Sunteți pe pagina 1din 9

 

Comunismul
Eugen Denize
românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej
 

-Câteva consideraţii -

    Lovitura de stat de la 23 august 1944, care urmărea scoaterea României din războiul purtat alături de Germania şi
reinstaurarea democraţiei, organizată de regele Mihai I şi de principalele partide politice, Partidul Naţional Ţărănesc,
Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social-Democrat, la care a fost asociat şi Partidul Comunist, minuscul la acea dată,
dar exponent al intereselor sovietice, nu a adus nici pacea, România trebuind să lupte împotriva foştilor săi aliaţi până la
înfrângerea lor totală, şi nici democraţia mult aşteptată de întregul popor român. Răsturnarea lui Antonescu de la putere
nu numai că nu a adus linişte şi pace poporului român, dar l-a aruncat într-o perioadă de anarhie generată de
propulsarea Partidului Comunist de către forţele sovietice în prim planul vieţii noastre politice, ca şi de încercarea
acestuia, reuşită în cele din urmă, de a prelua întreaga putere politică şi economică în ţară. 
    Având în vedere faptul că după 23 august 1944, treptat, dar sigur, Partidul Comunist a devenit principala forţă politică
din ţară, rămânând apoi unica forţă politică din România şi instaurând un regim totalitar copiat după modelul Uniunii
Sovietice, considerăm necesar să prezentăm cititorilor câteva din principalele momente ale istoriei acestui partid,
momente care explică poziţia şi acţiunile sale după ocuparea ţării de către armatele sovietice. 
    Încă înainte de înfiinţarea Partidului Comunist, adepţii ideologiei sale au înţeles că soarta lor era strâns legată de
aceea a bolşevicilor ruşi, care reuşiseră să preia puterea în urma loviturii de stat din 25 octombrie _ 7 noiembrie 1917.
Comuniştii români, atâţia câţi erau, îşi dădeau seama că singura lor posibilitate de a cuceri puterea era cu ajutorul pe
care li-l puteau oferi bolşevicii ruşi, ajutor în schimbul căruia ei erau gata să se subordoneze complet acestora, în dauna
celor mai importante interese naţionale. Aceasta i-a plasat, de la început, pe poziţii subversive, antistatale şi
antinaţionale, antiromâneşti în ansamblul lor. 
    Un exemplu elocvent, credem noi, în sensul celor afirmate mai sus îl constituie scrisoarea pe care M.Gh. Bujor,
membru în Comitetul de acţiune al Partidului Social-Democrat din România, cu sediul la Odesa, i-a trimis-o lui Leon
Troţki, la acea dată comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Rusiei sovietice, la 15 decembrie 1917, din
Petrograd. Bujor îi scria lui Troţki despre faptul că la "...începutul lunii iulie (1917), noi am trimis Sovietului din Petrograd
_ Secţia internaţională, un raport-apel în care noi am arătat situaţia internă a României, necesitatea şi posibilitatea unei
lupte revoluţionare şi noi ne permiteam să cerem ajutor din partea democraţiei 
    revoluţionare ruse, pentru a atinge acest scop." Cu alte cuvinte, Bujor dorea ca exact în momentul în care România se
afla angajată în plină luptă împotriva forţelor germane, pe frontul din sudul Moldovei, ea să fie atacată pe la spate şi
distrusă de forţele revoluţionare bolşevice. Trădarea intereselor naţionale ni se înfăţişează aici în toată hidoşenia ei. Dar
pentru că acest lucru nu a fost posibil, bolşevicii fiind înfrânţi temporar chiar la ei acasă, acţiunea lui Bujor şi a tovarăşilor
săi s-a limitat la înfiinţarea unui centru de organizare şi propagandă revoluţionară română la Odesa, care a răspândit, cu
concursul soldaţilor ruşi, 85.000 de manifeste, din care 15.000 reprezentau chemările lui Lenin şi Troţki la pace. Era
foarte puţin, Bujor o recunoştea deschis, dar lipsa mijloacelor i-a împiedicat să facă mai mult. În schimb, dată fiind
situaţia foarte grea din acel moment a României, înfrântă de maşina de război germană, Bujor îi cerea, şi mai presant,
ajutor lui Troţki: "Noi considerăm momentul politic şi social intern şi extern foarte favorabil pentru a începe în România
lupta finală. Şi noi sperăm, în acelaşi timp, că apelul nostru va avea de această dată o cu totul altă soartă." Textul
scrisorii lui M.Gh. Bujor dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, aşa cum consideră istoricul Gheorghe Buzatu, că, deşi nu
trecuseră decât cu puţin peste 30 de zile de la victoria loviturii de stat bolşevice, comuniştii români "...îşi aflaseră deja
naşii". 
    Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului _ acel partid comunist mondial care avea
drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice _, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de
aceasta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român. Astfel, un document provenind de la Biroul
Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie
1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi
la Odesa se cereau 20.000 de ruble. De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în
misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu
geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă. Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble
sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000
de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov. Tot în acest sens, trebuie să arătăm că
reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului
război mondial, cunoscut sub pseudonimul "Baronul", a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că
primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice,
30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe. Ceva mai târziu, un anume activist
Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din
România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte
360.000 la 1 iulie 1925. Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944,
în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M.
Manole 225 de ruble şi aşa mai departe. Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români
metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi
adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu. 
    Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru
care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o 
    delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi
David Fabian. După discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin, primii patru membri ai
delegaţiei au acceptat cele 21 de condiţii necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraş fiind trimis înapoi în ţară,
deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic, iar Fabian aflându-se într-o vizită prin Rusia Sovietică. Această
acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiaşi
an, a luat fiinţă Partidul Socialist Comunist ca secţie română a Internaţionalei Comuniste. Pentru că primul Congres al
Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, la începutul lunii
octombrie a anului 1922. În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România,
noua denumire a sa, care se va menţine până în octombrie 1945. Primul punct al Statutului prevedea că: "Partidul
Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale
Internaţionalei căreia îi aparţine". La punctul al doilea se arăta că: "Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a
III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist." 
    În felul acesta, Rusia sovietică îşi crea o agentură fidelă în România, iar mişcarea muncitorească din ţara noastră
primea o puternică lovitură pe plan politic, Partidul Social-Democrat destrămându-se în mai multe grupări şi nereuşind
să joace un rol în viaţa politică pe măsura electoratului său potenţial. 
    Până la sfârşitul celui de al doilea război mondial însă, P.C.d.R. s-a aflat permanent la periferia vieţii politice
româneşti. Identificarea partidului cu doctrinele comuniste şi ameninţarea pe care o reprezenta Uniunea Sovietică la
adresa României l-au lipsit de orice sprijin popular. Din cei 45.000 de membri câţi avea Partidul Social-Democrat înainte
de sciziune, P.C.d.R. a mai rămas doar cu 2.000 în 1922. Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea
statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie
1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924. Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat
aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă
Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei
din Basarabia. 
    Trecerea în ilegalitate a P.C.d.R. a făcut ca activitatea sa să se desfăşoare mai mult în exteriorul decât în interiorul
ţării. Următoarele sale congrese s-au desfăşurat în străinătate, la Viena (1924), Harkov (1928) şi Moscova (1931), şi au
dus la eliminarea tuturor celor care mai îndrăzneau să se opună indicaţiilor Cominternului, printre care s-a numărat şi
primul secretar general al partidului, Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 sub acuzaţia de naţionalism. De remarcat că
el, Gheorghe Cristescu, a fost singurul român dintre secretarii generali pe care i-a avut Partidul Comunist până în 1944.
Următorii secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 şi 1928; Vitali
Holostenko, ucrainean, între 1928 şi 1931; Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez, între 1931 şi 1934; Eugen Iacobovici,
evreu, între 1934 şi 1936; Boris Ştefanov, bulgar, între 1936 şi 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; şi Ştefan Foriş,
evreu ungur, între 1940 şi 1944. 
    Această situaţie de la vârful partidului s-a reflectat şi asupra bazei sale. Fiind un partid antiromânesc, din puţinii săi
membri, românii reprezentau în anii '30 doar o minoritate de 23%, în timp ce maghiarii erau în proporţie de 26%, evreii
de 18%, ruşii şi ucrainenii de 10%, la fel ca şi bulgarii, tot 10%. Caracterul antinaţional al partidului a făcut ca şi numărul
membrilor săi să fie foarte scăzut până la 23 august 1944. Astfel, în 1922 existau 2.000 de membri de partid, în 1925
erau 1.661, în 1926, 1.500, în 1927 abia 300, în 1928, 500, în 1929, 461, în 1930, 700, în 1936, 
    1083, iar în 1937, 1633. În perioada celui de-al doilea război mondial, efectivele P.C.d.R. erau, după însemnările lui
Boris Ştefanov, cuprinse între 2500 şi 2800 de membri. 
