TEMA 1 ORIGINILE DREPTULUI PARLAMENTAR

1. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR

Originile parlamentarismului sunt foarte ndepartate. Enciclopedia britanica
mentioneaza faptul ca Islanda nainte de anul 1000, Sicilia n 1130 si Anglia n jurul
anului 1300 cunosteau existenta unor adunari care aveau sa constituie n secolul
urmator modelul unor adunari deliberative.
Astfel, se citeaza aprecierea lui Franois Borella care estima ca "Este inexact sa
se spuna ca Marea Britanie este mama parlamentului; Islanda are drepturi de
anterioritate si Polonia pretentii de simultaneitate. Dar este adevarat ca ea a servit de
model si ca anglomania observatorilor continentali nu este fara fundament".
ntr-adevar, Marea Britanie este cunoscuta astazi ca fiind tara cu cea mai
ndelungata traditie parlamentara. n Marea Britanie, n timpul organizarii feudale, pe
lnga Coroana britanica functionau Marele Consiliu, din care faceau parte delegati din
ntregul regat, si Consiliul Privat, organism redus si avnd un caracter permanent,
care asista pe rege n exercitarea atributiilor sale.
ntruct Consiliul Privat poate fi considerat ntr-un anumit sens "precursorul"
actualului Cabinet, pentru a folosi expresia curent uzitata n Marea Britanie, Marele
Consiliu - din care faceau parte reprezentantii tuturor categoriilor populatiei poate fi
considerat stramosul actualului Parlament.
n mod progresiv, n secolul al XIV-lea, Marele Consiliu s-a diferentiat n doua
Camere, ca urmare a departajarii intereselor marilor nobili si naltului cler, care au
format Camera lorzilor, de interesele reprezentantilor alesi ai oraselor si micii nobilimi,
care au constituit Camera comunelor.
n secolul al XIII-lea, n Marea Britanie si gaseste originea puterea legislativa a
Parlamentului, Marea Charta concedata n anul 1215 de regele Ioan fara Tara
consacrnd angajamentul monarhului "de a nu ridica nici un fel de impozit fara
consimtamntul celor care le platesc", prin aceasta recunoscndu-se n mod expres
puterea Parlamentului de a decide n aceasta materie. Documente ulterioare, precum
Petition of Rights din 1628, Habeas Corpus Act din 1679, Bill of Rights din 1689, au
ntarit puterea si autoritatea suverana a Parlamentului.
Istoricii britanici leaga aparitia parlamentului de afirmarea sistemului de drept de
Common Law. Se mentioneaza totusi ca desi Parlamentul a reprezentat o institutie
aparuta n Evul Mediu, dezvoltarea puterilor sale n timpul dinastiilor Tudor, Stuart si
Hanovra, rezistenta fata de teoriile politice ale dreptului roman acceptate n Europa,
transplantarea n America a acestei institutii, au reprezentat evenimente ce au ridicat
istoria politica a Angliei ntr-o sfera deosebita de aceea a vietii politice de pe continent.
Istoria Marii Britanii cunoaste un termen devenit celebru, acela de "Parlamentul cel
lung", denumit astfel datorita faptului ca desi neconvocat, el continua sa-si afirme
existenta si legitimitatea. Cunoscutul om politic britanic John Pym apreciind ca "Puterile
Parlamentului sunt, pentru trupul politic, asemenea facultatilor rationale ale sufletului
pentru om".
De altfel, n lupta dintre puterea regala si Parlament, ce si-a gasit cea mai
pregnanta expresie n marele razboi civil din anii 1642-1646, Parlamentul a sfrsit prin
a-si impune n mod nediscutat suprematia.

