Etica comunicării politice în mass-media

Introducere

Teze preliminarii

Capitolul 1 Etică. Comunicare politică. Mass media

1.1. Delimitări conceptuale

1.2. Etica ca temei al comunicării politice
1.3. Disponibilitățile etice ale societății informaționale

Capitolul 2 Paradigme etico-politice

2.1. Paradigma etico-politică clasică. Pardigma aristotelică.

2.2. Etica convingerii și etica responsabilității. Max Weber

2.3. Etica pstmodernă. Etica postmoralistă. Toeria lui Gilles Lipovetsky

2.4. Fundamentele noii paradigme etico-politice

Capitolul 3 Evoluția și raționamentul politicului în mileniul III

3.1. Premisele unui nou comportament moral în comunicare al omului

politic

3.2. Presa – singură în fața propriei responsabilități

Studiu de caz

Capitolul 4 Există o etică a comunicării politice în Republica Moldova?

Încheiere

Bibliografie
 Teze preliminarii

„Răul s-a petrecut; lucrul s-a consumat în principiu şi în fapt; şi trebuie să

sperăm în bunăvoinţa unei fiinţe superioare nouă pentru a-i afla sfîrşitul... Tot ce
am făcut de cîtăva vreme şi tot ce voi face de acum înainte este să mă menţin
curat, fără să mă amestec în nici un fel în această uriaşă schimbare„
EDMUND BURKE

„Liberal nu este cel care se opune realităţii intolerabile a opresiunii,ci acela

care reacţionează cu toată forţa sa împotriva chiar şi a celuimai mic semn de
îngrădire a libertăţii„
LORD ACTON

„Trăim într-o vreme în care majoritatea mişcărilor considerate progresiste

preconizează încălcări suplimentare ale libertăţii individuale„
FRIEDRICH AUGUST HAYEK

Într-adevăr, umanitatea de astăzi pare a nu mai fi decît o enormă gură care

pronunţă, cu emfază şi la nesfîrşit, Numele Omului.
PIERRE MANENT
 Introducere

„Esenţialul vieţii noastre, şi el, e făcut din detalii. Morala priveşte atît ordonarea
acestor detalii, cît şi discriminarea lor, potrivit unei reguli de tipul 'Toate îmi sunt
îngăduite, dar nu toate îmi folosesc„
(Sf. Ap. Pavel,1 Cor.,6,12;10,23)

Alergăm spre etic , spre moral, spre binele moral , spre tot ce este întrecut peste
măsura legii omenirii ca să atingem medianele unor trăiri împlinite și asta o
conștientizăm doar atunci cînd o simțim că dipsare , se stinge încet, molcom abea
întrezărindu-se prin boarea de fum ce își pierde importanța și că tot alergăm, ne
obosim, ne stoarcem de puteri, devenim irascibil încît ajungem și căpătăm o formă
neputincioasă de atâtea eforturi. Și totuși ne este bine că devorăm minciunile, falsele
vorbe, înșelăciuni crezând că atât de etic mai că nu se putea. Emmanuel Kant spunea
pe vremea lui că „Moralitatea nu este propriu-zis doctrina prin care ne putem face
fericiţi, ci prin care ne putem face vrednici de fericire„ 1 și aceasta o găsim doar în
basmele din copilărie unde visele devin realitate și morala era de învățătură mare. Și
noi am evitat-o ca să cîștigăm ceva în schimb, „și ce se pierde atunci cînd se câștigă?„
în lucrarea Omul recent, asfel se întreabă Horia-Roman Patapievici, eseistul român
contemporan. După vorbele sale resiese problema pe care, azi, o avem toţi cu morala
și menționează anume că „aproape nimeni nu mai crede în mod serios că morala ar
fi universală ori că morala ar fi obligatorie. Facultativă şi după plac, morala nu
mai este, pentru hipermodernitatea noastră triumfătoare, decît forma particulară
sub care s-a întîmplat să ajungă pînă la noi„2 . (...)

