Capitolul 7

FIXAREA SIMULTANĂ
A PREŢURILOR ŞI CANTITĂŢILOR
MONOPOLUL
Concurenţa pură şi perfectă este o abstracţie ştiinţifică, ce
serveşte ca model de analiză teoretică a mecanismului pieţei, pentru
înţelegerea concurenţei reale. Puţine pieţe reale respectă regulile
concurenţei pure şi perfecte 1 .

1. CARACTERISTICI ALE PIEŢEI

CU CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ
Pentru economia modernă, pieţele perfect concurenţiale
reprezintă idealul: foarte mult dorite, dar foarte greu de găsit. Multe
pieţe sunt dominate de grupuri restrânse de câteva întreprinderi care
influenţează preţul. “Bine aţi venit în lumea reală, lumea concurenţei
imperfecte” 2 .
Piaţa contemporană se caracterizează prin aşa-numita
concurenţă imperfectă, care, conform definirii ei de către Joan
Robinson, este o combinaţie “reieşită din îmbinarea caracterelor celor
două situaţii pe piaţă, concurenţă şi monopol” 3 . După Fr.Perroux,
“pieţele acestui sfârşit de secol sunt foarte impure şi foarte imperfecte,
indiferent că sunt pieţe de mărfuri, de servicii sau de capitaluri. Ele
comportă combinaţiile cele mai variate de monopoluri şi de
monopsonuri, de oligopoluri şi de oligopsonuri, de concurenţe
eterogene, de concurenţă imperfectă, însoţită de cheltuieli de vânzare.
Ceva mai mult, toate aceste forme monopoliste sunt influenţate de către
puterile publice, în cazul unei economii mixte în care sectoarele publice
şi sectoarele particulare se combină şi se influenţează reciproc 4 .
Concurenţa imperfectă desemnează o situaţie de piaţă când
agenţii economici, ofertanţi sau cumpărători sunt capabili prin
acţiunile lor să influenţeze preţul produselor. În cazul ei, una sau mai
multe premise ale concurenţei perfecte sunt încălcate. Astfel, numărul
1
J. Bremond, A.Geledan, Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995, p. 283.
2
P. Samuelson, W. Nordhaus, Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 188.
3
J. Robinson, Economics of Imperfect Competition, London, Mac Millan, 1933, p.3.
4
François Perroux, Tehnicile cantitative ale planificării, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.14.
51
de participanţi la actele de vânzare-cumpărare, (vânzători sau
cumpărători) este variabil (mare, mic, unul), se manifestă diferenţierea
reală sau imaginară a produsului, sunt condiţii pentru ca unii agenţi
economici să exercite un control efectiv asupra preţurilor, piaţa nu este
transparentă, sunt dificultăţi la intrarea în piaţă, se manifestă rivalităţi
între vânzători, între cumpărători, între vânzători şi cumpărători etc.
Pentru P. Samuelson lumea reală, în cea mai mare parte, trebuie
clasificată drept “concurenţă imperfectă”, căci “era nu este nici perfect
competitivă, nici perfect monopolistă” 5 .
Concurenţa imperfectă caracterizează acele domenii în care
ofertanţii şi în unele cazuri chiar şi cumpărătorii, deţin, într-o
oarecare măsură, controlul asupra preţurilor bunurilor. Nu este vorba
de controlul absolut exercitat de o firmă. În plus, libertatea firmei de
stabilire a preţului diferă de la o ramură la alta.
Concurenţa imperfectă nu exclude rivalitatea de pe piaţă.
Concurenţii se luptă pentru a-şi mări cotele de piaţă. Rivalitatea se
manifestă în diverse moduri începând cu acţiuni publicitare pentru a
atrage cumpărătorii şi modifică curba cererii, până la îmbunătăţirea
calităţii bunurilor oferite.
Într-o economie modernă analiza structurii pieţei sub aspectul
numărului şi cotei de piaţă a principalilor ofertanţi, pune în evidenţă
diverse “specii” de concurenţă imperfectă.
Cele mai reprezentative forme de piaţă, pornind de la situaţiile
cererii şi ofertei în raport cu numărul de agenţi economici, le-a
prezentat economistul german Stackelberg, într-un tabel cu dublă
intrare (tab. 7.1).
Tabelul 7.1
Structura pieţelor în raport cu numărul agenţilor economici
participanţi
Oferta
Numărul mare Numărul mic Unicitate
Cererea
Concurenţă
Numărul mare Oligopol Monopol
perfectă
Monopol-
Numărul mic Oligopson Oligopol bilateral
oligopol
Monopson- Monopol-
Unicitate Monopson
oligopol bilateral

5
P. A. Samuelson, Economics, Ed. a X-a, 1976, p. 483.
52
 În perioada postbelică, clasificarea formelor de concurenţă ela-
borată de Stackelberg a fost modificată de J. Marshal, care a formulat
ipoteza cererii şi ofertei dispersate, dar imperfect mobile. La rândul
său, Erich Schneider a clasificat concurenţa în omogenă, eterogenă,
monopolistă, oligopolistă, polipolistă, atomistă, liberă etc.
În felul acesta, terminologia utilizată de către literatura
economică s-a îmbogăţit cu o seamă de reprezentări şi noţiuni care,
printr-o descriere mai fidelă, permit o înţelegere mai bună a pieţei
concurenţiale. În această concepţie, monopolul este o situaţie pe piaţa
imperfectă concretizată prin aceea că o marfă este vândută de o
singură firmă, respectiv prin controlul exercitat de un ofertant al unui
bun economic pentru care nu există înlocuitor. Atunci când este vorba
de monopolul cumpărătorului, el este numit monopson.
La rândul său, oligopolul reprezintă situaţia de piaţă în care
oferta unui bun aparţine unui număr mic de firme a căror activitate şi
politică sunt determinate de reacţiile aşteptate ale uneia faţă de alta.
Firmele se află în interdependenţă reciprocă. Când există un număr mic
de cumpărători pentru un bun, situaţia de piaţă se denumeşte oligopson
sau oligopolul cererii.
Piaţa cu concurenţă monopolistică, care nu apare în tabelul lui
Stackelberg, este un tip de piaţă care, prin elementele pe care le
conţine, se “înrudeşte” cu două forme opuse de piaţă – concurenţa şi
monopolul. Ea se caracterizează prin diferenţierea produsului şi
existenţa unui număr mare de vânzători.
În raport cu piaţa cu concurenţă pură şi perfectă, piaţa cu
concurenţă imperfectă se distinge prin mai multe trăsături 6 :
1. – existenţa unui număr restrâns de firme producătoare sau
cumpărătoare, care asigură o cantitate mare, respectiv întreaga cantitate
a ofertei sau cererii unui produs, în virtutea cărei situaţii impune preţul
sau îl influenţează în mod hotărâtor;
2. – produsele sunt diferenţiate prin caracteristici intrinseci sau
extrinseci. Diferenţierea produselor face parte din politica
producătorilor care, în acest fel, deţin, cel puţin provizoriu, un fel de
monopol;
3.– se manifestă bariere de intrare de natură tehnologică,
comercială, economică, financiară sau legislativă. Marile firme
existente în ramură produc bunul cu costuri reduse datorită avantajului

6
Aurel Iancu, Tratat de economie, vol. 3, Ed. Expert, Bucureşti, 1992, p. 52-53.

53
pe care îl reprezintă economia de scară şi stocul de cunoştinţe rezultat
din propria activitate de inovare;
4.– piaţa este mai mult opacă decât transparentă. Agenţii sunt
incomplet informaţi. Riscul şi incertitudinea afectează deciziile
agenţilor economici în domeniul cererii şi al ofertei;
5. – factorii de producţie se caracterizează printr-o rigiditate
mai mare sau mai mică, ceea ce contravine fluidităţii cererii şi ofertei
de bunuri economice.
Diverselor situaţii de piaţă cu concurenţă imperfectă le este
comună o caracteristică deosebită: preţul nu mai este determinat de un
“crainic” al pieţei. Firma are posibilitatea de a fixa sau influenţa
substanţial fixarea preţului şi a cantităţilor.

2. MONOPOLUL
De regulă, monopolul este tratat ca o situaţie de piaţă opusă
concurenţei pure şi perfecte.

2.1. Definire şi căi de apariţie

Monopolul, în economie, defineşte situaţia unei pieţe pe care
nu există concurenţă din partea ofertei, întrucât nu se prezintă
decât un singur vânzător 7 . În viziunea lui E. H. Chamberlin,
monopolul exprimă controlul exercitat de un singur vânzător al unui
bun economic pentru care nu există înlocuitor sau situaţia când o marfă
este vândută pe o piaţă doar de o singură firmă care fixează preţul.
În raport cu aceste concepţii, pentru care trăsătura caracteristică
a unei firme monopoliste este situaţia pe piaţă, sunt orientări în care
monopolul este determinat de poziţia unei firme în producţie.
Monopolul poate fi caracterizat ca situaţie a întreprinderii ce furnizează
totalitatea producţiei ramurii luată în considerare, respectiv ca situaţia
în care un producător unic al unui bun omogen se află în faţa unei
infinităţi de cumpărători, producătorul unic dispune de întreaga ofertă
dintr-o ramură de activitate 8 .
Ambele concepţii au o trăsătură comună, şi anume, o singură
firmă realizează producţia ramurii, respectiv asigură oferta unui bun
7
Y. Bernard, J. C. Colli, Vocabular economic şi financiar, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994,
p. 280
8
G. A. Frois, Economia politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 245; Economia politică,
ASE, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 196.
54
economic pe o anumită piaţă. Aceste situaţii sunt rar întâlnite în
economie. De aceea, în definirea monopolului, adesea se apelează la
noţiunea de elasticitate încrucişată 9 . O firmă se află în situaţie de
monopol atunci când coeficientul de elasticitate încrucişată al
cererii din produsul pe care ea îl vinde, în raport cu preţul la care
vând acelaşi produs toate celelalte firme, este zero sau apropiat de
zero.
Chiar dacă o firmă nu este unică în domeniu, are calitatea de
monopol când domină piaţă prin producţia şi oferta sa, poziţie care nu
este influenţată de o modificare de preţ din partea celorlalte firme.
Rezultă că monopolul poate fi perfect (absolut) sau imperfect.
Monopolul perfect (absolut) este întâlnit de fiecare dată când o
singură firmă are la dispoziţie întreaga ofertă şi se găseşte în faţa unei
pluralităţi de cumpărători. Bunul care face obiectul ofertei este diferit
de altele şi imposibil de a fi substituit de către consumator. Monopolul
imperfect apare în situaţia în care, pe lângă producătorul, respectiv
ofertantul, care domină ramura şi piaţa, sunt şi alte firme de o forţă
economică redusă.
Existenţa şi dezvoltarea monopolurilor are mai multe cauze care
stau de altfel la baza formelor în care ele se prezintă. În primul rând
există un monopol determinat în mod natural. Acesta rezultă din
deţinerea în exclusivitate sau cvasi-exclusivitate a unor factori de
producţie naturali cu calităţi deosebite: terenuri cu resurse minerale,
hidroenergetice deosebite, terenuri agricole de mare fertilitate sau aflate
în zone naturale unice, terenuri de construcţii în perimetre echipate şi
foarte căutate etc. Deţinătorul unor astfel de resurse cu o raritate
deosebită are posibilitatea să fixeze preţul şi cantitatea pe care o
livrează fiecărui cumpărător, să adopte un comportament
discriminatoriu în raport cu potenţialii beneficiari.
Tot în categoria monopolurilor naturale intră şi acele domenii în
care nici economic şi nici tehnologic nu este posibilă existenţa mai
multor întreprinderi concurente: reţele de distribuţie a energiei termice,
a gazelor, a apei, a căilor ferate etc. Multiplicarea acestor reţele pentru
a crea o piaţă concurenţială nu ar fi justificată economic, ar necesita
dublarea sau triplarea investiţiilor, iar între întreprinderi ar fi posibilă
realizarea de înţelegeri cu privire la preţ şi piaţă.
În ultimele decenii, existenţa unor monopoluri naturale a început
să fie pusă sub semnul întrebării. În trecut, serviciile publice de
9
M. Glais, Microeconomie, Ed. Economică, Paris, 1983, p. 227-228; T. Gherasim,
Microeconomie, vol. 2, Ed. Economică, Bucureşti, 1994.
55
telefonie erau considerate monopol natural întrucât costurile fixe erau
ridicate, iar costurile marginale erau relativ reduse. În plus, existenţa a
mai multor reţele de cabluri nu era rentabilă pentru a justifica instalarea
mai multor telefoane într-o singură locuinţă. Progresele tehnologice în
telecomunicaţii au făcut ca monopolul natural al serviciilor telefonice
cu cablu să piardă teren. O parte importantă din suprafaţa ţării este
deservită de mai multe reţele de telefonie celulară, care folosesc undele
radio în locul cablurilor.
În al doilea rând, poate exista un monopol instituit juridic de
către autoritatea statală (monopolul legal sau monopol instituţional)
asupra unor sectoare de interes strategic (apărarea naţională) şi de
interes public care trebuie să intre sub incidenţa controlului public:
producţia de armament, materiale radioactive, unele substanţe
farmaceutice (morfina), producerea şi comercializarea tutunului şi
alcoolului, producţia banilor şi a timbrelor etc. Activităţile din
domeniile respective sunt realizate de regulă de întreprinderi publice,
dar nu sunt excluse nici cele particulare, şi se află sub protecţia
acordată de puterea publică prin legi juridice. Situaţia de monopol se
concretizează în aceea că există obstacole de reglementare sau
legislative la intrarea concurenţilor şi alţi agenţi economici nu au
dreptul să producă bunuri materiale şi servicii similare sau să le importe
şi să le comercializeze. În al treilea rând, ca expresie directă a
concentrării producţiei şi a capitalului, există monopolul economic,
marea unitate economică sau grupul de unităţi economice, care, prin
poziţiile deţinute, reuşeşte să-şi impună condiţiile în ceea ce priveşte
cercetarea, inovarea, producţia, comercializarea, preţurile în domeniile
industriei şi agricol, sau în ceea ce priveşte tarifele, creditele,
dobânzile, etc, în domeniul serviciilor sau în cel bancar, determinând
într-o măsură considerabilă termenii concurenţei.
Firma de mare dimensiune beneficiază de avantajele producţiei
de scară care, în raport cu mărimea pieţei şi condiţiile tehnice,
realizează randamente tehnice crescătoare şi un nivel redus al cos-
turilor, timp îndelungat. O astfel de situaţie face dificilă pătrunderea pe
piaţă a unei noi firme care pentru început are costuri ridicate.
Reducerea numărului de firme facilitează realizarea unor
înţelegeri sau acorduri între ele.
În al patrulea rând, există un monopol tehnologic generat de
proprietatea asupra unui brevet de invenţie, ceea ce conferă deţină-
torului un drept exclusiv o anumită perioadă de timp.
Brevetul se acordă unui inventator cu scopul de a-i permite să
utilizeze temporar şi exclusiv un produs sau un proces tehnologic. De
56
exemplu, o firmă farmaceutică poate deţine monopolul asupra unui nou
medicament un număr de ani stabilit prin lege datorită protecţiei pe care
i-o oferă brevetul. Statul acordă brevete cu scopul de a încuraja
invenţiile.
În categoria restricţiilor la intrare pe piaţă, dar care nu sunt
legate de o invenţie, se includ licenţele pentru prestarea unor servicii
publice (telefonie, televiziune prin cablu, radio etc.). În asemenea
situaţii, firma primeşte dreptul exclusiv de a presta un serviciu,
obligându-se, între altele, să pună serviciul respectiv la dispoziţia
tuturor consumatorilor.
În al cincilea rând, poate fi monopol de “marcă” şi nu de
produs. Marca comercială, care este unică şi recunoscută de consu-
matori, este expresia originalităţii modelelor şi garanţia calităţii pro-
duselor. În acest caz, pe piaţă se manifestă un monopol psihologic,
subiectiv, creat prin publicitatea făcută unei mărci pentru a-şi afirma
personalitatea şi superioritatea. În acest caz ne găsim într-un regim de
piaţă care se situează la jumătatea drumului între o piaţă concurenţială
şi monopolul absolut şi este rezultatul condiţiilor subiective. De aici,
rezultă că agentul economic, pentru a reuşi în afaceri, trebuie să-şi
cucerească o anumită poziţie pe piaţă, o poziţie de monopol, să fie
diferit de ceilalţi, iar în concurenţă, ideea de monopol este întotdeauna
subînţeleasă.
Termenul de monopol evocă ideea de dominaţie, de stăpânire,
dreptul de a dispune de un sector de activitate sau de o piaţă. Funcţia
esenţială a monopolului o reprezintă dominaţia pieţei, a ofertei unui
bun economic, iar mobilul căruia îi subordonează activitatea îl
constituie obţinerea profitului ridicat de monopol.
În 1908 compania Ford a creat automobilul “model T”, “o maşină
pentru omul obişnuit”, ieftină, sigură şi uşor de condus. În primul an
integral de producţie (1909), compania a vândut 10 000 de bucăţi, după
care vânzările s-au dublat în fiecare an. În 1913 au fost vândute circa 200
000 de bucăţi de autoturisme.
Deşi mai existau şi alte firme, compania Ford era singurul
producător de autoturisme ieftine. În această situaţie Ford putea hotărî
asupra preţului şi caracteristicilor produsului. Când a pus în funcţiune o
nouă linie de asamblare la Highland, a ridicat brusc preţul modelului T la
100 $ (o creştere de 12 %), pentru a acoperi cheltuielile de investiţii. Apoi
a hotărât vopsirea tuturor automobilelor Ford, model T, în negru. Când a
fost anunţat de un director executiv cu privire la plângerile consumatorilor
referitoare la lipsa varietăţii culorii modelului T, Ford i-a spus: “Daţi-le
orice culoare doresc atâta timp cât este neagră”.
Compania Ford avea putere asupra pieţei. Ea putea să hotărască ce
culoare vor avea autoturismele cumpărate, putea creşte preţul modelului

