IX

CURENTUL LITERAR

Conceptul de curent literar a cunoscut o dezvoltare lentă, dată fiind

existenţa anterioară lui a altor termeni care îşi propuneau să îl definească.
Imposibilitatea unei definiţii precise este provocată de interferenţa noţiunii
de curent literar cu alte noţiuni care şi-au revendicat de-a lungul timpului
autoritatea asupra unor domenii conexe: epocă literară, mişcare literară, stil,
perioadă etc.
Teoriile despre curentele literare au apărut în scrierile esteticienilor
din secolul al XVIII-lea, care au adus în discuţie importanţa influnţelor
geografice şi sociale intervenite în modelarea profilului literaturii. Estetica
romantică timpurie, în special varianta germană, a sesizat şi a subliniat
diferenţele calitative existente în principalele epoci din evoluţia literaturii.
Clasificarea tipologică a literaturii a fost realizată prin circumscrierea unor
epoci şi stiluri, cunoscute prin particularităţi de ordin psihologic şi spiritual.
Se operează opoziţia dintre poezia antică (naivă la Schiller, sudică la
doamna de Staël, clasică la Schlegel) şi poezia sentimentală (nordică,
romantică, ideală). A.W.Schlegel a periodizat literatura universală în trei
epoci majore: clasică, imitativă (pseudoclasică) şi romantică. Clasificările
ulterioare au adus adăugări terminologice şi modificări în structura
conceptului de curent literar. Dezvoltarea istorică a literaturii a fost surprinsă
de Hegel într-o triadă care identifică arta simbolică, arta clasică şi arta
romantică.
Esteticii romantice îi revine meritul de a fi încetăţenit noţiunile
valabile pentru epocile istorice majore şi noţiunile distinse în tipologia şi
sistematizarea poeziei.
Noţiunea ordonatoare de perioadă istorică literară era preferată unor
termeni precum cenaclu sau şcoală literară, care defineau grupări literare
reunite sub identitatea de program, fără a răspunde cerinţelor unei analize
istorico-literare.
Sub influenţa teoriilor formulate în ştiinţele naturii, pozitivismul a
sistematizat operele şi scriitorii în funcţie de direcţiile de creaţie. Înscris în

105
această tendinţa, H.Taine a distins însă nu atât curente literare, cât epoci din
evoluţia culturii(epoca romantică, epoca iluministă etc) .
Popularizarea termenului de curent literar a fost iniţiată de către
Georg Brandes, în lucrarea Principalele curente literare în secolul al XIX-
lea (1872-1890). Criticul se preocupa însă cu precădere de profilul
psihologic al scriitorilor comentaţi.
Alternanţa unor termeni aparent sinonimi cu cel de „curent” ca cei de
perioadă sau epocă literară se menţine şi după reacţiile antipozitiviste:
Conţinutul literar (sau cultural) al unei perioade era abordat de regulă ca
un întreg unitar, umplut sau foarte puternic dominat de un singur curent
literar sau cultural; un simptom caracteristic al acestui lucru erau noţiunile
(introduse de Taine): om al Evului Mediu, al Renaşterii etc., ca subiect
spiritual ce se exprima în literatura perioadei date [Markiewicz, 1988, 209].
Noţiunea de perioadă literară era sinonimă cu cea de curent literar.
Cercetările germane se preocupau în special de conţinutul operelor
literare, subliniind nu atât curentele literare, cât epocile culturale:
Renaşterea, iluminismul, romantismul etc. Analiza formei a favorizat
asimilarea curentului literar cu stilul artistic. Atenţia acordată formei a
condus către extinderea acestui termen, preluat din domeniul artelor plastice,
la alte zone, precum literatura, pentru care se considera valabilă echivalenţa
categoriilor. Aplicabilitatea categoriilor împrumutate din artele plastice se
dovedeşte însă insuficientă şi doar parţială la nivelul literaturii, pe care o
poate nuanţa în sens metaforic. Deşi fenomenul de adoptare a conceptelor
valabile pentru diferitele arte a fost puternic criticat, studiile occidentale
recente îi confirmă valabilitatea şi îl reactualizează, extinzându-l, de la
clasicism şi romantism, la baroc şi manierism.
Un alt termen aparent sinonim cu cel de curent literar este cel de
generaţie literară, definită ca ansamblu(cu precădere, deşi nu neapărat) de
scriitori de aceeaşi vârstă care, păşind concomitent în literatură într-o
situaţie istorică nou creată, sunt determinaţi de ea şi se autodefinesc
ideologic şi artistic în raport cu această situaţie [Markiewicz, 1988, 213].
Unitatea generaţiei literare rezidă în caracteristica de identitate a contextului
istoric pe fundalul căruia debutează scriitorii. Contextul direcţionează
traiectoria artistică a scriitorilor. Reacţiile lor ideatico- artistice cunosc trasee
diferite, identică rămâne numai situaţia istorică pe care o echivalează
noţiunea de „generaţie”.
Expunerea accepţiunilor cunoscute de curentul literar argumentează
dificultăţile cu care se confruntă această problematică, dată fiind circulaţia
termenului în paralel cu noţiuni aproximative şi împrumutul conceptului de