1
http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=moralitate
2
Patapievici Horia-Roman, Omul recent, Humanitas, 2001, p. 216
 Capitolul 1. Etica. Comunicarea politică. Mass-media

1.1. Delimitări conceptuale

Etica „expresia desăvîrșită„3a moralei ce corespunde noii concepţii despre
om, elaborată de Aristotel în această perioadă de tranziţie, concepţie ce rămîne
pe de o parte ierarhică, asigurînd sufletului o superioritate incontestabilă asupra
corpului — instrumentul său —, pe de alta proclamă colaborarea lor, fără a le
descoperi încă unitatea substanţială din De anima*.
Etimologic, termenul etică vine din limba greacă unde éthos însemnă:
“caracter, mod habitual de viață”4. În accepțiunea lui Polin5, etica în sensul
cel mai larg, se prezintă mai întîi ca un ansamblu de semnificații și de valori
destinate a descrie, a înțelege, a defini nu omului situația în raporturile sale cu
lumea, ceea ce ar constitui obiectul metafizicii, ci acțiunea omului prin care el se
impune și se situează în libertatea sa, în raport cu ceilalți oameni și cu lumea.

Binele „spre care aspiră toate" este cel a cărui realizare o constituie procesul
evolutiv a tot ce devine. Fugara aluzie de aici, care mai tîrziu va fi dezvoltată în
ample explicaţii, include omul, încă de la început, în concepţia teleologică
globală despre univers, caracteristică lui Aristotel6. A ceastă concepție situaează
omul într-o triplă ipostază: circumscris în lumea contingenţei (adică a ceea ce
este supus schimbării, devenirii), el face parte integrantă din natură (a cărei
finalitate este imanentă), reprezentînd treapta supremă în ierarhia fiinţelor
naturale; ca fiinţă socială, omul se află circumscris în sfera cetăţii (polis), al
cărei scop general îl constituie binele colectiv, identificabil cu binele individual;
ca fiinţă raţională, în om există o naturalitate cu divinul (prin intelectul său),
spre care tinde conştient ca spre un reper ideal, ca spre un model de imitat spre

3
R. A. Gauthier-J. Y. Jolif, Aristote. L'Etique Nicomaque, Paris, 1970, 2 vol., introduction, traduction et
cormmntaire, p.84-89
*De anima, it.=din suflet
4
Francis E. Peters, Termenii filosofie grecesti, Bucuresti, Humanitas, p. 102
5
Polin Raymond Verites Et Liberte: Essai Sur La Liberte D'expression, 2000
6
J. P. Lerner, La notion de finalite chez Aristote., Paris, 1969, p.131
propria-i desăvîrşire. Acest triplu raport în care se află omul determină triplul
raport al eticii cu fizica, politica, metafizica. unde, pentru a demonstra că Binele,
neputînd fi o idee universală şi separată, l-ar face irealizabil pentru om, deci
străin de obiectul eticii.

Dată fiind însă multitudinea scopurilor urmărite de activităţile umane şi

ierarhia lor, echivalenţa binelui suprem cu scopul suprem pune problema
identificării acestui bine-scop, ca şi a stabilirii ştiinţei fundamentale ce trebuie să
dirijeze acţiunea morală în vederea atingerii lui. Cum Aristotel conclude că
politica este ştiinţa în cauză, face să intervină, încă de la început, raportul — de
o importanţă capitală în înţelegerea eticii sale — dintre etic şi politic, privite ca
inseparabile, transpunînd pe alt plan raportul dintre stat și individ, dintre om si
cetăţean, dintre binele individual si cel al colectivităţii. Celebra definiţie a
omului ca „fiinţă socială”7, idee asupra căreia se revine constant în întreg
tratatul. Aristotel insistă asupra faptului că acest bine-scop, „principiu prim" de
ordin moral, adică ceea ce omul are destinaţia de a realiza prin acţiunea practică,
al cărei obiect este contingentul. Discutînd problema sub multiplele ei aspecte,
afirmă în final că „de la morala Binelui-în-sine la morala scopului operabil
există întreaga distanţă ce separă platonismul de aristotelism" 8 . Pentru
interpretarea acestei afirmaţii ca tip de răspuns tradiţional la o întrebare nu mai
puţin tradiţională, ca şi pentru permanenţa unei asemenea problematici în
gîndirea greacă. Aici este vorba însă aşa cum Aristotel însuşi va preciza „nu de
asimilarea eticii cu politica, luată în ansamblu, ci numai cu ipostaza ei
superioară, cea legislativă, care, în esenţă, se confundă cu înţelepciunea
practică”9, „pivot al determinării conduitei morale”10 în raportul dintre etică şi
politică se ajunge la concluzia că etica este cea care decide scopul, pe care
politica, dîndu-i statut de lege, îl pune în practică; cu alte cuvinte, politica este în