Executia regelui Carol I a marcat momentul maxim al afirmarii puterii

parlamentare n confruntarea sa cu puterea regala.
n Franta, Les tats gnraux (starile generale) constituiau o institutie la care
monarhii faceau apel numai n vremuri de criza, n conditiile cnd prelevarea unor noi
impozite impunea un anumit grad de sprijin popular din partea reprezentantilor oraselor,
ce acceptau numai cu foarte multa greutate puterea regala centralizata.
Momentul culminant l-a constituit nsa transformarea celei de a treia stari n
adunare nationala concomitent cu ralierea unei parti a clerului, condus de Abatele
Grgoire, cauzei democratice.
Ordinul monarhului francez adresat deputatilor de a se dispersa a fost respins de
reprezentantii natiunii, iar Mirabeau adresndu-se marchizului de Drieux-Brez, trimis
sa disperseze Adunarea, a rostit celebrele cuvinte "Duceti-va si spuneti celui ce v-a
trimis ca suntem aici prin vointa poporului si nu vom putea fi scosi de aci dect prin forta
baionetelor".
La rndul sau, abatele Sieys, cu glasul lui sec, a argumentat n mod doct si
solemn: "Daca n-am fi dect mandatarii, dect slujbasii regelui, ne-am supune si ne-am
retrage. Dar, fiind noi trimisii poporului, trebuie sa ne mplinim misiunea, liberi, curajosi.
Este vreunul dintre noi care sa se lepede de nalta ncredere cu care a fost cinstit si sa
se ntoarca la alegatorii lui spunndu-le: mi-a fost frica, ati ncredintat n mini prea
slabe destinele Frantei"?.
Istoria parlamentarismului francez a marcat numeroase momente remarcabile n
aceasta etapa framntata. Mai multe adunari legislative s-au succedat, din ce n ce mai
radicale, iar conventia revolutionara franceza a fost aceea care l-a judecat pe regele
Ludovic al XVI-lea si l-a condamnat la moarte.
Este de remarcat, prin urmare, faptul ca desi n Franta termenul de "Parlament"
era folosit pe atunci cu o semnificatie limitata ("starile generale" institutie convocata
ad hoc de monarhi pentru situatii cu totul deosebite) el s-a dovedit a reprezenta
instrumentul prin care vointa populara a reusit sa se afirme si sa se manifeste, ducnd
la consacrarea, pentru prima data, a Parlamentului n sensul modern, ca o institutie
reprezentativa nationala.
Desigur, si evolutia altor state a nregistrat momente asemanatoare, confruntari,
situatii n care Parlamentelor de abia formate li se recunostea dreptul de a-si spune
cuvntul n problemele tarilor respective dar si situatii de recul, cnd institutiile
parlamentare, nesocotite flagrant, erau dominate de puterea executiva. Aceasta
recurgea adesea la simulacre de parlamente, sau pur si simplu prefernd tactica
monarhiei engleze si franceze renunta cu totul sa le mai convoace.
Evolutii asemanatoare s-au ntlnit n Olanda, Italia, Germania, n tarile
scandinave, peste tot transformarile politice aducnd cu ele consolidarea si afirmarea
prerogativelor parlamentare. Se poate spune deci ca institutia Parlamentului nu
reprezinta o creatie artificiala sau de conjunctura, ci un sistem elaborat al nsasi
evolutiei politice a societatii, evolutie de neconceput fara participarea maselor largi, n
conditiile afirmarii si consolidarii natiunilor, care implicau ntr-o masura din ce n ce mai
mare existenta unor forumuri democratice reprezentative, chemate sa exprime si sa
manifeste vointa poporului.
Filosofii iluministi, care au adus o contributie att de bine cunoscuta si apreciata
la definirea rolului Parlamentului, au precizat cu multa exactitate rolul institutiei

parlamentului n sistemul separatiei puterilor. n conditiile n care Montesquieu si