106
„stil” din artele plastice, fapte care au menţinut ambiguitatea şi confuzia în
domeniu.
În încercarea de a aduce lămuriri asupra conceptului de curent
literar, s-a propus abordarea acestuia din două perspective: ca o mulţime
colectivă sau ca una distributivă [Markiewicz, 1988, 216].
Prima perspectivă înclină către studiul genetic al operelor privite ca
ansamblu de însuşiri comune. Definiţia este însă insuficientă, din cauza
controverselor care pun sub semnul întrebării precizia în datarea curentelor.
În această situaţie, accepţiunea morfologică este de preferat, ea rezumându-
se la aprecierea curentului literar ca sistem de opere caracterizate prin
însuşiri comune.
Perspectiva distributivă insistă pe însuşirile comune care conferă
unitate unei mulţimi de opere. Însuşirile comune întrunesc atributul
esenţialităţii, sunt supraordonatoare pentru alte însuşiri identificate în
operele literare concrete, devenind nucleul centralizator al particularităţilor.
În concordanţă cu problematica valorilor reunite de operele literare, cu
interdependenţa cauzală intervenită in structura operelor, curentul literar
implică nu numai însuşiri comune formale(de specie, compoziţie şi de
limbaj), ci şi însuşiri ale conţinutului [Markiewicz, 1988, 218].
Legătura dintre însuşirile ideatice şi cele formale este asigurată, în
planul literaturii, de lumea particulară, valabilă pentru fiecare curent,
respectiv sfera temelor expuse, gradul şi direcţia de transformare în raport
cu imaginea naturală a lumii, schemele repetabile ale personajelor şi firelor
fabulative, ordinea filozofică prezentată in ele, legităţile sociale si
psihologice, ierarhia de valori, calităţile expresive [Markiewicz, 1988, 219].
Toţi aceşti factori conturează curentul literar ca pe un ansamblu de trăsături
ideatice, compoziţionale, de limbaj, de specie şi de univers reprezentat.
Intensitatea cantitativă a însuşirilor şi structura unităţilor formate sunt
parametrii care conferă individualitate curentului literar. Modelarea
structurală a curentului literar este realizată prin reproducerea legăturilor
parţial genetice si funcţionale identificate în operele concrete care formează
sistemul.
În analiza dedicată curentului literar, H. Markiewicz îl descrie ca o
construcţie dinamică, cu caracter tipologic. Elementele componente ale
construcţiei sunt evolutive, prelungesc o serie recurentă în opere şi
idealizează faptele empirice.
Într-o operă literară se pot identifica, pe lângă trăsăturile definitorii
pentru curentul literar de bază, elemente eterogene provenite din ansamblul
altor curente.