    P.C.d.R., prin acceptarea condiţiilor de afiliere la Internaţionala Comunistă, devenea în mod automat nu numai un
prizonier ideologic al Cominternului, cum era cazul, de altfel, cu toate celelalte partide comuniste recent înfiinţate.
Comuniştii români, ale căror interese încep să se confunde cu interesele Moscovei, pe care au obligaţia să le apere, mai
aveau obligaţia, în noua lor calitate, să militeze nu numai împotriva orânduirii sociale existente, ci şi împotriva intereselor
statale ale României. Această poziţie, de trădare a intereselor naţionale, este foarte clar expusă în apelul lansat la 3
februarie 1922 şi intitulat Către muncitorii şi tovarăşii din toată ţara, precum şi în informaţiile pe care comuniştii români le
furnizau centrului de la Moscova, informaţii descoperite şi publicate de istoricul Gheorghe Buzatu. Astfel, documentele
P.C.d.R. aflate la Moscova cuprind rapoarte cu privire la situaţia partidului, scrisori despre România, un raport al lui Boris
Ştefanov despre demisia guvernului Tătărescu, diferite alte informaţii despre România, despre situaţia din ţară. În 1941
documentele comuniştilor români se referă la situaţia din ţară, la situaţia generală şi la situaţia specifică din anumite
zone, la activitatea organelor locale ale puterii de stat, la aprovizionarea populaţiei, la ajutorul ce putea fi acordat
armatelor sovietice. Anterior, în 1940, după cotropirea Basarabiei de către sovietici, P.C.d.R. a publicat
un Manifest entuziast, în care se vorbea de Basarabia eliberată, de fericita Basarabie, unde "... Armata Roşie a pus
capăt jugului greu al imperialiştilor români". 
    Toate aceste documente dovedesc în ce strânsă măsură activitatea comuniştilor români, prin intermediul
Cominternului, era legată de Moscova, ale cărei interese ei le reprezentau, de fapt, în România. Documentele dovedesc
amploarea activităţii trădătoare a comuniştilor români, simple unelte la îndemâna Kremlinului în toată perioada cuprinsă
între 1918 şi 1944. P.C.d.R. nu numai că a acţionat împotriva regimului social-politic existent în România, dar a militat, în
ajunul celui de-al doilea război mondial, pentru desfiinţarea graniţelor României Mari, prin proclamarea dreptului la
autodeterminare al locuitorilor unor provincii istorice precum Basarabia şi Bucovina, şi înglobarea lor în Uniunea
Sovietică. P.C.d.R. în ilegalitate nu era altceva, aşa cum consideră Vladimir Tismăneanu "... decât o coloană a cincea,
instrumentul capital al propagandei sovietice în România". În timpul războiului, P.C.d.R. a acţionat ca instrument al
politicii imperialiste şi al răspândirii şi introducerii în România a ideologiei Kremlinului şi ca oficină de spionaj la ordinele
şi la discreţia serviciilor secrete moscovite, N.K.V.D. şi G.R.U. Comuniştii au întreprins operaţiuni informative, de
diversiune şi sabotaj, au răspândit manifeste cu conţinut antinaţional, au făcut propagandă radiofonică de la Moscova
împotriva ţării, au dus muncă de lămurire între prizonierii de război. 
    În ceea ce priveşte politica trădătoare şi antinaţională a P.C.d.R., trebuie să mai reţinem şi faptul că cei mai de seamă
lideri comunişti români ai anilor '20 _ '50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice,
remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României. Dintre aceştia putem aminti pe Ana Pauker,
Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii. 
    În ciuda acestei totale subordonări faţă de puterea de la Moscova, P.C.d.R. nu a fost nici el scutit de marile epurări din
anii 1936_1938, când au fost lichidaţi activişti de seamă, precum Elek Köblös, Marcel Pauker, Al. Dobrogeanu-Gherea,
Elena Filipovici, David Fabian, Al. Bădulescu, Ecaterina Arbore, Timotei Marin, Eugen Rozvani, I. Dicescu, Imre Aladar,
Petre Zisu, Marcel Leonin, D. Grofu şi mulţi alţii. 
    Lovitura de stat de la 23 august 1944 a propulsat P.C.d.R., acest partid de trădători, în prim planul vieţii politice
româneşti, tocmai pentru că URSS a devenit 
    factorul hotărâtor în România. Întreaga evoluţie viitoare a ţării va fi hotărâtă de acest fapt, România fiind ruptă de
Occident şi aruncată din nou, ca de atâtea alte ori în istoria ei, în braţele unui imperiu oriental, ale unui imperiu de stepă,
condus de un sistem de valori economice, sociale, politice, morale, culturale şi aşa mai departe, cu totul diferite de cele
care au stat la baza statului român modern. 
    Comportamentul ocupanţilor sovietici s-a caracterizat prin aceeaşi barbarie ca cel al ocupanţilor turci şi tătari din
trecut. Astfel, între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut
prizonieri peste 130.000 de militari români şi au scos din ţară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari americani. În
perioada 23 august _ 31 decembrie 1944, Inspectoratul de jandarmi Iaşi a constatat pe teritoriul a 6 judeţe, Bacău,
Fălciu, Iaşi, Neamţ, Roman şi Vaslui, următoarele fapte ale soldaţilor sovietici: 61 de agresiuni contra jandarmilor soldate
cu 3 morţi, 3399 devastări, 10.065 vehicule confiscate, 97.360 animale confiscate, dintre care 8.169 cai, 10.452 boi şi
vaci, 60.864 oi, 7.615 porci şi 10.220 păsări, 35.000 de tone de cereale luate, 110 persoane ucise şi 53 grav rănite. La
începutul lunii octombrie 1944, dorind să-şi stabilească o bază militară la Craiova cu scopul de a sprijini armata populară
de eliberare a Iugoslaviei, sovieticii au luat drastice măsuri, printre care şi confiscarea unor bunuri materiale. Astfel, la 12
octombrie, Ivan A. Serov, comisar adjunct al Afacerilor Interne al URSS, raporta lui Lavrenti P. Beria, comisarul
poporului pentru Afacerile Interne al URSS, că, din ordinul sovieticilor, Siguranţa română a arestat în total 55 de
persoane cu orientări antisovietice, printre care se numărau comandantul garnizoanei române, locotenent-colonel Buzia,
prefectul judeţului, general de divizie în rezervă Petrescu, directorul biroului Siguranţei, Pârvulescu, şeful poliţiei, Vlasia,
primarul oraşului, general de divizie în retragere Popescu. De asemenea, fuseseră ridicate şi predate 90 de arme de foc
cu ţevi ghintuite, peste 800 de aparate de radio, fuseseră sechestrate 12 automobile deţinute ilegal, 17 camioane de
producţie sovietică aflate la dispoziţia unităţilor române, fuseseră retrase din circulaţia oraşului Craiova şi expediate la
Odesa 7 troleibuze, 7 tramvaie, stâlpi de fontă, cablu electric şi statui de bronz luate de români din URSS. În oraş au fost
desfăşuraţi 2.000 de ostaşi din trupele N.K.V.D., plasaţi în zonele principale, pentru introducerea regimului militar sever,
iar 250 de soldaţi formau rezerva de intervenţie în cazuri speciale. 
    De fapt, Comisia Aliată (Sovietică) de Control din România, condusă de mareşalul Rodion I. Malinovski şi având ca
locţiitori, pe rând, pe generalul-locotenent V.P. Vinogradov şi pe generalul-colonel Ivan Z. Susaikov, a devenit organul
de conducere sovietică în România, adevărata deţinătoare a puterii în ţară. Această poziţie a fost consolidată din punct
de vedere militar prin reducerea forţelor poliţiei române, la 2 octombrie 1944, de la 18.000 la 12.000 de oameni, iar la 26
octombrie şi a armatei române din interior, de la 13 divizii complete la 3 divizii cu efectiv redus, în total 10.000 de
oameni. De asemenea, efectivele de grăniceri şi jandarmi au fost reduse de la 74.086 la 58.018 oameni. În ansamblu,
forţele armate române au fost reduse, de la 419.000 de oameni în mai 1945, la doar 136.000 de oameni în decembrie
1947. În schimb, numărul trupelor sovietice staţionate în România a crescut de la 80.000, la 8 mai 1945, la 615.000, la 1
martie 1946. Deşi, treptat, numărul lor a scăzut (400.000 la 1 iunie 1946 şi 240.000 la 1 noiembrie 1946), ele au
reprezentat elementul esenţial în desfăşurarea evenimentelor politice şi de altă natură ce au avut loc în ţara noastră. 