contemporanii sai au afirmat necesitatea unui echilibru si a unui control reciproc ntre
puterile statului, rolul si importanta Parlamentului ca exponent al puterii legislative devin
dintre cele mai mari. Mai mult dect att, n teoria Dreptului constitutional se afirma
ideea regimului parlamentar definit prin traditie ca reprezentnd un regim de separatie
supla si de colaborare echilibrata dintre puterile statului.
Desi evolutiile politice ulterioare au marcat si aparitia altor forme de regimuri,
precum cel prezidential, semiprezidential sau directorial, rolul Parlamentului a ramas
extrem de puternic si n aceste regimuri, el pastrnd prerogative deosebit de importante
n activitatea de legiferare. Totodata, Parlamentul a exercitat si exercita un rol important
prin controlul asupra executivului, control care n sistemele democratice functioneaza
indiferent de titulatura regimului politic sau mprejurarea daca regimul parlamentar ar fi
"monist" sau "dualist" (prin aceasta ntelegndu-se daca executivul se prezinta fata de
Parlament ca o singura entitate sau ca doua entitati, incluznd seful de stat si seful de
Guvern).
2. POZITIA PARLAMENTULUI N CADRUL SISTEMULUI SEPARATIEI PUTERILOR.
PARLAMENTUL SI DEMOCRATIA POLITICA
Principiul esential care guverneaza ntr-un stat de drept ntreaga organizare politica,
relatiile dintre puterea publica si cetateni, raporturile dintre diferitele puteri ale statului,
este principiul separatiei puterilor. Acest principiu, enuntat pentru prima data de
Aristotel n lucrarea sa "Politica", a fost dezvoltat mai trziu cu deosebire de scoala
dreptului natural (Grotius, Wolff, Puffendorf), iar mai trziu de John Locke, gasindu-si
ncununarea n opera lui Montesquieu.
n Anglia, o contributie remarcabila la fundamentarea teoretica a principiului separatiei
puterilor a adus-o cunoscutul filosof John Locke. Argumentnd ideea separatiei
puterilor, filosoful si omul de stiinta englez sublinia ca "tentatia de a pune mna pe
putere ar fi prea mare daca aceleasi persoane care au puterea de a face legile ar avea
n mini si puterea de a le pune n executare, deoarece ar putea sa se scuteasca de a
se supune legilor pe care ele le fac". n consecinta, dupa parerea sa, ntr-un stat bine
organizat ar trebui ca puterea de a face legile sa fie ncredintata unei adunari special
convocate n acest scop, nsa dupa ce legile au fost adoptate, adunarile ar trebui sa se
separe si sa se supuna legilor pe care le-au acceptat.
Principiul separatiei puterilor a fost dezvoltat ulterior si de Rousseau, dar filosoful
francez foloseste o logica diferita, considernd ca puterea legislativa se confunda cu
nsasi suveranitatea si nu poate fi exercitata dect de ntreaga natiune. n opinia sa,
puterea executiva este competenta numai sa emita acte particulare, care trebuie sa
rezulte din aplicarea masurilor generale adoptate de puterea legislativa. "El nu poate
concepe nsa independenta puterii executive, caci aceasta este supusa puterii
legislative, ale carei ordine le executa si care o supravegheaza, spre a vedea cum si
ndeplineste atributiile fixate de dnsa".
Din punct de vedere juridic, principiul separatiei puterilor a fost consacrat n numeroase
documente de drept constitutional. Astfel, el se regaseste n cunoscuta Declaratie a
drepturilor omului si cetateanului din 1789, precum si n documentele revolutiei
americane. Unul dintre parintii actualei Constitutii a Statelor Unite, James Madison,

arata ca "acumularea tuturor puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - n

aceleasi mini, indiferent daca acestea apartin unei singure persoane, unor putini sau la
mai multi, sau daca aceasta (acumularea) este ereditara, autonumita sau electiva,
poate fi considerata n mod justificat ca fiind adevarata definitie a tiraniei".
n cadrul separatiei puterilor, parlamentele ocupa un rol dintre cele mai
importante, rol care s-a accentuat si diversificat n decursul timpului, pe masura
evolutiei societatilor democratice.
Asa cum se cunoaste si asa cum am aratat n paragraful precedent
Parlamentele lumii au o lunga si furtunoasa istorie. De la primele adunari consultative
pe "stari", convocate de monarhi pentru a stabili plata impozitelor, pna la marile
parlamente moderne, ale caror dezbateri si hotarri strnesc interesul lumii ntregi,
institutia parlamentara a cunoscut o ndelungata istorie. Au fost, desigur, "parlamente"
obediente, care s-au transformat n adevarate anexe ale puterii executive, dar si
parlamente revolutionare, care au cerut socoteala regilor, ori au impus adoptarea unor
documente programatice, cum a fost Declaratia drepturilor omului si cetateanului.
Evolund n mod firesc, odata cu transformarile survenite n viata politica,
functiile parlamentelor s-au dezvoltat si s-au diversificat.
Importanta politica a Parlamentului, de reprezentant al suveranitatii poporului, s-a
impus cu cea mai mare vigoare, parlamentele hotarnd, n fond, asupra soartei
guvernelor, asupra utilitatii unor masuri politice, formulnd ntrebari deseori incomode la
adresa Executivului, fara a mai vorbi de faptul ca n unele sisteme (regimurile
parlamentare) parlamentele pot desemna si pot demite pe nsusi seful statului.
Forta sistemului parlamentar consta nsa n principiul suveranitatii nationale, n
ideea ca parlamentul reprezinta nsusi poporul, iar parlamentarii sunt delegatii sai, care
nu pot delega, n nici un caz, prerogativele lor unor functionari ai statului. Cunoscutul
principiu din dreptul roman "delegata potestas non delegatur" se opune transmiterii
oricaror prerogative parlamentare catre alte institutii alese sau numite. Principiul
"autonomiei parlamentului" garanteaza forumului legislativ plenitudinea de actiune si
decizie n orice domeniu, Parlamentul fiind, totodata, n cele mai multe state, singurul
organism n masura sa traga la raspundere pe membrii sai. Puterea exceptionala ce
revine parlamentelor si calitatea cu totul aparte a celor care le alcatuiesc au determinat
elaborarea unor statute, a unui regim propriu de imunitati si inviolabilitati, chemat
tocmai sa garanteze exercitarea mandatului parlamentar.
Acesta a devenit, cu timpul, tot mai mult, un mandat reprezentativ, parlamentul
constituind nu o "particica" din suveranitatea natiunii, ci nsasi aceasta suveranitate, de
unde fundamentul drepturilor si prerogativelor parlamentarilor, independenta de care ei
se bucura pentru a-si putea nfaptui mandatul n conditii optime.
3. ORIGINILE SISTEMULUI PARLAMENTAR ROMN
Aparitia sistemului parlamentar n tara noastra este legata n mod direct de rasunetul
deosebit pe care l-au avut principiile Revolutiei franceze si ncetatenirea tot mai
puternica a ideii ca statul nu poate fi confundat cu ntreaga tagma a boierilor.
n Muntenia, Tudor Vladimirescu, n proclamatiile sale, opunea "obstea" si "norodul"
unei minoritati privilegiate, iar Alexandru Ipsilante propunea, ntr-un manifest din 19
aprilie 1821, separarea puterilor legislativa si executiva si convocarea unei Adunari a
deputatilor de toate treptele. Un proiect de reforme de la sfrsitul anului 1821, elaborat