107
 Construcţia curentului literar îl diferenţiază prin conţinut de sistemele
normelor literare. Tehnicile si modalităţile narative care participă la
construcţia realismului sunt diferite de conţinutul curentului cu acelaşi
nume.
Practica istorico-literară a demonstrat dificultăţile intervenite în
delimitarea curentelor literare. Unele epoci precum Renaşterea reunesc sub
numele lor mai multe curente. Nu se poate vorbi despre o puritate absolută a
curentelor literare. Ele apar ca reacţii de opoziţie sau ca altenative la
ideologii anterioare. Fără a le nega, noile tendinţe refuză concepţiile
anterioare, provocându-le, adesea prin modelarea reconstructivă a vechilor
materiale. Astfel, urmaşii romantismului se revoltă împortiva romantismului
pentru că stau sub vraja lui. Poezia modernă e romantism deromantizat
[Friedrich, 1998, 27].
Trăsăturile care compun profilul particular al literaturilor naţionale fac
dificilă construcţia teoretică a curentelor literare supranaţionale, astfel că
acestea din urmă capătă accepţiuni diferite de particularităţile iniţiale.
Conţinutul curentelor supranaţionale este influenţat de cel preluat din
literatura de provenienţă a termenului folosit pentru curentul respectiv, care
este asociat şi raportat în permanenţă la o literatură de bază: De exemplu,
naturalismul a fost, fără îndoială, un fenomen general european în
literatura de la sfârşitul secolului al XIX-lea; definind trăsăturile lui
esenţiale, suntem înclinaţi să atragem atenţia, în primul rând, asupra
sistemului de trăsături care apar în literatura franceză; naturalismul
devine, astfel, deseori, parcă zolism, ceea ce face să închidem calea spre
înţelegerea naturalismului englez sau rus.[Markiewicz, 1988, 227].
Istoria curentelor literare se extinde de la literaturile naţionale la
literatura universală. Deşi fiecare naţiune dezvoltă şi conservă trăsături
particulare pentru un anumit curent şi există atestări ale originilor unui stil
sau ale unei tendinţe, raportate la un spaţiu geografic şi mediu social –istoric
specific, curentele literare iradiază şi se ramifică spre alte spaţii în care îşi
exercită influenţa şi conduc la cristalizarea curentului general. R. Wellek şi
A. Warren surprind variaţia curentelor în funcţie de diferenţele naţionale,
geografice şi cronologice: Renaşterea, de exemplu, a pătruns în Polonia,
dar nu şi în Rusia sau Boemia. Stilul baroc a invadat întreaga Europă
răsăriteană, inclusiv Ucraina, dar de-abia a atins Rusia propriu-zisă. Pot să
existe apoi considerabile diferenţe cronologice: stilul baroc a supravieţuit
în civilizaţiile rurale ale Europei răsăritene până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, după ce Europa apuseană depăşise iluminismul şi aşa mai
departe [Wellek, Warren, 1967, 81].

108
 Modelul propus de o literatură poate influnţa evoluţia literaturii
universale. Există trăsături apartenente unui curent, care se recunosc în
compoziţia altui curent. Elementele romantice, baroce şi manieriste, solide
înaintea Renaşterii şi puternice după aceea, şi-au făcut simţită prezenţa chiar
şi în timpul Renaşterii. De asemenea, există scriitori de renume care nu pot fi
încadraţi într-un singur curent, iar opera lor întruneşte însuşiri valabile
pentru curente diferite. Creaţia lui Baudelaire, de exemplu, se raportează
deopotrivă la romantism, la modernism şi la simbolism, care îşi găseşte
manifestul în teoria corespondenţelor formulată de el. Tendinţele de
descompunere şi disociere a realului, în direcţia fanteziei creative care
imaginează „câmpii colorate în roşu şi copaci coloraţi în albastru” furnizează
premisele pentru supranaturalism. Definit drept arta care dezobiectualizează
lucrurile, descompunându-le în linii, culori, mişcări, în accidente care devin
autonome, proiectând asupra lor «lumina magică» ce le anulează
realitatea, prin mister, [Friedrich, 1998, 54], supranaturalismul este sursa de
la care Apollinaire va devia suprarealismul.
Condiţiile istorice identice sau asemănătoare servesc drept model de
inspiraţie pentru conţinutul curentelor raportate la diferite naţiuni, care au
acelaşi filon ideologic . Astfel, contextul istoric sintetizat de romantismul
slav este valabil şi pentru romantismul maghiar sau pentru cel românesc .
Modelarea stilistică şi versificaţia sunt însă particularităţi condiţionate de
limba proprie fiecărui spaţiu cultural. Tipologia curentelor literare este
profilată în funcţie de modalităţile de interpretare a lumii reprezentate.
Teoretizările secolului al XX-lea au condus spre clasificări formale în
tipologia curentelor. Arta renascentistă şi cea barocă se diferenţiază în
funcţie de formele percepţiei vizuale, sintetizate de către H. Wolfflin în
perechi de noţiuni: linear şi pictural, compoziţie plană şi în profunzime,
închis şi deschis, compoziţie clară şi confuză. Wladyslaw Tatarkiewicz
caracterizează, de asemenea, manierismul în funcţie de trăsăturile formale
definitorii: artificial, afectare, ornamentare, stilizare a formelor opuse celor
naturale, linie exactă şi rigidă, încordare, densitate, compoziţie complicată şi
diversificată, alungirea proporţiilor, eleganţă şi minuţiozitate[ Tatarkiewicz,
1978, 240]. Realitatea reprodusă era una schimbată şi transformată printr-o
artă care combina elemente realiste cu ornamente. Manierismul a cultivat
gustul pentru teme şi motive neobişnuite, inaccesibile. Arta manieristă avea
ca scop independenţa faţă de autoritatea tiranică a artei clasice, sublinierea
elementelor psihice, spiritualizarea, întâietatea acordată artistului. Atitudinea
psihologică a artistului manierist era cerebrală şi introvertită, faţă de cea
clasică, extravertită. Căutarea noutăţii a condus la gesturi execentrice.

