... Si inca mai ploua marunt cu lacrimi de dor peste amintirea ta...

De-as putea sa strabat

desertul ce se-ntinde intre noi...de-as iubi prezentul macar cat o farama din clipele avute
langa tine...dar imi lipseste curajul, vointa,rabdarea...Au ramas uitate in trecutul intunecat
al iubirii noastre...le-am abandonat in fuga din calea neimplinirilor, a regretelor tarzii...
Ne desparte o lume acum si realitatea m-a impins spre tacere...intregul ce l-am avut nu-
mi mai apartine...acolo, in coltul fericirii tale, e Ea...detronand amintirea mea...
Ma intreb daca ma doare si raspund razand...NU!...
... Dar cuvantul ma arde, ma ucide usor...Razbunarea ta e atat de reusita...si pare
incredibila...Atat de des imi spuneai ca dupa mine nu va mai fi nimeni..si eu te
credeam...mi-am lasat tineretea sa plece pentru ca voiam sa imbatranesc langa tine...sa nu
te mai simti tradat de varsta mea...sa te vindec de teama ca mi-as putea dechide sufletul
altcuiva...Si, te-am urmat...cu respect, cu rabdare, cu umilinta chiar...
Incepeam fiecare zi alaturi de tine in credinta ca vei sti sa recunosti iubirea ce-ti
purtam...si te vei decide sa iubesti fara teama de-a ma pierde...
Dar fiecare zi era un chin pentru tine, fiecare sunet al telefonului iti trezea spaima
adulterului, vizitele mele erau intrerupte de urletul tau fioros: „Unde umbli?”... Te
adoram si ma taram la picioarele tale de fiecare data cand loveai in dragostea mea...Orice,
orice as fi putut rabda dar nu sa-mi murdaresti iubirea...nu sa-mi arunci sentimentele in
mizeria trecutului tau...
Sa ma pui laolalta cu cele ce-au gresit...cand eu ti-am daruit lumea mea toata...
Furia ta ma-ngenunchea, n-aveam vlaga sa lupt, n-aveam puterea sa accept finalul si..ma
sfarseam la picioarele tale implorand ingaduinta...
Am invatat sa-ti cersesc iertarea pentru pacate imaginare...pentru vina pe care n-am avut-
o niciodata...pentru greselile celor ce te-au tradat ma taram asteptandu-ti bunavointa...
Si cateodata iertarea nu venea...privirea ta biciuia si alunga..mi-era teama de clipele
acelea...ramaneam agatata de speranta ca va trece repede si, intr-un final, vei lasa mana
sa-ti cada peste crestetul meu dojenindu-ma usor...spre a-mi arata ca furtuna a trecut, ca
mi-am ispasit pedeapsa...asa iertai tu...cand eu, obosita de insultele tale, sopteam
nefericita „iarta-ma, am gresit” abia atunci te ridicai triumfator si ma lasai sa respir aerul
tau, sa sarut secundele langa tine...
Mi-ai turnat venin in suflet si mi-ai ucis blandetea in fiecare clipa a trecutului nostru... zi
dupa zi, noapte de noapte...mi-ai daruit sperante mincinoase si cuvinte murdare...Mi-ai
terfelit orgoliul crezand ca doar asa imi voi ascunde chipul pentru totdeauna...
Erai atat de convins ca voi sta o viata la picioarele tale incat nici nu te mai oboseai sa
privesti in jos...calcai peste mandria mea, cu dispretul celui ce a cucerit tot si a ars viata
in jurul sau...
Nu, nu te plang...ma condamn pe mine, atat de fericita purtandu-ti iubirea pe buze...atat
de mandra si increzatoare in privirea ta ... atat de dornica de mangaierea-ti zgarcita si
parsiva...
Suflet nebun de iubire...nu-mi doream sa renunt... totusi, m-ai alungat cu mania
nesigurantei tale...am fugit atat de departe incat nu ma mai pot intoarce decat prin
cuvinte...Ma simt aparata, protejata de distanta ce s-a asternut intre noi...stiu ca Ea ma va
tine departe o vreme...pana cand tu iti vei aminti de mine la picioarele tale...si vei privi
din nou spre podea, de unde obisnuiam sa-ti acopar cu sarutari mania... Si pana te vei
destepta sa ma urmezi eu voi fi departe...nu ma vei mai atinge cu furia ta, si vei uri clipa
cand ai descuiat lacatul iubirii mele...