Capitolul 5

TEORIA COMPORTAMENTULUI
PRODUCĂTORULUI

Pornind de la obiectivul fixat, care poate să fie maximixarea cifrei de

afaceri, menţinerea pieţei sau a profitului maxim, producătorul are de răspuns la
întrebările: cum să producă?, cât să producă? pentru cine să producă? Răspunsul
se concretizează în activitatea pe are o desfăşoară.
Activitatea economică implică combinarea factorilor de producţie după
anumite reguli în cadrul unor entităţi tehnologice, organizational-economice şi
juridice cunoscute sub denumirea de întreprinderi (firme) sau societăţi
comerciale.

1. PRODUCŢIA ŞI PRODUCĂTORUL

Conceptul de producţie se utilizează, de regulă, cu două sensuri diferite:

a) proces tehnico-economic; b) rezultatul unui proces.
În calitate de proces, producţia reprezintă un ansamblu de operaţiuni
sau activităţi în cursul cărora oamenii transformă sau modifică obiectele şi
bunurile în alte bunuri şi servicii. Esenţa conceptului de producţie este
reprezentată de transformarea sau conversiunea unuia sau mai multor bunuri în
alte bunuri.
Producătorul urmăreşte să desfăşoare acele activităţi care îi asigură
obţinerea outputului dorit. Pentru aceasta este nevoie de factori de producţie.
Din combinarea lor rezultă diferite niveluri de producţie în funcţie de cantităţile
de input-uri consumate, de combinaţiile posibile din punct de vedere tehnologic
şi acceptate economic.

171
 Dacă considerăm că firma obţine un singur tip de output, atunci un vector
de producţie este posibil dacă există o combinaţie de factori de producţie,
f = (f 1 , f 2 , …, f n ) astfel încât să fie admisibilă din punct de vedere tehnologic,
obţinerea outputului q.
La nivelul firmei, orice schimbare în combinarea factorilor de producţie
poate duce la un alt nivel al produsului obţinut q şi necesită definirea
domeniului posibil de producţie sau mulţimea producţiilor posibile.
Domeniul de producţie posibil, D q , reprezintă combinaţiile posibile de
factori de producţie ( f = r 1 , r 2 , …r n ) care permit, din punct de vedere
tehnologic, obţinerea unor anumite niveluri de producţie q.
Considerăm o firmă ce produce un singur tip de producţie q folosind doi
factori de producţie, f 1 şi f 2 , iar cantitatea consumată din f 2 este constantă şi dată,
f 2 = f * 2 . Mulţimea producţiilor posibile, în funcţie de consumul factorului de
producţie f 1 , este domeniul de producţie posibil D q , reprezentat în fig. 5.1.

q(f1, f*2)
q*f2(f1)

. . . .
. . . . .
. . . . . .
. . . D.q
. .
. . . . . .
. . . . . . .
. . . . . . .
f1
. . . . . . .
. . . . . . .
Fig.. 5.1. Domeniul
. . de producţie
. la. nivelul. firmei.
. . . . . . .

172
 Domeniul de producţie este situat în cadranul I, în care pe abscisă este
reprezentat factorul f 1 cu valori pozitive, iar pe ordonată este înscrisă valoarea
producţiei obţinute aplecând thnologiile posibile şi consumând diferite cantităţi
din f 1 (ştiind că f 2 = f
*
2 ) la diferite niveluri de eficienţă a utilizării resurselor.
Frontiera domeniului de producţie posibil, D q şi anume q * f 2 (f 1 ),
reprezintă producţia maximă ce poate fi obţinută în condiţiile combinării celor
doi factori (f, f) şi folosind randamentul maxim al acestora.
Teoria clasică reprezintă condiţionalitatea dintre factorii de producţie şi
producţia obţinută cu ajutorul funcţiilor de producţie având forma generică:
q = q (K, L, N)
unde K = capitalul, L = munca, N = natura (pământul).
Acolo unde natura nu are un rol primordial în estimarea producţiei, se
renunţă la includerea factorului N în funcţia de producţie, care devine:
q = q (K, L)
Această formă a funcţiei de producţie se poate utiliza cu bune rezultate în
producţia de bunuri manufacturate şi servicii şi în care pământul este doar
“locus standi”.
Producătorul este reprezentat de societăţile comerciale care au drept
funcţieprincipală producţia de bunuri şi servicii.

2. FORMELE DE ORGANIZARE A DESFĂŞURĂRII

ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE

Desfăşurarea activităţilor economice de producţie reprezintă funcţia

principală a unui sector instituţionalizat de agenţi economici – societăţile
non-financiare.

2.1. Natura şi dimensiunea întreprinderii

173
 Societăţile non-financiare (întreprinderea – firma în terminologia
anglo-saxonă) reprezintă agentul economic ce ia deciziile privind utilizarea
factorilor de producţie în vederea obţinerii de bunuri şi servicii care se vând pe
piaţă.
Existenţa întreprinderilor ca entităţi autonome în cadrul cărora se
desfăşoară activitatea economică decurge din factori diverşi cum sunt:
dimensiunea economică a activităţii, folosirea factorilor de producţie limitaţi,
localizarea centrelor (zonelor) de desfacere, specializarea agenţilor economici în
contextul diviziunii muncii, etc.
Întreprinderea sau societatea comercială constituie o unitate juridică şi
financiară. Ea cuprinde una sau mai multe fabrici, exploatări, secţii, etc., care nu
au în mod necesar acelaşi profil de activitate. Ea se caracterizează prin
funcţionalitate, prin capacitate de a se conduce şi gestiona economic.
Întreprinderea (firma), fabrica sau exploatarea poate fi analizată ca un agent
economic ce produce o anumită valoare adăugată, distribuie venituri, se
împrumută şi efectuează investiţii.
Întreprinderea (firma) dispune de întreaga capacitate pentru a intra în
circuitul economic. Ea intră în relaţii cu alte firme, cu alte sectoare
instituţionalizate de agenţii economici prin intermediul cărora se
aprovizionează, vinde, obţine mijloace financiare, se împrumută, plăteşte taxe,
impozite, etc. Toate acestea impun desfăşurarea unor activităţi care să se
concretizeze în bunuri economice ce “rezistă” la testul pieţii – se vând – prin
care se recuperează cheltuielile şi se obţine profit. În lipsa profitabilităţii,
întreprinderea este eliminată din viaţa economică, falimentează, ceea ce
înseamnă că nu a avut capacitate de a gestiona conform cerinţelor unei activităţi
economice competitive.
Întreprinderea este, mai întâi, o organizaţie socială, care cuprinde un
ansamblu de activităţi umane. Din această perspectivă, întreprinderea se prezintă
ca un complex de relaţii structurale, inter şi / sau pluripersonale, în care
indivizii sunt diferenţiaţi în raport cu activitatea desfăşurată, statutul, rolul pe
care îl au şi care urmăresc realizarea obiectivelor firmei. În al doilea rând,

174
întreprinderea reprezintă un organism tehnico-productiv bazat pe existenţa
factorilor de producţie specifici desfăşurării activităţii. Combinarea factorilor de
producţie se poate face în mai multe variante, urmărindu-le cea mai mare
productivitate fizică. În al treilea rând, firma este un organism economic ce are
un patrimoniu propriu, intră în relaţii cu alte întreprinderi, cu bugetul, obţine
mijloacele financiare.
Sub aspect dimensional, întreprinderea (firma) poate fi mică, mijlocie
sau mare. Diferenţierea dimensională se realizează după mai multe criterii:
capital fix, cifră de afaceri, numărul de salariaţi.
Capitalul fix este criteriul cel mai relevant în anumite ramuri (domenii) deoarece
este expresia potenţialului productiv real al firmei, chiar şi atunci când, în anumite
perioade, acest capital este utilizat parţial din considerente economice. Cifra de afaceri
asigură o imagine mai clară asupra activităţii unei firme, fără a fi însă în conexiune
directă cu mărimea acesteia. Numărul de salariaţi are avantajul de a nu se găsi sub
influenţa factorilor deformanţi prezenţi în cadrul altor criterii, reprezintă indicatorul cel
mai frecvent şi uşor de folosit. Criteriile respective se pot utiliza împreună sau separat.
Pentru a evita o parte din restricţiile impuse de piaţă, firmele caută să
devină tot mai puternice. Tendinţa de concentrare se observă în toate
economiile dezvoltate şi toate sectoarele, dar se manifestă mai puternic în
industrie.
Concentrarea economică se prezintă sub forma existenţei unui număr
crscând de firme de mari dimensiuni, iar cele mai mari deţin o pondere
crescândă în efectivul de salariaţi, de capitaluri puse în funcţiune şi în cifra de
afaceri. În acelaşi timp, numărul firmelor mici rămâne important: pe măsură ce
unele din ele dispar şi altele progresează spre dimensiuni mari, sunt create noi
întreprinderi.
Fenomenul concentrării exprimă faptul că, chiar într-o economie
dinamică, în expansiune, nu toate firmele mici şi mijlocii pot deveni
întreprinderi mari.
Concentrarea se poate realiza in două modalităţi:

175
 – are loc o creştere autonomă, când firma îşi modifică dimensiunea prin
propria sa dezvoltare internă, folosind o parte din profit prin crearea de noi
subunuităţi sau dezvoltarea celor existente;
– se produce o dezvoltare externă, când expansiunea firmei se realizează
prin operaţiuni de fuzionare sau de cumpărare a altor întreprinderi autonome.
Concentrarea economică propriu-zisă este un fenomen de creştere
externă, dar care este determinată de creşterea autonomă, internă a firmelor.
Procesul de concentrare se dezvoltă, în principal, pe două căi:
a) prin grupare care presupune fie cumpărarea sau fuziunea, ceea ce
înseamnă că mai multe firme sunt înlocuite printr-o singură societate
comercială, fie mai multe firme constituie un grup sau sunt absorbite de un grup
existent;
b) prin fracţionare, care se prezintă sub două forme de natură diferită:
firma se fracţionează până la nivelul îmbunătăţirilor, iar prin dezvoltarea
părţilor vor rezulta mai multe firme sau un grup existent crează noi întreprinderi
sub forma de filiale, ceea ce corespunde la o politică de diversificare a
activităţilor.
Concentrarea economică este determinată de factori care ţin de
eficacitate şi de putere, ca expresie a avanatajelor firmelor mari. Marea
întreprindere poate utiliza metode de producţie sau distribuţie mai eficace care
contribuie la diminuarea costurilor sale: resursele financiare la dispoziţie îi dau
posibilitatea de a adapta procedee care nu sunt rentabile pentru o activitate de
dimensiune mai redusă. Anumite elemente de cheltuieli cresc mai lent decât
volumul producţiei sau rămân fixe şi sunt mai uşor amortizate. Totodată, o
aprovizionare făcută în cantitate mare de la un furnizor permite scăderea
costurilor de aprovizionare.
O producţie de scară mare permite ca acestea să se manifeste sub forma
unor avantaje semnificative de costuri. Totodată trebuie să se evite risipa şi în
special să se controleze expansiunea cheltuielilor generale care ar putea absorbi
câştigurile obţinute prin efectul dimensional.

176
 Bilanţul concentrării, în termeni de eficacitate poate fi rezumat asftfel:
organizarea şi gestionarea marilor firme este mai grea şi nu întotdeauna sunt
cele care inovează mai mult, în schimb ele sunt mai bine plasate pentru a
exploata o inovaţie şi de a beneficia de randamente de scară crescătoare.
Bilanţul este pozitiv atunci când concentrarea este completă printr-o politică de
creştere internă.
Pe de altă parte, concentrarea este un factor de putere . Aceasta se
manifestă pe pieţele produselor, în aval, unde ea beneficiază de un monopol.
Mai mult, lărgirea pieţelor cere mijloace de producţie importante, deci firmele
puternice şi de aceea constituie un factor de concentrare. Puterea întreprinderii
concentrate se manifestă la fel în amonte, faţă de bănci, furnizori, antreprenori.
Creşterea externă a firmelor nu este infinită . În fapt, fenomenul de
concentrare economică nu conduce la monopol, ci la situaţie de oligopol. Înainte
de a fi frânată prin inconvenienţe de gigantism, tendinţa unei firme de a se
extinde este limitată de rezistenţa şi reacţiile grupurilor concurente.
Concentrarea ajunge la limita când întreprinderile oligopoliste nu au de ales
decât Statu quo-ul sau “războiul” ruinător pentru toţi. Se ajunge astfel la un
moment în care orice nouă operaţiune de concentrare încetează de a mai fi
benefică, nu mai este posibilă nici o ameliorare a rezultatelor.
Regimul economico-juridic al majorităţii firmelor din sectorul afacerilor
este cel de societate comercială – denumire ce sugerează faptul că firmele
respective desfăşoară activităţi pentru piaţă şi participă ca entităţi în tranzacţii
bilaterale pe piaţă.
O societate comercială se individualizează prin obiectul de activitate,
forma de proprietate, modul de organizare şi răspunderea pe care şi-o asumă
subiecţii în raport cu obligaţiile firmei. Formele concrete de existenţă a
societăţilor comerciale, definite ca atare şi în legislaţia românească, sunt: firma
individuală, firma asociativă şi societatea pe acţiuni.
FIRMA INDIVIDUALĂ este acea unitate economică al cărui patrimoniu
aparţine unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii de producţie.
Volumul de activitate este mic, ca şi capacitatea lor de a se dezvolta. Au

