinge mai multe pete negre si rosii.
Flancurile sunt galben-verzui, de asemenea marcate cu puncte negre si rosii, inconjurate cu un cerc
ingust de culoare alba. Inotatoarea dorsala a pestelui este impodobita si ea cu pete negre si rosii,
culoarea acestora devenind mai vie in perioada de reproducere. Pe flancuri, mai ales la exemplarele
tinere, se pot distinge pete transversale tivite usor cu albastru, in perioada depunerii icrelor, petele
rosii de pe spatele si partile laterale ale pestelui devin alb-galbui, cu reflexe metalice. Si culoarea
carnii poate varia, de obicei fiind alba sau alb-roza.
Dezvoltare
Exemplarele cele mai numeroase din apele noastre au o lungime de 20-40 cm si o greutate medie
de 150-250 g. Exemplarele de 1-1,5 kg constituie adevarate trofee sportive, desi, conform unor
documente si traditiei orale, la noi au fost capturate in trecut si exemplare de 12 kg, lucru, ce pare
intr-adevar incredibil. Astfel de exemplare trebuie sa fi depasit varsta de 18-20 de ani. In lacul de
acumulare de la Bicaz care, cu suprafata sa de 3 000 ha au fost capturate de mai multe ori

exemplare de pastrav de 5-6 kg, fapt ce demonstreaza ca pastravul indigen a gasit in acest lac o
ambianta de trai potrivita si hrana suficienta.
Biologie
Spatiul de trai caracteristic pastravului indigen il constituie raurile montane cu cursul rapid si cu
apele reci, perfect limpezi si cu un bogat continut in oxigen. Temperatura acestor rauri montane nu
depaseste valoarea de 12C nici in timpul verii, continutul lor de oxigen ridicandu-se la 7-9 cm3/l
de apa. Pestele agreeaza numai apele limpezi, cristaline, iar in locurile unde s-a semnalat chiar si
cea mai mica poluare, populatia de pastrav indigen scade imediat in mod simtitor. O actiune nefasta
asupra pastravului o au si defrisarile nerationale ale zonelor impadurite. Apele provenite din ploi se
varsa fara a intalnii vreun obstacol pe pantele defrisate, varsandu-se direct in rauri, impreuna cu
elementele spalate din sol. Dupa cate o aversa puternica de ploaie de acest fel, raurile rostogolesc la
vale in albia lor bolovani mari, pastravul neavand de multe ori scapare in fata acestora. Curentii
puternici de apa si pietrele pe care le rostogolesc distrug icrele depuse, alevinii, locurile potrivite
pentru depunerea icrelor, locurile de refugiu ale pastravilor, intr-un cuvant, spatiul de viata al
pestelui. Condus de instinct, pastravul se retrage de regula din apele devenite tulburi cu ocazia
ploilor si, in bratele mai limpezi ale raurilor, asteapta ca apele sa se limpezeasca din nou pentru a se
intoarce

in

locurile

sale

de

origine.

In timpul zilei, pastravul indigen prefera locurile unde raurile scalda bolovani mari, adanciturile
spalate sub mal de curentii apei sau locurile adapostite de stancile care se apleaca deasupra cursului
apei. El sta la panda in locurile unde apa curge in vartejuri printre pietre, radacini de copac sau
picioarele podurilor, asteptand ca apele sa aduca spre el prada preferata. Daca panda nu are succes,
paraseste locul respectiv, iesind la vanatoare. De obicei, pastravul este mai activ in primele ore ale
diminetii, dar acest lucru se poate observa uneori si la pranz sau chiar atunci cand se lasa seara.
Vaneaza cu cea mai mare pasiune inaintea ploii, incercand sa prinda prin saritura mustele si
insectele ce zboara deasupra apei. Tocmai pe acest obicei al sau se bazeaza pescuitul cu muste
artificiale. Exemplarele mai tinere prefera apele mai putin adinci, cele mai in varsta apele mai
adinci,

parasind

destul

de

rar

locurile

lor

de

refugiu.

In legatura cu apetitul pastravului se poate afirma ca acesta prezinta caracter periodic. Pescarii care
dau la pastrav nu au reusit insa nici pana astazi sa stabileasca fara echivoc care anume este ora de
varf

poftei

pastravului

indigen,

adica

orele

cand

musca

cel

mai

bine.