7
Aristotel, Etica Nicomahică, in frag I, p. 71
8
Gauthier-Jolil, op. cit., I, p.20
9
Aristotel, op.cit.,VII, 1152 b p.1-4
10
Aristotel, op.cit.,VI, n. 62
funcţie de etică, şi nu invers: obiectul eticii fiind binele individului, care
coincide cu cel al comunităţii indivizilor, deci al statului, precum și faptul în
sine că ea decide acest lucru, o fac să reprezinte politica în sens superior.
Această interpretare îşi găseşte confirmarea în ultimul capitol al Etica
Nicomahică11 unde relaţia etic-politic devine cadru pentru o problemă nu mai
puţin importantă, cea a educaţiei; constatînd ineficacitatea generală a
învăţământului teoretic, ce se rezumă la raţionamente, Aristotel afirmă
necesitatea legiferării normelor morale, deci a intervenţiei statului, pentru
obţinerea unui comportament conform virtuţii din partea tuturor cetăţenilor 12.
Afirmarea identităţii dintre binele individual şi cel al cetăţii prin care Aristotel
depăşeşte opinia lui Platon expresie sintetica a orientării generale a gîndirii
epocii clasice greceşti (care nu concepea individul decît integrat în colectivitatea
reprezentată de polis, cetatea-stat), presupune societatea nu ca simplă asociere
de indivizi, ci ca valoare superioară sumei componentelor, constituind singurul
mediu propice, condiţie sine qua non, de realizare a umanului. Definind omul ca
fiinţă socială, Aristotel nu face însă decît să afirme că ei îşi actualizează
capacităţile „doar în şi prin societate". Problema societăţii angajînd două planuri
(individualul şi colectivitatea), formula aristotelică trebuie examinată, după cum
atrage atenţia I. Banu, ţinînd seama de faptul că, în ambele planuri, filosoful
operează cu forme „umanul” şi „socialul”, în jurul cărora se conturează două
sfere, una obiectuală, alta subiectivă: prima se concentrează în jurul principiului
social, unit cu cel material (totalitatea indivizilor), constituind societatea sau
„statul"; cealaltă include pe de o parte socialitatea, pe da alta capacitatea
înfăptuirii unui ansamblu de valori apte să dea semnificaţie „Virtuţii" ,ambele
trăsături fiind înnăscute în om ca potente ce se actualizează în viaţa colectivă
portului dintre etic şi politic, în recunoaşterea acestei concordanţe, vede un
enunţ a cărui convingere, „depăşind sistemul aristotelic, domină, ca valenţă de

11
Aristotel X, 9, 1179 b 28 — 1180 a 12
12
Aristotel, op.cit., Despre rolul omului politic în educarea cetăţenilor, v. şi infra, VII, n. 98
convergenţă, ansamblul sistemelor filosofice din etapa clasică a filosofici
greceşti"13.
Că tot suntem încadrați în mediul social ca niște individualități, fiecare
dintre noi intrăm în contact firesc cu mediul astfel încît, comunicarea este de
neeludat. Evoluția comunicării politice a făcut astăzi corp comun cu
divertismentul mediatic14. Curren si Gurevitch afirmau ca fluxurile mediatice la
nivel global, dar și particular, în interiorul democrațiilor de ultima generație, se
internaționalizează, date fiind circumstanțele politico-economice și culturale ale
transnaționalizării. Au apărut astfel concurențe multiple, toate fiind convergente
în competiția pentru acces în sfera publica de informare. Actorul politic care
acum urcă pe scena electorală are în față nu doar pericolul unei concurențe
orizontale, venită din partea oponenților săi ci și al uneia verticale, generată atît
de politicile de management comercial ale mass-media (abundența programelor
de divertisment, canelele de stiri, presiunea formală a pieței și cea de taină a
altor instituții de autoritate), cît și de poziția cetățeanului în raport cu
coordonatele sferei sale socio-politice (accesul la informație, pluralismul
opiniilor, privilegiul atitudinii critice și sancțiunea absenteismului).
Comunicarea stă la baza organizării sociale , coagulînd și controlînd
raporturile dintre oameni, dar angajează totodată și aspirațiile lor, într-o mișcare
ascensională către planurile superioare ale realității. Pentru oamenii de știință ̋ e
procesul prin care un sistem este stabilit, menținut și modificat prin intermediul
15
unor semne, care acționează potrivit unor reguli ̋ . Filosoful american Charles
Morris definește conceptul de comunicare ca ̋ … punerea în comun, împărtășire,
16
transmiterea unor proprietăți unui număr de lucruri ̋ .
̋ În mod obișnuit, când vorbim de un act de comunicare, există un emițător,
subiectul care manifestă intenția de a comunica, un receptor, cel către care se