177
avantajul că se organizează rapid, necesită investiţii mici, se adaptează repede la
cerinţele pieţei. O astfel de firmă funcţionează pe baza proprietăţii privat-
individuale asupra activelor, iar răspunderea subiecţilor este nelimitată.
FIRMA DE TIP ASOCIATIV este o societate de persoane ce se constituie
atunci când se asociază două sau mai multe persoane şi convin să-şi aducă
contribuţia la constituirea unui capital social menit să servească la înfăptuirea
unor activităţi aducătoare de venit. Cea mai cunoscută formă de asociere este
societatea pe acţiuni.
SOCIETATEA PE ACŢIUNI este o entitate economică formată din mai
multe persoane fizice şi / sau juridice numite asociaţi sau acţionari, având cel
puţin o trăsătură comună şi care contribuie la formarea unui capital social în
scopul desfăşurării unei activităţi economice care să permită obţinerea de profit.
Capitalul social se formează prin aportul acţionarilor care subscriu fiecare o
anumită parte sub forma titlurilor de valoare (acţiuni) emise. Acţionarii sunt
coproprietari, activele societăţii sunt proprietatea privată a deţinătorilor.
În domeniu de interes general funcţionează întreprinderi publice (regii)
ce se caracterizează prin faptul că patrimoniul lor aparţine integral sau în
majoritate unor administraţii publice centrale sau locale. Regia publică
funcţionează pentru piaţă în ramurile strategice ale economiei: industria de
armament, energetică, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştă şi
telecomunicaţii, transporturi feroviare, etc. Regia publică este proprietara
bunurilor din patrimoniul său, are autonomie financiară, foloseşte şi dispune de
bunurile sale în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită.
Administrarea firmelor se realizează în forme ce poartă amprenta tipului
respectiv. În economia contemporană, administrarea firmei, ca activitate
specializată cu caracter de concepţie, presupune din partea celor care o
efectuează o competenţă profesională deosebită; din acest motiv practica
economică a consacrat separarea atribuţiilor de manager faţă de cele de co-
proprietar (acţionar) drept esenţă a “revoluţiei manageriale”. În condiţiile firmei
individuale şi a celei de familie, funcţia de conducere aparţine proprietarului
însuşi, chiar dacă este ajutat în pregătirea deciziilor de specialişti salariaţi.

178
Odată cu apariţia societăţii pe acţiuni, problema conducerii generale a firmei s-a
pus într-un mod nou. Acţionarii, în calitatea lor de proprietari ai unei fracţiuni
din capitalul social, exercită, direct sau prin reprezentanţi aleşi, conducerea
generală a societăţii pe acţiuni şi adoptă deciziile majore: repartizarea profitului,
suplimentarea capitalului social prin emiterea de noi acţiuni, fuzionarea sau
dizolvarea firmei, etc.
Proprietatea asupra unei fracţiuni din capitalul social nu conferă
automat putere de decizie asupra ansamblului activităţii societăţii comerciale.
Nici chiar marii acţionari nu conduc societatea pe acţiuni. “Într-o întreprindere
mică şi simplă, scria Galbraith, autoritatea derivă din proprietatea asupra
capitalului – asupra mijloacelor de producţie. În firmele mari şi puternic
organizate, autoritatea trece asupra organizaţiei însăşi – asupra tehnostructurii
corporaţiei. La nivelul cel mai înalt de dezvoltare – exemple în acest sens fiind
corporaţiile General Motors, General Electric, Shell, Unilever, I.B.M. – puterea
tehnostructurii este deplină atâta vreme cât firma este rentabilă. Puterea
proprietarilor de capital, adică a acţionarilor este nulă”. 1
Funcţia de conducere a întreprinzătorului s-a autonomizat sub forma
funcţiei de manager. Managerul îşi desfăşoară activitatea ca salariat în cadrul
consiliului de administraţie, conducător relativ autonom al unor domenii
funcţionale sau ca prestator de servicii comerciale. Unele din atributele
proprietarilor, întreprinzătorilor şi managerilor, autonomizate în marea
întreprindere, se interferează şi adesea se suprapun cu intersele de dezvoltare a
firmei şi a celor angajaţi în activitatea ei. Aceste interese (securitatea locului de
muncă, remuneraţia, promovarea, prestigiul, automobilul şi avionul
intreprinderii, etc.) sunt cel mai bine satisfăcute prin expansiunea firmei.
Creşterea dimensională a acesteia amplifică puterea asupra preţurilor, costurilor,
consumatorilor şi furnizori lor, asupra colectivităţii şi recompensează în mod
direct pe cei care o realizează.

2.2. Obiectivele întreprinderii

1
J.K. Galbraith, “Ştiinţa economică şi interesul public”, Ed. Politică, Bucureşti, 1982, p. 58.

179
 Maximum de utilitate sau satisfacţie reprezintă obiectivul urmărit de
indivizi, indiferent că acţionează în calitate de producător sau consumator.
Pentru a dispune de un obiectiv mai operaţional, trebuie precizate sursele de
satisfacţie ale producătorului. Microeconomia tradiţională consideră că
producătorul are o singură sursă de satisfacţie: profitul şi, în consecinţă,
obiectivul firmei este maximizarea profitului.
Modelul neoclasic al întreprinderii, bazat pe ipoteza maximizării
profitului este critiat, susţinându-se următoarele:
– curbele cererii şi costurilor nu se pot estima în practică întrucât factorii
determinanţi ai acestora se modifică frecvent;
– problematica reală a întreprinderii este mai largă decât producţia,
costurile, preturile şi profitul;
– întreprinzătorul nu are ca unic obiectiv maximizarea profitului, ci
urmăreşte să atingă o diversitate de obiective şi nu fixează preţul doar după
regulă marginalistă (încasare marginală = cost marginal).
Majoritatea întreprinderilor actuale sunt organizate sub forma societăţilor
pe acţiuni, producându-se o separare între proprietari şi cei care o gestionează.
Faptul acesta are numeroase consecinţe asupra obiectivelor întreprinderii.
Teoria comportamentului firmei, care se opune teoriei neoclasice a
maximizării profitului, abordează obiectivele întreprinderii în termeni de
strategie şi care pot fi: maximizarea vânzărilor, politica preţurilor sau altele.
Ipoteza maximizării vânzărilor a fost formulată de Baumal. Se consideră
că cei care conduc şi gestionează efectiv firma sunt preocupaţi mai mult de
vânzarea produselor obţinute decât de maximizarea profitului. Argumentele
aduse în sprijinul acestei ipoteze sunt următoarele:
a) veniturile managerilor (salarii, prime, etc) sunt dependente mai ales de
volumul vânzărilor decât al profiturilor;
b) aprecierea firmei de către instituţiile financiare se face în raport cu
nivelul şi dinamica cifrei de afaceri;

180
 c) strategia adoptată de conducători este mai curând “prudentă” decât
“riscantă”. Se preferă o conduită “stabilă”, fără de proiecte ce prevăd creşteri
deosebite ale profitului, creşteri care implică un grad mare de risc.
Maximizarea cifrei de afaceri nu înseamnă ignorarea profitului . În
modelul Baumol, maximizarea încasărilor din vânzări implică respectarea unei
restricţii: obţinerea unui nivel acceptabil de profit. Dintre variantele de cifre de
afaceri care asigură sau depăşesc profitul minim acceptat, firma alege pe cea
care permite obţinerea încasărilor maxime.
Apărarea firmei de apariţia unor eventuali concurenţi se realizează prin
politica de preţuri. Teoria clasică şi neoclasică a concurenţei perfecte a postulat
intrarea într-o ramură a concurenţilor ca fiind un fenmen normal ce conduce la o
stare de echilibru când preţul devine egal cu costul mediu pe termen lung.
Modelul Brain este elaborat pe ipoteza existentei unui preţ care nu scade până la
nivelul C ML = min, datorită unor bariere la intrare în ramură.
Preţul care previne intrarea într-o piaţă sau preţul limită este mai scăzut
decât un preţ de monopol, dar este cel mai ridicat pe care firmele existente îl
stabilesc pentru a împiedica apariţia de noi firme pe piaţă. Un astfel de preţ
permite obţinerea unui profit care este inferior minimului necesar pentru
instalarea unor noi concurenţi, dar în acest mod se asigură maximizarea
profitului pe termen lung.
Diferenţa între preţul care previne intrarea (P L ) practicat de
întreprinderile existente deja pe piaţă şi preţul stabilit de o piaţă cu concurenţă
perfectă (P C ) reprezintă condiţia de intrare (E) care poate fi scrisă astfel:
PL  PC
E
PC

unde P L = P C (1 + E). Diferenţa P L – P C poartă denumirea de câştig de intrare şi

reflectă nivelul preţului la care o firmă existentă poate să crească preţul său
deasupra preţului P C , adică a costului mediu, iar condiţia de intrare, E,
reprezintă “recompensa” pe care o primesc întreprinderile existente în ramură,
pentru a practica preţul P L , mai mare decât P C , fără a atrage noi concurenţi.

181
 În fond, un astfel de obiectiv ce urmăreşte concomitent suprimarea
supraprofitului, dar şi evitarea pierderilor, este convenabil pentru întreprinderi
şi administraţii publice.
Întreprinderile pot să-şi propună şi alte obiective ale activităţii:
independenţă financiară, putere, prestigiu, calitatea relaţiilor cu personalul ,
etc. Acestea sunt posibil de atins doar dacă sunt realizate profituri
corespunzătoare. Pe termen lung, dacă firma nu obţine profit, nici un alt
obiectiv nu poate fi urmărit şi ea dispare din circuitul economic. În condiţiile
formulării altor obiective, căutarea profitului (chiar şi minim) este
întotdeauna un obiectiv pentru firmă. Întreprinzătorii care îşi fixează alte
obiective sunt determinaţi de către concurenţă spre căutarea profitului maxim.
Firmele, în căutarea profitabilităţii, sunt preocupate de productivitate, costuri,
calitate şi pot practica preţuri mai scăzute, cea ce este de natură să atragă
cumpărătorii spre produsele lor. Agenţii economici producători, care acordă
atenţie căutării profitului, sunt viabili pe termen lung.

3. MODALITĂŢI DE COMBINARE
A FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Producţia poate fi privită ca o acţiune de transformare a unor bunuri sau

factori de producţie în alte bunuri, respectiv o operaţiune care transformă
anumite bunuri şi servicii în alte bunuri şi servicii. Cel mai adesea, producţia
poate fi realizată prin diferite combinaţii ale factorilor de producţie. Aceasta
ridică problema identificării celei mai favorabile combinaţii.

3.1. Substituirea şi complementaritatea

Caracterul relativ limitat al factorilor de producţie şi amplificarea

trebuinţelor presupune existenţa mai multor posibilităţi de a obţine acelaşi nivel
de producţie. Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de

182
unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din
perspectiva structural – calitativă. Ea are o determinare multiplă, fiind
influenţată în mod semnificativ de caracterul limitat al resurselor productive.
Combinarea factorilor de producţie este expresia laturilor tehnice şi
economice ale activităţilor. Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor
de producţie este o operaţiune specifică fiecărui proces de producţie . Obţinerea
oricărui bun presupune o anumită cantitate şi calitate a factorilor de poducţie
utilizaţi şi consumaţi. Sub aspect economic, combinarea factorilor de producţie
se concretizează în randament, costul minim şi profitul maxim.
Condiţiile combinării factorilor de producţie sunt divizibilitatea şi
2
adaptabilitatea.
Divizibilitatea este însuşirea unui bun de a fi obţinut şi utilizat în unităţi
oricât de mici. Aceasta este posibil pentru unele bunuri: grâu, energie, ulei,
timp de muncă, etc, şi este dificilă sau imposibilă pentru alte bunuri: automobil,
baraj, o construcţie, etc.
Adaptabilitatea exprimă capacitatea unei unităţi dintr-un factor de
produţie de a se asocia cu un număr mai mare sau mai mic de unităţi din alt
factor. Pe o suprafaţă de teren este posibil să lucreze cu o eficacitate variabilă
un număr mai mare sau mai mic de lucrători.
Dacă factorul de producţie se caracterizează prin divizibilitate şi
adaptabilitate, atunci în combinarea lor se poate realiza substituibilitatea şi
complementaritatea. De regulă, procesele de producţie permit schimbări
cantitative şi calitative în combinaţia factorilor de producţie. Pot fi înlocuiţi unii
factori cu alţii, cum ar fi o cantitate de muncă cu capital, sau înlocuirea poate
avea loc chiar în interiorul aceluiaşi factor: o muncă de o anumită calificare cu
alta de calificare superioară, un echipament cu altul, un material cu altul, etc.
Complementaritatea şi substituibilitatea factorilor de producţie se
produce în anumite proporţii, în toate ramurile de activitate.
Complementaritatea exprimă faptul că la o situaţie de producţie dată, o
cantitate dintr-un factor de producţie poate fi asociată în condiţii optime doar
2
J.P. Betbeze, Manuel d’économie contemporaine, Ed. Nathan Superior, 1986, p. 46-47; Toader Ghersin,
Microéconomie, vol. 1, Ed. Economică, Bucureşti, 1994, p. 183.