Pastravul indigen se hraneste cu larvele din apa ale unor insecte, precum si cu insectele ce zboara
deasupra apei libelule, efemeride etc. . Consuma extrem de rar hrana de origine vegetala. Atunci
cand apetitul sau este cel mai mare, musca la larvele insectelor si molustelor ce plutesc pe apa. Fiind
acrobat excelent, pastravul indigen sare si apuca cu multa precizie mustele, viespile si libelulele ce
zboara in apropierea suprafetei apei. Exemplarele mai mari isi devoreaza uneori semenii, caz in care

pastravii mai mici nu au nici o sansa de scapare prin fuga. Meniul pastravului indigen este adesea
completat si cu ceilalti pesti care populeaza apele montane, cum este zglavoaca, boisteanul,
grindelul

etc.

Fiind un peste vorace, pastravul indigen vaneaza de cele mai multe ori aruncandu-se asupra prazii,
din care cauza poate fi lesne pescuit cu undita cand nu gaseste hrana indestulatoare, in astfel de
perioade, oricare pescar sportiv, echipat cu mustele artificiale, voblerele sau lingurile potrivite si
inarmat cu o oarecare experienta, poate prinde chiar 8-10 pastravi in decurs de 30-40 minute, numar
ce in alte imprejurari nu poate fi atins nici macar intr-o zi intreaga de pescuit. De indata ce pastravul
si-a potolit foamea si incepe digerarea hranei, nu mai musca nici macar la cea mai ademenitoare
musca artificiala. Momeala asupra careia s-ar fi aruncat cu toate fortele numai cu putin inainte,
acum este privita cu ochi indiferenti, intr-o stare de calm perfect. In aceasta perioada, pestele sta
ancorat in apele repezi de munte, cu capul impotriva curentilor, sau digera intr-unul din
ascunzisurile sale. Se intampla adesea ca pastravul sa prinda momeala aruncata in directia sa inca
din aer la inaltimea de 30 cm, fara ca musca artificiala sa fi atins macar suprafata apei.
De regula, la varsta de trei ani pastravul indigen atinge maturitatea sexuala. Pentru femele, aceasta
varsta se situeaza adesea abia pe la patru ani. Perioada de reproducere survine la sfarsitul lunii
octombrie in cazul unei toamne mai reci, sau in noiembrie, cand exemplarele ajunse la maturitatea
sexuala imbraca haina nuptiala. Coloritul lor devine mai intens, mai viu ca de obicei, mai ales in
ceea ce priveste culoarea rosie. Femelele si masculii inoata in perechi in aceasta perioada,
strabatand raul in amonte, pana ce ajung in regiuni cu curenti mai slabi si unde albia raului este
acoperita de pietris. O singura femela depune la fiecare kilogram greutate corporala cate 1500-2000
icre,

de

culoare

rosie-portocalie,

cu

un

diametru

de

4-5

mm.

Carnea pastravului indigen este lipsita de oase si nu are nici un fel de gusturi secundare. Tratatele
gastronomice din intreaga lume mentioneaza acest peste ca pe unul dintre cei mai gustosi.
Pescuitul

Sportiv

Datele statistice din intreaga lume atesta ca pastravul indigen are cei mai multi adepti in randurile
pescarilor sportivi. Explicatia este relativ simpla: capturarea fair-play a acestui cavaler al
raurilor montane constituie scoala cea mai inalta a pescuitului sportiv. Potrivit unei zicale englezesti
de larga raspandire, pescuitul pastravului este de trei ori mai frumos decat al altor pesti deoarece:
pestele este frumos, modul de capturare este frumos, ca si peisajul in care se desfasoara pescuitul.
Metoda corecta de prindere a pastravului indigen este pescuitul cu ajutorul mustei artificiale, care se
potriveste foarte bine cu nobletea pestelui. Daca intelegem aceasta, putem considera toate celelalte
metode drept neetice, grosolane si chiar daunatoare. Unii localnici si lucratori din exploatarile
forestiere au provocat mari daune populatiei de pastravi din unele rauri prin zagazuirea si
schimbarea cursului apei, prinzand apoi cu mana pastravii ramasi neajutorati in vechea albie uscata.

Tot o metoda barbara de vanare a pastravului este si prinderea sa cu sulite sau furci, pe timp de
noapte, la lumina tortelor ori a reflectoarelor sau cu ajutorul curentului electric. Prinderea
pastravului cu mana pe sub pietrele sau stancile din rauri constituie de asemenea o metoda
nesportiva. Utilizarea tuturor acestor metode este interzisa prin lege, iar contravenientii sunt
amendati

sau

pedepsiti

prin

privatiune

de

libertate

conform

legii

pescuitului.