13
I. Banu, Sistemul filosofic al lui Aristotel, Ed. Univ. Bucureşti, 1977, p.225
14
James Curran and Michael Gurevitch Mass Media and Society, London and New York, 2000, p. 157
15
Louis Ferstdale, citit de Mihai Dinu Comunicare-reperefundamentale, ed. Științifică, București, 1998, p.14-16
16
Mihai Dinu, op.cit., p.10
îndreaptă actul comunicațional și mesajul transmis sau conținutul comunicării ̋
17
. Mesajul și conținutul comunicării poate fi orice informație provenită din
lumea obiectivă sau lumea subiectivă a omului. ̋ Procesul care constă în
primirea și utilizarea informației este, în viziunea lui Norbert Wiener, procesul
pe care îl urmărim pentru a ne adapta la contigentele mediului ambiant și de a
trăi eficient în acest mediu. (…) A trăi eficient înseamnă a trăi cu o informație
18
adecvată ̋ . În viziunea acestui autor comunicarea ține de esența vieții
interioare a omului raportată la cea socială.
Atunci când intenţionăm să vorbim despre comunicare, fie şi doar din raţiuni
tangenţiale, observăm aproape imediat un fenomen interesant: termenul de
comunicare se prezintă sub forma unei aglomerări conceptuale cu multiple (şi
deseori neaşteptate) ramificaţii fiind văzut drept parte integrantă şi în acelaşi
timp cuprinzând procedural un mare număr de ştiinţe. În acest mod, cercetătorul
se află în faţa unui câmp extrem de generos de posibilităţi dar, în aceeaşi măsură
dificil de surprins de către o abordare globală; comunicarea poate astfel să
capete accentele unor definiţii lingvistice, psihologice şi psiho-sociale,
filosofice, matematice, pedagogice etc. Iată de ce considerăm necesară o
cercetare focalizată pe demersurile de interrelaţionare pe care elementele
componente ale comunicării le dezvoltă (vorbesc aici despre relaţia emiţător-
receptor-mesaj-canal de comunicare- context-repertorii comunicaţionale etc.)
dar şi pe relaţiile multiplu direcţionate pe care comunicarea le poate avea cu
alte microsisteme. “Cuvintele sunt cele mai puternice droguri folosite de
omenire.” (Rudyard Kipling)19
Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicarea realizată de
către politicienii de profesie am face o mare o eroare. Astfel, un ministru se
angajează într-o comunicarea politică în cadrul ședințelor de guvern, dar nu și în
discuțiile de seară purtate în familie sau în convorbirile informale cu amicii. Pe
17
Nicolae Dascălu, Comunicare pentru comuniune, ed.Trinitas, Iași 2000, p.14
18
Norbert Wiener, Cybernetique et Societe, Paris 1973, citit de Bernard Miege în Gîndirea comunicațională,
București, 1998, p.25-26
19
Cemîrtan Romeo, op.cit., p.14
de altă, fiecare cetățean – ca benefeciar al unor drepturi civile – se poate implica
într-o comunicare politică, fără a face politică militantă, ca membru al unei
formațiuni politice. Prin urmare, nu atît statutul comunicatorilor, cît contextul și
intențiile asumatene îndreptățește să calificăm o formă de comunicare ca fiind
politică.
Sub un anumit raport, exercitarea dreptului de vot este o formă de comunicare
politică – aplicînd ștampila pe buletinul de vot, cetățeanul transmite o
informație legată de preferințele sale electorale - , însă, sub un alt raport, ea
transcede comunicării politice. Mai exact, o dată cu exercitarea dreptului de vot,
cetățeanul contribuie la construirea unui fapt instituțional – delegarea puterii
politice unui candidat independent, unui partid sau unei alianțe de partied - și,
astfel, realizează mai mult decăt o comunicare. Prin urmare, în lipsa unui criteriu
suficient de riguros, este greu de stabilit în ce măsură unul și același fapt social
ține de sfera comunicării politice sau depășește această sferă.
Făgașul parcurs de comunicarea politică este descrisă de Dominique Wolton,
astfel20: ʺTermanul comunicare politică a fost folosit inițial pentru a desemna
studiul comunicării puterii cu electoratul, desemnînd prin urmare, circulația
mesajelor provenite din cercul politicienilor aflați la putere, mai ales în
perioadele companiilor electorale. Extinderea ulterioară acestui cîmp a
determinat atrenarea studiului rolului în mass-media în formarea opiniei publice,
devenind și apoi mai aamplu datoritîă influienșei sondajelor de opinie asupra
vieții politice, în particular, prin studierea diferențelor în orientările opiniei
publice și a comportamentului politicienilor. Azi comunicarea politică cuprinde
studiul rolului comunicării în viața politică în sens larg, incluzînd mass-media,
sondajele de opinie, marketingul politic și publicitatea, cu o emfază deosebită în
perioadele electoraleʺ21. Astfel este văzută comunicarea politică în viziunea
franceză, însă în cea americană ia o altă imagine și anume ʺo etichetă comodă
20
Dominique Wolton, Political Communication: The Construction of a Model in. European Journal of Communication, vol.
5, nr. 1, march 1990, cit de Moraru Victor, p.16
21
Dominique Wolton, Political Communication: The Construction of a Model in. European Journal of Communication, vol.
5, nr. 1, march 1990, cit de Moraru Victor, p.16-17
pentru a desemna un ansamblu de elemente diferiteʺ, un ʺtermen-umbrelăʺ, cum
îl denumește Gilles Gutihier_(1994: 138), ce poate să se refere atăt la
socializarea politică ori la campanile electorale, cît si la limbajul politcii ori la
simbolica politică, atît la propaganda și publicitatea politică, cît și la opinia
public și dezbaterile politice, la relația dintre politicieni și mass-media,
reprezentînd un amalgam de elemente eterogene.