57
 fără teamă că va pierde clienţii. Esenţa puterii monopolului asupra pieţei
constă în capacitatea de a influenţa preţul unui bun economic.
În legătură cu existenţa şi funcţionarea monopolurilor se fac
două observaţii importante 10 . Prima constă în aceea că sunt rare
monopolurile care să nu aibă îngrădită libertatea de acţiune prin
existenţa unor înlocuitori (substituenţi) ai bunurilor ce formează
obiectul ofertei lor. A doua observaţie priveşte necesitatea intervenţiei
autorităţilor statale, care adesea trebuie să impună unele obligaţii
legale ce vizează limitarea unor abuzuri de putere.

2.2. Cererea şi oferta pe piaţa monopolistă

În raport cu piaţa cu concurenţă perfectă, piaţa monopolistă

presupune următoarele condiţii 11 :
– o singură firmă domină producţia, respectiv oferta unui bun
economic;
– bunul economic ce formează obiectul tranzacţiei de piaţă nu
poate fi substituit;
– intrarea unor firme noi pe piaţa monopolistă este împiedicată
de existenţa unor bariere economice, naturale, juridice sau tehnologice.
Prin înlăturarea eventualelor firme rivale, piaţa monopolistă este opusul
concurenţei;
– preţul nu mai este fixat în afara firmei, depinde de acţiunea
acesteia. Are loc fixarea simultană a preţului şi a cantităţii.
O firmă monopolistă, în calitate de unic producător, se confundă
cu ramura şi este confruntată cu cererea pieţei pentru produsul său. În
acest caz, elasticitatea cererii în raport cu preţul este imperfectă, iar
curba cererii normale are panta negativă.
Deşi are posibilitatea să fixeze preţul pentru marfa sa, monopolul
nu are nici o putere asupra cererii. Preţul stabilit trebuie să fie
recunoscut şi acceptat de cumpărători. În cazul în care preţul stabilit
de monopol este atât de ridicat încât nu poate fi acceptat de către
cumpărători, bunul va rămâne nevândut. Cumpărătorii având latitudinea
de a stabili ce cantitate pot cumpăra din bunul care li se oferă, în
funcţie de mărimea disponibilităţilor lor băneşti, stabilesc totodată şi
cantitatea de marfă ce poate fi vândută de monopol şi invers, monopolul
poate să hotărască vânzarea unei anumite cantităţi de produse pe piaţă,
dar cumpărătorii vor fi cei care dictează în acest caz preţul.
10
Bernard Guerrien, Economia neoclasică, Ed. Humanitas, Bucureşti , 1993, p. 173.
11
C. Gogoneaţă, A. Gogoneaţă, Economie politică, Teoria micro şi macroeconomică, Politici
economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.Bucureşti , 1995, p. 105-106.
58
 Rezultă că de fiecare dată când piaţa este constrânsă de monopol
din punct de vedere al preţului, el pierde controlul cantităţii şi invers,
când constrânge piaţa prin penurie sau abundenţă nu mai dispune de
controlul preţului. Aceasta înseamnă că monopolul dispune în fond de o
libertate relativă pentru a fixa preţul, iar cumpărătorii au posibilitatea
de a reacţiona la modificarea preţului de monopol. Chiar şi în această
situaţie, cererea este o funcţie de preţ:
Q = f ( p) ,
iar preţul este o funcţie de cerere (de cantitatea solicitată de
consumatori):
p = ϕ(Q ) ,
considerată a fi inversul funcţiei cererii la monopol.
Din moment ce cantitatea cerută creşte pe măsură ce preţul
scade, panta funcţiei cererii este negativă:
∆p ∆[ϕ(Q )]
= .
∆Q ∆(Q )
Fig. 7.1 arată că monopolul poate vinde mai multe unităţi, dar
numai dacă micşorează preţul de-a lungul curbei cererii.

D
p

a
p1
1 b D
p2

2 3

Se presupune că monopolul Q1 vinde toată Q2 cantitatea la un anumit

preţ. De Oexemplu, dacă monopolul vinde toate unităţile laQ preţul p 1 ,
primeşte ca venit p 1 Q 1 (zonele 1 şi 2). Pentru a vinde Q 2 , firma
Fig. 7.1. Funcţia cererii în situaţie de monopol.
micşorează preţul până la p 2 şi încasează p 2 Q 2 ca venit total (zonele 2 şi
3).

59
 Scăzând preţul, monopolul obţine un venit suplimentar prin
vânzarea mai multor unităţi. Dacă preţul scade de la p 1 la p 2 , pierderea
de venit din cele Q 1 unităţi este măsurată de zona 1, iar câştigul
reprezentat de creşterea cantităţii vândute de la Q 1 la Q 2 la preţul p 2 este
exprimat de zona 3. Cele 2 zone (1 şi 3) îşi modifică mărimea pe
măsură ce firma scade preţul şi se deplasează în jos pe curba cererii. Ca
urmare, venitul total, de regulă, se schimbă, la început creşte, apoi
scade.
Dacă cererea pe piaţă monopolistă coincide cu cererea la
firmă şi este suma cererilor individuale ale unui număr mare de
cumpărători, oferta pieţei se confundă cu oferta individuală, a firmei
monopoliste. Ca atare, între preţ şi ofertă există o relaţie de tip
special. Oferta de monopol reprezintă cantitatea care, vândută la un
anumit preţ, asigură firmei monopoliste profitul maxim. În cazul
monopolului nu este o relaţie univocă dintre preţ şi cantitatea ofertei.
Curba costului marginal nu reprezintă curba ofertei optime aşa cum
este în cazul concurenţei perfecte. Nu avem o curbă a ofertei pentru
firma monopolistă. Ea se reduce la un punct pe curba cererii deoarece
monopolul alege simultan cantitatea şi preţul.
Deoarece curba venitului mediu (curba cererii) este diferită de
curba venitului marginal, în cazul monopolului este posibil (a) să avem
două cantităţi oferite la acelaşi preţ sau (b) două preţuri pentru aceeaşi
cantitate.

2.3. Veniturile totale, veniturile marginale,

veniturile medii

Posibilitatea firmei monopoliste de a stabili preţul influenţează

cererea şi deci veniturile totale (cifra de afaceri) şi veniturile medii.
În cazul concurenţei perfecte, venitul total (V T ) se obţine prin
înmulţirea cantităţii vândute cu preţul ( p ⋅ q ), iar venitul marginal şi
venitul mediu sunt egale cu preţul.
Monopolul nu face excepţie de la regula generală după care
veniturile totale sunt egale cu produsul dintre cantitatea de marfă
vândută şi preţul încasat. Particularitatea constă în aceea că preţul este
în funcţie de vânzări:
VT ( Q ) = Q ⋅ p( Q ) .
Dacă p = ϕ(Q ) şi înlocuim, obţinem:
VT ( Q ) =ϕ( Q ) Q ,

60
iar veniturile totale depind direct şi indirect de volumul producţiei
vândute prin intermediul preţurilor. Cum Q reprezintă nu numai oferta
firmei, ci şi cererea pieţei, veniturile totale pot fi considerate şi în
funcţie de preţ:
VT ( p ) = Q( p ) p .
Venitul total se modifică odată cu preţul şi cantitatea. Iniţial,
venitul total creşte pe măsură ce preţul scade şi se vând mai multe
unităţi. El atinge o valoare maximă când cantitatea este Q * , iar apoi
scade când monopolistul micşorează şi mai mult preţul, iar cantitatea
vândută depăşeşte Q * .
VT

∆VT/∆Q = 0 V = φ(Q) Q
V*T
VT1 ∆VT / ∆Q >0

VT2
∆VT / ∆Q < 0

Q1 Q* Q2
O Q
Fig. 7.2. Funcţia venitului total pentru monopol.

Funcţia venitului total pentru monopol este complet diferită de

funcţia liniară a unei firme pe o piaţă perfectă. Monopolul poate
“arunca în aer piaţa” dacă vinde o cantitate mare şi reduce venitul.
Venitul marginal este reprezentat de panta funcţiei venitului
total, respectiv modificarea venitului total ∆V T , atunci când cantitatea
vândută creşte cu ∆Q. Din fig. 7.2 rezultă că panta funcţiei venitului
total este pozitivă atâta timp cât cantitatea vândută este mai mică decât
Q * , este zero când cantitatea este Q * şi este negativă când firma vinde o
cantitate ce depăşeşte Q * . Funcţia venitului marginal arată cum se
schimbă venitul (∆V T ) atunci când cantitatea vândută se modifică cu
∆Q.
Venitul marginal (V mg ) nu se confundă cu venitul mediu şi cu
preţul. Pentru monopol, venitul marginal este egal cu încasarea
suplimentară obţinută de la ultima unitate de produs vândută,

61
diminuată cu pierderea de încasare rezultată din scăderea preţului,
scădere care se repercutează asupra întregii cantităţii vândute.
Dacă firma este nevoită, pentru a-şi spori venitul, să crească
cantitatea vândută cu ∆Q, de la Q 0 la Q 1 , trebuie să micşoreze preţul cu
(-∆p) de la p 0 la p 1 . Sporul de venit ∆V T este 12 :
∆VT = Q0 .∆p + ∆Q( p0 + ∆p )
∆VT = Q0 .( −∆p ) + ∆Q [( p0 + ( −∆p )]
p1 = p0 + ( −∆p )
∆VT = −Q0 .∆p + ∆Qp 1
Prin împărţirea ambelor părţi ale ecuaţiei precedente cu ∆Q ,
rezultă:
∆VT − pQ Q∆p1
= +
∆Q1 ∆Q ∆Q
∆p
Vmg = p − Q
∆Q
Dacă ∆Q =1 , atunci ∆VT =Vmg , şi relaţia precedentă poate fi
scrisă în felul următor:
Vmg = 1. p1 −Q0 .∆p
Vmg = p1 −Q0 .∆p
Venitul marginal este egal cu preţul p 1 la care se vinde o can-
titate sporită din care se scade pierderea de venit ( Q0 .∆p ) ca urmare a
reducerii preţului. Un exemplu simplu poate fi edificator: dacă 10
unităţi de produs pot fi vândute la un preţ unitar de 2.000 u.m. şi 11
unităţi de produs la un preţ unitar de 1.900 u.m., venitul marginal este
de 1.900 u.m. (încasarea celei de-a 11 unitate) diminuat cu de 100 x 10
= 1000 u.m. (scăderea preţului la celelalte 10 unităţi de producţie),
adică 900 u.m. Acelaşi rezultat se obţine dacă se compară încasarea
totală provocată de vânzarea celor 10 unităţi cu a celor 11 unităţi, adică:
10 unităţi vândute cu 2.000 u.m. asigură încasare de 20.000 u.m., iar 11
unităţi cu 1.900 u.m. face 20.900 u.m. Rezultă că venitul marginal este
20.900 – 20.000 = 900 u.m. Exemplul pune în evidenţă faptul că venitul
marginal este inferior preţului, ceea ce înseamnă că există o poziţie
specifică pentru curba venitului marginal. Aceasta se găseşte în stânga
curbei venitului total.
Explicaţia acestui aspect constă în aceea că, în timp ce în
condiţiile de concurenţă perfectă, ofertantul poate să-şi mărească
cantitatea vândută fără să provoace o scădere a preţului, ceea ce
înseamnă că vânzarea unei unităţi suplimentare adaugă la venitul total o
12
A. Iancu, Op. cit., p.161-162
62
 valoare egală cu preţul, în cazul monopolului, situaţia se schimbă.
Vânzarea unei unităţi suplimentare este posibilă prin scăderea preţului
care se repercutează asupra ansamblului cantităţii vândute şi face să
scadă venitul mediu şi venitul marginal cu următoarea diferenţă
fundamentală; venitul marginal descreşte mai rapid decât venitul
mediu (preţul) în timp ce cantităţile vândute cresc.
Acest lucru poate fi prezentat analitic. Dacă venitul total V T = =
Q ⋅ p( Q ) , atunci venitul marginal este:
dV T dp − dp
Vmg = = p +Q < p, pentru Q > 0 si <0.
dQ dQ dQ
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ E c/p este definită ca raport
între variaţia relativă a cantităţilor şi variaţia relativă a preţurilor:
dQ dp
Ec p = ,
Q p
ceea ce înseamnă că se poate scrie:
dp  Qdp   dp dQ 
Vmg = p + Q = p
 1+ 
 = p
 1+ 
dQ  p ⋅ dQ   p Q 

1
Vmg = p (1 + ) < p, pentru E c p < 0 ,
Ec p
coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ fiind negativ
pentru toate curbele normale de cerere, se verifică faptul că venitul
marginal este inferior preţului (fig. 7.3).
Fig. 7.3 arată cererea şi funcţiile venitului marginal. Pentru orice
*
Q<
D Q , cererea este elastică şi E p < -1, (1 +1/E p ) > 0. Venitul marginal
Preţ
este pozitiv când cererea esteVelastică.
mg
= venitul Se
marginal
observă că funcţia venitului
marginal se află deasupra axeiEorizontale
= Elasticitateadacă
cereriiQ<
în funçtie
Q * pentru că cererea
este elastică. Când preţul estedep *preţ
, E = -1 şi (1 + 1/E p ) = 0, V mg = 0. În
Vmg final, când firma vinde
Ep < -1 mai mult de Q * unităţi, cererea devine inelastică,
p1 -1 < E p < 0, (1 + 1/E p ) < 0 şi V mg este negativ.