    Sovieticii, prin intermediul P.C.d.R., devenit Partidul Comunist Român la conferinţa din octombrie 1945, au introdus în
România sistemul comunist cu ideologia sa, după care au transformat ţara într-o anexă a imperiului lor. 
    În ceea ce priveşte comunizarea României, începuturile acestui proces au loc în intervalul 23 august 1944 _ 30
decembrie 1947. Datorită sprijinului sovietic _ politic, diplomatic şi, mai ales, militar _ comuniştii au reuşit să provoace
eşecul revenirii la democraţie a României şi, la 6 martie 1945, să pună mâna pe puterea executivă, prin formarea
guvernului dr. Petru Groza. Asaltul politic a continuat prin preluarea puterii legislative, ca urmare a falsificării alegerilor
din 19 noiembrie 1946, şi s-a încheiat, la 30 decembrie 1947, prin alungarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii
Populare Române. În această perioadă, toate partidele politice au fost eliminate, ultimul dintre ele, Partidul Social-
Democrat, fiind înghiţit de comunişti la congresul de fuziune din 21 _ 23 februarie 1948, în urma căruia a rezultat Partidul
Muncitoresc Român, denumire sub care se va ascunde Partidul Comunist până în vara lui 1965. De asemenea, Poliţia,
Jandarmeria, Siguranţa generală, Serviciul Special de Informaţii au fost infiltrate de sovietici care, după 6 martie 1945,
înfiinţează Brigada Mobilă Specială, embrionul viitoarei Securităţi, şi declanşează o represiune generală nemaiîntâlnită
în istoria ţării, represiune ce va dura aproape două decenii şi va schimba faţa României. 
    Fiecare pas politic spre comunism s-a reflectat şi în domeniul economiei. Astfel, la câteva zile de la instalare, guvernul
Petru Groza a efectuat reforma agrară din 23 martie 1945 prin care au fost expropriate 1.468.000 ha, din care 1.109.000
au fost date în proprietate ţăranilor, iar restul au fost trecute la rezerva de stat. Cu ocazia reformei s-au confiscat 3130
tractoare, 1276 pluguri de tractor, 682 locomobile, 1274 batoze pentru cereale, 1031 secerători-legători, 1100 secerători
simple şi a fost desfiinţată clasa moşierimii. "După victoria" în alegerile din 19 noiembrie 1946, puterea comunistă a
etatizat Banca Naţională, la 1 ianuarie 1947, după care, la 15 august al aceluiaşi an, a efectuat o reformă monetară prin
care erau deposedaţi toţi proprietarii de capital. 
    În acei ani, pe lângă obligaţiile economice pe care România le avea faţă de URSS ca urmare a convenţiei de
armistiţiu din 12 septembrie 1944, puterea comunistă a înfeudat ţara şi mai mult faţă de interesele sovietice. Astfel, la 8
mai 1945 a fost semnat un acord comercial cu Uniunea Sovietică prin care se înfiinţau sovromurile. Pe această cale au
luat fiinţă Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovrommetal, Societatea de transporturi aeriene româno-sovietice T.A.R.S.,
Sovromlemn, Banca Sovieto-Română, Societatea Anonimă Sovrombanc. Timp de aproape un deceniu, până la
desfiinţarea lor între 1954 şi 1956, aceste sovromuri au fost principala modalitate prin care Uniunea Sovietică a
exploatat economic România, aproape întregul surplus economic al ţării luând calea Răsăritului. În 1947 situaţia
economică a României era dezastruoasă, la aceasta adăugându-se despăgubirile pe care le avea de plătit faţă de
URSS şi care se ridicau la 1.195 milioane dolari, dintre care 75 milioane pentru întreţinerea armatelor, 300 milioane
despăgubiri propriu-zise, 470 milioane restituiri, 200 milioane reîntregiri în drepturi şi 50 milioane cu alte destinaţii. 
    Această nemiloasă exploatare la care era supusă România s-a reflectat dureros în nivelul de trai al populaţiei. Astfel,
indicele preţurilor în Bucureşti a crescut de la 100 în 1943 la 2.712 în martie 1945, deci de peste 27 de ori, iar în 1946
preţul cărnii a crescut cu 400%, al cartofilor cu 800%, al pâinii şi al fasolei cu 1000%. Toate acestea nu puteau împiedica
însă drumul victorios al comuniştilor spre acapararea totală a puterii. 
    În acea perioadă un rol important în desfăşurarea evenimentelor din România l-a avut Transilvania de nord-vest,
teritoriu pe care sovieticii, cum ei înşişi o recunosc, l-au folosit ca pe un mijloc de presiune şi şantaj asupra guvernelor
de la Bucureşti, până la 6 martie 1945. Astfel, la 26 decembrie 1944, A.J. Lavrentiev, comisarul 
    poporului pentru Afaceri Externe al R.S.S.F. Ruse, îi scria lui Vâşinski, arătându-i că, la cererea guvernului român de
a se introduce administraţia românească în Transilvania de Nord, guvernul sovietic a declarat, prin Comisia Aliată de
Control, că problema termenului şi modalităţilor de instalare în Transilvania de nord a organelor administrative româneşti
se află într-o legătură indisolubilă cu problema îndeplinirii Convenţiei de armistiţiu. În concepţia lui Lavrentiev şi, prin
urmare, a autorităţilor sovietice "... problema remiterii către România a Transilvaniei de Nord trebuie să servească drept
cea mai importantă pârghie pentru influenţarea guvernului român, nu numai în domeniul îndeplinirii obligaţiilor
economice din Convenţia de armistiţiu, dar şi în domeniul promovării politicii sale interne şi externe". Semnificativ în
ceea ce priveşte acest obiectiv al politicii sovietice în România este răspunsul pe care l-au dat comuniştii români,
principalii lui beneficiari. Exponenţii Frontului Naţional Democrat din nordul Transilvaniei, organizaţie creată de comunişti
la 12 octombrie 1944, au manifestat o clară tendinţă de transformare a zonei într-o autonomie, tendinţă care ar fi dus la
ruperea acestui teritoriu din trupul ţării. Pentru comunişti, orice mijloc era bun dacă el putea să ducă la acapararea totală
a puterii. 
    Dar politica sovietică în România, eliberată de orice obstacol după încheierea Tratatului de pace de la Paris, din 10
februarie 1947, este exprimată cel mai bine de o directivă specială adresată, de centrul N.K.V.D. din Moscova, filialei
sale din Varşovia, la data de 2 iunie 1947, atunci când Stalin hotărâse grăbirea procesului de sovietizare şi comunizare
a ţărilor ocupate de Armata Roşie, ca răspuns la planul Marshall şi la evidenta hotărâre a americanilor de a rămâne în
Europa. Deşi documentul (Vezi şi Memoria nr. 8, pag. 76-82.) se referă la Polonia, este evident că datele cuprinse în el
au în vedere toate ţările din sfera sovietică de influenţă de pe continentul nostru, sferă în care se încadra şi România.
Expunerea prevederilor cuprinse în acest document considerăm că va fi pe deplin lămuritoare pentru cititori în privinţa
obiectivelor urmărite de ocupantul sovietic. 
    N.K.V.D. interzicea primirea pe teritoriul ambasadelor sovietice a autohtonilor contactaţi ca informatori. Întâlnirea cu
aceşti oameni trebuia organizată de serviciul special desemnat în acest scop şi putea avea loc doar în locuri publice.
Informaţiile erau preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale. Se cerea ca între soldaţii sovietici şi
populaţia civilă să nu aibă loc legături de nici un fel. Trebuia realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-
un singur partid, avându-se grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor secrete sovietice.
De la conducătorii de plase în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni cu care sunt de acord serviciile
secrete sovietice. Pentru fiecare congres, indiferent de natura lui, se vor pregăti oameni noi şi doar cei agreaţi de
serviciile secrete sovietice. Persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate li se va acorda o
atenţie deosebită, iar în cazul în care se opun colaborării nu li se vor da posturi ierarhice superioare. Funcţionarii de stat,
în afara celor din Securitate şi din industria minelor, trebuiau să aibă salarii mici, mai ales în domeniul sănătăţii, justiţiei,
precum şi cei care deţineau funcţii de conducere. În toate organele de guvernământ şi în majoritatea uzinelor, trebuiau
să existe oameni care să conlucreze cu serviciile speciale sovietice, fără ştirea organelor administrative locale. Presa
autohtonă nu trebuia să transmită date cu privire la calitatea şi sortimentul mărfurilor ce se livrau sovieticilor. Autorităţile
locale nu puteau emite acte doveditoare a proprietăţii asupra pământului, ci doar acte care arătau calitatea de lot dat în
folosinţă (deci nu de proprietate). Gospodăria particulară trebuia să fie făcută nerentabilă, după care urma să înceapă
colectivizarea. În cazul în care intervenea o rezistenţă mai mare, trebuia redusă împărţirea mijloacelor de producţie,
concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici pe această 
    cale nu se ajungea la rezultatele scontate, trebuia făcut ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente
a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import. Trebuia făcut în aşa fel încât hotărârile şi ordinele cu
caracter juridic, economic sau organizatoric să fie nepunctuale. Autoconducerea din uzine nu putea exercita nici o
influenţă asupra activităţii concrete din acestea. Ea acţiona doar pentru punerea în practică a hotărârilor. Sindicatele nu
aveau dreptul de a se împotrivi conducerii. Ele trebuiau să fie ocupate cu alte probleme, precum organizarea odihnei în
concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii,
repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice. 