183
cu o cantitate fixă şi de o anumită calitate din fiecare ceilalţi factori.
Substituibilitatea exprimă procesul prin care se înlocuieşte o cantitate dată
dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată din alt factor,
menţinându-se volumul producţiei. Într-o situaţie în care se cunosc anticipat mai
multe seturi de tehnici producţive, este posibilă o substituire ex-ante între
capital şi muncă, ceea ce implică necesitatea alegerii tehnicilor tehnicilor şi
tehnologiilor înanite de achiziţionarea şi instalarea capitalului fix. Substituirea
poate fi şi ex-post, în cursul derulării activităţii, prin modificarea numărului de
ore de muncă sau de funcţionarea echipamentului. Această substituire este mai
limitată decât cea ex-ante. Deşi, la prima vedere, s-ar parea că substituirea
muncii prin capitale este inversa complementarităţii, între cei doi factori se
manifestă cu intensitate diferită, atât relaţii de substituire, cât şi relaţii de
complementaritate.
Substituirea factorilor este influenţată de latura tehnică a procesului de
producţie, dar o mare influenţă exercită şi latura economică. Se consideră că
substituirea unui factor de producţie cu un altul este dependentă de mai multe
elemente:
a) gradul de specificitate al factorilor. Un factor de producţie este
specific atunci când el este destinat unei singure întrebuinţări, unde el nu poate
fi înlocuit, nici să înlocuiască alţi factori.
b) starea tehnică. Fiecare nivel tehnic se manifestă prin coeficienţi
tehnici de producţie care definesc şi gradul de substituibilitate al factorilor de
producţie. În plus, dacă se au în vedere invenţiile tehnice, acestea pot să exercite
un rol important după cum sunt neutre sau economisesc un factor-munca sau
capitalul.
c) raportul dintre preţurile factorilor de producţie . O substituire tinde să
se producă între muncă şi capital dacă la productivităţi egale, preţul de
revenire al capitalului este inferior preţului plătit pentru mâna de lucru.
d) volumul producţiei. Se va manifesta o tendinţă de substituire a muncii
prin capital în măsura în care un volum important de producţie permite

184
repartizarea cheltuielilor fixe, reprezentate de amortizare, pe o cantitate mare
de bunuri create.

3.2. Studiul combinaţiei capital-muncă

Pentru analiza substituirii factorilor de producţie vom lua ca exemplu

combinaţia în care producţia (Q) depinde de doi factori: capitalul (K) şi munca
(L), ceea ce se poate exprima prin funcţia de producţie:
Q = f (K, L)
Forma funcţiei nu este specificată şi se presupune că factorii de producţie
sunt adaptabili şi divizibili. Oricare din cei doi factori poate fi variabil. Firmele
nu au posibilitate de a modifica cu aceeaşi uşurinţă cantităţile pe care le folosesc
din factorul capital şi factorul muncă. Cel mai adesea se admite că pe termen
scurt factorul variabil este munca. Pentru firmă este mai uşor să recurgă la
suplimentarea volumului de muncă sau la concediere decât să modifice
echipamentele şi tehnicile folosite. Pe termen lung, toţi factorii de producţie pot
fi variabili.
Considerăm că factorul de producţie variabil este capitalul, iar factorul de
producţie fix este muncă. Producţia se modifică aşa cum indică figura 5.2.
Curba producţiei (Q) porneşte din origine: pentru K = 0, Q = 0, producţia
este nulă dacă firma nu dispune de capital. Creşterea capitalului antrenează o
creştere a producţiei, lucru puţin evident la început. Funcţia este crescătoare,
până la punctul M. Începând de la K M , producţia rămâne pozitivă, dar
descrescătoare.

185
 Funcţia reprezentată este deci crescătoare până în punctul M, dar această
creştere are loc într-un ritm variabil. Traseul curbei indică două faze de creştere:
la început creşterea are loc într-un ritm accelerat, apoi creşterea se stabilizează,
curba trece printr-un punct de inflexiune (I) în care îşi traversează propria
tangentă şi devine din ce în ce mai lentă până în punctul M, unde creşterea se
opreşte, urmând apoi descreşterea.
Este vorba de o lege economică potrivit căreia o sporire a cantităţii
utilizate dintr-un factor de producţie variabil, ceilalţi factori sunt consideraţi
constanţi, trebuie să ducă la sporirea producţiei. Dar, dincolo de un punct,
producţia suplimentară rezultată din adăugare de factor variabil, se diminuează
din ce în ce mai mult. M
Q

Ki Ks KM K

I’

S’

M’

Ki Ks KM K
186
Fig. 5.2. Producţia totală, productivitatea medie şi productivitatea marginală a capitalului
 Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea unui factor până la limita
permisă de combinaţia cu ceilalţui factori al căror consum rămâne constant,
este denumită productivitatea marginală a factorului care variază sau
produsul marginal. Ea este suplimentul de producţie ce rezultă din utilizarea
unei unităţi suplimentare din factorul variabil, utilizarea celorlalţi factori
rămânând neschimbată.
Dacă capitalul folosit este K 1 în loc de K 0 şi ∆K = K 1 -K 0 , producţia trece
din Q 0 în Q 1 , iar modificarea producţiei este:
∆ Q = Q 1 – Q 0 = Q(K 1 , L) – Q(K 0 , L)
Cum această creştere depinde de valoarea dată a lui ∆K, prezintă interes
variaţia relativă a lui ∆Q/∆K şi pentru ∆K = 1, avem ∆Q/∆K = ∆Q. Atunci:

Q
W mg  si Wmg  Q
K
Dacă presupunem că factorul de producţie capitalul este perfect divizibil,
atunci productivitatea marginală reprezintă derivata funcţiei în raport cu factorul
care se modifică:
W mg = Q’K
Evoluţia productivităţii marginale pe graficul 5.2. se deduce din traseul
curbei producţiei. Presupunem că producţia trece printr-un maxim M pentru
capitalul K M . Aceasta înseamnă că derivata funcţiei se anulează (condiţie
matematică necesară pentru a avea un maxim). Or, derivata funcţiei de producţie
nu este alta decât productivitatea marginală care se anulează pentru acestă
valoare. Deci:
Q’ K = 0 pentru K = K M

187
 Asemănător, se constată că productivitatea marginală trece printr-un
maxim, pentru K = K 1 . Curba producţiei totale Q prezintă un punct de inflexiune
I, care din punct de vedere matematic se caracterizează prin condiţia:
Q’’ K = 0
Or, derivata a doua a lui Q în raport cu K, Q’’ k , este derivata întâi a
productivităţii marginale W mg = Q’ k în raport cu K:
dW mg
Q' ' K 
dK
Când curba producţiei Q este funcţie de K şi prezintă un punct de
inflexiune pentru K = K i , rezultă că productivitatea marginală prezintă un maxim
pentru aceeaşi valoare a lui K, din moment ce derivata sa în raport cu K se
anulează:
dWmg
Q' ' K  0  0
dK
Productivitatea medie a factorului variabil se obţine prin împărţirea
producţiei totale Q la cantitatea factorului variabil respeciv, K
Q
W mK 
k
Productivitatea medie corespunzătoare consumului unei anumite cantităţi
din factorul variabil, nu este o mărime constantă.Ea are o mărime maximă dată
de evoluţia producţiei până la punctul de tangenţă format de o rază dusă din
origine până în punctul pe curbă care indică evoluţia producţiei totale. Are un
nivel egal cu zero în origine şi creşte până la un maxim pentru K = K s şi apoi
descreşte.
Din fig. 5.2. se observă că cele trei curbe de producţie ating maximul una
după alta: mai întâi curba productivităţii marginale în punctul de inflexiune I al
curbei producţiei totale Q, adică unde ea trece de la o creştere progresivă la una
degresivă; apoi curba productivităţii medii, în punctul în care ea este egală cu
productivitatea marginală şi secanta dusă din origine devine tangentă la curba
producţiei totale. În sfârşit, curba producţiei totale atinge un maxim în punctul
în care productivitatea marginală este egală cu zero. Situaţia din faza I şi IV
(ineficienţă) se explică printr-un consum deosebit de disproporţionat al

188
factorilor; în faza primă prin risipa utilizării factorilor constanţi, iar în ultima
prin risipa factorilor variabili.
Totodată curbele productivităţii medii şi productivităţii marginale au
poziţii specifice şi evoluează astfel:
a) curba productivităţii marginale intersectează curba productivităţii
medii în punctul maxim al acesteia din urmă;
b) curba productivităţii marginale este situată deasupra curbei
productivităţii medii, atunci când productivitatea medie este crescătoare;
c) curba productivităţii marginale este situată sub curba productivităţii
medii, când productivitatea medie este descrescătoare.
Concluziile precedente sunt valabile atunci când analizele se efectuează
în condiţii de caeteris paribus şi pe termen scurt, când o parte din factorii de
producţie au caracter fix.

3.3. Ipoteze asupra randamentelor factorilor de producţie

În procesul combinării factorilor de producţie are loc consumarea

acestora, obţinându-se bunurile economice. Întreprinzătorul compară permanent
rezultatele obţinute cu factorii de producţie utilizaţi pentru a desprinde concluzii
cu privire la evoluţia randamentelor factorilor de producţie.
Randamentul este o formă a eficienţei economice care reflectă relaţia
dintre factorii de producţie utilizaţi şi volumul rezultatelor obţinute . Exprimă
capacitatea unui factor de producţie de a crea un efect util.
Orice întreprindere dispune de resurse limitate, fapt ce se repercutează
direct în activitatea sa, limitând cantităţile de factori de producţie pe care le
foloseşte. Pentru a obţine un output corespunzător, trebuie să combine eficient
resursele.
Randamentele factoriale sau randamentele de substituire, respectiv
productivităţile marginale exprimă variaţia producţiei atunci când se combină
mai mult sau mai puţin dintr-un factor variabil cu o cantitate dată dintr-un
factor fix.

189
 Modificarea randamentelor factorilor de producţie poate avea loc prin
oscilaţii sau prin deplasări mai importante.. Ele pot lua o formă descrescătoare,
constantă sau crescătoare. O formă anume de evoluţie a randamentelor
factoriale este determinată de două grupe de influenţe, de sens opus, care se
manifestă cu intensităţi variate: factorii favorabili creşterii randamentului
datorită în principal, promovării progresului tehnico-ştiinţific şi factorii cu
influenţă contrară legaţi de desfăşurarea pe scară tot mai largă a activităţii
economice care implică la un moment dat angajarea de resurse deficitare sau de
calitate inferioară.
Ipoteza randamentelor descrescătoare este formulată în felul următor:
dacă cantitatea crescătoare dintr-un factor variabil este combinată cu o
cantitate dată dintr-un factor fix, se ajunge la un punct în care productivitatea
marginală şi productivitatea medie vor sfârşi prin a scădea. Dacă funcţia de
producţie
Q presupune doi factori, capitalul (K), factorul fix şi munca (L), factorul
variabil, atunci ipoteza randamentelor descrescătoare se prezintă astfel:

QL = Q / L = Wm

Q’L = Wmg

L
190

Fig. 5.3. Legea randamentelor descrescătoare

 Această ipoteză este adesea caracterizată drept lege a randamentelor
descrescătoare care exprimă faptul că la un nivel tehnic dat, toate sporurile de
factor de producţie variabil utilizat, se manifestă printr-o creştere a producţiei,
din ce în ce mai lentă, adică fiecare unitate suplimentară de factor va adăuga
mai puţin la producţia totală. Legea randamentelor descrescânde este
considerată ca un postulat de bază al funcţiei de producţie. Ea presupune că
inputurile sunt omogene. În cazul unui factor de producţie fix, crescând
cantitatea din factorul variabil, se schimbă proporţia în care ei se combină.
Această schimbare a combinării factorilor de producţie dă naştere descreşterii
produsului marginal al factorului variabil.
Rezultă că productivitatea marginală se va reduce. Acelaşi lucru se va
întâmpla şi cu productivitatea medie pe unitate de factor variabil. Ipoteza
randamentelor descrescânde reflectă o experienţă curentă: creşterea producţiei
rezultă din “colaborarea” unei cantităţi crescânde de factor variabil cu o parte
redusă progresiv de resurse fixe, devine tot mai dificil de realizat. Producţia Q
nu are un maxim; creşterea lui Q la început extrem de rapidă se încetineşte în
mod progresiv fără a se anula pe măsură ce sporeşte factorul variabil. Dar în
acest caz randamentele, respectiv productivitatea marginală şi productivitatea
medie, sunt descrescătoare.
Legea randamentelor descrescânde nu descrie o fatalitate pe termen lung
care să prejudicieze dezvoltarea economiei. Randamentele descrescânde sunt
inevitabile numai pe termen scurt, pentru o anumită stare a tehnicii, când se
combină o cantitate variabilă dintr-un factor de producţie cu o cantitate dată din
alt factor de producţie. Această lege este compatibilă cu randamentele constante

191
 sau randamentele crescânde pe termen lung când capitalul şi tehnologia sunt
variabile.
Ipoteza randamentelor constante este ilustrată cu două funcţii de
producţie: a) Q = aLK care presupunecă productivitatea marginală şi
productivitatea medie sunt constante şi egale; b) Q = aL + bK, productivitatea
marginală a factorului variabil este constantă ( dQ/dL = a) în timp ce
productivitatea medie este descrescătoare în raport cu creşterea factorului
variabil şi tinde spre productivitatea marginală. 3
bK
Dacă L  ∞, atunci  0 şi
L
bK
W mL  a  a
L
şi, dimpotrivă, dacă:
L  0; W mL  +α

Q = aL + bK

Q = aLK

L L

Q bK
Q dQ W mL  a
W mL   aK  W mg L L
L dL

dQ
W mg  a
3 dL
Ignat, Ion, s.a. Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, p. 148.
L L

192
Fig. 5.4. Randamente factoriale constante
 Desigur, este mai puţin realist a considera că productivitatea marginală
este constantă, oricare ar fi cantitatea de factor variabil dar, plecând de la un
nivel de utilizare prin folosirea unei cantităţi sporite de factori variabili,
producţia nu poate rămâne constantă şi productivitatea marginală descreşte.
Randamentele constante pot fi întâlnite numai în anumite condiţii şi limite în
timp.
Din punct de vedere teoretic, ipoteza existenţei unor zone în care
randamentul factorilor de producţie este crescător , poate fi demonstrată prin
luarea în considerare pe termen lung a progresului tehnic. Totuşi randamentele
descrescătoare apar de fiecare dată când se depăşeşte un prag dincolo de care
trebuie introdusă o nouă metodă de producţie.