Ep = -1

-1 < Ep < 0

p*

p2

63
Vmg = 0
Vmg > 0

Q
O Q1 Q2
Q*

Vmg < 0

Fig. 7.3. Cererea de monopol şi funcţiile venitului marginal.

 p

Vm = p =D
În cazul în care funcţia cererii, varianta Marshall, este de formă
liniară:
p = a – bQ,
funcţia veniturilor totale va fi:
a/2
V T = p . Q = aQ – bq 2 ,
iar cea a venitului marginal este:
Vmg V = dVT = a − 2bQ VT
mg .
dQ
O astfel de funcţie a cererii este reprezentată în fig. 7.4.
Curba cererii pentru monopol (D) reprezintă o dreaptă care taie
axa ordonatelor în punctul p = a (pentru Q = 0), iar axa absciselor în
punctul Q = a/b pentru p = 0.
O a/2 b a/b Q

Fig. 7.4. Venitul total, venitul marginal şi venitul mediu în monopol.

64
 Deoarece cererea este o funcţie de preţ, orice creştere a preţului
are ca rezultat o scădere a cantităţii vândute de monopol. Pe pe măsura
creşterii preţurilor, veniturile totale mai întâi vor spori şi ating un punct
maxim, după care se reduc. Nivelul maxim al veniturilor totale se obţine
derivând funcţia V T şi anulând această derivată. Deci:
dVT
= Vmg = a − 2bQ = 0 ,
dQ
de unde rezultă că:
a a
Q= si p = .
2b 2
Veniturile totale ating nivelul maxim la un volum de producţie
egal cu cel la care dreapta venitului marginal intersectează axa
absciselor. Curba veniturilor totale este o parabolă. Aceste venituri sunt
nule pentru Q = 0 şi Q = a/b şi maxime pentru Q = a/2b.
Veniturile medii (V m ) reprezintă cifra de afaceri ce revine în
medie pe unitate de produs vândut. Se determină prin raportarea
veniturilor totale la volumul tranzacţiilor:
VT p.Q
Vm = = = p.
Q Q
Prin urmare, veniturile medii se confundă cu preţul de vânzare,
iar curbele (dreptele) veniturilor medii şi ale cererii se suprapun.
65
 2.4. Preţul de monopol
Preţul de monopol este o categorie importantă a preţurilor
fixate şi de regulă el este mai ridicat decât cel ce rezultă din jocul
liber al forţelor concurenţiale. În consecinţă, cumpărătorii
achiziţionează o cantitate mai mică la un preţ mai ridicat.
Analiza preţului de monopol poate fi făcută fără luarea în
considerare a costurilor ofertantului, pornind de la piaţă, sau prin luarea
în considerare a curbelor de cost şi venit ale firmei.

2.4.1. Preţul de monopol determinat pornind de la piaţă

Deşi dominaţia este vocaţia monopolului, aceasta nu este în nici
un caz absolută. Dominaţia este limitată de condiţiile pieţei şi de
imperativele costului.
Mobilul care determină decizia monopolistului este de a realiza
prin vânzările sale maximum de profit, respectiv de a obţine maximum
produsului p.Q.
În esenţă, din curba ofertei care dispare rămâne un punct – acela
care determină preţul de pe curba cererii. În fond, monopolistul este
obligat să ţină seama de exigenţele curbei cererii, şi de a determina pe
această curbă punctul A, astfel încât dreptunghiul Op 0 AQ 0 să aibă
suprafaţa maximă (fig. 7.5). Aceeaşi idee este exprimată analitic de
către Cournot care formulează cererea ca funcţie de preţ.
Funcţia dispare pentru p = 0 şi p = ∞ pentru că atunci cererea se
anulează, cantitatea solicitată devine egală cu zero. Desigur, între cele
două valori, funcţia trece printr-un maxim dat de expresia în care
derivata produsului p . f (p) este egală cu zero:
f(p) + p . f’(p) = 0,
de unde rezultă că:
p = f(p) / f’ (p).

66

p0 A

O Q0 Q

Fig. 7.5 Preţul de monopol când se face abstracţie de cost.

 Q = f(p)

De fapt, puterea unui monopolist este mai degrabă puterea de

a alege şi nu atât de a domina. Monopolistul este stăpân doar pe una
din componentele pieţei. Când decide asupra preţului, cantitatea
depinde de posibilitatea de substituire a produsului pe care o operează
cumpărătorii, dacă îl consideră prea scump şi de comportamentul curbei
cererii.
Poziţia de echilibru este dependentă de elasticitatea cererii
pentru produsul respectiv.
Pentru cereri elastice, suprafaţa dreptunghiului de cumpărare este
maximă pentru preţuri relativ scăzute, iar pentru o cerere inelastică,
maximul suprafeţei implică preţuri ridicate. Din această constatare
rezultă că atunci când monopolul se exercită asupra unor bunuri
esenţiale pentru existenţa oamenilor, el are tendinţa de a face să
crească preţurile. În virtutea acestui principiu, monopoliştii pot să
practice o politică a cantităţilor contrară binelui comun prin limitarea
producţiei pentru a evita scăderea preţurilor (fig. 7.6).

Fig. 7.6. Influenţa gradului de elasticitate asupra preţului.

67
 2.4.2. Preţul de monopol determinat pornind de la firmă

Bunurile vândute trebuie produse, ceea ce înseamnă că profitul

monopolistului este limitat, în afară de cantitatea cererii şi de către
costul de producţie. În cazul unei cereri date, monopolul va trebui să
determine punctul de echilibru care maximizează profitul la un
anumit cost. În fond, trebuie găsită acea cantitate a ofertei care
maximizează diferenţa între preţ şi costul de producţie.

2.4.2.1. Echilibrul monopolului pe termen scurt

Un monopol se află în stare de echilibru atunci când obţinem
profitul maxim. Pentru aceasta acţionează asupra cantităţii şi a
preţului.
O decizie de creştere sau diminuare a volumului ofertei pe piaţă
are efect direct asupra preţurilor. De aceea, o creştere a volumului
producţiei nu poate să se manifeste decât printr-o diminuare corelată a
preţurilor pieţei. Cererea nu este infinit elastică şi ea este reprezentată
printr-o curbă descrescătoare.
Care este volumul optim de producţie ce asigură profitul maxim
pentru monopol? Răspunsul poate fi formulat în primul rând analitic.
Profitul total al firmei (π) este, prin definiţie, o diferenţă între
venitul total (V T ) şi costul total (C T ) şi ambele variază îñ mod evident în
raport cu nivelul producţiei:
π = V T – C T sau π = Q . p - C T .
Trebuie căutat acel volum de producţie care asigură obţinerea
profitului maxim:
Pentru realizarea profitului maxim, trebuie să fie îndeplinite
două condiţii:
a) prima derivată a funcţiei de profit se anulează:
dV T dC T dV T dC T
− = 0 adica = .
dQ dQ dQ dQ
Ştiind că derivatele lui V T şi C T în raport cu Q reprezintă mărimi
marginale, maximizarea profitului în funcţie de producţie se realizează
când:
V mg = C mg .
Profitul va fi maxim atunci când plusul de venit provenit din
vânzarea unei unităţi suplimentare este egal cu plusul de cost
ocazionat de producerea acestei unităţi suplimentare, adică un nivel
de producţie astfel încât să existe egalitate între venitul marginal şi

68
costul marginal. Acest rezultat este cunoscut sub denumirea de
“teorema Cournot” potrivit căreia profitul este maxim atunci când
monopolul fixează un preţ pentru care venitul marginal este egal cu
costul marginal.
b) a doua condiţie implică schimbarea semnului derivatei
secunde şi deci opune un maxim unui minim, adică:
d 2VT d 2 CT
< .
dQ 2 dQ 2
La nivelul de echilibru, venitul marginal trebuie să crească mai
puţin rapid decât costul marginal. Această condiţie este satisfăcută
automat dacă, de exemplu, venitul marginal descreşte în timp ce costul
marginal creşte odată cu sporirea producţiei peste valoarea pentru care
aceste mărimi marginale sunt egale.
Condiţia de maximizare a profitului (V mg = C mg ) are două
implicaţii. Pentru a le pune în evidenţă, în primul rând, se substituie
în egalitatea precedentă venitul marginal:
V mg = C mg
1
p( 1 + ) = C mg .
ED
Dacă se divizează ambele părţi cu C mg şi apoi cu [1(1 +1/E D )],
ecuaţia devine:
p 1
=
C mg 1 + (1 / ED ),
ce reflectă faptul că raportul dintre preţ şi costul marginal depinde de
elasticitatea cererii în funcţie de preţ. Cu cât cererea este mai elastică,
cu atât mai mic este raportul dintre preţ şi costul marginal.
Dacă există două funcţii ale cererii dintre care una are o
elasticitate a cererii de –50 şi cealaltă de –2, raportul preţ-cost marginal
este:
ED 1/E D p/C mg
– 50 - 0,02 1,02
-2 -0,5 2,0

Valorile respective indică posibilitatea aplicării unor politici de

preţuri diferite de la o industrie la alta. Când funcţia cererii pieţei este
foarte elastică (E D = -50), preţul de monopol care asigură profitul este
cu 2 procente mai mare decât costul marginal. În cealaltă situaţie,

69
monopolul este capabil să ridice preţul cu mult deasupra costului
marginal.
Aceste două situaţii sunt ilustrate grafic. Fig. 7.7(a) prezintă o
piaţă unde cererea este foarte elastică în raport cu preţul. Aici preţul
poate fi crescut într-o proporţie mult mai mică decât în fig. 7.7 (b),
unde elasticitatea cererii este mai redusă.

Fig. 7.7. Influenţa elasticităţii cererii asupra preţului.

Cu cât este mai elastică cererea, cu atât mai mică este creşterea
preţului faţă de creşterea costului marginal.
Cea de-a doua implicaţie ascunsă constă în aceea că un
monopol va fixa preţul într-un punct de-a lungul funcţiei cererii unde
aceasta este elastică. Partea dreaptă a ecuaţiei V mg = p(1 + 1/E D ) este
de fapt expresia costului marginal care trebuie să fie pozitiv. Pentru ca
venitul marginal să fie pozitiv, (1 + 1/E D ) trebuie să fie pozitiv, iar
aceasta cere ca E D < -1. De aici rezultă că un monopol stabileşte preţul
pe funcţia cererii unde aceasta este elastică.
Soluţia analitică a problemei echilibrului monopolist poate fi
ilustrată prin luarea în considerare a unor forme concrete ale funcţiilor
cererii şi costurilor, adecvate condiţiilor “normale” 13 .
Dacă funcţia costurilor totale este:
C T = aQ 2 +bQ + c

13
R.G.D.Allen, Analiza matematică pentru economişti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti , 1971,
p. 253-258.
70
şi funcţia cererii este de formă liniară:
p = β – αQ,
(constantele sunt pozitive), atunci se poate determina venitul total:
V T = p . Q = (β – αQ)Q = βQ – αQ 2 ,
iar profitul se obţine din relaţia:
π = V T – C T = (βQ – αQ 2 ) – (aQ 2 + bQ + c)
π = (β – b)Q – (α + a)Q 2 – c.
Derivatele primare ale funcţiilor V T , C T si π vor fi
V mg = β – 2αQ; C mg = 2aQ + b
π’ = (β – b) – 2(α + a)Q.
Profitul maxim (π max) se obţine atunci când:
V mg = C mg sau când π’ = 0.
Din ecuaţiile precedente, care sunt identice,
β – 2αQ = 2aQ +b;
β – b –2(α + a)Q = 0
se obţine:
β −b
Q= .
2( a +α )
Există o singură producţie de echilibru, cu condiţia că β > b.
Aceasta înseamnă că venitul marginal este mai mare decât costul
marginal când producţia este nulă sau foarte mică. Dacă această
condiţie nu este satisfăcută, firma nu realizează profit pozitiv şi
pierderile sunt minime când producţia este zero.
A doua condiţie de echilibru:
d 2VT d 2 CT
<
dQ 2 dQ 2
este întotdeauna satisfăcută.
Dacă o firmă ce monopolizează producţia şi desfacerea
2
produsului x are funcţia
VT costurilor totale C T = 1/50Q + 15Q + 800 şi
funcţia cererii p = 50 – 1/10Q, producţia de echilibru este aproape 146
CT
u.m. iar preţul ce asigură profitul maxim este de circa 35 u.m. Profitul
este de 1752 u.m. p
G
Problematica profitului maxim poate Mfi prezentată şi în formă CT
grafică în două moduri. p0 În primul rând se trasează curbele venitului
total şi ale costurilor totale, considerând producţia Q pe abscisă şiV
venitul sau costurile pe ordonată. Pe aceste curbe pot fi găsite puncte pe T
aceeaşi verticală astfel încât tangentele în aceste puncte la curbele
respective să fie paralele: dV T /dQ = dC T /dQ (fig. 7.8).

71

O Q1 Q0 Q2 Q

Fig. 7.8. Echilibrul monopolului (I).