    În ceea ce priveşte activitatea de conducere, urma ca numai acei conducători care rezolvau impecabil problemele cu
care fuseseră însărcinaţi şi care nu le analizau, depăşind cadrul activităţii lor, să fie avansaţi. În legătură cu activitatea
"băştinaşilor", purtători ai unor funcţii de partid, de stat sau administrative, trebuiau create asemenea condiţii ca aceştia
să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor la anturajul iniţial. Cadrelor militare
autohtone li se puteau încredinţa poziţii de răspundere în locuri unde deja erau plasaţi oamenii serviciilor speciale
sovietice. În cazul fiecărei acţiuni armate şi cu ocazia tragerilor, cantitatea muniţiilor trebuia controlată permanent şi cu
seriozitate, indiferent de tipul de armă. Trebuia ţinut sub observaţie fiecare laborator şi institut de cercetare. Era permisă
doar realizarea acelor invenţii cu aplicabilitate în domeniul minelor sau cele care aveau indicaţiile speciale sovietice. Nu
se puteau realiza invenţii care ar asigura creşterea producţiei de produse finite şi, paralel cu aceasta, scăderea
producţiei şi a extragerii de materii prime, sau care ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenţie devenea
cunoscută, trebuia organizată vânzarea acesteia în străinătate. Documentele cuprinzând date cu privire la valoarea şi
descrierea invenţiei nu se publicau. 
    Punctualitatea transporturilor trebuia perturbată. În uzine trebuiau iniţiate diferite şedinţe şi conferinţe profesionale,
trebuiau notate propunerile şi observaţiile ce fuseseră expuse, respectiv autorii acestora. Trebuiau popularizate discuţiile
cu muncitorii care se ocupau de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care criticau trecutul şi problemele
locale, dar nu trebuiau înlăturate cauzele fenomenelor în discuţie. Trebuia acordată o mare atenţie să nu existe reţele de
apă nelegate la reţeaua principală în cartierele în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalele vechi neracordate
şi fântânile trebuiau lichidate sistematic pe parcurs. Reconstrucţia obiectivelor industriale şi construcţia celor noi trebuia
făcută avându-se în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve
de apă potabilă. În oraşele reconstruite sau nou construite nu se admiteau în locuinţe spaţii excedentare, care ar fi putut
folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau la depozitarea rezervelor de alimente. Întreprinderile
proprietate personală şi industriaşii trebuiau să primească doar astfel de materii prime şi utilaje care să împiedice
producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri trebuia să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor
de stat. Trebuia facilitată extinderea proprietăţii de stat la cel mai înalt grad în toate domeniile. Era admisă criticarea
activităţii organelor administrative, dar nu se admitea scăderea numerică a personalului şi nici funcţionarea lor normală.
Trebuia împiedicată buna aprovizionare a pieţei interne. Trebuia provocată o antipatie generală împotriva bisericilor. Era
necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei
religioase, dar şi ceremoniile de înmormântare. 
    Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi, trebuiau să fie înlăturaţi profesorii care se
bucurau de popularitate, locurile lor urmând să fie ocupate de oameni numiţi "de sus". Trebuia redusă cantitatea de
material documentar, iar în licee trebuia oprită predarea limbilor latină şi greacă veche, a filosofiei generale, a logicii şi
geneticii. Cu ocazia predării istoriei, nu trebuia amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării,
ci trebuia arătată mişelia regilor şi lupta poporului asuprit. În şcolile de specialitate trebuia introdusă specializarea
îngustă. Trebuiau organizate acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să celebreze lupta "băştinaşilor" împotriva
cotropitorilor, exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii, şi care să popularizeze lupta pentru socialism. 
    Centrul N.K.V.D. de la Moscova cerea să se aibă grijă de construcţia şi reconstrucţia drumurilor, podurilor, a căilor şi
reţelelor de legătură, astfel ca, dacă ar fi fost nevoie de o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor
reacţionare să fie accesibil din toate părţile. Reprezentanţii opoziţiei politice trebuiau arestaţi sau prelucraţi aceia care se
bucurau de stima populaţiei "băştinaşe". Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa claselor, trebuiau lichidaţi prin aşa-
numite "întâmplări neprevăzute" sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Trebuia, de asemenea, împiedicată
reabilitarea celor condamnaţi în procese publice. Dacă această reabilitate devenea inevitabilă, ea se admitea doar cu
condiţia ca respectivul caz să fie considerat o greşeală judecătorească. Procesul nu trebuia reluat, iar pricinuitorii
judecăţii greşite nu trebuiau convocaţi. Conducătorii numiţi de partid care, prin activitatea lor, produceau pierderi sau
trezeau nemulţumirea angajaţilor, nu trebuiau chemaţi în judecată. În cazuri extreme erau rechemaţi din funcţie, fiind
apoi numiţi în posturi similare sau superioare. La sfârşit, trebuiau puşi în funcţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă cu rol
de cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare. Trebuiau aduse la cunoştinţa publicului procesele acelor
persoane cu poziţie de conducere, în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, învăţământului,
care erau învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării, pentru a se atrage atenţia maselor
populare. Cei care lucrau în diferite funcţii trebuiau să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai slabă pregătire
profesională, necalificaţi. Trebuia ca în facultăţi să ajungă cu prioritate cei care proveneau din cele mai joase categorii
sociale şi care nu erau interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă. 
    Cu unele mici modificări specifice fiecărei ţări, acest document N.K.V.D. a fost aplicat în întregul imperiu sovietic, deci
şi în România. Dovada o constituie tocmai faptele şi acţiunile comuniştilor români, care au pus în practică cele mai multe
dintre prevederile documentului. Nu întâmplător istoricul Florin Constantiniu constată că în toate împrejurările şi în toate
domeniile, de la economie la ideologie, conducerea Partidului Muncitoresc Român a aplicat obedient directivele
sovietice şi, în multe cazuri, a făcut chiar exces de zel pentru a-şi dovedi fidelitatea faţă de stăpânii de la Kremlin. Din
această cauză, consideră politologul Vladimir Tismăneanu, comunismul român a fost, de la bun început şi fără
întrerupere, o întreprindere malefică. El a servit unor scopuri barbare şi a făcut-o cu metode barbare. 
    Evident, această politică de subordonare completă a ţării faţă de Uniunea Sovietică, de distrugere sistematică a
elitelor româneşti şi a valorilor tradiţionale ale poporului nostru, a putut fi aplicată cu succes şi datorită contextului politic
internaţional creat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Istoriografia românească şi majoritatea opiniei publice
româneşti a considerat şi consideră că o mare parte de vină pentru această situaţie revine puterilor occidentale, mai ales
Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii, care au asistat pasive la moartea democraţiei şi la instaurarea comunismului
în Europa de răsărit, nu au întreprins nimic consistent pentru a opri tăvălugul sovietic în această parte de lume. 
    Pasivitatea anglo-americanilor este evidentă pentru toată lumea şi ea nu mai necesită nici o demonstraţie. Este clar
că cele două mari democraţii au făcut mult prea puţin pentru a apăra Europa de răsărit de ameninţarea sovietică. Dar
istoricul nu trebuie niciodată să se mulţumească cu simpla constatare a unor realităţi. El trebuie să găsească şi să
explice cauzele care au condus la acea realitate. 
    Astfel, Uniunea Sovietică, adică Stalin, considera că cel de-al doilea război mondial nu semăna cu cele din trecut.
Tiranul de la Kremlin îi declarase în 1944 lui Milovan Djilas, unul dintre conducătorii comuniştilor iugoslavi şi viitor
disident, că "... cine ocupă un teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social." 