tot n Muntenia, propunea nfiintarea "unui sfat de obste" pentru a delibera asupra
tuturor problemelor de interes national.
n 1822, n Moldova a fost ntocmit cunoscutul proiect de constitutie a
Carvunarilor, care sugera, printre altele, nfiintarea unui sfat obstesc, compus din
episcopi, boieri si un boier desemnat de obstea boierilor din fiecare tinut. n conceptia
acestui document puterea legislativa urma sa revina domnului mpreuna cu sfatul
obstesc. Dupa cum se stie, Proiectul Carvunarilor s-a bucurat - si se bucura nca - de
aprecieri dintre cele mai elogioase din partea gnditorilor romni. Astfel, A.D.Xenopol l-a
calificat ca fiind "cea dinti ntrupare a unei gndiri constitutionale n Tarile Romne" si
"cea dinti manifestare politica a cugetarii liberale".
Constituia Crvunarilor a fost un proiect de constituie, alctuit de un grup
de boieri progresiti care ncercau introducerea unui sistem modern de guvernare n
Principatele Dunrene, sistem a crui principal trstur era forma de guvernare ca
monarhie constituional. Proiectul formula pentru prima dat principiul constituional al
domniei legii i al separrii puterilor n stat. A fost elaborat la Iai i supus dezbaterii
pe 13 septembrie 1822. Numele de Crvunari face aluzie la Carbonarii italieni.
Constituia prevedea principii inspirate din ideologia Revoluiei franceze: respectul
pentru proprietate, egalitatea n faa legilor, libertatea persoanei etc.
Ioan Sandu Sturdza a acceptat constituia ns ea nu a trecut de stadiul de
proiect, datorit opoziiei Rusiei i Turciei. Marea boierime a combtut vehement
proiectul de constituie, cu att mai mult cu ct nu se reuea a se ajunge la un
compromis de formulare prin care boierimea s poat controla organul reprezentativ
care ar fi stat n centrul procesului de decizie (Sfatul Domnesc).

n Moldova, un reprezentant elevat al clasei boieresti, Dimitrie Sturza, preconiza