 F N

Producţia comună corespunzătoare unor asemenea puncte este o

producţie de echilibru, cu următoarea condiţie: curba venitului total,
văzută de jos, să fie mai puţin convexă (sau mai concavă) decât curba
CT.
Curba C T intersectează curba V T în două puncte F şi G la
nivelurile de producţie Q 1 şi Q 2 , la care costurile totale sunt egale cu
veniturile totale. O producţie mai mică decât Q 1 şi mai mare decât Q 2 ar
aduce pierderi pentru monopol.
Profitul care poate fi obţinut pentru o producţie oarecare este
dat de distanţa pe verticală între curba superioară a venitului total şi
curba inferioară a costului total. Se realizează o distanţă maximă în
poziţia MN în care tangenta în N la curba costurilor totale este paralelă
cu tangenta în M la curba venitului total. Pentru producţia aflată sub
nivelul Q 0 panta curbei venitului total V T (care defineşte V mg ) depăşeşte
panta costurilor totale C T (care defineşte C mg ). Producţia de monopol Q 0
este determinată univoc şi preţul de monopol p 0 se citeşte pe grafic, ca
pantă a curbei OM.
Situaţia de monopol poate fi reprezentată şi cu ajutorul unei
diagrame pe care sunt trasate patru curbe: două curbe în formă de
U pentru costul mediu şi costul marginal şi două curbe rectilinii
pentru venitul mediu si venitul marginal. Primele sunt trasate în
aceeaşi manieră ca şi în cazul concurenţei perfecte. Explicaţia este dată
de faptul că monopolul controlează numai condiţiile de producţie şi
vânzarea produselor sale, iar în calitate de cumpărător se comportă ca
toate celelalte firme. Monopolul influenţează preţul produsului pe care
72
îl vinde, nu şi preţul factorilor de producţie pe care îi utilizează (fig.
7.9).
Celelalte curbe sunt diferite faţă de situaţia concurenţei prefecte.
De regulă, curba venitului total (V T ) este neliniară şi exprimă influenţa
pe care o exercită monopolul asupra preţului bunului produs şi vândut.
Curba cererii (D) are panta negativă, este descrescătoare. Ea coincide
cu curba venitului mediu (D = V m ). Acesteia din urmă îi este asociată
curba venitului marginal (V mg ). Curba costului marginal (C mg ) se
intersectează cu curba venitului marginal (V mg ) în punctul N, la nivelul
de producţie Q 0 . La nivelul Q 0 , cererea este M, iar preţul de monopol
este p 0 , reprezentat de segmentul Q 0 M. Costul mediu pentru producţia
Q 0 este dată de Q 0 L.
Diferenţa dintre preţul de monopol şi costul mediu reprezintă
profitul:
ML = Q 0 M – Q 0 L.
Punctul de intersecţie N al curbei venitului marginal (V mg ) şi
curbei costului marginal C mg defineşte profitul maxim şi implicit
volumul optim al producţiei Q 0 , pe care firma monopolistă are interes
să-l atingă. La nivelul optim al producţiei, egalitatea dintre cerere (care
se confundă cu dreapta venitului mediu, V M = D) şi ofertă
(perpendiculara MQ 0 care trece prin punctul de echilibru N) se
realizează în punctul M, iar preţul corespunzător al acestei egalităţi,
p 0 , este egal cu ordonata acestui punct. Dezvoltarea producţiei peste Q 0
spre Q 2 duce la diminuarea profitului total, deoarece de la acest nivel de
producţie, costul marginal este superior venitului marginal. Profitul
devine egal cu zero pentru o producţie egală cu Q 2 unde C M = V M . Dacă
producţia este inferioară lui Q 0 , producătorul are interes să-şi sporească
activitatea, deoarece la stânga lui N, venitul marginal este superior
costului marginal. Nivelul de producţie Q 0 este optim pentru că
permite să obţină profitul maxim. Această producţie determină
preţul pieţei monopoliste.

p
Cmg CM
p0 M

F L 73 D

Vmg

O Q1 Q0 Q2 Q

Fig. 7.9. Echilibrul monopolistului (II).

 Preţul de monopol (preţul de echilibru) se explică parţial prin
egalitatea V mg = C mg . Fiind un preţ de piaţă, el are la bază egalitatea
dintre cerere şi ofertă, cu menţiunea că cererea la firmă este egală cu
cererea globală a pieţei pentru produsul respectiv, iar oferta este
oferta monopolului, ce se confundă cu producţia necesară pentru a
asigura firmei monopoliste profitul maxim.
De remarcat că, în condiţiile monopolului, poziţia de optim se
stabileşte la un preţ care depăşeşte costul mediu minim, iar profitul
total reprezentat de suprafaţa p MLF este profitul “anormal”,
supraprofit. Firma monopolistă realizează supraprofit nu temporar sau
întâmplător ca în situaţia de concurenţă perfectă, ci în mod permanent
sau ca regulă generală. Nici un concurent nu poate afecta poziţia
monopolistului. În situaţia de monopol, preţul nu tinde pe termen lung
să coincidă cu costul mediu minim.

2.4.2.2. Echilibrul monopolului pe termen lung

În cazul pieţei cu concurenţă perfectă, existenţa supraprofitului
atrage noi firme şi preţul tinde spre nivelul costului mediu minim. Când
sunt bariere la intrare în ramură, firma îşi păstrează pe termen lung
poziţia de monopol şi echilibrul nu presupune anularea supraprofitului
Dimpotrivă, şi pe termen lung monopolul obţine profit, pe care îşi
propune să-l maximizeze.
Explicarea mecanismului de realizare a echilibrului pe termen
lung porneşte de la ipoteza că acesta este format din mai multe perioade
scurte în decursul cărora firma evoluează spre dimensiunea optimă 14 .
Curba costului mediu pe termen lung C ML este curba anvelopă
(înfăşurătoare) a curbelor de cost mediu pe termen scurt C Ms . De aceea,
14
W. Busse von Colbe, Die Planung der Betriebsgrosse,Wiesbaden, 1964, p-200-205 ;
I. Olteanu, R.Dootz, Dimensiunea optimă a întreprinderilor industriale, Ed. Politică, 1974,
Bucureşti , p. 94-97.

74
costul mediu minim pe termen lung coincide cu costul mediu minim pe
termen scurt, corespunzător producţiei la care firma a atins dimensiunea
optimă. De asemenea, costul marginal al perioadei ultime va fi egal cu
costul marginal pe termen lung, C mgL .
Curbele de cerere (venit mediu) şi de venit marginal nu sunt
modificate în raport cu perioada scurtă.
O firmă monopolistică pentru care funcţia cererii este D = p1 ( Q )
desface cantitatea Q 1 la preţul p 1 , realizează profitul maxim la o curbă a
costurilor medii pe termen scurt C M1 , corespunzător punctului N, unde
costurile marginale sunt egale cu venitul marginal (fig. 7.10).
Dacă în timp cererea creşte de la D 1 = p 1 (Q) la D 2 = p 2 (Q), firma
poate să vândă produsele la un preţ mai ridicat, p 2 , fără să depăşească
producţia Q 1 sau să sporească cantitatea ofertei corespunzând preţurilor
iniţiale, p 1 . De regulă, dacă firma apreciază că se află în faţa unei cereri
sporite ce se va manifesta durabil şi nu este conjuncturală, realizează o
adaptare mutativă a capacităţii sale care să corespundă curbei costurilor
medii pe termen lung C mL . Aceasta pentru că la o sporire a preţurilor,
firme concurente ar putea penetra barierele la intrare, monopolul
transformându-se în oligopol, ceea ce determină modificarea cererii la
firmă care nu ar mai coincide cu cererea pieţei. Dacă, conform noii
curbe a cererii D 2 , producţia la care se obţine profitul maxim este Q 2
corespunzătoare punctului N’ în care curba costurilor marginale pe
termen lung, C mgL intersectează noua curbă a veniturilor marginale, V mg2
utilizează preţul p 3 care marchează egalitatea între cerere şi ofertă şi
care se situează deasupra costului mediu minim şi costului mediu
corespunzător punctului de echilibru. Dacă într-o perioadă scurtă, aşa
cum s-a văzut, producţia optimă este aceea la care V mg = C mg , iar preţul
este egal sau mai mare decât costul mediu, în perioadă lungă,
optimizarea producţiei implică, şi în acest caz, respectarea restricţiei
V mg = C mg , însă preţul trebuie să fie egal sau mai mare decât costul total
mediu minim. Rezultă că rolul costurilor medii şi a costurilor marginale
în fundamentarea deciziilor pe termen scurt sau pe termen lung a
monopolurilor privind profitul este de necontestat. 15

15
*** Economie, ediţia V, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 151
75
 Fig. 7.10. Echilibrul firmei monopoliste pe termen lung.

Producţia optimă pentru monopol este mai mică decât

producţia optimă care defineşte oferta globală în cazul concurenţei
perfecte. Monopolul oferă o cantitate mai mică la un preţ mai
ridicat şi consumatorii sunt obligaţi să-şi restrângă corespunzător
cererea.

2.4.3. Preţul în cazul unor modalităţi alternative

de gestiune în monopol

Preîntâmpinarea apariţiei unor concurenţi atraşi de suprapro-

fiturile încasate, poate determina monopolurile să conceapă şi alte
strategii de gestiune decât cele care vizează maximizarea profitului.
Modalităţi alternative de stabilire a preţurilor sunt: maximizarea cifrei
de afaceri, realizarea gestiunii
p în stare de echilibru şi stabilirea
preţului la nivelul costului marginal. 16
MAXIMIZAREA CIFREI DE AFACERI. În anumite cazuri
monopolul nu urmăreşte maximizarea profitului. El este interesat de
Cmg
sporirea cifrei de afaceri atunci când se are în vedere eliminarea
concurenţilor sau evitareap apariţiei unor noi concurenţi. pPentru a-şi CM
proteja situaţia, monopolul 0preferă pe termen scurt să aibă un 0profit mai
p3
mic sau să rişte pierderi dep3o dimensiune redusă (fig. 7.11).
p1 p1
p2
16 p2
P. Wannacott, R.Wannacott, Economics, McGraw-Hill, New York, 1986, p. 520-526;
G.A.Frois, Op. cit., p. 251-254 D
76

Vmg

O Q0 Q3 Q1 Q2 Q
Fig. 7.11. Modalităţi alternative de gestionare în monopol.
 Cifra de afaceri (venitul total) este maximă atunci când
venitul marginal este egal cu zero. Producţia corespunzătoare acestei
situaţii este Q 1 şi preţul este p 1 . La cuplul p 1 – Q 1 are loc creşterea
cantităţii vândute, o scădere a preţului şi a profitului în raport cu
obiectivul de maximizare a profitului.
Dacă reluăm exemplul din 2.4.2.1, avem:
V T = p . Q = (β – αQ) Q = βQ – αQ 2 .
Producţia care maximizează veniturile totale rezultă din ecuaţia:
V mg = 0,
iar V mg = d . V T /d . Q, adică:
dVT
= β − 2αQ = 0
dQ
1
Vmg = 50 − 2 . . Q
10
Q = 250 u.m.
Cifra de afaceri maximă va fi:
1
VT max = 50 . 250 − 250 2
= 6250 u.m. ,
10

77
 iar profitul aferent producţiei care maximizează cifra de afaceri
este:
π = ( β − b )Q − ( α − a )Q 2 − c =
 1 1 
= ( 50 − 15 )250 −  − 250 − 800 = 450 u.m.
2

 10 50 
Dacă strategia firmei este de a maximiza cifra de afaceri în
condiţiile obţinerii unui profit minim (π minim), ce depăşeşte profitul
(π) care se obţine la un volum optim al cifrei de afaceri (vânzării),
orice creştere a producţiei peste acest nivel măreşte venitul total şi
reduce profitul firmei.
De exemplu, dacă π minim = 600 u.m., înseamnă că o cifră de
afaceri maximă de 6250 u.m. nu satisface. Cerinţa obţinerii unui profit
minim nu este respectată.
Determinarea cifrei de afaceri (a producţiei de fabricat şi
destinată vânzării) ce respectă restricţia cu privire la profitul minim
rezultă din ecuaţia:
π min = V T(Q) – C T. (Q)
π min = (β – b) Q – (α – a)Q 2 – c
 1 1  2
600 = (50 - 15) Q -  − Q - 800 .
 10 50 
Rezolvând ecuaţia, se obţine Q = 243,8 u.m., mai mare decât
producţia ce asigură profitul maxim (Q = 146 u.m.), dar mai mică decât
cea care asigură maximizarea cifrei de afaceri, (Q = 250 u.m.) fără
luarea în considerare a restricţiei privitoare la profitul minim. În cazul
în care producţia este 243,8 u.m., veniturile totale maxime sunt:
1
V Tmax = βQ – αQ 2 = 50 . 243,8 - . 243,8 2 = 6246 u.m.
10
Modalitatea de stabilire a preţului astfel încât să se obţină cifra
de afaceri maximă este adoptată de firma monopolistă ce doreşte a-şi
asigura poziţia de piaţă.
GESTIUNEA ÎN STARE DE ECHILIBRU. Monopolul poate
realiza un mare volum de vânzări, însă acestea pot genera pierderi dacă
curba costului mediu este superioară curbei venitului mediu. În aceste
condiţii, monopolul poate prefera o gestiune care garantează
echilibrul, respectiv o situaţie în care profitul total este egal cu zero.
Nivelul producţiei care permite asigurarea echilibrului este Q 2 ,
dat de punctul de intersecţie al curbei costului mediu C M şi venitului
mediu (V M = D). Preţul corespunzător este p 2 , pentru care
VM = CM,
respectiv
78
 c
β – αQ = aQ + b + Q .
De regulă, o asemenea modalitate de gestiune în stare de
echilibru este interesantă pentru o firmă publică ce doreşte suprimarea
supraprofiturilor şi evitarea pierderilor subvenţionate de la buget.
Varianta aceasta poate fi aplicată şi de monopolurile private interesate
de un preţ suficient de ridicat pentru a le menţine în activitate, dar în
acelaşi timp un preţ scăzut ce nu este atractiv în vederea intrării în
ramură a unor noi firme.
Monopolurile aparţinând sectorului public recurg frecvent la
modalitatea de STABILIRE A PREŢURILOR LA COST
MARGINAL. Aceasta presupune determinarea simultană a cuplului
preţuri-cantităţi de o astfel de manieră încât preţul de vânzare (venitul
mediu) să fie egal cu costul marginal, ceea ce înseamnă că se produce
cantitatea Q 3 care va fi vândută cu preţul p 3 , care este egal cu costul
marginal:
p 3 = C mg
β – αQ = 2aQ + b.
Această modalitate de formare a preţului este o variantă a
concurenţei perfecte şi asigură un volum maxim de producţie la preţuri
determinate de costul marginal.
Dacă gestiunea în stare de echilibru este generatoare de risipă
economică (determină o utilizare ineficientă a resurselor), întrucât
încurajează consumul unor bunuri al căror cost marginal este superior
preţului, stabilirea preţului la nivelul costului marginal este de
natură să semnaleze raritatea, dificultatea reală în obţinerea
bunurilor.
Regula unei gestiuni raţionale constă în a vinde la un preţ care
să reflecte cheltuielile suplimentare determinate de producerea
bunurilor furnizate. Aceasta înseamnă determinarea simultană a
preţului şi cantităţii (p 3 ; Q 3 ) prin luarea în considerare a intersecţiei
dintre curba costului marginal C mg şi curba venitului mediu V M .
Dacă ţinem seama că p = V M , atunci
p = C mg
β – αQ = 2aQ + b,
din care rezultă valoarea lui Q = Q 3 , căreia îi corespunde, p 3 , un preţ
mai ridicat decât în celelalte modalităţi de gestiune, dar mai mic decât
preţul de echilibru în cazul maximizării profitului.
O asemenea modalitate de gestiune poate genera unele
dificultăţi în practică. În primul rând, ea poate fi sursa unor deficite
de exploatare care trebuie acoperite. Ele apar atunci când punctul de
79
intersecţie între venitul mediu şi costul marginal este situat sub curba
costului mediu. Deşi nu se petrece obligatoriu, deficitul trebuie acoperit
de stat. Deficitul nu este datorat unei proaste gestiuni, dimpotrivă,
decurge din cea mai raţională modalitate de gestiune.
În al doilea rând, dacă nu se are în vedere costul marginal pe
perioadă lungă sau costul marginal de dezvoltare, se manifestă
discontinuităţi. Soluţionarea acestei ultime dificultăţi necesită o atenţie
specifică. Este cazul “călătorului pentru Calais” sau al oricărui bun
peste cantitatea optimă (un spectator în plus într-o sală ocupată 90 %,
nivel ce poate fi considerat optim). În asemenea situaţii, un loc ocupat
în plus are costul marginal practic nul. Organizatorul ar câştiga un venit
suplimentar de la fiecare utilizator (cumpărător) în plus, la orice preţ
mai mare de zero, dacă poate reduce preţul pentru “noii clienţi”, fără a
reduce şi preţul pentru cei care sunt dispuşi să plătească un preţ mai
ridicat pentru a beneficia de bunul sau serviciul care formează
obiectivul cererii lor 16 .
Dacă satisfacerea cererii suplimentare implică sporirea
capacităţii de producţie (un nou agregat energetic în funcţiune, un
vagon sau autobuz suplimentar etc.), atunci costul marginal manifestă o
creştere bruscă, iar preţul cunoaşte aceeaşi evoluţie, ce afectează pe toţi
beneficiarii anteriori. Preţul devine prohibitiv dacă el se aplică numai
purtătorilor cererii suplimentare. Stabilirea preţurilor la nivelul costului
marginal permite acoperirea costurilor de producţie, incluzându-le pe
cele care provin din extinderea capacităţilor de producţie.