    Marea Britanie, condusă de Churchill, se afla, în schimb, la capătul puterilor, era epuizată din punct de vedere
economic şi militar, fapt care va provoca destrămarea rapidă a uriaşului său imperiu colonial, mai presus de orice, ea se
temea că la sfârşitul războiului americanii îşi vor retrage toate trupele din Europa, la fel cum procedaseră la sfârşitul
primului război mondial, lăsând astfel continentul pradă sovieticilor pe care nimeni nu-i putea opri din punct de vedere
militar. În aceste condiţii este de înţeles de ce Churchill a preferat o înţelegere cu Stalin şi nu o confruntare pe care
singur nu o putea susţine. La 9 octombrie 1944, aflat la Moscova, el i-a propus lui Stalin o împărţire a sferelor de
influenţă din Europa centrală şi de sud-est, împărţire în urma căreia România intra în sfera sovietică în proporţie de
90%. 
    În ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii, ele se aflau la sfârşitul unui război victorios, forţele lor armate erau
destul de obosite şi lipsite de dorinţa de a începe imediat un alt război, Europa de răsărit era un teritoriu îndepărtat unde
interesele americane erau prea puţine şi lipsite de importanţă, ca să nu mai spunem că o parte din ţările de aici,
Bulgaria, România şi Ungaria, le fuseseră inamice în timpul războiului. Opinia publică americană nu ar fi înţeles şi nu ar
fi aprobat o confruntare deschisă cu Uniunea Sovietică în asemenea condiţii, mai ales că această ţară contribuise
decisiv la înfrângerea Germaniei hitleriste. 
    Apetitul teritorial al Uniunii Sovietice era însă prea evident pentru ca anglo-americanii să nu reacţioneze în nici un fel.
Reacţia lor, care a dus la salvarea Finlandei, Greciei, Iranului, iar mai târziu a Austriei, a provocat războiul rece, care
după 45 de ani se va încheia cu destrămarea şi desfiinţarea Uniunii Sovietice şi cu eliberarea ţărilor captive, printre care
şi România. 
    Până atunci însă, teroarea din Uniunea Sovietică a cuprins întreaga lume comunistă, printre care şi România. Peste
1.000.000 de români au trecut prin închisorile politice comuniste, numărul celor care şi-au pierdut viaţa fiind mare, dar
greu de precizat în actualul stadiu al cercetărilor. Instaurarea monolitismului politic, o dată cu proclamarea Republicii
Populare Române la 30 decembrie 1947, a fost urmată de un adevărat asalt al comuniştilor asupra societăţii româneşti,
de un potop de măsuri vizând realizarea modelului sovietic. Astfel s-a înfăptuit naţionalizarea principalelor întreprinderi
industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport (11 iunie 1948), s-a instituit planificarea centralizată a
economiei (1 iulie 1948), s-a reorganizat învăţământul după model sovietic (3 august 1948), au fost create staţiunile de
maşini şi tractoare în agricultură _ S.M.T. (7 octombrie 1948), au fost expropriate moşiile de 50 de hectare rămase în
urma reformei agrare din 23 martie 1945 (2 martie 1949), cu o suprafaţă totală de 342.319 ha, s-a hotărât începerea
colectivizării agriculturii (3 _ 5 martie 1949), s-au naţionalizat farmaciile (2 aprilie 1949), s-au înfiinţat Securitatea (30
august 1948), miliţia (23 ianuarie 1949) şi trupele 
    de securitate (17 februarie 1949), s-a declanşat o represiune fără precedent împotriva poporului român (fenomenul
Piteşti, canalul Dunăre-Marea Neagră), a fost naţionalizată o mare parte a fondului de locuinţe (20 aprilie 1950), s-a
introdus munca forţată prin noul Cod al Muncii (30 mai 1950), s-a realizat o nouă împărţire teritorial-administrativă a ţării
în regiuni şi raioane (23 iulie 1950), a fost epurat Partidul Muncitoresc Român, fiind excluşi peste 192.000 de membri
(noiembrie 1948 _ mai 1950), au fost adoptate două Constituţii ale R.P.R. după model sovietic (1948 şi 1952) şi multe
altele pe care nu mai considerăm necesar să le reamintim aici. 
    Pe plan intern, politica promovată de Partidul Muncitoresc Român a avut ca rezultat o accelerare a industrializării, dar
cu un preţ foarte mare plătit de întregul popor român. Abia la 28 decembrie 1954 au fost desfiinţate cartelele la
produsele de strictă necesitate, iar nivelul de viaţă a crescut foarte lent, mult mai lent decât în ţările aflate în afara
imperiului sovietic. Politica P.M.R. s-a bazat pe deposedarea de avere a celor care aveau proprietăţi, primele victime
fiind moşierii, burghezia în totalitatea ei şi ţărănimea care, până în 1962, şi-a păstrat numai în zonele de deal şi de
munte pământurile dobândite în urma reformelor agrare anterioare. Dintr-un popor de proprietari mari, mijlocii, dar, mai
ales, mici, poporul român a fost transformat într-un popor de funcţionari şi muncitori, toţi depinzând de bugetul de stat. 
    Pe plan social, comuniştii au reuşit să construiască o clasă mijlocie care, spre deosebire de cea similară din ţările cu o
economie de piaţă, avea un caracter parazitar. Ea era alcătuită din anumite categorii, precum militarii şi membrii
aparatului de represiune, activiştii de rang inferior, intelectualitatea tehnică şi o bună parte a celei umaniste,
intelectualitate constituită din fii de ţărani şi muncitori, formând tehnocraţia şi aparatul ideologic al noului regim, membrii
aparatului birocratic de la nivel local, muncitorii calificaţi. Toate aceste categorii se bucurau de anumite privilegii
(asistenţă medicală şi educaţie gratuite, locuinţe cu chirii foarte mici, concedii de odihnă la preţuri reduse, locuri de
muncă şi salarii stabile) cu condiţia de a servi regimul, de a-i fi fidele şi de a-l apăra. Iniţiativa acestei clase de mijloc
socialiste era nulă, ea aşteptând ca, în schimbul sprijinirii regimului, să beneficieze de o bucată cât mai mare din bugetul
de stat. În rest, societatea era formată din aşa-numita nomenclatură, clasa conducătoare care se bucura de toate
privilegiile, şi dintr-o categorie de dezmoşteniţi ai comunismului, moşieri, foşti proprietari de diferite categorii, urmaşii
acestora, ţărani deposedaţi de pământ ca urmare a colectivizării, intelectuali de care regimul avea puţină nevoie sau
care nu doreau să-l servească, muncitori necalificaţi şi alţii, care cu toţii duceau o viaţă de chin. 
    Din punct de vedere politic, monolitismul nu a adus decât o linişte aparentă. În rândurile Partidului Muncitoresc
Român, deşi din 1945 Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost recunoscut ca fiind numărul unu, lupta pentru putere a fost
permanentă, uneori luând chiar forme sângeroase, de vendetă. Astfel, în 1944 au fost înlăturaţi din fruntea Partidului
Ştefan Foriş şi Remus Kofler, în 1948 a venit rândul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1952 cel al Anei Pauker, al lui Vasile
Luca şi Teohari Georgescu, în 1957 cel al lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, iar în 1958 a fost îndepărtat
Constantin Doncea. Unii dintre aceştia (Ştefan Foriş, Remus Kofler, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Vasile Luca) au fost asasinaţi
cu sânge rece, iar altora li s-a pierdut urma prin închisorile comuniste. În ansamblu însă, puterea lui Dej a tins să
crească necontenit, după 1958 el devenind stăpânul absolut al Partidului şi al ţării până la moartea sa, survenită la 19
martie 1965. 
    În ceea ce priveşte politica externă a României din acea perioadă, ea a fost subordonată în întregime intereselor
Uniunii Sovietice, cel puţin până în primii ani ai deceniului al şaptelea. România a refuzat planul Marshall, iar P.C.R. a
participat la punerea bazelor Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, în 
    septembrie 1947, lângă Varşovia (Cominform). În 1949, România a fost membru fondator al Consiliului de Ajutor
Economic Reciproc (C.A.E.R.), iar în 1955 al Tratatului de la Varşovia, organizaţie militară îndreptată împotriva
democraţiilor occidentale. În felul acesta, ţara noastră a devenit un membru activ al organizaţiilor şi organismelor
controlate de Uniunea Sovietică, s-a transformat, împotriva voinţei sale, într-un duşman al Occidentului şi al democraţiei,
poziţie pe care nu a părăsit-o decât în decembrie 1989. 
    Subordonarea faţă de Uniunea Sovietică şi ostilitatea faţă de Occident sunt dovedite cu toată puterea şi claritatea de
câteva documente aduse la lumină în ultima vreme, mai ales de către istoricul Gheorghe Buzatu. Aceste documente
indică faptul că, din 1947, controlul Moscovei asupra României a devenit aproape total. Ele arată ce probleme interesau
cu prioritate Moscova şi indică şi pe principalii informatori ai acesteia de la Bucureşti: Iosif Chişinevschi, Alexandru
Moghioroş, Leonte Răutu şi Miron Constantinescu. 