1.2. Etica ca temei al comunicării

( comentariu de campanie)
Sîntem contemporani, sîntem acum și aici, „fără limită transcendentă,
emanciparea a fost deplină: orice constrîngere din partea tradiţiei şi orice etică
a îndatoririlor s-au spulberat, dar valorile nu-au mai avut de atunci nici
stabilitate, nici consistenţă şi nici natură proprie” 22, spune Patapievici,
interpretînd viața de azi ca una mai degrabă lipsită de moralitate și învinovățește
tradiționalismul ca unul fără vlagă de a se apăra în fața unor schimbări sociale
dezorientate.
Adesea ne trezim în fața unor teorii care dau impresia că explică foarte bine
anumite fenomene ce apar în viața socială, dar sunt infirmate destul de repede de
fapte sau chiar de noi teorii, uneori susținînd puncte de vedere contrare. Pe baza
unor astfel de teorii, echipe de “specialiști” sfătuiesc actorii politici cum să
abordeze o campanie electorală. Sfaturile se bazează pe studii interpretate după
necesități. Se stabilesc diverse strategii despre care se spune că țin seama de un
profil al alegătorului și de capacitățile actorului politic de a cîștiga încrederea
acestuia. Ce reprezintă în fapt acest profil și aceste capacități voi încerca să arăt
mai jos. Rezultă tot felul de comportamente care depășesc pragul ridicolului
democratic, declarații stupefiante în raport cu așteptările față de respectivul actor
și dezbateri publice din care adesea nici cei care le susțin nu mai înțeleg mare
lucru. În general, orice sociolog poate demonstra cu armele sale că este bine să