crearea unei Camere inferioare, "un divan de jos", care sa "nchipuie icoana unui norod
slobod". n viziunea lui, fiecare sat urma sa aleaga un delegat, iar acestia adunati la
resedinta plasii, sa desemneze trei delegati care, ntrunindu-se cu ceilalti delegati ai
plasilor judetelor, sa desemneze trei deputati care "puteau sa nu fie boieri". Semnificatia
deosebita a acestui document consta n aceea ca se acorda pentru prima data dreptul
de vot taranilor, "Camera inferioara" avnd dreptul sa discute si sa voteze bugetul,
"ntocmai cum se obisnuieste n Englitera, tara sloboda, vrednica de a se lua paradigma
de la dnsa".
Adeptii lui Gheorghe Lazar si Tudor Vladimirescu, n manifeste elaborate n
1822, propuneau ca "glasul celui mic sa fie ascultat tot asa cum si al celui mare". n
acest context, al afirmarii tot mai puternice pe plan intern a ideilor liberale si progresiste,
Tratatul de la Adrianopol din 1829 a oferit posibilitatea concretizarii ideilor preconizate
de numerosi gnditori n cadrul unor documente juridice obligatorii, care sa
fundamenteze organizarea statala.
Pentru elaborarea si finalizarea celor doua Regulamente Organice (respectiv al
Moldovei si Tarii Romnesti) au fost constituite comitete formate din reprezentanti ai
boierimii, patru de fiecare principat. Activitatea comisiilor s-a concretizat n elaborarea

celor doua Regulamente, ce reprezinta mai curnd un fel de cadre constitutionale si

administrative, care cuprind pe lnga norme de organizare a puterilor statului si
reguli de drept administrativ, financiar si chiar dispozitii de drept civil si de procedura
civila.
Regulamentele Organice adoptate n 1831 n Muntenia si n 1832 n Moldova,
ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol au consfintit o puternica influenta
a Rusiei n Principatele Romne. Dar, cu toate criticile care se aduc acestui document,
nu poate fi ignorat faptul ca el a consacrat pentru prima oara principiul separatiei
puterilor si a favorizat dezvoltarea noilor relatii economice. De fapt, el a nlocuit
arbitrarul puterii domnitorilor si a introdus norme si institutii moderne de organizare a
statului.
Este semnificativ, din acest punct de vedere, faptul ca Nicolae Balcescu arata n
scrierile sale urmatoarele: "...cu toate relele sale, Regulamentul aduse nsa oarecari
principii folositoare si se facea un instrument de progres. El recunoscu n drept principiul
libertatii comerciale, desparti puterile judecatoresti, administrative si legislative si
introduse regimul parlamentar".
n ceea ce priveste prevederile cu caracter constitutional, trebuie relevat, n afara
de consacrarea separatiei puterilor, si faptul ca Obsteasca Adunare, aleasa pe termen
de cinci ani, dispunea de atributiuni importante n ceea ce priveste votarea bugetului si
stabilirea impozitelor. Pe lnga aceasta, ea dispunea de atributiuni care ulterior au
trecut n competenta executivului, cum erau arendarea ocnelor, vamilor si domeniilor
statului.
Anul revolutionar 1848 a stimulat actiunile pentru democratizarea politica si
nfaptuirea reformelor democratice. n Moldova, "Doleantele partidei nationale",
document initiat de Mihail Kogalniceanu, propunea un adevarat program de
reglementari democratice, printre care desfiintarea rangurilor si privilegiilor personale
sau din nastere, egalitatea tuturor n privinta impozitelor, desfiintarea robiei, a
boierescului si mproprietarirea taranilor, egalitatea drepturilor civile si politice, Adunare
obsteasca compusa din toate starile societatii, domn ales din toate starile societatii,
responsabilitatea ministrilor si a tuturor functionarilor publici, libertatea individului si a
domiciliului, instructiunea egala gratuita pentru toti romnii desfiintarea pedepsei cu
moartea si a bataii, neamestecul domnitorilor n activitatea instantelor judecatoresti etc.
n Muntenia, unde evenimentele revolutionare au avut un caracter mai pronuntat,
a fost adoptata la 9/21 iunie 1848, "Proclamatia de la Islaz", acceptata la 11/23 iunie
1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu sub presiunea maselor. Spre deosebire de
"Doleantele partidei nationale" din Moldova, Proclamatia de la Islaz a avut nu numai
forma, dar si valoarea unui act constitutional, fapt ce o situeaza n fruntea actelor
revolutionare ale anului 1848.
n Transilvania se impunea, cu deosebita vigoare, n acelasi an revolutionar,
"Motiunea de la Blaj", adoptata de Adunarea Populara de la Blaj la 4(16) mai 1848.
Acest important document, expresie a unui vibrant patriotism, preconizeaza
recunoasterea drepturilor romnilor ca natiune, libertati democratice moderne, n
concordanta cu cerintele epocii care se afirma atunci.
Asa cum se arata n acea motiune, "Natiunea romna, rezimata pe principiul
libertatii si fratietatii, pretinde independenta sa nationala n respectul politic, ca sa
figureze n numele sau, ca natiunea romna sa-si aiba reprezentantii sai n toate