109
Manierismul literar a urmărit trei idealuri conformate la estetica graţiosului
şi a frumosului: omul onest, omul galant şi omul preţios sau rafinat.
Barocul a cunoscut, de asemenea, o evoluţie complicată, în privinţa
definiţiei, a fixării conceptelor şi a limitelor istorice. Deşi arta secolului al
XVII-lea a fost caracterizată drept barocă, datorită iregularităţilor şi
abaterilor stilistice, asocierea termenului la un stil particular a survenit abia
în secolul al XIX-lea, când, sub numele de baroc era cunoscută atât o
perioadă din istoria artei, cât şi stilul aferent perioadei. Accepţiunea
termenului era însă una peiorativă, aceea de artă decadentă. Wolfflin a fost
cel care a eliberat termenul de conotaţiile negative sau peiorative de
excentricitate şi decadenţă, considerându-l ca pe un stil particular, cu
maximă dezvoltare în secolul al XVII-lea. Conceptul a oscilat între asocierea
lui la o perioadă sau la o tendinţă, atribuit în special operelor îndepărtate de
la idealul renascentist şi de la cel clasic.
Termenul de „realism” a cunoscut, la rândul său, o evoluţie
anevoioasă, până la a se fixa în vocabularul esteticii, În realizarea unui
istoric al termenului, H. Markiewicz se opreşte la accepţiunile diverse
atribuite termenului, de-a lungul evoluţiei ideilor. Orientarea realistă
direcţiona, în Evul Mediu înţelegerea notiunilor generale ca reale şi
autonome. Secolul al XVIII-lea a modificat conceptul în acord cu atributele
obiectivităţii obiectului cunoaşterii. Atitudinea filozofică propusă la sfârşitul
secolului al XVIII-lea considera realismul ca o constantă a vieţii raţionale,
lucide şi practice, raportată la realitatea concretă. Încetăţenirea termenului de
„realism” s-a datorat campaniilor de propagandă iniţiate în pictură de Gustav
Courbet şi în literatură de Duranty şi Champfleury. Manifestele
programatice concep realismul ca pe o investigare raţională a realităţilor şi
redare fidelă a tabloului social în manieră simplă, inteligibilă pentru publicul
larg. Realismul se plia pe cerinţe practice, utile, în scopul prezentării vieţii
contemporane în virtutea fidelităţii fără vreun compromis faţă de adevăr,
limitează legile imaginaţiei şi elimină subiectivismul creatorului; neluînd în
seamă interdicţiile morale sau estetice, înfăţişează, de asemenea, fenomene
comune sau respingătoare şi introduce, în felul acesta, în literatură pe scară
largă, viaţa sferelor sociale de jos [Markiewicz, 1988, 242]. Printre
obiectivele urmărite de doctrinele realiste se numără veridicitatea, concepută
atât ca sinceritate şi echivalenţă în relaţia dintre autor şi operă (la
Champfleury) cât şi ca redare obiectivă şi riguroasă a faptelor (la Flaubert şi
fraţii Goncourt).
Termenul de „realism” a circulat alternativ cu cel de „naturalism”,
acesta din urmă fiind împrumutat din domeniul ştiinţelor naturii, ale căror
însuşiri de obiectivitate şi precizie erau preluate de scriitori. Încetăţenirea