De asemenea, legea pedepseste aspru si pe cei ce aseaza cosuri impletite din nuiele, plase sau alte
mijloace asemanatoare in apele de sub cascade sau de sub morile cladite pe cursul raurilor montane.
Pescuitul tuturor peatilor, deci si al pastravului indigen, cu ajutorul substantelor chimice, al
narcoticelor sau al materialelor explozive este si el strict interzis prin lege. Toti pescarii sportivi si
toti iubitorii naturii au datoria sa avertizeze imediat forurile competente ori de cate ori sunt martori
cand distrugatori iresponsabili ai naturii nimicesc prin metode nepermise pastravul indigen, acest
tezaur

al

apelor

montane.

Pescuitul acestei specii este permis numai cu ajutorul unei singure undite, tinuta exclusiv in mana.
Este interzisa utilizarea simultana a doua sau mai multe undite. Este interzisa de asemenea si
asezarea unditei, cu carligul in apa, pe mal sau pe pietrele din imprejurimile malului. Ca si la
celelalte specii, pescuitul pastravului indigen este permis numai ziua, incepand cu rasaritul soarelui
si

pana

la

apus.

In legatura cu echipamentul pescarului sportiv care da la pastrav, trebuie sa mentionam aici ca este
de preferat ca intregul sau echipament sa fie cit mai usor, iar varga, mulineta si firul sa constituie
impreuna un tot unitar armonios constituit. Numai asa se poate concepe capturarea, obosirea acestui
peste

gustos,

nemaivorbind

de

oboseala

pe

care

provoaca

aruncarile

repetate.

Rezultatele cele mai frumoase le poate obtine acel pescar sportiv care cunoaste perfect, in amanunt,
toate caracteristicile cursului de apa respectiv. Pastravul indigen, mai ales exemplarele mai batrane
si mai experimentate, are locurile lui preferate, de regula permanente, locuri pe care pescarul sportiv
trebuie sa le descopere. Portiunile de apa din jurul bolovanilor, stancilor mai mari, unde raul curge
mai linistit, locurile mai adanci, unde de asemenea apele parca isi incetinesc usor curgerea, iata
locurile cautate cu predilectie de pastravi. Cand vremea este insorita, apropindu-ne cu grija de
asemenea locuri, putem vedea adesea cate un exemplar mai mare de pastrav indigen care pluteste pe
loc, aproape nemiscat, in asteptarea prazii aduse de apele raului. Capturarea unor astfel de
exemplare mari necesita o mare rabdare si o foarte buna pregatire de specialitate, intrucat orice gest
iute, nechibzuit, fie cat de neinsemnat, sperie imediat acest peste extrem de precaut.
Pe vreme insorita se poate incerca metoda cu musca uscata, prin care se lasa musca artificiala sa
pluteasca putin pe suprafata apei, oferind-o pastravului ca si cum ar fi o insecta cazuta in apa tantar,
molie, libelula, viespe, musculita etc. . Daca pestii sunt infometati, captura poate fi destul de bogata,
mai ales in iunie-iulie, perioada in care o specie de fluturasi fumurii de 2,5-3 cm obisnuiesc sa

roiasca deasupra raurilor cu pastravi. Luna august ofera deja rezultate mai putin spectaculoase cu
aceasta

metoda,

probabil

din

cauza

scaderii

temperaturii

apei.

Metoda umeda cu musca artificiala da rezultate frumoase mai ales in zilele innorate, cu vant,
imediat inainte si dupa ploaie, dupa-amiaza tarziu, pe inserate, in cazul utilizarii acestei metode, pe
struna se leaga o musca artificiala, iar pe cele doua strune auxiliare altele doua. Prin miscarea
usoara a acestora, imitand insectele cazute in apa, fara viata deja, provocam pastravul sa muste.
Secretul reusitei consta si aici din conducerea cat mai naturala a momelii prin apa, lasarea sa in
adanc si ridicarea, dirijarea dupa cateva clipe de nemiscare spre stanga sau dreapta. Este absolut
necesar ca momeala sa nu fie miscata niciodata cu o viteza superioara vitezei de curgere a raului. In
cazul metodei umede, faptul ca pestele a muscat se observa prin intinderea gutei, pe cand la metoda
uscata acest lucru poate fi sesizat privind cu atentie musca artificiala. Atat pentru metoda umeda, cat
si pentru cea uscata, astazi se fabrica muste fantezi, care nu seamana cu nici o insecta din natura.
Meritul lor este acela de a incita pastravii prin coloritul bizar, prin forma neobisnuita si aripioarele
oarecum

iesite

din

comun.