2.4.4. Optimul de gradul doi şi preţurile Ramsey-Boiteux

Deşi monopolul are la bază bariere legale sau tehnice, el poate

apărea şi datorită existenţei, în anumite ramuri, a fenomenului eficienţei
dimensionale ca expresie a randamentelor de scară crescătoare.
În cazul existenţei eficienţei dimensionale crescătoare pentru o
mare parte sau pentru întreaga cerere a pieţei, o structură iniţială de
piaţă cu concurenţă perfectă va evalua spre o structură de monopol.
Din multitudinea de firme existente pe piaţă, se particularizează o firmă
care îşi măreşte dimensiunea şi beneficiază de eficienţă sporită. În final,
această firmă rămâne singură pe piaţă constituind un monopol natural.
Expresia “monopol natural” se explică prin ea însăşi: deoarece

16
Paul Hayne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991,
p. 166-167.
80
randamentele de scară sunt crescânde, este firesc să reziste cel mai
puternic, care este cel mai performant.
Maximizarea profitului implică V mg = C mg , dar această egalitate
creează dificultatea. În cazul concurenţei perfecte, echilibrul pieţei
presupune egalitatea p = C mg , ceea ce înseamnă că bunăstarea socială
este maximă, deoarece nu rămâne nici o parte a surplusului
consumatorului sau surplusului producătorului necaptată. Aceasta este
şi raţiunea pentru care piaţa cu o structură de concurenţă perfectă este
considerată ideală şi folosită ca reper în aprecierea diferitelor structuri
posibile de piaţă.
Deoarece curba cererii (venitului mediu) pentru monopol are
înclinaţie negativă, iar curba venitului marginal se află sub ea, punctul
A, care exprimă egalitatea V mg = C mg corespunde unei producţii mai mici
decât în concurenţa perfectă: Q * m < Q * . Restrângerea producţiei de către
monopolul care maximizează profitul determină imposibilitatea captării
unei părţi din surplusul producătorului. În acest caz, surplusul
consumatorului este reprezentat de suprafaţa ACM (fig. 7.12).

Pierderea totală de
bunăstare

Cmg
pm M

pe C

A D = VM

Vmg

Q*m Q* Q
Fig. 7.12. Pierderea totală de bunăstare.

81
 Deoarece monopolul natural are la bază eficienţa dimensională,
apare problema: ce trebuie făcut pentru a menţine nivelul mai scăzut al
costului mediu asigurat de monopol, dar în acelaşi timp să fie evitată
ineficienţa cauzată de pierderea totală de bunăstare determinată de
obiectivul maximizării profitului.
Monopolurile pot practica mai multe metode de stabilire a
preţurilor în scopul eliminării sau reducerii pierderii totale de
bunăstare. Prima modalitate ar fi preţul la nivelul costului marginal.
Stabilirea preţului la nivelul costului marginal este o soluţie optimă
(optim Pareto) care duce la deficit. Costul marginal se situează sub
costul mediu, iar monopolul nu poate să-şi acopere cheltuielile.
Menţinerea unui nivel de producţie care corespunde egalităţii p = C mg
impune găsirea unei subvenţii care să acopere pierderea.
Stabilirea preţului în raport cu costul marginal care este o
soluţie a optimului de gradul întâi, trebuie să fie depăşită deoarece,
dacă monopolul este o firmă publică, este necesar să fie subvenţionată
de administraţie.
În consecinţă, s-a căutat a doua modalitate prin construirea unui
optim de gradul doi (optimul secund), care ar permite o stabilire a
preţurilor prin metoda “a celui mai mic rău”. Ea face ca, în materie de
producţie şi de tarife, să se ajungă la soluţii care să permită utilizarea
raţională a resurselor, respectând totodată constrângerea echilibrului
bugetar. Deoarece nu este posibil să fie pe deplin respectate regulile
unei decizii optime (care conduce la deficit), se va alege o soluţie a
optimului secund, o soluţie a celui mai mic rău.
În acest cadru se înscrie, ca modalitate pentru a acoperi integral
cheltuielile monopolului ocazionate de producţia cantităţii Q i , soluţia
“preţului nonuniform, cu două componente:
– o componentă fixă repartizată în mod egal între consumatori,
indiferent de cantitatea achiziţionată. Totalul componentei fixe ar putea
fi reprezentat de pierderea totală estimată raportată la numărul de
consumatori;
– o componentă variabilă reprezentând costul marginal
corespunzător cantităţii consumate.
Un asemenea tip de preţ se practică de companiile telefonice
unde există un abonament lunar (componenta fixă) şi numărul de
impulsuri (componenta variabilă). De asemenea, tarifarea energiei
electrice se realizează şi după acest sistem pentru majoritatea
consumatorilor: un abonament lunar şi o parte variabilă reprezentată de
cantitatea consumată.

82
 A treia modalitate este reprezentată de preţurile Ramsey-
Boiteux. O posibilitate de acoperire integrală a costurilor de producţie
pentru firma monopolistă ar fi practicarea unor preţuri uniforme la
nivelul costului mediu. Dar în cazul în care întreprinderea produce doar
un singur produs, suntem readuşi la cazul gestiunii în stare de echilibru,
unde cantitatea produsă şi preţul sunt determinate de coordonatele
punctului de intersecţie a curbei costului mediu şi curbei venitului
mediu (fig. 7.13).
Problema pe care o generează acest sistem de preţuri este că ele
limitează producţia (Q 1 < Q 0 ) şi determină o anumită pierdere de
bunăstare care nu poate fi nici evitată şi nici diminuată.

p D = VM

p1 CM mai multe bunuri, F. Ramsey

În cazul în care monopolul produce
a avansat o metodă de practicare a unor preţuri uniforme care să
satisfacă egalitatea venit total = cost total şi care să permită reducerea
pierderii totale de bunăstare. Se consideră că monopolul realizează două
p0
produse, Cmg Y este inelastică în comparaţie
X şi Y, cererea pentru produsul
cu cererea pentru produsul X, iar funcţia de cost total al firmei poate fi
exprimată de relaţia:
83
Q1 Q0 Q
Fig. 7.13. Preţuri în raport cu costul
.mediu
 C T = A +aX + aY,
unde A este costul fix, iar “a” este costul marginal egal pentru cele două
produse:
∂CT ∂CT
a= si a = .
∂X ∂Y
Dacă se practică preţuri care sunt la nivelul costului marginal,
avem:
p = a = px = py,
dar rămân neacoperite costurile fixe A.
Pentru a acoperi aceste costuri fixe, în primul rând, se poate
proceda la ridicarea proporţională a preţurilor p x şi p y până când devine
posibilă acoperirea costului total (fig, 7.14).

Fig. 7.14. Preţurile Ramsey-Boiteux.

Pierderile de bunăstare sunt BCH pentru bunul X şi LCM pentru

bunul Y. Preţurile Ramsey-Boiteux abandonează ipoteza creşterii
uniforme a nivelurilor de preţ pentru a deveni posibilă acoperirea
costurilor totale. Cele două preţuri vor creşte nu în mod egal, ci
invers proporţional cu elasticităţile celor două bunuri. Preţul
produsului trebuie să satisfacă relaţia:
pi − C mgi α
pi = = ,
pi E Di

84
unde: p i este preţul bunului i, C mgi este costul marginal al bunului i, E Di
este elasticitatea cererii bunului şi α este o constantă. Rezultă că
preţurile R.B. respectă regula: distanţele relative dintre preţurile
diverselor bunuri şi costurile lor marginale sunt invers
proporţionale cu elasticitatea în funcţie de preţ a cererii care le este
adresată. Aşa construite, preţurile R.B. nu numai că acoperă integral
costul de producţie, dar diminuează şi pierderea de bunăstare, care este
în acest caz LCM pentru bunul X şi BCH pentru bunul Y. Prin
intermediul acestor preţuri, pierderea de bunăstare este mai mică decât
în cazul anterior.

2.5. Discriminarea monopolistă

Discriminarea se poate defini ca vânzarea aceluiaşi produs la

preţuri diferite. Diferenţele între preţuri nu corespund direct unei
deosebiri reale în costuri 17 . Strategii monopoliste de discriminare prin
preţuri sunt fondate pe teoria monopolului discriminant formulată de
Pigou.
Discriminarea prin preţuri nu este numai o teorie, ea se
întâlneşte relativ frecvent în comportamentul unor firme. În practică
sunt exemple de monopoluri care în formularea obiectivului de
maximizare a profitului, pun în aplicare strategii ce le apropie de
monopolul discriminant.
Nu toate diferenţele de preţuri reprezintă discriminări prin
preţuri. Discounturi de cantitate, diferenţe între preţurile cu ridicata şi
cu amănuntul, preţuri care variază în raport cu sezonul nu reprezintă
discriminări de preţ, deoarece acelaşi produs care este vândut în
cantităţi diferite, locuri diferite sau perioade diferite, poate avea costuri
de producţie diferite.
Formele de practici discriminatorii se pot grupa în mai multe
categorii funcţionale în raport cu posibilităţile de separare a pieţelor.
Vânzarea unui produs la preţuri diferite este posibilă pe pieţe
diferite care nu comunică sau comunică puţin între ele. În acest
sens, se disting:
a) Discriminarea pe grupe de cumpărători (discriminare socio-
economică). Pe piaţă se întâlnesc categorii de cumpărători cu
comportamente diferite şi care au o cerere specifică sub aspectul
17
Raymond Barre, Economie politique, P.U.F. Paris, 1966, p. 530-533.
85
elasticităţii în raport cu preţul. Este cazul firmelor care furnizează
energia electrică la tarife diferite pentru agenţii economici şi
gospodării, al societăţilor de căi ferate ce au tarife diferenţiate pe grupe
de mărfuri sau practicarea unor reduceri tarifare la unele servicii
(transport, spectacole, servicii hoteliere etc.) pentru unele categorii de
personal: studenţi, pensionari, ziarişti etc.
b) Discriminarea spaţială priveşte metodele de distribuire şi
constă în diferenţierea preţurilor aceluiaşi bun în funcţie de zonele de
distribuţie, fără ca această discriminare să fie fondată pe diferenţierea
în costuri. O astfel de modalitate de stabilire a preţului poate fi dirijată
fie împotriva cumpărătorilor, fie împotriva concurenţilor: o fracţionare
a cumpărătorilor pe grupe socio-economice sau o modulare a preţurilor
în funcţie de situaţia concurenţială a fiecărei zone geografice.
c) Discriminare de ordin temporal, când pieţele pot fi separate
printr-o perioadă de timp: sezon şi extrasezon în turism, în comerţul cu
bunuri ce au o cerere sezonieră, spectacol dimineaţa şi spectacol seara,
preţuri pentru prânz şi preţuri pentru cină la restaurant etc. O categorie
sau alta se caracterizează printr-o cerere elastică sau inelastică.
d) Discriminarea pe persoane are la bază ideea de individua-
lizare a fiecărui cumpărător şi de a-l face să plătească preţul maxim pe
care este dispus să-l accepte. Discriminarea pe persoană este cu atât mai
uşor de pus în aplicare, cu cât produsul este diferenţiat şi fiecare
vânzare se negociază separat. Este cazul unei serii largi de servicii:
reparaţii, servicii juridice, medicale, bancare. Această formă limitată de
discriminare este deosebit de avantajoasă în cazul în care se manifestă
“efectul Veblen” sau “efectul de snobism”.
Interesul pentru firmă de a practica o formă posibilă de
discriminare apare de îndată ce sunt luate în considerare consecinţele
creşterii vânzărilor asupra veniturilor totale.
Discriminarea prin preţuri este profitabilă, fie deoarece diferiţi
cumpărători doresc să plătească sume diferite pentru acel produs, fie
deoarece un cumpărător doreşte să plătească sume diferite pentru unităţi
diferite din acelaşi produs. Elementul de bază în ceea ce priveşte
discriminarea prin preţuri este că, în fiecare din aceste circumstanţe,
vânzătorii pot fi capabili să capteze o parte din consumurile
suplimentare care, altfel, ar merge la cumpărători.
În fond este vorba de un monopol cu mai multe curbe ale cererii.
Potrivit regulii generale, monopolul îşi maximizează profitul la o
producţie Q 0 vândută cu preţul p 0 . Dacă însă monopolistul are
posibilitatea să împartă clientela pe grupe, ataşează acestora curbe
specifice ale cererii, D 1 şi D 2 (fig. 7.15).
86
 În această situaţie vinde cantitatea OQ 1 pe piaţa D 1 la preţul p 1 şi
cantitatea OQ 2 pe piaţa D 2 la preţul p 2 care este superior preţurilor p 1 şi
p 0 . Dacă se adună cele două curbe parţiale ale cererii D 1 + D 2 , se obţine
curba cererii totale.
Analitic, situaţia poate fi prezentată în felul următor: Q 1 şi Q 2
reprezintă cantităţile vândute pe fiecare piaţă; V T1 (Q1) ,V T2 (Q2) –
venitul total, respectiv funcţiile de cerere pe fiecare piaţă; iar costul
total depinde de ansamblul cantităţilor produse, adică:
C TO = C T (Q 1 + Q 2 ).