    Astfel, în august _ septembrie 1948, Moscova a fost ţinută la curent în privinţa divergenţelor ivite între Bucureşti şi
Belgrad în urma atacurilor "tovărăşeşti" ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Vasile Luca la adresa lui Iosif
Broz Tito şi a echipei sale. În octombrie al aceluiaşi an, Al. Moghioroş a prezentat Moscovei manifestele răspândite la
Reşiţa de Mişcarea Naţională de Rezistenţă _ Pentru Patrie şi Rege. A urmat Iosif Chişinevschi, care a pus la dispoziţia
lui Mihail Suslov alte manifeste, cu caracter troţkist, întocmite şi difuzate de către elementele ce "sabotau lupta purtată
toată viaţa de Ana Pauker şi ceilalţi conducători ai P.M.R. pentru crearea condiţiilor de unire a României cu URSS". De
la Moscova s-au dirijat şi activitatea P.M.R. în rândurile tineretului român, precum şi preparativele Bucureştiului pentru
organizarea zilelor V.I. Lenin, în luna ianuarie 1949. În aceeaşi lună, tovarăşii din C.C. al P.M.R. au prezentat Moscovei
cuvântările ţinute în plenul Marii Adunări Naţionale de către Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. În martie
1949, Cominformul lua cunoştinţă de adunările ţinute în capitalele de judeţe pentru condamnarea de către conducerea
P.M.R. a "bandei de spioni a lui Tito". 
    Un material dens, extrem de documentat, pregătit de organele speciale ale regimului comunist de la Bucureşti şi
având, deci, un caracter strict secret, a ajuns la Moscova la 29 martie 1949, tot prin bunăvoinţa lui Iosif Chişinevschi,
material intitulat Unele aspecte privind activitatea imperialiştilor americani şi englezi în ţara noastră. Între "agenţii
imperialişti" reclamaţi Centrului moscovit se întâlneau generalul Aurel Aldea, Iuliu Maniu, grupul Auschnitt-Pop şi
sioniştii. În august 1949, la cererea expresă a Moscovei, C.C. al P.M.R. a înaintat un amplu material, strict secret, cu
informaţii despre capitalul străin din România "burghezo-moşierească", cu trimiteri concrete la "reprezentanţii săi _ Al.
Vaida-Voievod, G.G. Mironescu, sau familia Brătianu", despre propaganda anglo-americană împotriva României şi
mijloacele de contrapropagandă adoptate, despre activitatea Partidului Social-Democrat Independent, condus de
"trădătorii" Constatin Titel Petrescu, Adrian Dumitriu şi Iosif Jumanca, toţi deja arestaţi, despre activităţile de peste
hotare (SUA, Anglia, Franţa, Germania, Portugalia, Italia etc.) ale "reacţionarilor" aparţinând unor diverse cercuri şi
grupări politice, culte etc., dar mai cu seamă ale Comitetului Naţional Român, veritabilul guvern al emigraţiei româneşti
din acel moment, condus de generalul Nicolae Rădescu, beneficiind de la 7 august 1948 şi de recunoaşterea Regelui
Mihai I. Erau indicaţi Moscovei ca principale personaje ale conspiraţiei: Nicolae Rădescu, Grigore Gafencu, Nicolae
Caranfil, Al. Cretzianu, Constantin Vişoianu, C. Bianu, Grigore Niculescu-Buzeşti, M. Fărcăşanu, I. Zissu, Mircea Eliade,
V. Veniamin, Al. Busuioceanu, N.I. Herescu, D.N. Ciotori, Constantin Antoniade, Vintilă Horia, C. Marinescu şi alţii. 
    Problemele care interesau Kremlinul la confluenţa anilor '40 _ '50 erau următoarele: fişele de cadre ale unor foşti
activişti în URSS, materialul pregătit de Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru reuniunea din noiembrie 1949 de la Budapesta
a Cominformului, propaganda de partid şi organizarea şcolilor de cadre (1951), situaţia economică a României în 1948 _
1950, proiectele şi execuţiile bugetare, evoluţia cooperativizării agriculturii, raportul prezentat de Gheorghe Gheorghiu-
Dej la aniversarea a 30 de ani de la crearea PCR şi care nu s-a publicat integral în ţară decât după cenzurarea lui la
Moscova, unde s-a aprobat acest final stimulator: "... Noi suntem încredinţaţi în deplina victorie a socialismului, pentru că
în fruntea muncitorilor din toată lumea se află conducătorul comunismului mondial, steag al păcii şi libertăţii popoarelor _
Tovarăşul Stalin". Moscova mai era interesată de alegerile pentru organele şi organizaţiile de partid desfăşurate pe
parcursul mai multor luni în 1951 şi 1952, de situaţia numerică şi nominală a emigranţilor iugoslavi din anii 1949 _ 1950
din România, de situaţia presei din ţara noastră (numărul şi numele tuturor ziarelor şi revistelor, centrale şi locale, tirajele
lor, difuzarea, limbile de editare), de trecerea prin România, în primăvara anului 1952, a unei tipografii demontate din
Germania şi destinată Partidului Comunist din Israel, de lista organizaţiilor de partid din Bucureşti din luna martie 1952,
de minutele şedinţei Plenarei C.C. al P.M.R. din 29 februarie _ 1 martie 1952, în care s-a examinat cazul Vasile Luca,
Ana Pauker şi Teohari Georgescu, de materialele Plenarei C.C. al P.M.R. din 26 _ 27 mai 1952, care cercetase
activitatea deviaţionistă a grupului Ana Pauker _ Vasile Luca _ Teohari Georgescu, de situaţia din Partid după
eliminarea acestui grup. 
    Studiul documentelor de la Moscova din deceniile '60 şi '70 dovedeşte gradul de dominaţie la care era supusă
România din partea Uniunii Sovietice. Mijloacele de dominaţie erau incalificabile, metodele extrem de dure. Rostul
Partidului, deşi dubla activitatea organelor de stat, era acela de supracontrol, iar deciziile sale erau imposibil de
contestat. Moscova trebuia să ştie absolut tot ce se petrecea în România. Astfel, în 1957 _ 1958, conducerea de partid
de la Moscova era înştiinţată în primul rând, de către Ambasada sovietică din Bucureşti, despre situaţia politică internă
din România, despre situaţia agriculturii, despre relaţiile culturale bilaterale şi despre sosirea în URSS la tratament a
liderilor de partid şi de stat români. Toate datele erau centralizate în rapoarte politice anuale ale Ambasadei din
Bucureşti, precum cele pentru anii 1957, 1958, 1959,1960, 1961, 1962, 1963, 1964,1965. Diplomaţii sovietici la
Bucureşti informau cu promptitudine despre întâlnirile lor cu liderii de partid şi de stat români ori cu omologii lor străini,
precum şi despre Plenara C.C. al P.M.R. din 3 iunie 1957, despre rezultatele alegerilor în organizaţiile de partid, despre
stadiul colectivizării şi despre munca în rândul intelectualilor. Capitole speciale priveau, tot în perioada februarie 1957 _
februarie 1958, nivelul de viaţă în R.P.R. şi lupta contra elementelor antisociale. În anul 1958 au fost la ordinea zilei
urmărirea stadiului retragerii trupelor sovietice din România, ca şi atitudinea populaţiei locale faţă de eveniment. Au venit
la rând, în acelaşi an, convorbirile cu liderii P.M.R. despre rezultatele Plenarei din 26 _ 28 noiembrie 1955 şi despre
hotărârile Congresului II al P.M.R. privind îmbunătăţirea componentei sociale a rândurilor partidului, munca ideologică,
însuşirea de către presa română a "modelului" sovietic, lupta împotriva revizionismului marxist-leninist şi activitatea
Agerpresului. Nu au scăpat atenţiei, de asemenea, editarea şi difuzarea cărţii sovietice în România, a filmelor sovietice,
pentru perioada ianuarie 1958 _ februarie 1959. Alte probleme s-au aflat ulterior în atenţie: dezvoltarea economiei
naţionale a României după război, măsurile luate pe linie de partid şi de stat pentru normalizarea muncii, îmbunătăţirea
condiţiilor materiale ale muncitorilor în urma Congresului II al P.M.R., formele luptei de clasă în cursul cooperativizării
agriculturii, atitudinea politică a ţărănimii, greşelile organelor de partid în înfăptuirea colectivizării, atitudinile
anticolhoznice ale ţărănimii în unele sate din judeţele Tulcea şi Constanţa, situaţia în gostaturi. 