3.4. Legea randamentelor nonproporţionale

Experienţa arată că, atunci când se utilizează doi factori de producţie,

cantitatea dintr-un factor fiind considerată fixă, iar cantitatea din celălalt factor
este variabilă, natura evoluţiei producţiei depinde de sectorul de activitate şi de
tipul de combinare productivă. Factori de producţie, indiferent de natura lor, pot
prezenta randamente diferite.
Legea randamentelor nonproporţionale a fost pentru prima dată
formulată de către Turgot în lucrările privind exploatările agricole. Prin
adăugarea succesivă de muncă pe o suprafaţă de teren, producţia creşte până la
un punct, într-o proporţie mai mare decât aceste avansuri. Depăşind un anumit
prag, producţia va creşte din ce în ce mai puţin, până când va sfârşi prin a
scădea. La rândul său, D. Ricardo a utilizat legea randamentelor
nonproporţionale la explicarea creşterii preţurilor la cereale în Marea Britanie:

193
randamentele exploatărilor agricole sunt descrescătoare, iar costurile sunt
crescătoare, ceea ce provoacă sporirea preţurilor.
Orice activitate umană cunoaşte mai întâi o fază de randamente
crescătoare şi de costuri descrescătoare, apoi un randament maxim pentru o
combinaţie optimă a factorilor de producţie, iar în final se manifestă o fază de
randamente descrescătoare şi de costuri crescătoare. Desigur, particularităţile
ramurilor se manifestă asupra duratei fazelor şi amplitudinii creşterii sau
descreşterii randamentelor. În agricultură, spre deosebire de industrie, faza
randamentelor descrescătaoare este atinsă mai repede. Aici puterea omului
asupra naturii este mai mică decât în industrie.
Legea randamentelor nonproporţionale are o sferă largă de manifestare
şi poate fi enunţată astfel: la acelaşi nivel tehnic, prin combinarea unei cantităţi
crescânde dintr-un factor de productie variabil, cu o cantitate dată de factorul
invariabil, produsul marginal al factorului variabil creşte mai întâi, mai mult
decât proporţional şi, după un nivel optim, mai puţin proporţional, iar apoi
descreşte. Dincolo de acest punct, produsul total continuă să crească, dar cu
rată descrescătoare. Pentru a evidenţia că randamentele descrescătoare nu
privesc produsul total, ci produsul marginal, legea randamentelor
nonproporţionale este caracterizată drept lege a productivităţii marginale
descrescânde.
Această relaţie dintre produsul total şi factorul variabil este valabilă în
toate ramurile, domeniile sau perioadele în care progresul tehnico-ştiinţific nu
reuşeşte să contracareze efectul negativ al înrăutăţirii condiţiilor de producţie ca
urmare a degradării unor factori de producţie sau combinării lor în proporţii
care nu sunt optime. Tabelul 5.1. ilustrează legea randamentelor
nonproporţionale.
Produsul total nu creşte indefinit şi chiar înainte ca nivelul său să scadă,
sporul de creştere începe să se micşoreze. Productivitatea marginală, ce exprimă
variaţia produsului total rezultată din sporirea variaţiei factorului variabil, în
timp ce sporeşte cu un nivel crescător, produsul total se majorează şi el, şi

194
invers. Când produsul total se diminuează productivitatea marginală este
negativă (o scădere a produsului total reprezintă o variaţie negativă).
La rândul ei, productivitatea medie la început creşte mai lent decât
productivitatea marginală, atinge un maxim când este egală cu productivitatea
marginală, apoi descreşte mai puţin decât aceasta.

Unităţi Unităţi de Produs Productivitatea Productivitate

de factor factor total marginală a a medie a
fix variabil factorului factorului
variabil variabil
5 0 0 0 0
5 1 8 8 8
5 2 20 12 10
5 3 45 25 15
5 4 76 31 19
5 5 85 9 17
5 6 78 -7 13

De aici rezultă unele reguli generale privind relaţiile între cantităţile

marginale şi cantităţile medii:
a) dacă cantitatea marginală depăşeşte cantitatea medie, aceasta din urmă
este crescătoare, adică cantitatea marginală ridică cantitatea medie.
b) dacă cantitatea marginală este mai mică decât cantitatea medie,
cantitatea medie scade, deci cantitatea marginală coboară cantitatea medie;
c) dacă cantitatea marginală este constantă şi egală cu cantitatea medie,
atunci şi cantitatea medie este constantă.
d) dacă cantitatea marginală este crescătoare sau descrescătoare şi dacă la
un anumit punct este egală cu cantitatea medie, aceasta a atins un punct maxim
(sau minim) în acel loc.
Relaţiile dintre factorii variabilişi producţie nu sunt întotdeauna de formă
analizată. Astfel, randamentele marginale descrescânde pot să apară imediat
după punctul maxim al acestora când produţia continuă să crească. Randamente
constante pot exista pentru o parte importantă a operaţiunilor de producţie.

195
Produsul total evoluează până la un nivel constant care se situează la nivelul
capacităţii de producţie. În acest caz, curba produsului marginal şi cea a
produsului mediu sunt orizontale şi au acelaşi traseu, se confundă. Doar când
productivitatea marginală este constantă, producţia medie este egală cu
productivitatea marginală.
Legea randamentelor nonproporţionale exprimă faptul că, într-un proces
de producţie în care scara este dată, factorii de producţie nu sunt perfect
substituibili. Cazurile în care proporţiile între factori sunt fixe ca şi cele de
perfectă substituibilitate sunt cazuri excepţionale. În realitate, factorii nu sunt
substituibili decât într-o anumită măsură. Productivitatea marginală nu poate
creşte la infinit cu producţia şi nici nu descreşte pornind de la un punct. Legea
randamentelor nonproporţionale exprimă faptul că fiecare factor este necesar în
procesul de productie şi că aceştia, într-o anumită măsură, sunt complementari.

3.5. Limitele de valabilitate ale legii randamentelor nonproporţionale

Legea randamentelor nonproporţionale nu este valabilă decât în anumite

condiţii.
a) Factorii de producţie consideraţi, trebuie să fie riguros omogeni . În
realitate, munca şi capitalul au forme concrete de manifestare. Munca este
diferenţiată: munca necalificată, munca calificată, munca de execuţie, muncă de
conducere. La rândul ei, munca calificată se prezintă sub forma a mii de
profesiuni şi specializări. Capitalul fizic este şi el diferenţiat. De formele pe
care le îmbracă factorii de producţie trebuie să se ţină seama de combinaţiile
multiple care sunt posibile;
b) Legea randamentelor nonproporţionale admite posibilitatea adăugării
unei cantităţi suplimentare dintr-un factor variabil, la o cantitate constantă din
alt factor considerat fix. Or sunt procese de producţie în care, prin sporirea
numai a unui factor, nu se obţine creşterea de produçtie. Modificarea simultană
a factorilor permite sporirea randamentelor;

196
 c) Legea randamentelor nonproporţionale este valabilă doar pentru un
nivel dat al tehnicii. Intrarea în faza randamentelor descrescatoare se apropie
sau îndepărtează în funcţie de perfecţiunea tehnică şi tehnologică.
d) Legea randamentelor nonproporţionale este valabilă pentru o scară
dată de producţie, atunci când adăugăm la o cantitate fixă dintr-un factor,
unităţi succesive dintr-un factor variabil.
Ce se intâmplă însă dacă resursele care sunt la dispoziţia producătorului
se modifică sau dacă factorii de producţie se modifică în aceeaşi proporţie? Este
cazul randamentelor de scară în care ceea ce variază este mărimea producţiei.

4. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

Analiza de până acum a pornit de la ipoteza existenţei unui factor fix şi

un factor variabil de care depinde volumul producţiei. Această ipoteză este prea
restrictivă şi trebuie depăsită pentru a permite analiza situaţiei în care factorii de
producţie pot să varieze simultan. În acest sens trebuie definit conceptul de
funcţie de producţie. 4

4.1. Caracteristici generale

Funcţia de productie descrie toate combinaţiile de factori de

producţie care sunt tehnic realizabile şi produsul obţinut. Ea arată cum se
schimbă rezultatul procesului de producţie dacă variază cantitatea de
factori de producţie utilizaţi.
Funcţia de producţie descrie cantitatea maximă care poate fi produsă cu
fiecare combinaţie de factori de producţie, luând în considerare un anumit nivel
al tehnologiei.

4
T.Gherasim, Microéconomie, vol. 1,Ed. Economică, Bucureşti, 1993, p. 195-226; Gilert Abraham Frois,
Economia politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 110-121, J.Bremond, A. Gelendan, Dicţionar
economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti , 1995, p. 162-163.

197
 Pentru un nivel dat al tehnologiei, funcţia de producţie descrie relaţia
fizică între cantităţile diferitelor intrări şi cantitatea rezultată. Conducerea
firmei organizează şi combină factorii amintiţi pentru a produce unităţi de
producţie într-o perioadă. De exemplu, funcţia de producţie pentru grâu descrie
producţia obţinutră într-o perioadă, ţinând cont de suprafaţa cultivată, numărul
zilelor de lucru, cantitatea de apă pentru irigat, tonele de îngrăşăminte şi
kilogramele de seminţe.
Funcţia de producţie poate fi reprezentată astfel:

Factori de producţie Funcţia de Producţie

(muncitori, maşini, –––––––> producţie ––––––––> pe
perioadă
materii prime). (un nivel dat
al tehnologiei)

198
 Această diagramă a procesului de producţie neglijează câteva probleme
importante. Ea presupune faptul că cerinţele de producţie pe care firma trebuie
să le îndeplinească sunt date, cu toate că în realitate firmele decid ce fel de
sarcini să îndeplinească. De exemplu, o fabrică de automobile poate produce
maşini construind caroseria, transmisia, sistemele de suspensie şi alte
componente în propriile fabrici sau poate să le cumpere de la alte firme şi să
realizeze montajul final. Societatea comercială “DACIA” şi-a produs singură
caroseria şi motorul. Locomotiva electrică se fabrică la “Electroputere”, dar care
cumpără componente importante de la alte firme. Fiecare firmă decide ce
produce şi cum produce. Ronald Coase a studiat opţiunile pe care firma le are
pentru producerea bunurilor. El a comparat deciziile câtorva firme de a-şi
produce singure componente ale unui produs cu deciziile altor firme de a folosi
piaţa şi de a cumpăra componente realizate de alte firme. Fiecare alegere are un
cost diferit, cost pe care Ronald Coase l-a identificat. Fiecare firmă trebuie să
compare aceste costuri când decide să-şi construiască totul singură sau să se
bazeze pe furnizori pentru câteva sau pentru toate componentele. De exemplu,
cumpărarea componentelor de pe piaţă include în cost găsirea unor furnizori
flexibili şi de încredere, determinând preţul pieţei pentru fiecare cantitate a
produsului şi negociind contracte. Găsirea unor informaţii sigure şi reale despre
reputaţia furnizorului şi preţurile pieţei, este costisitoare. Pe de altă parte, costul
efectuării tuturor componentelor necesare pentru produsul final include
monitorizarea eforturilor muncitorilor şi directorilor şi recompensarea
performanţelor. Este costisitor să măsori performanţa muncitorilor şi
directorilor şi să controlezi corectitudinea angajatilor, dar folosirea pieţei nu
este gratuită şi nici nu te poţi sustrage ei.
Managerii se întâlnesc zilnic cu decizii între a produce sau a cumpăra şi
economiştii au început să studieze elementele determinente ale dimensiunilor
unei firme şi să analizeze modul în care companiile iau aceste decizii.
Deşi o prezentare mai realistă a proceselor de producţie ar duce la o
definire a unei funcţii cu “n” variabile, adică cu “n” factori de producţie, totuşi

199
în continuare se va avea în vedere cazul simplificat în care există doar doi
factori de producţie, rezultatele putându-se generaliza.
Dacă notăm producţia cu Q, iar x şi y reprezintă cantităţile utilizate din
factorii de producţie, se obţine forma generală a funcţiei de producţie:
Q = F(x, y)
De remarcat că funcţia nu este specificată în mod precis. În raport cu
natura concretă a activităţii economice, formularea matematică poate fi extrem
de diversă:
Q = ax + by
sau
Q=A.x.y
sau
Q u x. y , etc.