Fig. 7. 15. Discriminarea pe grupe de cumpărători.

Profitul total al monopolului se determină în mod obişnuit ca
diferenţă între venitul total şi costul total, dar venitul total al firmei este
suma venitului obţinut pe ambele pieţe:
π = V T1(Q1) + V T2(Q2) – C T (Q 1 + Q 2 ).
Pentru obţinerea profitului maxim, trebuie anulate derivatele
parţiale:
δ π δVT 1 δCT δVT 1 δCT
= − = 0 , de unde =
δQ1 δQ1 δQ1 δQ1 δQ1

87
 δ π δVT 2 δCT δVT 2 δCT
= − = 0 , de unde = .
δQ2 δQ2 δQ2 δQ2 δQ2

Producţia este furnizată în întregime de o singură întreprindere,

ceea ce justifică relaţia:
δCT / δQ1 = δCT / δQ2 = C mg .
Egalitatea venitului marginal cu costul marginal pe fiecare piaţă
asigură profitul maxim pentru monopol şi nu implică egalizarea, ci
diferenţierea preţurilor. Dacă se ţine seama de relaţia dintre venitul
marginal al monopolului şi elasticitatea cererii în raport cu preţul (V mg
= p(1+ 1/E c ) , se poate concluziona că preţul fixat pe o piaţă este cu
atât mai ridicat, cu cât elasticitatea cererii faţă de preţ în punctul de
echilibru este mai scăzută.
Un monopol care este capabil să practice discriminarea între
pieţe alocă producţia astfel încât să egaleze veniturile marginale. Dacă
nu se face acest lucru, venitul total poate să fie crescut prin reducerea
vânzărilor cu o unitate pe piaţa cu venit marginal scăzut şi creşterea
corespunzătoare a vânzărilor pe pieţele cu venit marginal ridicat.
Această realocare a vânzărilor creşte venitul total prin diferenţa între
cele două venituri marginale.
Dacă pe două pieţe sunt curbe de cerere diferite dar venituri
marginale egale, înseamnă că de fapt există cerere la preţuri diferite. De
aici rezultă două consecinţe importante ale discriminării prin preţ 18 :
a) Pentru orice nivel al producţiei, cel mai profitabil
sistem de preţuri discriminatorii va da posibilitate firmei să obţină un
venit total mai mare decât în cazul practicării unui preţ unic
corespunzător situaţiei de maximizare a profitului. Firma, pentru a nu
obţine niciodată un venit mai mic, trebuie să se afle în situaţia de a
putea creşte preţul oricărei unităţi vândute şi a nu-l scădea pentru nici o
altă unitate;
b) Producţia, în condiţiile discriminării prin preţuri, va
fi, în general, mai mare decât în condiţiile unei firme ce practică un
singur preţ. Monopolul, la un preţ ridicat, produce mai puţin decât
firmele prefect competitive. Discriminarea prin preţ permite evitarea
acestei descurajări. În cazul discriminării perfecte, în care fiecare
unitate de bun este vândută la un preţ diferit, firma care îşi
maximizează profitul va produce fiecare unitate pentru care preţul este
mai mare decât costul marginal.

18
R.G. Lepsey, K.A. Chrystal, Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 286-287
88
 Evaluarea discriminării prin preţ generează două probleme
relativ separate. Prima priveşte efectul discriminării asupra nivelului de
producţie, iar a doua vizează efectul discriminării asupra distribuţiei
venitului. Discriminarea, de regulă, face ca producţia să fie mai mare
decât în situaţia în care se practică un singur preţ. Adesea, efectul
discriminării apare asupra distribuţiei venitului, în sensul că sporirea
profitului firmei este şi efectul transferării de venit de la cumpărător la
vânzător. Acest lucru poate fi indezirabil dacă cumpărătorii sunt săraci
iar vânzătorii sunt bogaţi. Însă, în unele cazuri, discriminarea prin preţ
permite oamenilor cu venituri mai mici să achiziţioneze bunuri sau
servicii pe care ar fi incapabili să la cumpere, dacă acestea ar fi vândute
la un singur preţ.
Evident, nu se justifică nici un raţionament simplu după care
discriminarea prin preţ este fie benefică, fie nocivă pentru cumpărător.
Fiecare situaţie de discriminare trebuie apreciată după propriile sale
coordonate.

2.6. Determinarea gradului de monopolizare

Monopolul pur este o situaţie extremă care se întâlneşte rar în

economie. În realitate, marea majoritate a monopolurilor sunt o formă
mai “slabă”. S-a demonstrat însă că orice firmă care are un anumit
control asupra preţului pentru producţia sa, are o putere de monopol.
Acest lucru face ca toate firmele de acest fel să fie supuse
reglementării puterii publice? Răspunsul este negativ, întrucât şi
reglementarea este costisitoare. Pentru a determina care firme mono-
poliste justifică reglementarea, este necesară măsurarea şi compararea
puterii (gradul) de monopol, folosindu-se mai mulţi indicatori.
INDICATORUL LERNER. Abilitatea de a cere un preţ mai
mare decât costul marginal este o caracteristică a monopolului. Firmele
maximizează profitul egalând venitul marginal cu costul marginal, dar
în timp ce în cazul concurenţei perfecte p = V mg , în situaţie de monopol
p > V mg = C mg .
Gradul în care preţul se îndepărtează de costul marginal poate
fi o măsură a puterii de monopol a unei firme sau a gradului în care o
structură de piaţă se apropie de monopol. Indicatorul Lerner se
determină cu relaţia:
p −C mg
L= .
p
Întrucât p = C TM , indicatorul Lerner se mai poate scrie:
89
 CTM − C mg C mg
L= =1− .
CTM CTM
Dar C mg / C TM = (1 – 1/E D ), unde E D este elasticitatea cererii şi
indicatorul Lerner devine:
1
L= .
ED
De remarcat că pentru o firmă dintr-o structură de piaţă perfect
competitivă, E D este infinită şi 1/E D este zero. Firma nu are putere să
modifice sau să influenţeze preţul. Dacă gradul de elasticitate al cererii
este scăzut, firma, deşi nu este unică pe piaţă, are o situaţie de monopol.
NIVELUL DE CONCENTRARE AL PIEŢEI. Proporţiile
concentrării dimensionale a pieţei se determină prin:
– ponderea vânzărilor celei mai mari firme în totalul vânzărilor
de pe piaţa respectivă;
– ponderea vânzării celor mai mari 3, 4, 5 firme din ramură în
totalul vânzărilor de pe piaţa respectivă.
Premisa de bază în luarea în considerare a gradului de concen-
trare pentru aprecierea gradului de monopolizare este că, într-o
industrie competitivă, cifra de afaceri a pieţei este distribuită între mai
multe firme, în timp ce într-o industrie monopolistă activitatea este
concentrată în câteva firme sau chiar într-o singură firmă.
INDICELE HERFINDAHL-HIRSCHMAN. Un indicator care
ţine seama de distribuţia după mărime a firmelor este indicele
Herfindahl-Hirschman. Se defineşte ca suma pătratelor cotelor de piaţă
ale firmelor, cotele de piaţă fiind considerate numere întregi. Acesta se
calculează după formula:
n
H= ∑
i =1
P2i,
unde n este numărul de firme din industrie, iar P i este ponderea firmei i
în vânzările (sau producţia, efectivul de lucrători etc.) totale pe o piaţă
cu n firme.
Indicele H-H reflectă atât numărul de firme, cât şi mărimea lor
relativă. Considerăm că există cinci firme într-o ramură oarecare şi care
au ca pondere în totalul vânzării, după cum urmează: prima – 50 %; a
doua – 30 %; a treia – 10 %; a patra – 6 % iar a cincea – 4 %. În acest
caz indicele H-H este:
H = (0,50) 2 + (0,30) 2 + (0,10) 2 + (0,06) 2 + (0,04) 2 = 0,3552
H = 50 2 + 30 2 + 10 2 + 6 2 + 4 2 = 3552.

90
 Dacă una din firme deţine 72% din piaţă, iar fiecare din celelalte
firme deţin câte 7%, atunci rata de concentrare este:
H = 72 2 + 7 2 + 7 2 + 7 2 + 7 2 = 5370.
În cazul în care toate firmele au ponderi egale în ramură,
înseamnă că fiecare din cele cinci deţine câte 20%, iar indicatorul H-H
este:
H = 5 . (20) 2 = 2000.
Dacă există n firme într-o industrie şi toate au ponderi egale,
procentul fiecărei firme este 10000/n şi H = n (p) 2 = 1/n, care este
reciproca numărului de firme. Dacă există o singură firmă procentul
este 100% şi H = 10.000. Astfel indicatorul H-H se situează între
10.000 şi 10.000/n, unde n este numărul de firme. Cu cât sunt mai
puţine firme pe piaţă, cu atât H este mai mare şi atinge valoarea
maximă = 10.000 în cazul monopolului pur. Indicele H-H foloseşte ca
element pentru fundamentarea deciziilor autorităţilor atunci când se
urmăreşte limitarea concentrării pieţei.
COEFICIENTUL ELASTICITĂŢII ÎNCRUCIŞATE. În cazul
unei pieţe cu concurenţă perfectă, produsele sunt omogene şi se
substituie perfect. Pe o piaţă monopolistă, produsul este unic. Se poate
determina puterea unui monopol prin intermediul coeficientului
elasticităţii încrucişate care ne creează o imagine asupra gradului în
care un bun poate fi substituit cu altul. Cu cât coeficientul elasticităţii
încrucişate este mai mare, cu atât substituirea este mai facilă, iar
puterea de monopol este mai mică.

*
* *

Informaţiile obţinute cu privire la gradul de monopolizare al

pieţei sunt utile în stabilirea politicilor ce pot fi folosite pentru
reducerea pierderilor de bunăstare socială datorită monopolului. Aceste
politici includ (a) reglementări de preţuri, taxe şi (b) politica
concurenţială.
Reglementarea de preţ este orientată să determine firma
monopolistă să mărească producţia, controlând preţul pe care îl solicită
cumpărătorilor. Taxele pot fi folosite pentru a modifica producţia
firmei sau pentru a redistribui venitul şi a rezolva problemele de ordin
social şi moral legate de monopol. Politica de concurenţă este
proiectată pentru a preveni acumularea de putere mare pe piaţă de către
o singură firmă. Din acest unghi de vedere, politica de concurenţă este o
măsură de prevenire a formării şi manifestării pe piaţă a monopolurilor.
91
 2.7. Obiecţia socială cu privire la monopol

Suspiciuni faţă de existenţa şi funcţionarea monopolurilor nu

sunt de dată recentă, iar criticile se pot formula fără dificultăţi. Discuţia
continuă însă deoarece monopolul nu este condamnabil în toate
situaţiile, iar concurenţa perfectă nu poate fi considerată întotdeauna
un model de referinţă.
În anumite cazuri, transformarea unor activităţi perfect con-
curenţiale în monopol are ca efect diminuarea surplusului consu-
matorului, creşterea preţului de vânzare, scăderea producţiei, apariţia
unor supraprofituri durabile. Pentru a compara piaţa concurenţială cu
monopolul, presupunem că ramura (industria) este una competitivă, cu
costuri constante, unde există mai multe firme şi fiecare produce cu un
cost egal cu costul mediu minim pe termen lung. Pentru a menţine
comparabilitatea, se presupune că funcţia de ofertă pe termen lung a
industriei competitive este aceeaşi cu funcţia costului marginal,
respectiv funcţia costului mediu pe termen lung. De asemenea, se
presupune că, prin fuziune, firmele competitive formează un monopol
în cadrul căruia există mai multe uzine. Acesta obţine producţia la
costuri marginale şi costuri medii pe termen lung constante.
Fig. 7.17a indică preţul competitiv şi producţia în cadrul unei
industrii competitive. Surplusul consumatorului este reprezentat de
zona 1 şi, întrucât funcţia ofertei pe termen lung este reprezentată
printr-o linie orizontală, surplusul producătorului este egal cu zero. În
fig. 7.17b, preţul de monopol p m este mai mare şi producţia Q m este mai
mică decât în situaţia de piaţă concurenţială. În acest caz surplusul
consumatorului este reprezentat de zona 2. Pentru că preţul p m este
superior preţului unei pieţe competitive, p c , monopolului îi sunt
transferate părţi din surplusul consumatorului prin profiturile câştigate.
Zona 3 reprezintă transformarea unei părţi din surplus în profit
permanent pentru monopol. Producţia de monopol (oferta) fiind mai
mică decât într-o situaţie competitivă (Q m < Q c ), monopolul devine
“malthusian” şi creează o pierdere netă pentru consumator, a cărei
mărime este reprezentată de zona 4. Pierderea “netă” este acea pierdere
în valoare suferită de un grup de agenţi economici (consumatori sau
producători) care nu este urmată de creşterea în valoare obţinută de un
alt grup. Obiecţia socială cu privire la monopol se referă la faptul că
acesta creează o pierdere netă în valoare, încât suma surplusurilor
consumatorului şi producătorului nu este maximizată.

92
 Analiza anterioară este schematică; nu există nici un motiv
pentru a presupune că nu are loc o modificare a condiţiilor de cost.
Trecerea la monopol poate să determine apariţia economiilor de scară
şi din aceasta să rezultă o creştere a producţiei şi reducerea preţurilor
(fig. 7.18).
În acest caz, noua curbă a costului marginal, C mg1 , intersectează
curba venitului marginal, V mg , la dreapta lui p c Q c şi Q m >Q c iar p m < p c .
Situaţia inversă este posibilă; trecerea la monopol poate să
însemne ineficienţă, risipă de factori de producţie, creşterea costului
marginal, a preţului şi diminuarea producţiei.
Argumente în favoarea monopolului au fost prezentate de J.
Schumpeter, ce consideră monopolul ca fiind generator de inovaţii.
Modificările tehnice duc la apariţia de noi bunuri, metode de producţie
noi, care permit în cele din urmă scăderea preţului. A inova reprezintă
un risc care se asumă doar dacă firma ce efectuează cheltuieli de
cercetare-dezvoltare are siguranţa obţinerii unor profituri într-o
perioadă lungă de timp.

Fig. 7.17. Efectul monopolului asupra surplusului consumatorului şi

producătorului.

D
Cmg0
p
pc

pm 93

Cmg1

H Vm
g
Qc Qm
Fig. 7.18. Concurenţa şi monopolul în cazul schimbării
condiţiilor de producţie.
 Modelul de analiză cuprinde “n” firme ce intră în competiţie.
Pentru a-şi mări şansele, fiecare firmă cheltuieşte mai mult
pentru cercetare-dezvoltare. Câştigă firma care introduce prima
produsul pe piaţă.
Modelul presupune că cel care câştigă va avea un monopol
pentru produsul său pentru o perioadă de un an. În anul următor,
competiţia începe cu alte “n” firme pentru dezvoltarea unui alt produs.
Pentru că sunt “n” firme ce au aceleaşi cheltuieli, probabilitatea ca
oricare din ele să câştige competiţia este de 1/n. De exemplu, dacă sunt
5 firme care efectuează acelaşi volum de cheltuieli pentru cercetare-
dezvoltare, fiecare firmă are o probabilitate de a câştiga egală cu 1/5.
Pentru a determina mărimea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare
pe care sunt dispuse firmele să le efectueze, trebuie elaborată o expresie
pentru profiturile aşteptate de către firmă.
Profiturile anuale nete ale firmei ce câştigă competiţia sunt π m –
- r, unde π m reprezintă profitul de monopol înaintea deducerii
cheltuielilor de cercetare-dezvoltare (venitul total) şi “r” reprezintă
cheltuielile anuale pentru cercetare-dezvoltare. În fig. 7.19, D
reprezintă curba cererii, C mgL este costul marginal pe termen lung, C MTL
este curba costului total mediu pe termen lung şi V mgL este curba
venitului marginal pe termen lung.