110
conceptului a fost promovată de Zola, care l-a fundamentat ca o metodă
analitică şi experimantală care valorifică observaţia şi documentul, elimină
fantasticul şi neverosimilul şi promovează aspectele comune şi chiar triviale
ale existenţei. Faţă de redarea fidelă a faptelor observate, Maupassant
acceptă viziunea personală asupra realităţii, singura în măsură să ofere iluzia
de adevăr necesară pentru înţelegerea vieţii.
Opoziţia dintre principalele curente şi modificarea conceptelor
corespondente lor în funcţie de evoluţia gândirii sunt surprinse de
esteticianul N. Hartmann într-o schemă care sintetizează idealurile despre
frumos şi artă percepute de fiecare curent şi epocă în parte. Teoriile distincte
şi dualiste ale esteticii clasice, cu separarea frumosului şi a artei, sunt
apropiate de estetica modernă, care situează frumosul drept obiectiv
principal atât în poezie cât şi în pictură. Regularitatea esteticii clasice
reducea frumosul la calcule şi proporţii; Renaşterea orientează idealul de
frumos spre graţie şi neregularitate, eliberându-l de sub tutela exclusivistă a
regulilor. Transparenţa clasică a fost provocată de obscuritatea manieristă,
care lansează ideea că lucrurile dificile şi contrastante pot fi la fel de plăcute
ca şi cele armonioase. Perspectiva statică, durabilă şi monumentală a
lucrurilor în clasicism este contrazisă de dinamismul şi vitalitatea barocului.
Lucrurile existau în conformitate cu raţiunea, potrivit esteticii clasice;
manierismul propune o artă care să se adreseze imaginaţiei şi emoţiilor,
eliberând spiritul de sub jurisdicţia şi inhibiţiile raţiunii. Modelul clasic de
frumos era raportat la natură; manierismul susţine depăşirea graniţelor
naturale. Obiectivitatea clasică este contracarată de subiectivismul manierist,
care accentuează nu obiectul, ci modul de prezetare a acestuia.
Tipologia psihologică poate servi la clasificarea artiştilor,dar, în linii
mari, şi a curentelor: Renaşterea este dominată de spiritul voluntar,
clasicismul de cel intelectual, iar romantismul de emoţionalitate sau
subiectivitate. Modalităţile de reflectare a realităţii în literatură conduc spre
departajarea curentelor în: realismul, care se interesează de individualitatea
omului, lăsând la o parte ceea ce e general, clasicismul – care prezintă
idealul abstract prin alegorizare şi romantismul – care tinde spre sinteza a
ceea ce e general şi a ceea ce particular în simbol [Markiewicz, 1988, 230].
H. Markiewicz aduce în discuţie construcţii sistematice care operează
o tipologie lingvistică a curentelor. În Conceptele ştiinţei literaturii,
teoreticianul polonez aminteşte astfel de eforturi venite din partea autoarei J.
Miles, care a distins două tipuri sintactice în poezia engleză: al
frazei(phrasal) sau tipul cumulativ, în care predomină construcţii nominale
complicate şi tipul propoziţiei (clausal) sau tipul discursiv, cu predicate
dezvoltate şi frecvente în propoziţii secundare, precum şi un tip intermediar

111
între cel al frazei şi cel al propoziţiei [Markiewicz, 1988, 232]. Potrivit
acestei departajări, stilul propoziţiei caracterizează literatura secolelor al
XVI-lea, al XVII-lea şi al XIX-lea, iar stilul frazei literatura secolului al
XVIII-lea.

112