    În anul 1959, salariaţii şi colaboratorii Ambasadei sovietice au raportat despre popularizarea hotărârilor Congresului
XXI al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.), despre ecourile vizitei lui Nikita Sergheievici Hruşciov în
Statele Unite ale Americii, despre schimburile de delegaţii şi despre relaţiile bilaterale ştiinţifice, culturale şi artistice. Alte
probleme demne de interes prin 1959 _ 1960 au fost: situaţia în rândul Uniunii Scriitorilor din România, acţiunile
împotriva ordinii de stat, situaţia bisericii catolice şi a altor culte, relaţiile economice externe ale României, ajutorul
economic primit din partea URSS, situaţia comerţului interior şi măsurile P.M.R. referitoare la asigurarea nivelului de trai,
emigrările în Israel, pregătirile conducerii de partid pentru aniversarea în România a 90 de ani de la naşterea lui V.I.
Lenin, ecourile în România ale politicii externe promovate de URSS, activitatea sindicatelor şi a organizaţiilor de tineret.
S-a reţinut copia scrisorii C.C. al P.M.R. către C.C. al P.C. Chinez în legătură cu declaraţia comuniştilor chinezi la
conferinţa de la Bucureşti. 
    În anii 1960 _ 1961 au predominat preocupările în legătură cu Congresul III al P.M.R. (iulie 1960) şi cu plenarele din
octombrie şi decembrie 1960 privind dezvoltarea economiei naţionale pe viitor, formele luptei de clasă în R.P.R. şi
schimbările în componenţa claselor, interpretarea rezultatelor Consfătuirii partidelor comuniste şi muncitoreşti de la
Moscova din noiembrie 1960. Anii 1960 _ 1961 au fost marcaţi de interesul pentru îndeplinirea hotărârilor celui de-al
treilea Congres al P.M.R. privind îmbunătăţirea nivelului de trai, pentru colaborarea cultural-ştiinţifică româno-sovietică şi
reflectarea în presa sovietică a unor probleme de istorie românească, pentru activitatea ARLUS-ului şi pentru difuzarea
cărţii sovietice în România. În 1961 a revenit în atenţie situaţia cultelor religioase din România şi a propagandei
antireligioase, dar s-au adăugat pregătirile din URSS pentru aniversarea a 40 de ani de la crearea P.C.R. 
    În 1961 _ 1962 se afla sub observaţie aceeaşi largă gamă de aspecte: dezvoltarea sănătăţii, educaţiei, radioului şi
televiziunii, activitatea editurilor şi a Uniunii Scriitorilor, a Uniunii Compozitorilor şi a Uniunii Artiştilor Plastici. Se poate
observa că pentru Moscova activitatea creatorilor şi a făuritorilor de cultură trebuia ţinută sub o permanentă şi strictă
supraveghere. Colaborarea cu URSS sub toate aspectele şi relaţiile externe ale României au rămas sub controlul
exclusiv al reprezentanţilor Moscovei în ţara noastră. Probleme noi apar în legătură cu difuzarea unor manifeste
antisovietice, cu urmărirea pregătirilor pentru alegerile programate în vederea constituirii unei noi Mari Adunări Naţionale
şi pentru consiliile populare. Pentru a lua pulsul opiniei publice din România, Kremlinul şi-a trimis funcţionarii Ambasadei
şi colaboratorii săi, îndeosebi foşti studenţi în URSS reveniţi în ţară căsătoriţi, să viziteze unele localităţi pentru a se
informa asupra vieţii politice, economice şi sociale. 
    În anii 1962 _ 1963 a rămas prioritar interesul pentru activitatea P.M.R. la toate nivelurile, revenind în studiu situaţia
ştiinţei, problemele educaţiei şi sănătăţii, ale difuzării presei sovietice în România, situaţia economiei naţionale,
perspectivele industriale şi măsurile de stat pentru dezvoltarea agriculturii. S-au strâns materiale speciale abordând
domeniul relaţiilor României cu Albania, Iugoslavia, Republica Democrată Germană, Republica Federală a Germaniei şi
ţările socialiste din Asia. 
    Pentru anii 1963 _ 1965 se impun semnele divergenţelor româno-sovietice intervenite în relaţiile de partid şi de stat
dintre cele două ţări, deşi în continuare, pe canalele diplomatice sau de partid, radiografierea României a continuat un
timp, după modelul perioadei precedente, adică urmărindu-se îndeplinirea planurilor culturale şi ştiinţifice româno-
sovietice, activitatea ARLUS-ului şi a Institutului de studii româno-sovietic, schimburile de turişti, ajutorul primit din partea
URSS pentru construcţia unor obiective industriale, vizitele de "informare" prin ţară ale colaboratorilor Ambasadei din
Bucureşti, politica externă a României, relaţiile cu Iugoslavia, Anglia, Franţa, Italia, R.F.G. şi ţările din Africa în anii 1963
_ 1964, planul de colaborare ştiinţifică şi culturală româno-sovietic în 1964 _ 1965, difuzarea în România a cărţilor şi
publicaţiilor sovietice, a mărcilor poştale, aniversarea a 47 de ani de la revoluţia din octombrie 1917 şi a 20 de ani de la
"eliberarea" României în 1944, viaţa culturală din 1963 _ 1964 şi dezvoltarea literaturii după conferinţa scriitorilor din
1962, turiştii români în URSS şi sezonul turistic 1963 pe litoralul Mării Negre, măsuri din 1964 _ 1965 pentru dezvoltarea
industriei şi agriculturii, situaţia industriei uşoare şi comerţul cu URSS din 1963, relaţiile comerciale şi politice ale
României cu statele socialiste şi, în mod special, cu statele capitaliste, cu Statele Unite ale Americii în 1964 _ 1965 şi în
1965-1966. 
    După Declaraţia din aprilie a P.M.R. şi după Congresul din 1965 al P.M.R., devenit P.C.R., a sporit interesul
sovieticilor pentru politica şi poziţia P.M.R. faţă de problemele mişcării muncitoreşti internaţionale, pentru cazurile de
propagandă duşmănoasă faţă de URSS şi pentru manifestările antisovietice din Basarabia. S-a semnalat reţineri faţă de
colaborarea româno-sovietică, lipsă de grijă pentru turiştii sovietici aflaţi în România, atitudinea modificată a autorităţilor
române faţă de cetăţenii sovietici şi faţă de familiile sovieto-române. Conducerea P.C.U.S. nu i-a pierdut din vedere pe
istoricii români, fiind urmărită şi consemnată activitatea specialiştilor militari aflaţi la documentare la Moscova în 1962. 
    Toate aceste documente aduse la lumină de istoricul Gheorghe Buzatu, fapt pentru care istoriografia română trebuie
să-i fie recunoscătoare, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, cât de deplină a fost dominaţia sovietică asupra
României, dar şi asupra altor ţări ocupate din Europa Est-Centrală după 1944 _ 1945, cel puţin până în deceniul şapte.
În epoca analizată, Kremlinul a fost cu adevărat "centrul" lumii comuniste situată în spatele "cortinei de fier", iar creierul
ei a fost C.C. al P.C.U.S. 
    Evident, România, dominată atât de categoric de către Uniunea Sovietică, a fost obligată să se angajeze în lupta cu
Occidentul, să desfăşoare o vastă activitate de spionaj şi de contraspionaj, activitate care nu a încetat după 1964, ci a
continuat până în 1989, până la prăbuşirea comunismului. Tot istoricul Gheorghe Buzatu, împreună cu istoricul Mircea
Chiriţoiu, au publicat câteva documente revelatoare în acest sens pentru anul 1955. 
    Astfel, primul dintre acestea, datat la 27 octombrie 1955, este un Raport al generalului maior Vasile Vâlcu privind
analiza muncii Direcţiei I din cadrul Ministerului Afacerilor Interne pe perioada 1 ianuarie _ 15 octombrie 1955. Sarcinile
acestei Direcţii în 1955 fuseseră de a aduce pe o treaptă superioară munca informativă externă, de a ridica nivelul
pregătirii profesionale şi combativitatea efectivelor din rezidenţe, cât şi din Centrală. O altă sarcină fundamentală a fost
aceea de a pătrunde informativ în guvernele, parlamentele şi principalele partide politice din SUA, Anglia, Franţa, Italia,
Germania Occidentală, în corpul diplomatic capitalist din ţările apusene, în comandamentele NATO din Franţa şi Turcia,
în statele majore ale armatelor principalelor state capitaliste, în comandamentele bazelor militare americane din Anglia şi
Turcia, în serviciile de informaţii şi contrainformaţii duşmane, cu scopul destrămării acestora, în importante instituţii
tehnico-ştiinţifice din Germania Occidentală, Anglia, Franţa, SUA, Italia etc. Prin urmare, războiul rece pe planul
spionajului în care se angajase România împotriva Occidentului era total şi succesele nu au lipsit. 