CMTL

pm C
D

94

H Cmgl
Vmgl

O Qm Q

Fig. 7.19. Profiturile aşteptate de câştigătorul unei competiţii de

cercetare-dezvoltare.
 Dacă firma câştigă competiţia şi introduce pe piaţă un nou
produs, preţul va fi p m şi profiturile obţinute π m . Probabilitatea ca firma
să piardă competiţia este (n – 1)/n, iar pierderile anuale sunt, r, egale
cu cheltuielile efectuate pentru cercetare-dezvoltare.
Profitul aşteptat = (Probabilitatea de câştig x Profitul net) +
(Probabilitatea de a pierde x Pierderea).
Ecuaţia profitului aşteptat este:
1 n −1
π e = (π m −ϑ)+ (−ϑ) =
n n
π  1 n −1
= m − + )ϑ =
n n n
πm
= −ϑ .
n
π 
Primul termen din partea dreaptă,  m  , exprimă profitul total
 n 
aşteptat. Dacă o firmă intră în competiţie, în fiecare an se aşteaptă să
câştige (1/n), o parte din profitul total. Pierderea anuală este dată de [(n
– 1)/n]. Media anuală a câştigurilor şi a pierderilor este π/n. Dacă firma
câştigătoare obţine 1 milion de $ şi există 100 de firme competitive,
înseamnă că obţine π/n profit global, adică 10 000 $ în fiecare an. Al
doilea termen al ecuaţiei (-r) implică scăderea lui r pentru că firmele
fac cheltuieli de r $ pentru cercetare-dezvoltare în fiecare an, indiferent
dacă câştigă sau pierd. Firma care câştigă va avea în primul an un profit
net egal cu:
π 
π m − ϑ = π m −  m  = [( n − 1 )]π m .
 n 
Discuţia nu se încheie odată cu relevarea dimensiunii profitului
net obţinut de o firmă care efectuează cheltuieli de cercetare-dezvoltare
şi reuşeşte să aducă pe piaţă un produs nou. Protecţia inovaţiilor prin

95
legislaţie permite firmei să păstreze pentru o perioadă lungă întregul
beneficiu ce rezultă din obţinerea şi vânzarea unui bun. În momentul în
care există o inovaţie şi un brevet care o protejează, există un monopol
legat de know-how. Această situaţie se menţine doar în perioada în care
există protecţie legală, iar produsul nu are un substituent şi nu este
imitat.
Concurenţa perfectă şi monopolul nu pot fi considerate ca
variante alternative. O situaţie de optim paretian se manifestă când
situaţia unora nu poate fi ameliorată fără a dăuna altora. Dimpotrivă,
situaţia este suboptimă dacă este posibilă ameliorarea situaţiei unora
fără a dezavantaja pe alţii, făcând să varieze anumite preţuri sau
producţii. Or, se demonstrează că va exista un optim paretian dacă
preţul este egal cu costul marginal pentru toate nivelurile de producţie,
adică dacă piaţa este concurenţială. Consecinţa ar fi că apariţia unui
monopol conduce la situaţia suboptimă. Concluzia ce se poate formula
este caracterul nociv al monopolului.
Economia contemporană însă este economia marilor întreprinderi
de tip oligopolist. Nu se pune problema suprimării monopolurilor, ci
doar aceea a evitării abuzurilor monopolurilor.
Politica antitrust, de interzicere a comportamentului anticon-
curenţial şi a structurilor monopoliste, este principala modalitate prin
care se limitează utilizarea abuzivă a puterii de piaţă pe care o deţin
marile firme. Această politică îşi are originea în legile SUA (Legea
Sherman 1890, Legea Clayton, 1914). Obiectivele politicii antitrust
sunt: a) interzicerea activităţilor anticoncurenţiale de tipul înţelegerilor
privind împărţirea pieţelor, fixării preţurilor, discriminării prin preţ
etc.; b) dezintegrarea structurilor monopoliste.
Pe parcursul ultimelor decenii, politica antitrust a fost influenţată
semnificativ de gândirea economică. Drept rezultat, aceasta s-a axat
aproape în exclusivitate pe îmbunătăţirea eficienţei. Mai mult, se
consideră că în condiţiile unei intense concurenţe din partea firmelor
străine şi existenţei sectoarelor dereglementate, politica antitrust ar
trebui să se concentreze mai ales pe prevenirea înţelegerilor secrete
referitoare la preţuri.

3. MONOPSONUL
Monopsonul reprezintă tipul de piaţă imperfectă în cadrul
căreia o mulţime de ofertanţi ai unui bun omogen se află în relaţie
cu un unic cumpărător. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorul are
putere de acţiune asupra preţului la care se efectuează tranzacţia.

96
 Poziţia monopsonică este deţinută de: a) firme productive ce
achiziţionează întreaga cantitate dintr-un factor de producţie pentru a
produce anumite bunuri (tutun, bumbac, animale pentru carne etc.); b)
firme comerciale care cumpără pe o piaţă pentru a le revinde la alte
preţuri pe aceeaşi piaţă sau altă piaţă.
În primul caz se consideră o firmă care este singurul cumpărător
în zonă pentru un anumit factor de producţie: forţă de muncă, materie
primă industrială, un produs agricol etc. Monopsonul nu poate cumpăra
orice cantitate la un preţ uniform. Preţul plătit pentru fiecare cantitate
cumpărată este dat de curba ofertei. Preţul este crescător în raport cu
cantitatea cumpărată. Dacă Q este cantitatea de factor de producţie
achiziţionată, avem:
p = f(Q) sau f ‘(Q) > 0.
Cheltuiala totală pentru monopson, respectiv costul total, este o
funcţie de preţ:
CT = p.Q = Q (p) . p.
Dacă se ţine seama că monopsonul poate fixa preţul în aşa fel
încât să-i determine pe producători să aducă pe piaţă anumite cantităţi,
cheltuielile totale se pot aborda şi în funcţie de cantitatea achiziţionată:
CT = Q . p (Q) .
Costul marginal (cheltuielile marginale), care exprimă sporul de
cheltuieli pentru achiziţionarea unei unităţi de cantitate în plus, se
determină prin relaţiile:
ΛC T dC T
C mg = ; C mg = = p + f ' (Q) .
∆Q dQ
Deoarece f‘(Q) > 0, costul marginal este superior preţului de
cumpărare. În fig. 7.20 curba C mg , reprezentativă pentru costul
marginal, este situată deasupra curbei ofertei S. Curba R reprezintă
valoarea netă pentru cumpărătorul fiecărei cantităţi suplimentare
achiziţionate şi derivă din cererea formulată de clienţii cumpărătorului.
Ea se mai numeşte şi curba venitului (beneficiului) marginal.
p R = Vmg H = Cmg

S = CM

p1

p0 97

Q0 Q1 Q
Fig. 7.20. Echilibrul pe piaţa monopsonului.
 Curba ofertei S este crescătoare ca orice curbă de ofertă, iar
curba C mg , a cheltuielilor marginale, exprimă rata de creştere a
cheltuielilor totale ale cumpărătorului, pe măsură ce sporesc achiziţiile
sale.
Dacă cumpărătorul îşi vinde producţia Q la un preţ fix p pe o
piaţă concurenţială, atunci venitul total este V T = pQ şi profitul total:
π = VT – CT.
Condiţia de maximizare se obţine prin derivarea expresiei
precedente în raport cu Q:
V mg = p + f’Q.
Pentru maximizarea profitului, cumpărătorul (monopsonul)
trebuie să cumpere o cantitate de produs astfel încât venitul
(beneficiul) marginal pe care îl obţine din cantitatea achiziţionată să
fie egal cu cheltuiala sa marginală. El va cumpăra cantitatea Q 0 la
preţul p 0 .
Dacă nu ar exista monopsonul, presupunând că am avea aceleaşi
curbe de cerere şi ofertă, în situaţie de concurenţă perfectă, cantitatea ar
fi Q 1 şi preţul p 1 . Consecinţele monopsonului sunt deci următoarele:
– cantitatea cumpărată este mai scăzută decât în cazul
concurenţei perfecte: Q 0 < Q 1 ;
– preţul plătit vânzătorilor este mai scăzut p 0 < p 1 ;
– monopsonul obţine supraprofit care este măsurat pe unitate de
produs, prin distanţa care separă costul mediu sau preţul de ofertă al
produsului, de beneficiul mediu obţinut din cumpărările produsului.
În al doilea rând, complicând modelul precedent se obţine cazul
unui agent economic cu un comportament deosebit: comerciantul
perfect care cumpără pentru a revinde. Este o combinaţie deosebită:
o firmă care dispune de un monopson pentru un produs primar şi
beneficiază de un monopol pe piaţa produsului finit.
Dacă se revinde imediat marfa cumpărată, logica operaţiunilor
este dependentă de curbele încasării provenite prin revânzare. Firma
98
este un intermediar, iar cantităţile cumpărate şi vândute sunt identice
şi ea trebuie să fixeze preţul de cumpărare, precum şi preţul de vânzare
al produselor. Aceasta presupune găsirea a două cupluri de curbe: curba
costului mediu şi curba costului marginal al primului vânzător şi curba
venitului mediu şi a venitului marginal al cumpărătorului devenit
vânzător (fig. 7.21).
Curba S este curba ofertei şi pentru monopol reprezintă curba
costului mediu de obţinere a produsului, curba H’ este cea a costului
marginal (C mg ). Cererea care se adresează produsului firmei este
exprimată de curba D şi din aceasta derivă curba veniturilor (bene-
ficiilor) marginale R, pe care ea le obţine prin cumpărarea produsului
pentru care are o situaţie de monopson. Deoarece firma este şi în
situaţie de monopol, curba venitului marginal (V mg ) este la stânga curbei
venitului mediu (V M ) şi descreşte mai repede decât aceasta din urmă.
Cumpărătorul face achiziţii din bunul respectiv până la cantitatea
Q 0 care corespunde verticalei în punctul N, adică până la momentul în
care venitul marginal V mg (încasare adusă de ultima unitate revândută)
este egală cu costul marginal C mg (costul ultimei unităţi cumpărate).
În caz de monopol, Q 0 reprezintă cantitatea optimă a vânzărilor
ofertantului, iar preţul de monopol se fixează în punctul C = p 2 (preţul
cel mai înalt). Spre deosebire de acesta, preţul de monopson se fixează
în punctul B = p 0 (preţul cel mai scăzut), situat pe curba costului mediu.
Dacă curba C MT este în acelaşi timp şi curba ofertei, punctul de
cumpărare B minimizează bine cheltuiala cumpărătorului. Deoarece
curba venitului mediu V M poate fi asimilată cu curba cererii, punctul E q
reprezintă punctul de întâlnire al cererii şi al ofertei şi p 1 este preţul de
echilibru în caz de concurenţă perfectă.

99
 Fig. 7. 21. Echilibrul pieţei de monopson ce dispune de un monopol.

Firma realizează cele mai ridicate profituri în cazul nivelului de

activitate Q 0 ce corespunde intersecţiei curbelor de cost marginal şi
venit marginal, adică C mg = V mg . Pentru această cantitate, preţul de
vânzare este p 2 şi preţul de cumpărare este p 0 . Preţul de monopson p 1
este inferior preţului de concurenţă liberă p 1 şi a celui de monopol p 2 . În
mod corespunzător, cantitatea cumpărată de monopson Q 0 este
inferioară celei cumpărate în situaţia de concurenţă. Q 0 reprezintă
simultan cantitatea optimă cumpărată în monopson şi vândută în
monopol. O dată cu determinarea cantităţii optime se fixează şi cele
două categorii de preţuri: preţul de cumpărare şi preţul de vânzare.

4. MONOPOLUL BILATERAL
Monopolul bilateral reprezintă un tip de piaţă ce are în
fiecare din cele două câmpuri ale sale câte un singur agent economic
care nu se comportă ca monopson sau monopol. O asemenea formă
de concurenţa imperfectă caracterizează adesea piaţa muncii unde un
sindicat al lucrătorilor se află în faţa unei asociaţii patronale, piaţa unui
produs unde o agenţie de cumpărare se întâlneşte cu o agenţie de
vânzare sau schimburile între două state ce dirijează comerţul propriilor
produse.
100
 În situaţia de monopol bilateral, vânzătorul şi cumpărătorul sunt
“formulatori” de opţiuni: opţiunea simultană privind preţul şi
cantitatea. Fiecare parte ar dori să impună termenii de schimb care îi
sunt favorabili. Riscul de a nu schimba nimic în cazul preţurilor prea
ridicate determină fiecare parte să procedeze la negociere în interiorul
“unei zone deosebite de contact” cuprinsă între două limite: o limită
superioară, definită printr-un preţ care ar elimina orice profit pentru
cumpărător, şi o limită inferioară, reprezentată de un preţ care ar
elimina orice profit pentru vânzător.
Analiza mai recentă a monopolului bilateral (Fellner-Bain) este o
combinaţie reieşită din teoria monopsonului şi a monopolului:
vânzătorul unui produs se află faţă în faţă cu un cumpărător care devine
imediat revânzătorul produsului pe care îl cumpără.
Reprezentăm mai întâi condiţiile cererii pentru cumpărător şi
condiţiile costului pentru vânzător. Curba D este curba cererii pe piaţă
pentru produsul pe care îl revinde cumpărătorul. Ea exprimă venitul
mediu V M (încasarea medie) pe care poate să-l obţină cumpărătorul prin
acţiunea de revânzare. Curba V mg exprimă venitul marginal ce
corespunde curbei veniturilor medii D (fig. 7.22).
Pentru vânzătorul produsului, costul mediu şi costul marginal
sunt reprezentate de curbele C MT şi Cmg.
Cumpărătorul, aplicând teoria monopsonului, ar dori să
achiziţioneze cantitatea de produs pentru care venitul său marginal este
egal cu cheltuiala sa marginală. În aceste condiţii, cheltuiala sa
marginală ar trebui să fie egală cu costul marginal al vânzătorului
pentru cantitatea respectivă. Deci, curba costului marginal C mg al
vânzătorului este în acelaşi timp curba cheltuielilor marginale ale
cumpărătorului şi C M este curba cheltuielilor sale medii.
Cumpărătorul ar fi interesat să achiziţioneze cantitatea Q 1 şi să
plătească preţul p 1 pentru o unitate marginală de produs şi un preţ mai
mic, p 2 , indicat pe curba C MT pentru cantităţile precedente, ceea ce
înseamnă că el plăteşte pentru cantitatea Q 1 preţul p 1 . El ar putea
p3
revinde cantitatea Q 1 la preţul p s indicat de punctulCmg C de pe curba D, ce
reprezintă vânzările sale. În acest caz profitul cumpărătorului ar fi
indicat de suprafaţa p 2 .p 3 .C.B., respectiv:
π = (p 3 – p 2 ) . Q 1 .