22
Patapievici H.R., op.cit. , p.76
oferi mesaje pozitive, la fel de bine cum altul îți poate demonstra că este bine să
oferi mesaje negative.
Comportamentul etic se accentuează foarte bine în perioada electorală, faptul
că circul electoral permanent pe care unii actori politici îi propun publicului
îngrijorează foarte puțini “specialiști”. Este regretabil faptul că marile talente ale
dibuirii profilului de alegător și rețetelor de victorie (talente care au mai mult de-
a face cu intuiția și cu harul de a țese “adevăruri bine spuse” decît cu o riguroasă
pregătire sociologică sunt consumate nu pentru a depista ce îi dorește cu
adevărat alegătorul, ci pe cine ar vota și pe baza căror promisiuni și
comportamente. În acest mod, printre ucenicii magicienilor care au reușit
veritabile tunuri în consilierea politică s-au răspîndit mituri prețios cultivate.
Traseul acestor mituri este bifurcat. Mai întîi ele se răspîndesc în “interior”,
printre discipolii “maeștrilor”. Apoi, sub formă de teorii, analize și evaluări, apar
în cadrul discursului public, constituind un fel de artă a diagnosticării și
întreținerii mecanismelor politice. Apar astfel înclinații ciudate către discursuri
suspect contrastante cu cele obișnuite, gesturi publice deplasate și afinități
doctrinare periculoase. Toate acestea sunt date de voința actorilor politici de a
cîștiga voturi; în fond, este doar una dintre cerințele sistemului democratic. Însă
nu puțini dintre importanții actori politici ajung să fie surprinși de rezultatele
“sub așteptări”, de neconcordanțele apărute între promisiunile și comentariile
“specialiștilor” și rezultatele date de votul alegătorilor ingrați, “explicabile”
și ele. Aici apare și problema: cum se explică asemenea eșecuri, dacă actorii
politici sunt plini de calități, iar specialiștii care îi ghidează de asemenea?
Explicațiile care ni se oferă spun: cauze ale eșecului nu sunt comportamentele și
promisiunile lipsite și de suport și de bun-simț, ci obstacolele imprevizibile care
au modificat condițiile necesare reușitei strategiei proiectate. Interesantă poate fi
și o perspectivă etică asupra acestui subiect. Care dintre științele sociale, atît de
înfloritoare în ultimele decenii, a adus mai mult bine individului și care mai mult
rău? Dar sistemului? Pentru fiecare în parte, cît bine și cît rău? „Dacă fizicianul
atomist își pune probleme de etică cu privire la rezultatele cercetărilor și
aplicațiile acestora, de ce cercetătorul social și, cu atît mai mult, cel care aplică
știința socială, consilierul politic, nu-ți pune asemenea probleme? Poate fi
utilizată cunoașterea socială fără condiționare etică? Poate consilierul politic
să se sustragă oricărei etici? Poate fi el un profesionist și atît?„ 23 Apoi, dat
fiind gradul tot mai mare de formalizare-specializare impus de noile condiții
instituționale, unde putem găsi, pe una sau mai multe dintre aceste ramuri, un
nivel la care teoriile și acțiunile capătă un gir deontologic credibil? Chiar nu
putem propune un model în care actorul politic să aibă un comportament bun, să
“vorbească prin fapte” și să poată justifica măcar o bună parte din acțiuni
fără a se raporta prin ele la adversarul politic? Dacă nu, atunci care sunt factorii
care împiedică acest lucru? Politica în sine sau modul în care este ea influențată
de mediul cultural în care se desfășoară? Aceste întrebări se pare însă că nu mai
frămîntă pe nimeni, la noi și aiurea, de vreme ce, pentru atingerea scopurilor,
orice mijloace sunt bune, chiar și cele care denaturează chiar scopul.
Dacă staționăm pe problemele de ordin etic, constatăm că tot acest discurs
țesut din strategii cîștigătoare, lovituri de imagine, doctrine și necesități istorice
este lipsit de criteriu moral. Discursul politic de campanie este subîntins de
atacuri la persoană, repulsii față de idei, grija exagerată față de propria imagine
și promisiuni lipsite de suport. Cînd despre o “schimbare de imagine”, cum a
fost aceea a liderului PDM, Marian Lupu, se vorbește ca despre un contract
banal de pe piața economică, problemele morale ale discursului analitic sunt la
fel de grave ca și cele ale discursului politic propriu-zis. Despre un astfel de
tertip este imoral să discuți într-un mod liber față de valori (wertfrei), ca și cînd
ar fi avut loc o simplă schimbare de imagine pentru un produs, un detergent,
bunăoară (căci, ne spun, specialiștii, nu există nici o diferență între a vinde un
politician și a vinde un detergent). Marketingul politic astfel practicat îl dezleagă
pe politician de orice sarcină morală. Pentru a putea discuta despre moralitate în
23
Sfera politicii, Etica politicii, etica analizei politice, Viorel Zaicu, nr. 113/2004 p. 10,
politică este necesar mai întîi să avem de-a face cu consilieri politici cu simț
etic. Instrumentele de cercetare ar deveni astfel mai adecvate rolului pentru care
au fost create, iar comportamentul politicienilor ar fi mai corect moral. Pentru că
incompatibilitatea dintre morală și politică este, totuși, un mit. Iar colegii noștri
care au ales, meseria de consilier, trebuie să fie conștienți că în cazul lor politica
nu poate fi, după o celebră expresie a lui Weber, doar Politik als Beruf – politica
ca meserie24. Nu poți adică exercita o profesiune de credință, cum ar fi
democrația, ca simplă profesiune.
1.3. Disponibilitățile etice ale societății informaționale