ramurile administrative, judecatoresti si militare n aceeasi proportiune, sa se serveasca

cu limba sa n toate treburile ce se ating de dnsa, att n legislatiune, ct si n
administratie".
n ceea ce priveste viitoarea organizare parlamentara, se preconiza mentinerea
sistemului unicameral.
De mentionat este faptul ca prevederile Conventiei de la Paris ofereau totusi un
cadru incomplet pentru dezvoltarea regimului parlamentar. Competenta legislativa era
mpartita ntre Domn, Adunarea Electiva (aleasa pe sapte ani) si Comisia Centrala de la
Focsani, formata din 16 membri, organ mixt apartinnd att executivului ct si
legislativului.
Initiativa legislativa pentru fiecare principat apartinea Domnului, iar pentru legile
de interes comun, Comisiei Centrale de la Focsani. Adunarea Electiva nu dispunea de
initiativa legislativa.
Adunarea Electiva putea, totusi, sa amendeze anumite proiecte de interes
comun pentru cele doua principate, dar Comisia Centrala era singura n drept sa
stabileasca textul pe care Adunarile puteau sa si-l nsuseasca sau sa-l respinga.
Proiectele de lege odata votate urmau sa fie sanctionate si promulgate de Domn,
care dispunea de un drept de veto absolut.
Prin "Statutul dezvoltator al Conventiunii de la Paris din 7/19 august 1858",
noul act fundamental decretat si promulgat de domnitor chiar la 2 mai 1864,
organizarea interna a statului romn capata o noua nfatisare. Rolul puterii executive a
sporit considerabil si, totodata, s-a introdus pentru prima data n viata politica
romneasca sistemul bicameral, nfiintndu-se pe lnga Adunarea Electiva, institutie
prevazuta de Conventia de la Paris, o a doua Adunare legiuitoare sub numele de Corp
ponderator, denumire nlocuita ulterior cu aceea de Senat.
Peste doi ani, n 1866, dupa abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a
ridicat problema adoptarii unei Constitutii care sa restabileasca echilibrul ntre
principalele puteri ale statului, sa definitiveze organizarea statului national romn n
limitele dreptului de autonomie, sa consacre drepturile si libertatile cetatenesti si
individuale, statund totodata principiul monarhiei constitutionale si ereditare cu principe
strain, prevazut n programul unionist adoptat de Adunarile ad-hoc n 1857.
n Adunarea Constituanta au izbucnit nsa puternice controverse n legatura cu
adoptarea unui sistem unicameral sau bicameral. Adepti ai unui sistem reprezentativ
unicameral nca din timpul Adunarilor ad-hoc, liberalii, n frunte cu radicalii, s-au opus
cu ndrjire introducerii Senatului, considerndu-l un corp conservator ostil progresului,
un factor de ncetinire a procesului legislativ si chiar o stavila n calea exercitarii
drepturilor si libertatilor cetatenesti.
n favoarea Senatului se pronuntau nsa reprezentantii curentului conservator,
precum si noul domnitor Carol I. ntre argumentele aduse de ei era si acela potrivit
caruia cea de a doua Camera avea menirea de a modera actiunea legislativa, reducnd
atotputernicia unei singure Adunari, ferind tara de salturi revolutionare si zguduiri
periculoase care ar fi anulat avantajele reformelor. Senatul, n conceptia conservatoare,
trebuia sa se impuna ca un adevarat arbitru, ca un mediator ntre puterile executiva si
legislativa.

Constitutia romna din 1866 a consacrat, de aceea, dispozitii referitoare la

reprezentarea nationala, n Titlul III capitolul I, precum si n doua sectiuni speciale
consacrate Adunarii Deputatilor si Senatului.
Constitutia din 1938 a pastrat si ea sistemul bicameral, cu diferentierea
modalitatilor de alegere a celor doua Camere. Era mentinut principiul deliberarii
separate a celor doua Camere si regimul imunitatii parlamentare. Constitutia consacra
institutia Consiliului Legislativ, al carui aviz era obligatoriu pentru toate proiectele de
lege, att nainte ct si dupa amendarea lor n Comisie, afara de cele care priveau
creditele bugetare.
De remarcat este faptul ca initiativa legilor apartinea de regula Regelui, Adunarile
putnd propune din proprie initiativa numai legi n interesul obstesc al statului. Legile
erau supuse sanctiunii regale, dupa care erau dezbatute si votate de majoritatea
ambelor Adunari.