C
p1
A
CMT

p0 101

p2 D
B

Vmg

Q1 Q0

Fig. 7.22. Monopolul bilateral.

 De partea sa, vânzătorul monopolist ar dori, dacă ar avea
posibilitatea, să vândă o cantitate pentru care costul său marginal să fie
egal cu venitul marginal. Venitul marginal al monopolului este, în
aceste condiţii, egal cu venitul marginal al cumpărătorului (monopson).
Deci, D este simultan curba venitului marginal ce corespunde
vânzărilor pe care le face cumpărătorul şi curba venitului marginal al
vânzătorului (monopol). Vânzătorul ar dori să vândă cantitatea Q 1 la
preţul p 1 pentru o unitate marginală şi la un preţ mai ridicat indicat de
curba D, adică p s , pentru celelalte unităţi de produs. În acest mod el şi-
ar însuşi profitul cumpărătorului provenit din vânzarea produsului.
Vânzătorul şi cumpărătorul sunt interesaţi în aceeaşi
cantitate Q L care să facă obiectul tranzacţiilor bilaterale de piaţă.
Există neconcordanţă între preţurile dorite de cele două părţi. Preţul
este nedeterminat între p 2 şi p 3 . Nivelul său se fixează între aceste
limite în funcţie de forţa contractuală a fiecărei părţi, care nu se pot
dispensa una de alta. Dacă vânzătorul şi cumpărătorul sunt de forţe
egale, preţul poate reprezenta o medie a celor două preţuri şi fiecare
parte obţine jumătate din avantaje. În caz contrar, partea care dispune
de o forţă contractuală mai importantă, îşi asigură şi ponderea cea mai
importantă din profitul global.
Forţa contractuală este dependentă de unii factori exteriori,
neintegraţi în curbele de costuri şi venituri. În această categorie se
includ, în primul rând, factori de ordin tehnic: posibilitatea mai mare
sau mai mică de stocare pentru vânzător şi, respectiv, posibilitatea de
aşteptare pentru cumpărător. În al doilea rând, sunt variabile
102
psihologice. Psihologia celor doi combatanţi este asociată
raţionamentului privind determinarea preţului de echilibru. Care din
cele două părţi are un comportament puternic, care subiect este slab?
Care are capacitatea de a intimida, vânzătorul sau cumpărătorul? În al
treilea rând, se iau în considerare variabilele financiare. Cel care
dispune de rezerve financiare ce îi permit să se menţină timp mai
îndelungat, va ieşi învingător.
Comportamentul psihologic, rezervele financiare şi starea sto-
curilor determină forţa contractuală a firmelor şi capacitatea de decizie.
În raport cu aceasta este posibil să se înţeleagă unde va fi fixat preţul
de echilibru. Evident că, dacă preţul care apare între vânzător şi
cumpărător nu este determinat prin curbele de cost şi venit, cantitatea
cumpărată pentru a fi revândută şi preţul de revânzare pe piaţa finală ar
fi Q 1 şi p s , o cantitate mai scăzută şi un preţ mai ridicat decât în cazul
unei pieţe cu concurenţă perfectă (Q 0 , p 0 ).

5. CONCURENŢA MONOPOLISTICĂ
În structurile de pieţe imperfecte, piaţa cu concurenţă
monopolistică constituie un tip real de piaţă care întruneşte elemente de
concurenţă perfectă şi monopol 19 . Pe o asemenea piaţă, alături de
mijloacele tradiţionale (preţuri şi cantităţi) concurenţa se desfăşoară şi
prin diferenţierea produselor, a mărcilor şi există un număr mare
de agenţi economici.

5.1. Caracteristici ale pieţei monopolistice

Elementele definitorii ale pieţei cu concurenţă monopolistică

sunt multitudinea subiecţilor economici şi diferenţierea produselor.
MULTITUDINEA DE AGENŢI ECONOMICI. O trăsătură
caracteristică a situaţiei de concurenţă monopolistică, care o apropie de
concurenţa perfectă, este numărul mare de competitori. Subiecţii
economici nu sunt omogeni, nu au aceeaşi mărime, nici aceeaşi stare
de fluiditate sau vâscozitate. Vânzătorii de dimensiune mare sunt alături
de vânzătorii de dimensiune mică. Nu există interdependenţă directă
între deciziile acestora, efectele asupra lor se manifestă indirect ca şi în
19
C.Gogoneaţă, A.Gogoneaţă, Op. cit., p.110-113
103
cazul concurenţei pure. Fiecare firmă acţionează independent, decizia
sa nu are o influenţă sensibilă asupra celorlalte, dar suportă
consecinţele deciziilor celorlalţi vânzători şi a tuturor cumpărătorilor.
Datorită faptului că întreprinderile sunt multe şi în general de
dimensiune mică, investiţiile necesare nu reprezintă un obstacol la
intrare. Lipsa obstacolelor la intrare şi ieşire din ramură va determina,
în perioadă lungă, obţinerea profitului normal.
DIFERENŢIEREA BUNURILOR. Bunurile nu sunt omogene,
dar se adresează totuşi aceleiaşi nevoi de satisfăcut: automobil, pantofi,
cămăşi, pâine etc. Bunurile sunt similare, dar nu sunt întru total
comparabile, nu sunt identice.
– diferenţiere reală, legată de utilitatea bunurilor care se poate
manifesta prin nivelul calitativ dat şi prin design, ambalare deosebită,
facilităţi la cumpărare, asigurare de service. Promovarea vânzării se
asigură prin reclamă informativă;
– diferenţiere imaginară pentru bunuri identice realizată prin
reclamă concurenţială ce are ca obiectiv convingerea consumatorilor că
bunurile oferite de o anumită firmă sunt superioare celor alte firme.
Diferenţierea produselor face ca fiecare producător să aibă o
anumită clientelă statornică datorită unor condiţii specifice (calitate,
tradiţie) şi, la preţuri egale, cumpărătorii se adresează de regulă
vânzătorului cunoscut, care se bucură astfel de o situaţie monopol.
Curba cererii nu este infinit elastică în raport cu preţul. Datorită
faptului că volumul producţiei firmelor nu este neglijabil în raport cu
piaţa totală, creşterea cantităţii vândute de o firmă acţionează asupra
preţului: o cantitate mai mare produsă nu va găsi cumpărător decât la
preţuri mai joase. Deci cererea este o funcţie descrescătoare de preţ şi
mai departe avem curba descrescătoare pentru venituri medii şi pentru
venituri marginale.

5.2. Echilibrul producătorului

Pornind de la schema echilibrului la firmă, se pun două întrebări:

1) Ce factori determină modificarea curbei cererii pe această piaţă?
2) Cum se determină preţul în condiţiile concurenţei monopolistice?
Puterea firmelor este relativ însemnată şi nu suportă pasiv acţiunea
mediului extern. Firma este capabilă să acţioneze asupra mediului
pentru a-l transforma sau influenţa. Interesul unei firme este de a
deplasa spre dreapta curba cererii care i se adresează, angajând în acest
scop costuri cu diferenţierea produsului prin publicitate şi caută un

104
punct al său de profit maxim, pentru noua curbă a cererii. Deplasarea
favorabilă (spre dreapta) a curbei cererii are la bază deplasarea
nefavorabilă a curbei costurilor, care se ridică în plan. Dacă prin
publicitate şi alte costuri de vânzare efectuate, firma nu reuşeşte o
creştere a cererii care se adresează ramurii, sporirea cererii care i se
adresează se face în detrimentul altor firme. De aici rezultă că cererea
la firmă nu este infinit elastică în raport cu preţul şi forma exactă a
curbei cererii depinde de elasticităţile încrucişate între produsul (marca)
considerat şi cele concurente.
Specificul concurenţei monopolistice îşi găseşte reflectarea în
modul de realizare a echilibrului. Pe termen scurt (echilibrul
instantaneu al firmei), preţul şi cantitatea se determină ca şi în teoria
monopolului; punctul de intersecţie al curbei costului marginal şi al
curbei venitului marginal determină cantitatea de echilibru. La acest
preţ, firma realizează supraprofit.
Preţul echilibrului pe termen scurt nu este un preţ durabil. Firma
nu constituie ea singură toată ramura. Existenţa supraprofitului atrage
firme noi, ceea ce antrenează o diminuare a cifrei de afaceri a firmelor
instalate anterior. Atunci însă, curba cererii se deplasează în jos şi spre
stânga. La fel se deplasează şi curbele veniturilor medii şi marginale şi
aceste mişcări continuă atâta timp cât se realizează profituri.
Pentru simplificare se admite că această deplasare rezultă dintr-o
translaţie paralelă a curbelor de venituri. Se consideră atunci că punctul
de tangenţă al curbei venitului mediu cu curba costului mediu (M) este
punctul de echilibru pe termen lung, pentru că aici supraprofitul este
anulat. Orice deplasare a curbei cererii firmei către stânga, dincolo de
punctul M, ar antrena pierderi deoarece curba de venit mediu ar fi pe
toată direcţia sub curba costului mediu. Orice deplasare a acestei curbe
spre dreapta ar semnifica apariţia supraprofitului, ceea ce ar reprezenta
o incitare pentru intrarea de noi firme.
Dacă presupunem cunoscute funcţiile de cost şi cele de venituri,
intersecţia venitului marginal şi a costului marginal (H) defineşte
cantitatea produsă Q 1 şi preţul de vânzare p 1 . La acest nivel de
producţie, venitul mediu (D = V M ) este superior costului total mediu
C MT rezultând un profit mediu pe unitate de produs şi un supraprofit, ca
şi în cazul monopolului. Această situaţie defineşte echilibrul pieţei
monopolistice pe termen scurt. El este instabil întrucât inexistenţa
barierelor la intrare şi existenţa supraprofitului incită noi întreprinderi
să intre pe piaţă, fenomen exclus în cazul monopolului (fig. 7.23).

105
 Fig. 7. 23 Echilibrul monopolistic.
Situaţia Q 2 p 2 reprezintă un echilibru pe termen lung pentru o
curbă de cost dat C MT şi C mg , în timp ce situaţia Q 1 p 1 reprezintă un
echilibru pe termen scurt.
Preţul de echilibru pe termen lung p 2 , în concurenţă
monopolistică, este un preţ intermediar, adică este mai ridicat decât
preţul de echilibru în concurenţă pură p 0 şi este mai scăzut decât preţul
de monopol p 1 (preţul monopolistic pe termen scurt). Firma fixează
preţul p 2 într-un punct al secţiunii descrescânde al curbei costului
mediu, poziţia exactă depinde de direcţia curbei venitului mediu, care
este şi ea descrescătoare.
Numărul de firme atrase în ramură prin profiturile obţinute face
ca producţia de echilibru Q 2 să fie inferioară simultan cantităţii Q 1 , a
echilibrului firmei pe termen scurt, cât şi cantităţii Q 0 caracteristică
pentru echilibrul în cazul concurenţei pure. Producţia Q 0 este
considerată o producţie optimă, în sensul că ea corespunde egalităţii
între costul mediu minim şi costul marginal. Starea de echilibru
caracteristică concurenţei monopolistice, atât pe termen scurt cât şi pe
termen lung, implică un nivel inferior de producţie decât Q 0 . De aceea,
se consideră că se realizează un echilibru de risipă în situaţia de
concurenţă monopolistică. Firmele nu pot utiliza în mod optimal
ansamblul capacităţilor de producţie, apar capacităţi excedentare şi
producţie excedentară.
106
 *
* *

REZUMAT

Concurenţa reală este o concurenţă imperfectă, ce poate fi

studiată prin raportare la concurenţa pură şi perfectă ca model de
analiză teoretică a mecanismului pieţei. Principala trăsătură a
concurenţei imperfecte este aceea că preţul produselor poate fi
influenţat prin acţiunea agenţilor economici, fie ofertanţi, fie
cumpărători.
În condiţiile concurenţei imperfecte, pieţele pot fi structurate în
raport cu numărul participanţilor şi se definesc astfel situaţiile de
monopol, monopson, oligopol şi oligopson. Concurenţa imperfectă
presupune absenţa atomicităţii producătorilor sau cumpărătorilor,
diferenţierea produselor, manifestarea barierelor de intrare în ramură,
lipsa de transparenţă şi o relativă rigiditate a factorilor de producţie.
Monopolul perfect sau imperfect defineşte o situaţie de dominare
a pieţei de către un producător, având drept cauze un monopol natural
sau unul instituit juridic, un monopol economic, tehnologic sau de
marcă. Indiferent de premisa dominaţiei, mobilul activităţii îl constituie
obţinerea profitului de monopol.
Raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa monopolistă este marcat
de faptul că prin trăsăturile sale, situaţia de monopol presupune
imposibilitatea controlării simultane a preţului şi a cantităţii. Atunci
când monopolul stabileşte preţul, cantitatea va fi determinată de
solvabilitatea cererii la preţul respectiv, ceea ce înseamnă că sunt
influenţate veniturile totale şi cele medii. De reţinut că în situaţia de
monopol, venitul mediu nu se confundă ca mărime cu venitul marginal.
Trăsătura principală a preţului de monopol este aceea că el este
mai ridicat decât cel propriu concurenţei perfecte. Când preţul de
monopol este determinat pornind de la piaţă, puterea unui monopolist
este de a alege şi nu de a domina. În cazul în care preţul de monopol
este determinat pornind de la firmă, monopolistul va trebui să acţioneze
în sensul maximizării profitului pornind de la cost. În plus, se impune
ca necesară diferenţierea modalităţilor specifice de stabilire a
echilibrului monopolului pe termen scurt şi pe termen lung, precum şi
analizarea stabilirii preţului în cazul unor modalităţi alternative de
gestiune în monopol, care pot avea ca obiective: maximizarea cifrei de
afaceri, realizarea stării de echilibru sau stabilirea preţului la nivelul
107
costului marginal. Dacă monopolul îşi stabileşte ca scop eliminarea sau
reducerea pierderii totale de bunăstare, intră în discuţie optimul de
gradul doi şi preţurile Ramsey - Boiteux, preţuri uniforme în corelaţie
cu costul mediu sau cel total şi a căror modificare este analizată în
raport cu elasticitatea bunurilor.
Discriminarea monopolistă este o discriminare prin preţuri şi
poate fi socio-economică, spaţială, temporală sau individualizată şi
presupune existenţa unor posibilităţi de separare a pieţelor.
Ca forme particulare de concurenţă imperfectă, prin corelaţie cu
situaţia de dominaţie, specifică monopolului, se cuvin a fi semnalate
monopsonul, monopolul bilateral şi concurenţa monopolistică.

108