Privim societatea informației ca pe o realitate trăită efectiv relațional și

comunicațional și nu ca pe o virtualitate sau ca pe o realitate informatică. Acea
stă formă de realitate, al cărei determinant colectiv este informația pune în unda
existențială criterii noi de evaluare a comportamentelor comunicaționale. Vom
observa, mai întîi, că societatea informației nu neagă lumea sociaă, ci o preia și
o integrează unor circuite revalorizatoare25. Și pentru că e universală, societatea
informației relifiează diferențele aperceptive și, prin aceasta, universalizează
globalizează culturi, tradiții, specificități. Vom spune, apoi, că societatea
informației nu are și nu trebuie să aibă în nucleul său iradiant elemente/reguli
discriminatorii. Informația este, prin natura sa, generalizantă, neutrală.
Diferențierea accesului la informație, instrumentalizarea sau implicarea
informației în acțiuni de presiune și diversiune de „terorism informațional“ 26 nu
constituie consecințe ale societății informației, ci, mai degrabă, reziduuri ale
mentalității de tip „social“ și anume: ierarhizare, ideologizare, fragmentare în
societatea și în era informației, relațiile interumane tind să devină și vor fi, în
cele din urmă, nu de confruntare, ci de comunicare și comuniune27. Ordinea
informațională nu mai poate fi una piramidală, ierarhizantă (stări/clase/grupuri)
24
Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, București, 2003
25
Popa Titus Dumitru, Etica și deontologia Presei, ed.Norma, București, 200, p.19
26
Topor Sorin, Terorism Informațional, București, 2006, p.7
27
Popa Titus Dumitru, op.cit. p.20
ci una globală în sensul unui real echilibru planetar și universal-uman.
Informația nu crează și nu trebuie să creeze relații de comunicare subalterne.
Lanțul comunicațional Emițător - Canal - Mesaj - Receptor nu trebuie să fie
unidirecțional, ci bi și multidirecțional. Facem toate aceste precizări de
principiu, din care nu lipsește o anumită nuanță utopică, întrucît răscrucea
societală în care ne aflăm „Amurgul lumii sociale, expansiunea lumii
informaționale“28, relevă o anumită carență de fond a procesului evolutiv. Și
anume: promovarea libertară a mijloacelor și intereselor informaționale, cu
beneficii excepționale, dar și administrarea lor după reguli impuse de criteriile și
normele de putere. în acest fel informația poate naște un monstru moral, un
hibrid socio-informațional amenințător pentru condiția umană, un hibrid aberant
societal. Îmbinarea puterii informației cu puterea „socială“ poate da naștere unei
forțe cu adevărat pustiitoare, în mari spații regionale/continentale sau la nivelul
întregii sferei terestre.
Informația ca agent universalizant produce un efect de predominanță, în care
vizată și solicitată este aria mentală în raport cu aria socială. în fapt, existăm
informațional, dar ne organizăm și ne comportăm social! Ne organizăm și
existăm pe baza unor norme de diferențiere (clasiale, culturale, etnice,
profesionale, naționale etc.), indiferent că ne raportăm la „stat“, la „continent“
sau la „lume“. Astfel că, în timp ce informația și comportamentul informațional
sînt universale, neutrale indiscriminante, organizarea socială menține și
alimentează mentalitatea piramidală 29fie că este vorba de comunități, de state
sau continente, fie de întreaga sferă comunicațională. Războiul informațional
constituie o componentă bine delimitată a unui asemenea comportament
inadecvat. Informația este instrumentalizată: un mijloc de atac mental la
dispoziția strategilor războaielor „sociale“ (de înfrîngere/de supunere a
„inamicului dar și a propriilor susținători/mandatari, adesea puternic marcați de