Dacă se are în vedere desfăşurarea în timp a activităţii şi

comportamentului firmelor, funcţia de producţie se cere a fi analizată în
perioada scurtă sau în perioada lungă. În perioada scurtă o firmă poate modifica
unii factori de producţie, dar are cel puţin un factor de producţie fix. În perioada
lungă firma poate modifica toţi factorii de producţie.
În perioada scurtă, firma nu poate modifica rapid numărul de maşini,
utilaje şi instalaţii fără a suporta un cost deosebit de ridicat şi astfel ea consideră
capitalul K ca fiind factor fix. Cu un factor de producţie fix, funcţia de producţie
în perioada scurtă (funcţia produsului total al muncii Q L ) arată modul în care
totalul ieşirilor (producţia obţinută) se modifică în raport cu numărul de
lucrători, în cazul în care capitalul este o cantitate dată, K*:
Q L = f(L, K * ).
Producţia obţinută de lucrători este numită produsul total al muncii,
deoarece se poate observa cum producţia se modifică când firma angajează mai
mulţi lucrători. În mod similar poate fi definită funcţia de producţie, pentru
situaţia când capitalul este factor variabil, iar munca este factor constant,
rezultatul fiind produsul total al capitalului:
Q K = f(L * , K).

200
 Funcţia de producţie este caracterizată prin productivitatea marginală şi
productivitatea medie.
Productivitatea marginală a fiecărui factor de producţie este, după cum
se ştie, sporul de producţie obţinut prin utilizarea unei cantităţi suplimentare din
factorul de producţie respeciv, iar cantitatea folosită din celălalt factor rămâne
nemodificată.
În acest caz, productivitatea marginală a muncii W mg L este:
QL ( L, K *)
Wmg L 
L
iar productivitatea marginală a capitatului W mg K se exprimă prin relaţia:
QL ( L, K *)
Wmg K 
K
Dacă funcţia de producţie este continuă şi derivabilă, productivitatea
marginală este derivata parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul
considerat, adică:
Q L Q K
W MGl ( x )   F'L W MGl ( K )   F 'K
L K

Adesea se presupune că productivităţile marginale sunt pozitive şi

descrescătoare. Există şi ipoteza productivităţii marginale constante.
Productivităţile medii ale fiecăruia dintre factorii de producţie se pot
defini ca raport între producţie şi factorul de producţie, adică:
QL QK
W ML  si WMK 
L K
Ea reflectă câte unităţi de producţie revin la o unitate de factori de
producţie utilizat.
Reîntorcându-ne la situaţia în care factorul fix este capitalul, se
reprezintă funcţia producţiei totale în fig. 5.5 (a) şi din ea se derivează funcţia
produsului mediu şi funcţia produsului marginal al muncii în fig. 5.5 (b).
Productivitatea medie a muncii măsoară producţia pe lucrător şi mărimea
sa este determinată de panta liniei drepte care porneşte din origine spre orice

201
punct de pe curba producţiei totale. Când firma angajează L 1 lucrători, se produc
q 1 unităţi de producţie:
q1 ab
WML  sau WML 
L1 OL1
ab
Panta liniei care porneşte din origine în punctul B este egală cu sau
OL1

cu productivitatea medie a muncii. Produsul mediu al muncii, pentru orice nivel

dat al angajării, este egal cu panta unei linii drepte care porneşte din origine
spre curba funcţiei producţiei totale la acest nivel. Cu cât linia dreaptă este mai
înclinată, cu atât panta este mai mare.
Când numărul de lucrători creşte, productivitatea medie a muncii la
început sporeşte. De exemplu, să comparăm W ML când firma angajează L 1 şi
respectiv L 2 muncitori. Panta liniei care porneşte din origine până în punctul b
este mai mică decât panta liniei care porneşte din origine până în punctul d.
Când firma sporeşte numărul lucrătorilor de la L 2 la L 2 , W ML creşte deoarece
panta creşte la cd / OL 2 de la ab / OL 1 . Cu numărul de maşini constant firma
poate spori numărul muncitorilor observând că, iniţial, productivitatea medie
creşte. Ceea ce poate se întâmplă aici este faptul că lucrătorii pot îndeplini
sarcini mai specializate, cu atât cu cât sunt în număr mai mare şi acest lucru
sporeşte produsul mediu al muncii.
Mai departe, creşterea numărului de angajaţi poate reduce W ML . Putem
verifica diminuarea W ML când numărul lucrătorilor creşte de la L 2 la L 3 . La trei
muncitori, producţia totală este egală cu distanţa ef şi numărul de lucrători este
egal cu distanţa. Panta razei Of este ef / OL 3 şi este mai mică decât panta razei
Od. Deci W ML se diminuează când numărul lucrătorilor creşte la L 3 . Cum firma
suplimentează linia de producţie cu mai mulţi lucrători, aceasta ar putea creea
obstacole mari pentru întreţinerea maşinilor şi o rată ridicată a rebuturilor,
ambele contribuind la diminuarea productivităţii medii.
Figura 5.5 (b) arată că iniţial W ML creşte, atingând punctul maxim când
firma angajează L 2 lucrători şi apoi se reduce când firma angajează mai mulţi
muncitori.Panta razei Od este mai mare decât panta oricărei alte raze ce porneşte

202
 din origine spre orice punct de pe functia producţiei-totale. Deci W ML atinge
punctul maxim când firma angajează L 2 muncitori şi descreşte când numărul
angajaţilor este mai mic sau mai mare decât L 2 .
Există o relaţie fundamentală între W m g L şi W M L . Când W m g L este mai
mare, egal sau mai mic decât W M L , aceasta din urmă sporeşte, este constant
sau descreşte. În figura 5.5. (b), productivitatea marginală a unui lucrător
adiţional este mai mare decât productivitatea medie atunci când sunt
angajaţi L 1 lucrători şi astfel funcţia producţiei medii creşte. Când
numărul de lucrători este L 2 , W şi AP L atinge maximum. Cu L 3 lucrători ,
W m g L este mai mică decât W M L şi astfel producţia pe lucrător este
descrescătoare iar panta funcţiei W M L este negativă.
Q f producţia totală

4.2. Suprafaţa de producţie

d şi curbe ale izoprodusului

Pentru a prezenta modul în care se pot combina factorii variabili şi

(a)contribuţia lor la creşterea producţiei presupunem o functie de producţie cu doi
q b
factori1 variabili K şi L. Combinaţiile posibile pot fi reprezentate într-un spaţiu
trimensional prin suprafaţa de producţie din care se deduc curbele
izoprodusului.
a c e
În fig. 5.5., producţia Q, măsurată pe ordonată, este funcţie crescătoare de
O L1
cantitatea utilizată dinL2cei doi factori, reprezentanţi
L3
pe celelalte axe. În Lacest
spaţiu tridimensional apare un volum care seamănă cu o colină şi care exprimă
WMLcă producţia poate fi mărită dacă sporeşte cantitatea utilizată din unul sau
faptul
W
din ambii
mg
factori de producţie.

APL

(b) WmgL
L

O L1 L2 L3 L
203

Fig. 5.5 Producţia totală, productivitatea marginală şi productivitatea medie

 Prin proiecţie pe un plan orizontal se poate reveni la o prezentare în
spaţiul bidimensional. Combinaiţiile posibile ale celor doi factori în cazul unui
nivel al producţiei de Q 0 sunt redate grafic de totalitatea punctelor de pe linia
I 0 . Combinaţiile factorilor K şi L care se găsesc pe linia I 0 dau acelaşi volum
de producţie Q 0 .
Din punct de vedere tehnic, este indiferent pe care o vom alege. Pentru
toate volumele de producţie Q 0 , Q 1 , Q 2 , ………Q n , se pot trasa o multitudine de
linii I 0 , I 1 , I 2 ……..I n în planul KOL şi care ilustrează modalitătile posibile de
combinare a factorilor. Aceste linii au forma unor drepte atunci când proporţia
de înlocuire dintre factori este constantă, sau sunt curbe când coeficienţii de
înlocuire nu sunt constanţi.

204
 Toate aceste curbe sau drepte paralele între ele, poartă denumirea de linii
de indiferenţă, izocuante sau curbe de producţie constantă. O izocuantă
reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie ce permit obţinerea
aceluiaşi nivel de producţie. De exemplu, producţia Q 0 poate fi obţinută fie prin
combinarea de factori reprezentată de punctul A (mai mult L, mai puţin K), fie
prin combinaţia de factori reprezentate de punctul B (mai mult K şi mai puţin L).
Pentru toate volumele de producţie imaginate, există un număr
corespunzător de curbe de indiferenţă. Nivelul de producţie este din ce în ce mai
ridicat cu cât ne indepărtăm de origine. Distanţa dintre aceste curbe de
indiferenţă arată creşterea volumului producţiei şi permite să se stabilească
dacă la păstrarea constantă a proporţiei factorilor din combinaţia iniţială, odată
cu creşterea cantităţii consumate din toti factorii, volumul producţiei va spori
Q degresiv sau constant.
progresiv,
Remarcăm că este imposibil ca două izocuante să se întretaie deoarece
fiecare dintre ele reprezintă ansamblul combinaţiilor ce permit obţinerea unui
nivel de producţie. Este exclus ca o combinaţie dată să permită obţinerea
Q2 y
simultană a două nivele de producţie diferite. Altfel spus, un anumit punct nu
Q1
poate fi situat pe o hartă la două altitudini diferite.

Q
4.3. 0Rata marginală de substituire tehnică

Cantitatea necesară dintr-un factor (K sau L) pentru a înlocui o unitate din

alt factor (L sau K) într-un anumit punct, în condiţiile în care volumul producţiei
rămâne neschimbat, reprezintă relaţia de substituţie a factorilor care este
denumită şi rata marginală a substituirii tehnice.

205
Fig. 5.6. Suprafaţa de producţie
 O izocuantă
K
arată diferite combinaţii de factori de producţie la acelaşi
nivel tehnologic care pot produce o cantitate dată de bunuri. Pentru a ilustra
acest aspect, considerăm următoarele exemple:

KB B
 I2

K
 A I1
KA

 L  I0

O LB LA L

206

Fig. 5.7. Izocuante

 1. Un vizitator dintr-o ţară dezvoltată, călătorind într-o ţară mai puţin
dezvoltată, sesizează imediat metodele diferite pe care firmele le utilizează
pentru a produce bunuri şi servicii. Munca substituie capitalul, mai mult decât în
ţările dezvoltate. Muncitorii înlocuiesc buldozerele la construcţia străzilor, iar în
fabrici munca este folosită în locul cărucioarelor şi transportoarelor pentru a
muta materialele dintr-un loc în altul. În ambele economii, firmele sunt
conştiente de opţiunile de producţie, chiar dacă ele adoptă metode diferite. În
ţările mai puţin dezvoltate, firmele folosesc mai mult metode bazate pe muncă,
în timp ce ţările mai dezvoltate se bazează pe un capital mai mare pentru că
munca este greu de procurat şi costă mai mult.
2. Oţelăriile sunt nedorite în localităţi pentru că, pe lângă oţel, produc
foarte mult fum şi praf. Firmele controlează particulele de noxe răspândite
instalând filtre. Cu cât filtrele sunt mai mari, cu atât este mai mică cantitatea de
noxe deversată în atmosferă. Diminuarea împrăştierii noxelor necesită mai
multre filtre sau filtre mai eficiente şi astfel un capital mare investit în ele.
Firmele pot controla răspândirea fumului şi prafului prin schimbarea frecventă şi
menţinerea filtrelor. Aceasta se poate realiza fie prin folosirea unui capital mai
mare (filtre mai mari şi mai sofisticate), fie prin mai multă muncă (menţinerea
filtrelor).
3. Când mergi la duş, ultimul lucru la care te gândeşti este funcţia de
producţie pentru apa caldă. Apa caldă care ajunge la duş are o anumită

207
temperatură. Această temperatură depinde de temperatura iniţială a apei şi de
temperatura pierdută pe lungimea ţevilor, până ajunge la duş. Cu cât izolaţia
ţevilor este mai bună, cu atât se pierde mai puţin din temperatura iniţială.
Izocuanta exprimă lista opţiunilor tehnice pentru un anumit volum de
producţie: firma poate folosi o metodă de producţie bazată pe muncă substituind
maşinile cu munca sau poate reduce capitalul folosit şi să sporească munca.
Dacă combinaţia productivă iniţială este cea care corespunde punctului A
şi dacă producătorul este determinat să diminueze cu o mică cantitate, ∆L,
factorul L (munca) utilizat, el trebuie să atragă o cantitate suplimentară, ∆K din
celălalt factor (capitalul) pentru a rămâne la celaşi nivel de producţie.
Rata marginală de substituire tehnică a factorului L cu K se exprimă prin
relaţia:
L
RMSTL  
K K
RMS poate fi exprimată pornind de la panta izocuantei corespunzătoare
nivelului de productie Q 1 considerat. Fie A şi B, două puncte situate pe această
curbă, iar ∆y = y A - y B şi ∆x = x A - x B reprezintă diferenţele între cantităţile de
factori utilizaţi ce caracterizează fiecare din cele două combinaţii productive.
(fig. 3.6).
Dacă combinaţia productivă iniţială este A şi producătorul trebuie să
diminueze cu o cantitate mică (-∆y) volumul folosit din factorul y, el va folosi o
cantitate în plus ∆x, din factorul x pentru a rămâne la acelaşi nivel de producţie.
y factori în punctul B este:
RMST a celor doi
 y
RMST y  y
RMSTx  x
yA A
x
y dy
x  0; 
x dx

B
yB
Qi

208
Fig. 5.8. Rata marginală de substituire
 xA xB x

Atunci când ∆y –––> 0, raportul ∆y/∆x tinde să se încline către acest

punct al curbei de izoproducţie. RMST este definită pornind de la valoarea
pantei izocuantei; valoarea sa este, prin definiţie, opusul valorii acestei pante.
dy
RMSTx y 
dx

Semnul minus arată că un factor este necesar să crească şi altul să se

micşoreze pentru a se echilibra efectul lor. În mod mormal RMST, care măsoară
panta izocuantei, nu este constantă, ea se modifică pe măsură ce firma trece de
la metode de producţie bazate pe muncă la metode de producţie bazate pe
capital. Ea utilizează mai multă muncă în punctul A şi trece în punctul B unde
metoda de producţie se bazează pe mai mult capital şi mai puţină muncă.
Cum firma se deplasează de-a lungul izocuantei din stânga sau spre
dreapta jos, valoarea numerică a pantei creşte. Când se deplasează de-a lungul
izocuantei, firma substituie munca cu factorul capital, dar cu o rată
descrescătoare şi RMST este descrescătoare.
Trebuie subliniat ca RMST, într-un anumit punct este egală cu raportul
invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori în acest punct, adică:
RMST L/K = F’K/F’L, respectiv RMST x/y = F’x/F’y
Rezultă că raportul dintre factorul înlocuit şi cel înlocuitor este egal cu
raportul productivităţii marginale a factorului înlocuitor faţă de cea a
factorului de înlocuit.