    În domeniul politic au fost obţinute informaţii valoroase privind conferinţa Commonwealth-ului britanic, ţinută în
februarie la Londra, informaţii privitoare la contradicţiile dintre Anglia şi India privind poziţia de adoptat faţă de intervenţia
SUA în Taiwan. Alte informaţii priveau conferinţa S.E.A.T.O. de la Bangkok, conferinţa de la Bandung şi poziţia Angliei şi
a SUA, poziţia ţărilor capitaliste faţă de tratativele dintre URSS şi Austria pentru încheierea tratatului de pace, discuţiile
dintre Anthony Eden şi Nehru înainte de vizita ultimului în URSS, conferinţa de la Geneva a celor patru mari puteri, vizita
cancelarului R.F.G., Adenauer, la Moscova, politica guvernului vest-german faţă de URSS şi R.D.G. 
    În domeniul militar s-au primit informaţii privitoare la organizarea Pactului Atlanticului de Nord, la o serie de staţii
radar, subterane şi de suprafaţă, de pe coastele Angliei, la poziţia unor baze aeriene americane din Anglia, la crearea de
noi baze militare americane în Europa, la manevrele militare NATO din Turcia şi Germania Occidentală, la producţia de
arme şi depozite de armament din Germania Occidentală. A fost obţinut un "ascunzător de flăcări" întrebuinţat de piese
de artilerie şi folosit de forţele armate ale NATO. S-au mai obţinut informaţii interesante privind forţele armate ale Turciei,
fortificaţiile din Bosfor, forţele armate ale Italiei, organizaţiile austriece cu caracter militarist, precum şi unele date despre
forţele şi bazele militare egiptene şi israeliene. S-au procurat o serie de publicaţii militare, cu caracter secret, privind
dotarea şi pregătirea forţelor armate ale SUA, precum şi instrucţia în şcolile militare. 
    Alte informaţii importante au fost obţinute în domeniul activităţii serviciilor de spionaj, în domeniul economic şi în cel
tehnico-ştiinţific. În total, în 1955 Direcţia I a înaintat conducerii Ministerului Afacerilor Interne, în domeniul politic: 65
rapoarte speciale, 43 note cu caracter politic, 12 buletine informative; în domeniul militar: 3 buletine informative tratând
exclusiv probleme militare, 2 lucrări cu caracter militar, 7 note privind probleme militare; în domeniul tehnico-ştiinţific: 607
patente, 8 lucrări privind metodele de fabricare a unor produse industriale, 21 note în legătură cu diverse materiale
tehnice; la acestea se adaugă diverse lucrări privind servicii de informaţii (în total 5) şi emigraţia română (în total 3). 
    Pe parcursul anului 1955, agentura Direcţiei I a crescut cu 16 agenţi, ajungând la un număr total de 120 de agenţi, şi
s-a hotărât înfiinţarea de noi rezidenţe în Belgia, Olanda, Elveţia şi Siria. 
    Acest raport nu a fost însă pe placul Secretariatului C.C. al P.M.R. care, în baza hotărârii Biroului Politic al C.C. al
P.M.R., l-a schimbat din funcţie pe generalul Vasile Vâlcu, înlocuindu-l cu Mihai Gavriliuc. Ca locţiitori ai acestuia au fost
numiţi Nicolae Doicaru, Solomon Sabău şi Gheorghe Pele. 
    Un aspect important al politicii externe a P.M.R. şi a României din acea perioadă l-a constituit ruptura de Moscova
produsă în mod deschis în aprilie 1964, când a fost făcută publică Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc
Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Conflictul a fost generat, în aparenţă, de
încercările de supraplanificare ale C.A.E.R. şi de tendinţa manifestată de Uniunea Sovietică de a-şi impune punctele de
vedere în disputele cu alte partide comuniste şi muncitoreşti. Comuniştii români au respins propunerea sovietică de a
transforma România într-o anexă agricolă a C.A.E.R. şi nu s-au situat de partea Moscovei în disputa cu comuniştii
chinezi, afirmând dreptul fiecărui partid la propria opinie. 
    De fapt, comuniştii, mai ales grupul conducător din jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, se temeau pentru propria lor
schimbare din funcţii, pentru pierderea puterii şi privilegiilor derivate din aceasta. Dej a fost neplăcut surprins de raportul
secret prezentat de Hruşciov la Congresul XX al P.C.U.S. din februarie 1956, prin care 
    erau condamnate crimele staliniste. El se temea că un nou stăpân la Moscova poate însemna şi noi vasali în imperiu,
mai ales că destalinizarea din România era foarte palidă, ca şi inexistentă. Moartea lui Stalin (5 martie 1953) a dus şi în
România la o uşoară liberalizare culturală, la eliberarea unor deţinuţi politici, la abandonarea lucrărilor Canalului Dunăre-
Marea Neagră şi la desfiinţarea sovromurilor. Dar destalinizarea reală a fost ocolită şi respinsă de Dej, care a limitat-o la
o problemă de intrigă de partid şi nu de discuţie publică. Pentru Dej, îndepărtarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui
Teohari Georgescu în 1952 echivalase cu o destalinizare, aceştia fiind consideraţi vinovaţi pentru toate abuzurile şi
greşelile comise de comuniştii români. Astfel, P.M.R. a devenit unul dintre partidele cu linia cea mai dură şi mai stalinistă
din întregul lagăr socialist. 
    Spre a se menţine la putere, Dej a profitat de revoluţia maghiară (23 octombrie _ 6 noiembrie 1956) pentru a-şi arăta
întreaga fidelitate faţă de URSS. Teritoriul României a fost pus la dispoziţia trupelor sovietice pentru atacarea Ungariei,
Imre Nagy a fost deţinut aproape 2 ani în România, Securitatea română a contribuit esenţial la refacerea unei noi
Securităţi maghiare. Atacul venit din partea lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu în 1957 de pe poziţii
reformiste, hruşcioviste, l-a făcut însă pe Dej să dorească o îndepărtare cât mai rapidă faţă de URSS. Primul pas, reuşit,
a fost obţinerea retragerii armatelor sovietice staţionate în România, în vara anului 1958, urmat însă de un nou val de
represiune, îndreptat mai ales împotriva intelectualilor, pentru a demonstra Moscovei, pe de o parte, că partidul este pe
deplin stăpân pe situaţie în ţară, iar pe de altă parte, pentru a consolida grupul de la conducere, în frunte cu Dej.
Încercările C.A.E.R. de planificare supranaţională şi conflictul chino-sovietic, despre care am amintit mai sus, i-au oferit
lui Dej pretextul cel mai bun de a-şi afirma independenţa faţă de Moscova. 
    Toţi consilierii sovietici aflaţi încă în România au fost obligaţi să părăsească ţara, ultimii fiind cei ai K.G.B.; în
decembrie 1964 a început un proces de derusificare prin închiderea Institutului Maxim Gorki, a Muzeului româno-rus, a
Institutului de studii româno-sovietic, a editurii şi a librăriei Cartea Rusă, prin schimbarea numelor de străzi, prin
diminuarea orelor de limbă rusă predată în şcoli: a început cea mai liberală perioadă din istoria comunismului
românesc. 

    Trebuie spus însă că "independenţa" faţă de Uniunea Sovietică a fost, în primul rând, a conducătorilor, Dej şi apoi
Ceauşescu, şi nu a ţării. România a continuat să fie membră a C.A.E.R. şi a Tratatului de la Varşovia, a continuat să
facă spionaj împotriva democraţiilor occidentale şi să transmită informaţii şi tehnologie în URSS. În ciuda
"independenţei" ţării, modelul sovietic de dezvoltare internă a devenit tot mai puternic în România, mult mai puternic
decât în celelalte ţări socialiste care-şi proclamau deschis vasalitatea faţă de Moscova. Aşa cum consideră politologul
Vladimir Tismăneanu, declaraţia din aprilie 1964 a adus o oarecare independenţă externă, dar plătită cu o consolidare a
stalinismului pe plan intern. De fapt, în România nu a avut loc niciodată o adevărată destalinizare până în decembrie
1989. 
    

    _ Eugen Denize s-a născut în Bucureşti la 27 decembrie 1954; 


    _ studii liceale şi universitare în Bucureşti, fiind licenţiat al Facultăţii de istorie în anul 1978; 
    _ cercetător ştiinţific şi director adjunct al Institutului de Istorie "Nicolae Iorga" din Bucureşti; 
    _ specialist în problema relaţiilor internaţionale şi a mijloacelor de comunicare.

S-ar putea să vă placă și