Cei mai multi pescari sportivi experimentati, odata ajunsi la fata locului, scutura mai intai tufele din
apropierea malului pentru a vedea ce fel de insecte isi iau zborul de acolo. Apoi utilizeaza ei insisi
musca artificiala care prezinta cea mai mare asemanare cu acestea. De cele mai multe ori metoda da
rezultate, insa exista imprejurari in care roadele se obtin tocmai cu musca artificiala cu forma si
coloritul total diferite de insectele naturale respective. Pe de alta parte, se poate intampla ca, in
ciuda unui intreg arsenal de muste artificiale oferite pastravului, sa nu reusim sa-l provocam
nicicum la atac. In aceste cazuri, pestele este cel mai probabil satul sau cine stie ce alt capriciu il
determina

sa

ramana

pasiv.

Aruncarea trebuie efectuata de asa maniera incat numai momeala sa atinga suprafata apei, nu si
guta. In caz contrar, in momentul impactului cu apa, guta cu momeala emit un zgomot oarecum
asemanator pocnetului de bici, ceea ce sperie imediat pestele si deterioreaza si musca artificiala.
Daca pastravul se arunca avid asupra momelii care atinge suprafata apei, trebuie sa intepam imediat,
scurt si iute carligul. Dupa aceasta urmeaza obosirea pestelui. Cand pescarul se afla pe malul apei,
este indicat ca obosirea pastravului sa coincida cu dirijarea treptata catre mal. Minciogul trebuie
indreptat totdeauna dinspre capul pastravului prins. Daca in clipa in care momeala a atins suprafata
apei pastravul nu a muscat, nu trebuie sa ne pierdem sperantele, intrucat dupa cum am mai spus
pescuitul pastravului consta dintr-un sir aproape interminabil de aruncari repetate, intre timp putem
sa schimbam locul, observand cu atentie locurile cu vartejuri mai mari, locurile cu ape mai linistite
etc.
Experienta a demonstrat ca pastravii mari, musca rareori la muste artificiale, deci trag cu precadere
spre o prada mai substantiala, in cazul de fata lingura metalica, blinkerul sau voblerele mici.

Pescarii sportivi din unele tari utilizeaza in aceste cazuri boisteanul, un peste mic care constituie
hrana preferata a pastravilor mari. Aceasta momeala este fixata pe carligul numarul 3, cu coada
lunga, trecut mai intai prin coada boisteanului si introdus din nou in corpul momelii mai sus, in
directia capului conform lungimii cirligului . Undita este de 2,70 m iar guta de obicei de 0,30, cea
de

0,20

fiind

utilizata

mai

rar.

O alta metoda folosita in apele care abunda in pastrav este cea de prindere cu voblerul, lingura, sau
cu ajutorul combinatiei lingura-musca artificiala. Lingura este fixata pe struna fara a se utiliza
vartejul, intrucat atentia pastravului ar fi atrasa de acesta si nu de lingura in sine; pastravul mare
musca cu putere lingura. Imediat dupa agatarea carligului trebuie sa inceapa obosirea lui, preferabil
prin dirijarea spre ape mai domoale si lipsite de obstacole. Cu lingura si voblerul se obtin rezultate
deosebite

in

lacurile

montane

naturale

sau

baraje.

Unele tratate de specialitate straine amintesc si asa numita metoda de pescuire prin pipaire a
pastravului, care are ca scop capturarea exemplarelor mai mari prin fixarea unei lacuste, a unei
viespi sau a unui fluture pe carligul de 7-10. Carligul astfel prevazut cu momeala naturala nu este
aruncat departe si nici plutit pe suprafata apei, ci este lasat sa cada in repetate randuri pe suprafata
apei pipaind-o, in timp ce pescarul sta la mal, ascuns printre tufe. Metoda prin pipaire se poate
practica eficient indeosebi acolo unde, pe malul raului, se afla o bogata vegetatie, tufe, multi copaci.
Pastravii, mai ales exemplarele mai mari, se vor repezi asupra momelii cu salturi superbe, datoria
pescarului fiind aceea de a agata imediat carligul, nu insa excesiv de brusc. In aceste portiuni
acoperite de tufe, obosirea si prinderea cu minciogul a pestelui agatat in cirlig este adesea
anevoioasa.
Perioada in care pescuitul pastravului indigen este permis se intinde de la 1 mai pana la 15
septembrie, in timp ce perioada sa de reproducere, cand pescuitul este deci interzis, tine de la 15
septembrie

pana

la

30

martie.

Zilele cand pescuitul pastravului este permis, precum si numarul admis de pastravi prinsi poate
varia

de

la

Lungimea minima admisa la pescuit: 20 cm

rau

la

rau.