209
 Formularea decurge din teorema funcţiilor implicite. Dacă funcţia de
producţie este Q = f (x, y), iar derivate parţiale sunt F’ x şi F’ y . Dacă utilizarea
primului factor sporeşte cu d y , va rezulta o creştere a producţiei dQ astfel încât,
prin definirea productivităţii marginale ca derivate parţiale, să avem dQ = F’ y .
d y . În acelaşi mod, dacă sporim utilizarea celui de-al doilea factor, avem
dQ = F’ x . d x . Rezultă că se poate scrie:
dQ = F’x . dx + F’y . dy
şi care relevă că sporirea producţiei dQ apare ca sumă a creşterii cantităţilor de
factori utilizaţi (d x d y ), sumă ponderată cu productivităţile marginale ale
fiecăruia dintre factori, F’ x şi F’ y .
Dacă se are în vedere caracteristica izocuantei de a fi o expresie a
combinaţiilor productive pentru care volumul de producie este constant, variaţia
producţiei este nulă (dQ = 0), expresia precedentă devine:
O = F’ x d x + F’ y . d y
de unde:
– F y . d y = F’ x . d x
dy F'x

d F'y

Ţinând seama că RMST = – d y / d x , rezultă că RMST = F’ x / F’ y . În aceste

condiţii, productivitatea marginală a factorilor poate fi considerată criteriul
pentru înlocuirea unui factor cu altul în cadrul combinaţiilor posibile, care sunt
indiferente din punct de vedere tehnic. Sub aspect economic, RMST reflectă
costul de oportunitate al înlocuirii unui factor de producţie cu altul, când
producţia rămâne constantă.

4.4. Tipuri de funcţii de producţie

Teoria economică operează cu mai multe tipuri de funcţii de producţie,

care îmbracă forme generale şi specifice.
În raport cu divizibilitatea şi adaptabilitatea factorilor, funcţiile de
producţie pot fi cu factori complementari şi cu factori substituibili.

210
 Funcţiile de producţie cu factorii substituibili sunt funcţii clasice în care
randamentul factorilor este mai întâi crescător, dar apoi descrescător şi funcţii
neoclasice (în care randamentul factorilor este exclusiv descrescător) mai
frecvent întâlnite în industria extractivă şi în agricultură.
În categoria funcţiilor cu factori complementari denumite şi funcţii non
clasice, se includ, în primul rând, funcţiile cu toţi factorii complementari,
cunoscute şi sub denumirea de funcţii Walras – Leontief. Funcţiile de acest tip
sunt expresia relaţiilor care există între producţie şi factorii utilizaţiîn condiţiile
în care nici un factor nu se poate folosi eficient decât dacă se respectă anumite
proporţii bne definite. Producţia creste proporţional cu masa factorului variabil
până la un punct, după care va rămâne constantă, ceea ce atestă existenţa unui
cuplaj rigid între factori.
Funcţiile Gutenberg presupun o legătură mai slabă între factori, respectiv
funcţii cu nici un factor substituibil într-o manieră continuă, în cazul cărora unul
sau mai mulţi factori pot varia în mod continuu.
Construirea unei funcţii Gutenberg se bazează pe două categorii de
factori: a) factori consumabili care se epuizează într-un singur proces de
producţie; b) factori de stoc care iau parte la mai multe proces de producţie şi
care sunt luaţi în considerare in anumite combinatii fixe sub forma unor agregate
a căror producţie a exprimat-o în unităţi de prestaţii, care pot avea durate
variabile.
Formele generale ale funcţiilor de producţie îşi găsesc concretizarea în
funcţii particulare, cum sunt funcţiile de tip Cobb-Douglas şi funcţiile C.E.S.
Funcţiile Cobb-Douglas, în forma iniţială, au inclus factorii muncă (L)
exprimată în om – ore şi capitalul (K), exprimat sub forma unui indice ce
desemnează echipamentul firmei:
y = aL α K β ; a > 0, α > 0; β > 0
în care: a – parametru care arată proporţia creşterii producţiei peste creşterea
determinată de sporirea masei factorilor L şi K, α, β – coeficienţi de elasticitate
a producţiei în raport cu factorii muncă şi capital.

211
 Atunci când randamentul factorilor L şi K este constant, se verifică
egalitatea:
α + β = 1,
adică variaţia producţiei este proporţională cu variaţia masei celor doi factori.
Dacă:
α+β>1
randamentul factorilor este crescător, producţia creşte mai repede decât valorile
factorilor. Când:
α+β<1
randamentul celor doi factori este descrescător, producţia sporeşte mai încet
decât creşte masa factorilor.
Forma iniţială a funcţiei Cobb-Douglas se modifică dacă se are în vedere
progresul tehnic. În cazul progresului tehnic neutru ce presupune creşterea
eficienţei diferenţiale a fiecăui factor fără însă a se modifica raportul dintre
productivitătile lor marginale, funcţia de producţie este de forma:
y = e λt L α K β
în care : e λt – parametru ce exprimă influenţa progresului tehnic; λ – indicatorul
progresului tehnic ce exprimă cu câte procente creşte y peste creşterea
determinată de sporirea masei factorilor L şi K, în ipoteza că în fiecare an t
există un spor constant al progresului tehnic; t – factorul timp.
Funcţiile Cobb-Douglas, deşi utile pentru unele analize economice,
prezintă şi neajunsuri. Cea mai importantă limită a acestor funcţii este
reprezentată de ipoteza substituibilităţii perfecte între factorii care în practică se
întâlneşte doar în mod excepţional.
Funcţii C.E.S., adică funcţii Constant Elasticity Substitution, se bazează
pe ipoteza că elasticitatea substituirii factorilor este constantă, diferită de 1. şi
care poate fi prezentată sub forma:
y = (aL α + bK β ) 1/α
în care: a, b – parametrii cu valori pozitive; α – parametru cu valori
supraunitare pozitive.

212
 În condiţiile în care α se apropie de unitate, funcţia CES se transformă
într-o funcţie liniară, dacă α se apropie de zero, funcţia CES se transformă într-o
funcţie de tip Cobb-Douglas şi dacă α ---> ∞, se ajunge la o funcţie cu
elasticitatea substituţiei care tinde spre zero, ceea ce înseamnă că factorii L şi K
se pot utiliza doar în proporţii fixe.
Funcţiile CES se bazează pe o elasticitate constatntă de substituţie, ceea
ce reprezintă un dezavantaj, întrucât situaţia nu se întâlneşte întotdeauna în
practica economică.

5. ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI

Harta izocuantelor oferă pentru un producător o informaţie tehnică asupra

diferitelor volume de producţie posibile pentru diverse combinaţii eficiente ale
factorilor de producţie. Dar, pentru a lua decizia privind volumul şi metoda de
producţie mai trebuie cunoscut volumul bugetului (V), adică cantitatea totală de
resurse disponibile, precum şi preţurile factorilor utilizaţi. Mărimea bugetului V
este determinată de acţiunile anterioare ale producătorului, iar p x şi p y sunt
stabilite pe piaţa factorilor de producţie.

5.1. Funcţia izocostului

Producătorul utilizează cantităţile x şi y din factorii de producţie, iar

costul total de producţie este, în mod necesar, egal cu preţurile factorilor de
producţie ponderate cu cantităţile, adică:
V = xp x + yp y
Dacă producătorul utilizează toate resursele de care dispune ( V), deci tot
bugetul, pentru achiziţionarea şi utilizarea factorilor de producţie, înseamnă că
nivelul costurilor totale va fi egal cu mărimea resurselor:

213
 CT = V
În aceste condiţii, ecuaţia bugetului producătorului este şi ecuaţia
costurilor şi se poate scrie:
C T = x . p x +yp y
Producătorul îşi pune problema cum să combine factorii de producţie în
condiţiile mărimii bugetului său. Pentru a afla combinaţiile posibile în raport cu
un buget dat şi a unor preţuri cunoscute, din ecuaţia de mai sus se deduce
dreapta bugetului sau dreapta izocostului:
px V V  x. p x
y .x  
py py py

Aceasta este ecuaţia unei drepte în care panta negativă este definită de
structura preţurilor, adică raportul p x / p y .
Punctele de intersecţie cu axele sunt definite de:
x  0  y  V py

y  0  x  V px

Să presupunem că funcţia de producţie a firmei este de forma: Q = f(L,

K), unde L reprezintă munca, iar K este capitalul. Pentru a determina costul de
producţie, trebuie cunoscut preţul plătit pentru muncă şi preţul maşinilor. Dacă
salariul anual al fiecărui muncitor este W, acesta poate fi asimilat drept cost al
muncii. Care este costul anual pentru folosirea unei maşini? Există diferite
modalităţi pentru determinarea lui. Dacă există o piaţă pentru închirierea
maşinilor, atunci chiria anuală este costul de folosire al maşinilor. În alte situaţii
pot fi utilizate metode specifice care permit determinarea costului anual al
folosirii maşinilor.
Presupunem că preţul de achiziţie al unei maşini este M. Dacă firma
împrumută fondurile şi plăteşte dobânda anuală i, costul utilizării maşinii este
reprezentat de iM. Este posibilă şi altă interpretare, dacă firma dispune de
fonduri proprii. În acest caz se considera r = iM ca expresie a r = iM costului de
oportunitate pentru folosirea unei maşini. Costul de oportunitae este 18 000 u.m.
dacă rata dobânzii este de 5 % şi preţul unei maşini este 360 000 u.m.

214
 În concluzie, costul unitar al muncii este w, salariul muncitorului, iar
costul unei unităţi de echipament este r, care exprimă costul de oportunitate al
cumpărării maşinii.
Costul total = Costul muncii + Costul capitalului
C T = wL + rK
Firma poate substitui maşinile cu munca sau invers în limitele bugetului,
dacă costul total este constant. Substituirea între maşini şi muncitori poate fi
observată mai bine rezolvând ecuaţia precedentă pentru K:
CT w
K  L
r r
Pentru un cost dat, ecuaţia arată că firma poate substitui capitalul cu
maşinile. Ecuaţia reprezintă o dreaptă a isocostului deoarece costul total este
constant pentru toate combinaiile maşină-muncitor.
Ecuaţia este expresia unei drepte având forma y = b + mx. K şi L
reprezintă două variabile, iar r şi w sunt constante. Pentru un cost total dat C T ,
valoarea acestei drepte este C T / r şi reprezintă numărul de maşini pe care firma
le poate cumpăra când nu angajează muncitori. Panta dreptei este –w / r şi,
ignorând semnul este egală cu raportul dintre costul anual al muncii şi costul
anual al maşinii. Panta este negativă deoarece la un cost total dat, firma nu-şi
poate permite să angajeze mai mult dintr-un factor fără să diminueze celălalt
factor.
Pentru a ilustra dreapta izocostului dată de ecuaţia precedentă,
considerăm următorul exemplu. Presupunem că venitul anual al fiecăui muncitor
este de 36 000 u.m. Preţul unei maşini este de 360 000 u.m. şi i = 5 %. Apoi,
costul anual al maşinii (r) este 18 000 u.m. Câte maşini poate cumpăra firma şi
câţi muncitori poate angaja dacă costul total al productie este 180 000 u.m.
Valoarea lui y din ecuaţie este 180 000 u.m./ / 18 000 u.m. sau 10 maşini.
Valoarea lui x este 180 000 u.m. / 36 000 u.m. sau 5 unităţi. Devreme ce costul
muncitorului este de 36 000 u.m., panta liniei izocostului este – 2. Pentru fiecare
muncitor suplimentar angajat de firmă, ea cumpără cu două maşini mai puţin şi

215
astfel costul total anual al producţiei rămâne la 180 000 u.m. Linia izocostului
AB din figura 5.7. are panta de –2.
Dacă costul total este 360 000 u.m., firma poate substitui maşinile cu
lucrători de-a lungul liniei izocostului CD. Ea poate să cumpere 20 de maşini
dacă nu angajează nici un muncitor şi poate angaja 10 muncitori dacă nu
achiziţionează nici o maşină.