28
Vezi dr. Dumitru Titus Popa, „Dreptul comunic`rii“, Editura Norma,
1999, pag. 13-20.
29
Poa Titus Dumitru, op.cit. p. 21
atrocități, imagini criminale etc.). Rămîne de referință fraza fostului președinte
american, George Bush, în momentul instituirii cenzurii militare în războiul din
Golf: „Nu vreau să cîștig războiul pe teren și să-l pierd la televiziune!“ Vorbele
fostului președinte de la Casa Albă indică explicit mutațiile pe care informația și
impactul informațional le produc asupra mentalului, de care depind, în ultimă
analiză, succesul sau insuccesul chiar și pe cîmpul de luptă indiferent de
uriașele, invincibilele mijloace tehnice de război. Mîndria nemăsurată de care
vorbeam menține, cum observăm, disproporționalități care erodează șansele unei
societăți alternative, mai corecte, de tip informațional. Erodează, în fond,
practica libertății reale în comunicarea interumană.
Omul moral al societății informației își impune, treptat, criteriile. Paradoxal,
copleșitoarea globalitate impusă de societatea informației se revendică și se
legitimează de la individualitatea omului informațional, un om multidimensional
și nu unidimensional, cum caracteriza H. Marcuse 30 omul dominantei socio-
materiale, în continuarea lui Hegel, Marx sau Freud. Argumente sugestive găsim
în cartea „Zece etape ale gîndirii occidentale“ al cărei unul din subcapitole se
intitulează „Natura socială a omului“31 Autorii cărții scriu tranșant că atît
hegelianismul, cît și marxismul au ca punct de plecare afirmarea naturii sociale a
omului. Pentru a fi om este nevoie să fi recunoscut ca atare, căci realitatea
omenească implică alteritatea. Omul nu o precede ci decurge din alteritate.
Esențial spune Marx, argumentat astfel în „Zece etape ale gîndirii occidentale“:
„Constatare valabilă și în cazul lui Marx: Robinson Crusoe este o ficțiune.
Individul nu există decît în societate, iar aceasta nu este doar o sumă de monade
izolate care ar avea relații de producție și de schimb. A exista înseamnă a
coexista, a întreține relații puse sub semnul necesității cu ceilați“…32. Este
necesar să constatăm că atît idealistul Hegel, cît și materialistul Marx
30
Herbert Marcuse „Omul unidimensional“, în „Scrieri filosofice“,
Editura politică, București, 1977
31
Pierre Auregan, Guy Palayret - „Zece etape ale gîndirii occidentale“,
Editura ANTET, 1998.
32
Op.cit., p. 191
argumentează în favoarea omului social, al omului cetății - al cetățeanului,
ofertat pe piața „destinului existențial“ de Revoluția franceză (1789), iluministă,
raționalistă, secularizantă. Autorii celor „Zece etape ale gîndirii occidentale“
pun concluzii parcă definitive la un proces de gîndire europeană ce-și află
sorgintea în gîndirea aristotelică, de-acum aproape 25 de secole, în acel „zoon
politikon“, omul social, omul vieții active, cu acces nemijlocit la „binele uman“.
Concluziile de astăzi sînt acestea: „…Nu se poate vorbi despre esență umană
independent de existența socială, care constituie nucleul individualității. Pînă în
forul său cel mai intim gîndire, credință, valori - omul este produsul societății,
«fiu al poporului său», cum îl numește Hegel, iar nu conștiință suverană de tip
cogito, capabilă să se izoleze de determinismul social 33. Dacă ne reîntoarcem la
Aristotel care afirma natura morală a omului, atît Hegel, cît și Marx vorbesc de
omul determinat relațional și social, de omul cetățean, a cărui esență este dată, în
cele din urmă, de „alteritate și „intersubiectivitate“ (Hegel) sau de un „ansamblu
de relații sociale“ (Marx)34. Constat acum, nemijlocit, raționamentul european
laic, cu dominanța sa determinist-dialectică, afirmă omul-social în centrul
lucrurilor, centrum mundi , adică omul post-renascentist.

33
Op.cit., p. 192
34
Op.cit., p. 193