Linia isocostului unei firme

y
maşini(K)
20 C
360000 36000
K  L
18000 18000

10 A

180000 36000
K  L
18000 18000

B D x

O 5 10 muncitori (L)

Fig. 5.9. Dreapta izocostului

Dreapta izocostului îşi poate schimba poziţia în plan. Ecuaţia dreptei

arată că o valoare mai mare a costului total determină creşterea izocostului, dar
car nu efectuează panta izocostului. Linia izocostului se deplasează paralel spre
exterior şi devine linia CD. pentru a continua exemplul, presupunem o creştere a
costului total de la 180 000 u.m. la 300 000 u.m. Firma poate să substituie 2
maşini cu 1 muncitor şi o modificare în costul total determină o deplasare
paralelă spre dreapta a izocostului.

216
 Toate punctele de pe dreapta izocostului exprimă o cheltuială egală, dar
cu o repartiţie diferită între factorii de productie utilizaţi. Dreapta izocostului
permite definirea ansamblului de combinaţii posibile de factori de producţie pe
care producătorul are posibilitatea sa-i achiziţioneze. Domeniul de opţiune al
producătorului este reprezentat de triunghiul OAB.

5.2. Maximizarea producţiei la un cost dat

În situaţia în care firma caută să producă cât mai mult la un cost dat,
gestionarea este optimă atunci când producătorul nu mai poate să-şi mărească
producţia peste limitele impuse de resursele disponibile şi de preţurile
factorilor de producţie utilizaţi.
Pentru caracterizarea optimului producătorului se poate folosi soluţia
grafică şi soluţii analitice.
Soluţia grafică implică compararea dreptei izocostului cu harta curbelor
de indiferenţă.
Confruntarea dreptei izocostului cu curbele de indiferenţă permite
definirea optimului producătorului plecând de la punctul de tangenţă al dreptei
izocostului la una din izocuante.
Pentru a studia întâlnirea izocuantelor cu linia bugetului, trebuie să
comparăm două unghiuri: α este unghiul al cărui tangentă exprimă rata de
substituire tehnică a doi factori, iar β este unghiul preţurilor, adică exprimă
substituirea economică a factorilor în punctul considerat. Dacă înclinarea liniei
bugetului β este invariabilă, unghiul α, dimpotrivă, este diferit în fiecare punct
al izocuantei şi deci sunt posibile trei situaţii:
α = β; α < β; α>β
Domeniul opţiunilor posibile este reprezentat prin triunghiul OAB.

217
 Ar putea fi produsă în primul rând cantitatea Q 1 , corespunzătoare
punctului P 1 , dat de intersecţia dreptei bugetului cu prima linie de indiferenţă,
dar aceasta lasă neutilizată o parte din buget şi din factorii posibil de
achiziţionat. O cantitate sporită de producţie Q 2 > Q 1 , se poate obţine cu o altă
combinaţie de factori, corespunzătoare curbei de indiferenţă I 4 .
Maximum de producţie poate fi obţinut în punctul M, punct de tangenţă
dreptei bugetului la curba de indiferenţă I 3 . Punctul M este un maxim deoarece
puncte pe curba de indiferenţă I 4 nu sunt accesibile la nivel de buger V, iar toate
deplasările dreptei izocostului spre stânga au drept efect o diminuare a nivelului
producţiei.
Q1 < Q2 < Q3

y
QQ Q2 Q3 Q4

p1

yM I4
M

I3

I2

α β B I1
O xM

Fig. 5.10. Maximizarea producţiei pentru un cost dat.

Poziţia în plan a punctului M permite caracterizarea nivelului maxim de

producţie pe care producătorul îl poate fabrica combinând factorii x şi y, ceea ce

218
înseamnă că simultan se determină volumul maxim de producţie şi combinarea
optimă a factorilor de producţie.
Din această situaţie de optim al producătorului, se poate formula
următoarea regulă de gestiune: în caz de echilibru, de optim, raportul
productivitătilor marginale ale factorilor este egal cu raportul dintre preţurile
factorilor. Se cunoaşte că rata marginală de substituire tehnică RMST este egală
cu raportul invers al productivităţii marginale a factorilor consideraţi:
RMST = -dy / dx = F’ x / F’ y
În fiecare punct al izocuantei, inclusiv în punctul M avem:
dy / dx = F’ x / F’ y
Dar punctul M este situat şi pe dreapta bugetului care are panta:
dy / dx = -p x / p y
De aici rezultă regula enunţată anterior:
F’ x / F’ y = p x / p y
Pornind de la această regulă, se poate deduce în continuare enunţul
următor: la optim există egalitatea productivităţilor marginale raportate la
preţurile factorilor de producie.
F’ x / p x = -F’ y / p y
Acelaşi rezultat poate fi obţinut utilizând următoarele metode analitice
alternative. Prima metodă implică determinarea nivelului maxim al producţiei
pornind de la sistemul de ecuaţii:
Q = (F(x, y)
V = xp x + yp y
în care:
Q = (F(x, y) este funcţia de producţie cu două variabile X şi Y, ce trebuie
maximizată şi care depinde de cantităţile folosite din fiecare factor de producţie.
V = xp x + yp y, reprezintă constrângerea bugetară dată de mărimea
resurselor (V) şi in condiţiile preţurilor cunoscute p x şi p y ale celor doi factori de
producţie.

219
 Pentru a afla combinaţia de factori ce asigură productia maximă, se
înlocuieşte în funcţia de producţie (Q = x . y) pe y cu valoarea sa care exprimă
dreapta izocostului, şi vom avea:
V  xpx
Q  ( x. y )  x
py

Maximizarea funcţiei de productie Q implică derivarea sa în raport cu x

şi anularea ei. Derivata funcţiei de productie este:
dQ V  2 x. p x
 Q' ( x) 
dx py

Pentru ca producătorul să realizeze cel mai ridicat nivel al productiei,

este necesar ca:
dQ
0
dx ,

adică:
V  2 xp x
0
py

Simplificând expresia de mai sus cu p y şi rezolvând ecuaţia, se obţine

valoarea lui x şi apoi a lui y:
x = V / 2p x şi y = V / 2p y
Din valorile lui x şi y rezultă că:
V = x . 2p x = y . 2p y
ceea ce permite să se scrie următoarele egalităţi:
x py y p
 sau  x
y px x py

pe baza cărora se poate formula concluzia: pentru a obţine o productie maximă

la un cost dat, raportul dintre cantităţile utilizate din factorii de producţie
trebuie să fie egal cu inversul raportului dintre preţuri.
Dacă se utilizează regula derivării unei funcţii compuse, pentru
Q =[Fx, y (x)], se poate scrie:
Q = F’ x + F’ y (-p x / p y ) <===> F’ x / F’ y = p x / p y .

220
 Rezultă că în punctul de echilibru, raportul productivităţilor marginale
este egal cu raportul preţurilor sau productivităţilor marginale ale factorilor de
producţie împărţite la preţuri sunt egale.
Aceasta este o condiţie necesară, dar nu suficientă. Este o condiţie de
prim ordin ce asigură că suntem la un “extrem” al funcţiei. Pentru a fi siguri că
este vorba de un maximum trebuie analizate condiţiile “de ordinul al doilea”
referitoare la derivatele secunde. Acestea determină forma convexă a
izocuantelor.
La acelaşi rezultat se ajunge dacă se utilizează metoda multiplicatorului
Lagrange. Pornind de la funcţia de producţie Q = F(x, y) şi restricţia bugetară
V = xp x + yp y , se obţine funcţia:
L = F(x, y) + λ(V – xp x – yp y )
în care λ este multiplicatorul Lagrange şi măsoară producţia suplimentară ce
decurge din relaxarea restricţiei bugetare; L este funcţie de x, y, λ şi L = Q
pentru valorile lui y care corespund restricţiei bugetare, din moment ce:
V – xp x – yp y = 0
Maximizarea funcţiei L presupune calcularea derivatelor parţiale ale
funcţiei în raport cu cele trei variabile şi pe care le egalăm cu zero:
L F'x
 F ' x  p x  0 ===> 
x px

L F'y
 F ' y  px  0 ===> 
y py

L
 V  xpx  yp y  0 ===> V = xp x + yp y

Pornind de la primele două ecuaţii, ajungem la rezultatele precedente:
F'x F'y F'x p
  si  x 
px py F'y py

Este evident că în starea de echilibru, raportul productivităţilor marginale este

egal cu raportul preţurilor; există egalitate şi între productivităţile marginale împărţite la
preţuri şi multiplicatorul Lagrange este egal cu raportul (constant) al productivităţilor
marginale împărţite la preţuri.

221
 Pentru a vedea dacă extremul obţinut este un maxim, trebuie cunoscută
derivata a doua. Din aceste condiţii vom reţine că ele determină forma curbelor
izoprodusului; dacă izocuantele sunt convexe, soluţia optimă corespunde unei
maximixări a producţiei cu utilizarea simultană a celor doi factori de producţie.

5.3. Minimizarea costului pentru o producţie dată

Producătorul poate adopta varianta ca pentru o producţie dată, costul să

fie minim. Pentru un nivel determinat de producţie Q = Q 0 , descris de o funcţie
de producţie de forma Q = F(x, y), cu preţuri date ale factorilor de producţie, p x
şi p y , trebuie alese cantităţile x şi y care să permită un cost minim.
Combinaţia de factori de producţie care corespunde unui cost dat (C T ),
este definită de relaţia:
C T = xp x + yp y
şi pentru un C T oarecare există:
px C
y x T
py py

care este ecuaţia izocostului. Punctele de pe dreapta AB exprimă toate

combinaţiile posibile de factori cărora le corespunde acelaşi cost de producţie.
Unor costuri diferite C T1 , C T2 , C T3 , le corespund izocosturi diferite, dar toate au
aceeaşi înclinaţie deoarece panta izocostului este egală cu raportul dintre
preţurile factorilor (p x / p y ).
Pentru determinarea costului minim pentru o producţie determinată se
suprapun izocuantele pe izocosturi.
Nivelul costului C T1 este exclus căci nu se poate produce Q 0 cu ajutorul
unei combinaţii oarecare de factorii disponibili pornind de la cheltuiala C T1 . Ar
putea fi realizată producţia Q 0 cu combinaţii de factori R şi S, ce corespund unui
cost C T3 , dar o deplasare din R sau S spre M arată că producătorul poate obţine
aceeaşi productie, Q 0 cu un cost mai scăzut.

222
 y

CT1 CT2 CT3

O B CT /px x

Fig. 5.11. Izocosturi

Q0
M
R

CT1 CT2 CT3

O x

Fig. 5.12. Minimizarea costului pentru un nivel dat al producţiei 223

 Optimul producătorului este atins în punctul M în care izocuanta este
tangentă la una din dreptele izocostului. În punctul M, izocostul şi izocuanta
aferentă producţiei Q 0 au aceeaşi înclinare:
Cum:
Q
Q x p R
 x  MSTx
Q  y py RMSTy
y

înseamnă că rata marginală de substituire a doi factori de producţie este egală cu

raportul dintre preţurile acestor factori. Aşa calculată, RMST indică numărul de
unităţi dintr-un factor la care trebuie să se renunţe atunci când masa unui alt
factor sporeşte cu o unitate pentru a lăsa costurile totale de producţie
nemodificate.
Ultima relaţie poate fi adusă la forma:
Q / x Q / Y

px py

ceea ce înseamnă că în punctul de optim raportul dintre productivităţile

marginale şi preţurile factorilor sunt egale.
De aici rezultă că cel mai scăzut cost total al unei cantităţi de producţie
este atins atunci când raportul dintre produsul marginal pe unitate monetară
cheltuită pe un factor este egal pentru toţi factorii de producţie.
Următorul exemplu ilustrează această situaţie. Presupunem că produsul
marginal al muncii, PM L = 30 000 u.m., iar venitul unui lucrător, w, este de
20 000 u.m. Pentru capital, se presupune că productivitatea marginală, PM K = 60
000 u.m., iar costul ν = 60 000 u.m. Raportul dintre produsul marginal al muncii
şi preţul muncii este de 30 000 : 20 000 = 1,5, iar raportul dintre produsul
marginal al capitalului şi preţul capitalului pe un an este 60 00 : 60 000 = 1,0.
Deci avem:
PM L PM K
 ; 1,5 > 10
W 
Ultima unitate monetară cheltuită pentru muncă produce o creştere mai
mare a producţiei decât ultima cheltuială pentru capital. Aceasta înseamnă că

224
firma nu a găsit soluţia pentru costul minim la o producţie dată. În cadrul unui
cost constant, cheltuind mai mult pentru muncă şi mai puţin pentru capital, firma
poate produce o cantitate sporită de bunuri.
Soluţia analitică se obţine cu ajutorul metodei multiplicatorului
Lagrange şi vom scrie ca producătorul caută să minimizeze costul de producţie
C T = xp x + yp y pentru un nivel de producţie dat Q 0 = F (x, y).
Se formează lagrangeanul L definit prin:
L = xp x + yp y + λ [Q – F (x, y)],
unde λ este multiplicatorul Lagrange ce măsoară costul marginal ce decurge din
producerea unei unităţi suplimentare de produs.
Pentru minizarea funcţiei L este necesar ca derivatele parţiale ale lui L în

L F' 1
 px  F ' x  0  x 
x px 
raport cu variabilele x, y, λ, să fie nule, ceea ce se scrie:

L F' 1
 p y  F ' y  0  y 
y py 

L
 Q0  F ( x, y )  0


Din primele două relaţii rezultă că:

1 F'x F'y
 
 px py

în care F’ x / p x şi F’ y / p y – reprezintă productivităţile marginale pe unitate

monetară cheltuită cu fiecare factor de producţie şi care în punctul optim devin
egale şi sunt egale cu inversul multiplicatorului Lagrange.

5.4. Maximizarea profitului

225
 Atunci când producătorul are posibilitatea de a alege nivelul producţiei şi
cel al resurselor, în condiţiile în care preţurile sunt date, maximizarea profitului
poate fi analizată direct.
Profitul perioadei (π) în funcţie de producţie este exprimat de relaţia:
π = p . Q – C T(q) = V T(q) - C T(q)
în care: Q = volumul producţiei; p – preţul; C T(q) = costul total; V T(q) – venitul
total.
Dacă:
Q = F(x, y)
iar
C T = xp x + yp y
atunci:
π = p . F(x, y) – (xp x + yp y )
Maximul funcţiei se obţine derivând după x şi y. Dacă derivatele parţiale
în raport cu x şi y sunt egale cu zero, condiţie necesară a maximizării funcţiei,
rezultă:

 p.F ' x  px  0 ===> p x = p . F’ (x)
x

 p.F ' y  p y  0 ===> p y = p . F’ y
y

în care:
F’ x , F’ y – productivităţile “fizice” ale factorilor de producţie
p . F’ x , p . F’ y – veniturile marginale (productivităţile marginale în
expresie valorică) care se pot obţine prin suplimentarea cu o unitate a celor doi
factori de producţie.
De aici rezultă că producătorul, pentru a-şi maximiza profitul, trebuie ca
productivitatea marginală în expresie valorică (venitul marginal) pentru fiecare
factor să fie egală cu preţul său.
Concluzia precedentă exprimă un comportament specific şi raţional al
producătorului: acesta este interesat în creşterea cantităţii folosite dintr-un
factor, atât timp cât câştigul suplimentar care decurge din folosirea unei unităţi

226
suplimentare din acest factor (x) este superior costului (preţului) de utilizare a
unei unităţi suplimentare din acest factor.

5.5. Implicaţii ale modificării nivelului resurselor

şi a structurii preţurilor asupra echilibrului
producătorilor
Echilibrul producătorului a fost analizat în ipoteza unui buget dat. Ce se
întâmplă însă dacă volumul resurselor se modifică?

5.5.1. Echilibrul producătorului în cazul modificării bugetului

Dacă presupunem că producătorul dispune de resurse sporite V 1 > V,
dreapta bugetului A’B’ va fi decalată spre dreapta şi paralelă cu dreapra iniţială
AB deoarece p x , p y rămân prin ipoteză invariabile. Punctele de intersecţie cu
axele vor fi V 1 / p x şi V 1 / p y .
În general, orice lărgire a restricţiilor (creşterea bugetului) duce la noi
drepte de izocosturi decalate spre dreapta şi paralele între ele şi orice reducere
a resurselor (micşorare a bugetului) presupune o decalare spre stânga şi o
micşorare a domeniului de alegere) a producătorului.
Ansamblul
y
de drepte de izocosturi defineşte o hartă de izocosturi.
Pentru fiecare nivel de buget (restricţie) de poate defini optimul
A’
producătorului în punctul de tangenţă a uneia din curbele de indiferenţă şi
A
dreapta bugetului corespunzătoare.
Relazarea
Când unim ansamblul punctelor de optim ale producătorului aflate pe
cosnstrângerii
curbe diferite de izoproducţie, în fond construim drumul sau traiectoria
(calea) expansiune sau linia de scară. Ea pune în evidenţă creşterea
cantităţii utilizate din factori ca urmareAccentuarea
a relaxării bugetare, în condiţiile în
constrângerii
care preţurile relative ale factorilor nu se modifică.

B B’

V / px V 1 / px

227

Fig. 5.13. Modificarea bugetului

 y

p4

p3

p2

p1 V
O
N
M

s1 s2 s3 s4 x

Fig. 5.14. Calea de expansiune a firmei

Calea de expansiune a priori poate fi oricare (fig. 5.14). Caracterul
sinuos al acestei căi exprimă această posibilitate.
Traiectoria de expansiune unind punctele optime reliefează creşterea
întreprinderii: sporirea cheltuielilor bugetului şi a producţiei. Desigur, nu este
evidenţiată mărimea raportului dintre creşterea intrărilor (bugetului) şi cea a

228
producţiei. Nu este evident că, dacă producătorul dublează cantitatea de factori
utilizaţi, intrările, se dublează şi producţia.
Randamentele de scară compară modificarea procentajului producţiei
cu modificarea procentajului intrărilor. Se disting trei situaţii:
a) produsul poate să sporească în aceeaşi proporţie cu factorii de
producţie utilizaţi: randamentele de scară sunt constante. Deci, dacă se
înmulţesc factorii de producţie cu marimea k, atunci şi producţia se multiplică
cu acelaşi coeficient. Altfel spus, eficacitatea (randamentul) producţiei este
independent de scara producţiei. Aceasta înseamnă că este la fel de avantajos a
produce într-un atelier de mici dimensiuni, ca şi într-o uzină de 2000 lucrători –
ipoteză puţin puţin probabil de manifestat în activitatea practică;
c) produsul sporeşte într-o proporţie mai mare (dublarea scării de
producţie, conduce la o creştere mai puternică a producţiei);
– produsul sporeşte într-o proporţie mai mică: există randamente de
scară descrescătoare;
Raportul dintre muncă şi capital este constant de-a lungul dreptei oblice
R care porneşte din origine (fig. 5.15). Ea permite măsurarea randamentelor de
scară pentru un raport dat între capital şi muncă.
Cum afectează randamentele de scără spaţierea izocuantelor care exprimă
legătura existentă între modificarea procentajului producţiei şi modificarea
procentajului între L şi K?
Cele şase izocuante din figura 5.15. corespund cantităţilor totale de 200,
400, 500, 750, 850 şi 1000 unităţi pe an. Firma produce 200 unităţi pe an cu 5
maşini şi 10 muncitori (punctul a). Cantitatea creşte cu 100 % de la 200 la 400
unităţi (punctul b) când ambii factori cresc cu doar 60 %, muncitorii sporesc de
la 10 la 16, iar maşinile de la 5 la 8. Când are loc o sporire a randamentelor,
izocuantele sunt mai apropiate. Dacă randamentele sunt constante, izocuanta
cu 400 unităţi va trebui să se deplaseze în sus şi să treacă prin punctul (c) şi
astfel producţia se dublează când ambii factori se dublează, comparativ cu
punctul (a). Oricum, o dublare a ambilor factori sporeşte mai mult decât dublu
producţia deoarece aceasta creşte de la 400 la 500 unităţi.

229
 K
(maşini) R

f
23

20 e
q = 1000

15 d q = 850

10 c q = 750

8
b
5
a q = 500

R q = 400
q = 200

O 10 16 20 30 40 46 L (muncitori)

Fig. 5.15. Randamentele de scară

Când firma combină 10 maşini cu 20 muncitori, ea produce 500 unităţi pe

an (punctul c). Combinând 15 maşini cu 30 muncitori, producţia sporeşte la 750
unităţi pe an (punctul d). Producţia şi ambii factori de producţie sporesc cu 50 %
din punctul (c) în punctul (d) şi astfel randamentele de scară sunt constante.
Între punctele (d) şi (e), randamentele de scară sunt descrescătoare .
Ambii factori sporesc cu 33, 3 % de la 15 la 20 maşini şi de la 30 la 40
muncitori, dar producţia firmei sporeşte doar cu 13,3 %, adică de la 750 la 850
unităţi. În acest caz, procentajul crescător al ambilor factori de producţie este
mai mare decât cel al productiei şi spaţiul dintre izocuante este mai distantat.
Dacă isocuanta cu 1000 unităţi ar fi trecut prin punctul (e) în loc de punctul (f),
intrările şi producţia ar fi crescut cu 33,3 % şi randamentele ar fi fost

230
constante. Dar ea trece prin punctul (j), unde creşterea procentajului intrărilor
este mai mare de 33,3 %.
Când randamentele de scară sunt crescătoare, o firmă care produce
cantităţi mai mari necesită mai puţini factori de producţie decât o firmă mai
mică. Firma mai mare este mai producticvă decât o firmă mică. Când
randamentele sunt constante, productivitatea unei firme mari nu este mai mare
decât a unei firme mici. Deşi producţia unei firme mai mari este de m ori mai
mare decât a unei firme mici, tot aşa sunt şi cantităţile de factori de producţie.
În această situaţie o firmă mică este tot atât de productivă ca şi o firmă mai
mare. Când randamentele sunt descrescătoare, o firmă mai mare este mai puţin
productivă decât o firmă mai mică. Firma mai mare trebuie să sporească factorii
de producţie cu mai mult de m% pentru a obţine o producţie mai mare cu m%.
Mărimea randamentelor de scară joacă un rol cheie în a determina dacă o
firmă mai mare este mai productivă decât o firmă mai mică.
Într-o formulare generală se poate spune că există o constanţă a
randamentelor (randamente de sacră) atunci când la o creştere a cantităţilor
din factori utilizaţi corespunde o sporire proporţională a nivelului producţiei;
randamentele de scară vor fi crescătoare dacă volumul de producţie sporeşte în
proporţia mai mare creşterii volumului de factori şi vor fi descrescătoare, in
cazul invers.
Ipotezele asupra randamentelor de scară sunt distincte de cele care
privesc randamentele factorilor. În cazul randamentelor de scară interesează
consecinţele asupra nivelului producţiei pe care le are sporirea simultană şi
în aceeaşi producţie, a utilizării fiecăruia din factori de producţie. În cazul
randamentelor factoriale se cercetează consecinţele asupra nivelului
producţiei determinate de sporirea cantităţii utilizate dintr-un singur factor
de producţie, cantitatea din celălalt factor fiind considerată fixă.
Cele două randamente permit caracterizarea procesului de producţie. Ele
nu se exclud. Este perfect posibil ca un proces de producţie să fie caracterizat
simultan prin randamente de scară constante şi randamente factoriale
descrescătoare.

231
 5.5.2. Modificări în structura preţurilor

Echilibrul producătorului a fost prezentat în cazul în care acesta dispune

de un buget V şi a fost dată o structură de preţuri (p x / p y ). Dacă însă se
presupune că se produc modificări în structura preţurilor, respectiv p y fix şi p x
variabil, dreapta bugetului V, pivotează în jurul lui A(V / p y este fix) spre dreapta
dacă p x scade şi spre stânga dacă p x creşte.

A
V p
y  x x
py p y

creşterea lui
scăderea lui
px
px

s2 s1 B s1 s2 x

Fig. 5.16. Deplasarea dreptei izocotului prin modificarea preţurilor

La o scădere a preţului factorului x, deci a lui p x , are loc o sporire a

cantităţii produse, fapt evidenţiat prin trecerea pe o izocuantă superioară mai
depărtată faţă de origine. Echilibrul producătorului, ca urmare a modificării
productive a factorilor, se deplasează din punctul M în punctul M 1 şi prin
trecerea de la izocuanta I 3 şi la I 4 are loc o sporire a producţiei.

232
 Scăderea lui p x determină nu numai o creştere a producţiei manifestată
prin trecerea pe o nouă izocuantă, ci şi o schimbare în raportul de utilizarea a
factorilor care scade: de la mM / Om trec la m 1 M 1 / O m 1 , unde m 1 M 1 / Om 1 <
Mm / Om.

M1
M
I4
M’

I3

O m m’ m1 B B’ x

Scăderea lui p x în raport cu p y a adus la utilizarea mai largă a factorului

de producţie x care a devenit relativ
Efectmai ieftin(m’,
de venit şi lameconomisirea
) factorului y la
1
care preţul a devenit relativ mai mare, manifestându-se un efect de venit şi efect
Efect de substituire (m . m’ )
de substituire. Fig. 5.17. Modificări în structura preţurilor factorilor
Pentru disocierea lor, se impune să trasăm o paralelă la noua dreaptă a
bugetului (AB 1 ) şi care este tangentă în M’ la izocuanta pe care se situează
producătorul în momentul iniţial. Noua dreaptă reprezintă un nou raport de preţ

233
şi punctele M şi M’ sunt pe aceeaşi izocuantă. Trecerea de la M la M’ reprezintă
în anumite cazuri un efect de substituire pur. Modificarea în combinarea
factorilor corespunde modificării din structura preţurilor pentru un nivel
constant de producţie. Producătorul substituie în favoarea factorului de
producţie la care preţul a scăzut.(x).
Trecerea de la M’ la M 1 reprezintă un efect de venit, punctele M’ la M 1
sunt punctele de echilibru ce corespund la aceleaşi structuri de preţ, dar la un
nivel diferit de resurse. Când restricţia bugetară se deplasează spre dreapta, se
produce un avantaj pentru producător, sporind simultan utilizarea celor doi
factori.
O modificare simultană şi proporţională a preţurilor a celor doi factori va
antrena o lărgire sau o restrângere a bugetului fără modificarea pantei dreptei.

234