Sunteți pe pagina 1din 37

CUPRINSUL CURSULUI

I INTRODUCERE 5
I.1 Importanţa comunicării în societate _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ 6
I.2 Elementele comunicării _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ 7
I.3 Funcţiile comunicării _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 9
I.4 Receptarea mesajelor _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ 9
I.5 Forme de comunicare _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 10
I.6 Clasificarea tehnicilor de comunicare _ _ __ _ _ _ _ _ _ 10
I.7 Limbaje de comunicare _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ 12
I.8 Comunicarea în grup _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 13
I.9 Informarea _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 15
II COMUNICAREA DE-A LUNGUL TIMPULUI 19
II.1 De la ideograme la cuvintele scrise 19
II.2 Importanţa tipăriturilor în dezvoltarea societăţii europene _ _ 22
II.3 Rolul tipăriturilor în relaţiile românilor cu vecinii _ _ _ 23
II.4 Serviciile poştale _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ 29
II.5 Comunicarea la distanţă (telegraful, telefonul, radioul,
televiziunea, internetul) _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
30
III COMUNICAREA INTERDISCIPLINARĂ 35
III.1 Arta şi Tehnica, domenii complementare de activitate _ 35
III.2 Descoperirile tehnico-ştiinţifice contribuie la îmbogăţirea
limbajului artistic al secolului XX _ _ _ _ _
37
III.3 Limbajul artistic influenţează proiectarea industrială _ 44
III.4 Produsele industriale, mijloace de comunicare _ _ _ _ _ 46
III.5 Comunicarea interdisciplinară şi creativitatea _ _ _ _ _ 48
IV LIMBAJUL MATEMATIC ÎN COMUNICARE 50
IV.1 Perceperea obiectelor prin caracterisiticile lor matematice _ _ 50
IV.2 Şirul Fibonacci şi „Secţiunea de aur” _ _ _ _ _ __ _ _ _ 52
IV.3 Perceperea şi simbolistica numerelor _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 56
IV.4 Recunoaşterea formelor geometrice _ __ _ __ _ _ _ _ _ 58
IV.5 Aplicaţiile rapoartelor în activitatea umană _ __ _ _ _ _ 64
IV.6 Sistemul modular, standardizarea _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ 67
IV.7 Limbajul matematic şi muzica _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ 70
IV.8 Limbajul matematic în reprezentarea culorilor _ _ __ _ _ 72
IV.9 Limbajul grafic ingineresc _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 80
IV.10 Legătura între numere şi forme _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 82
IV.11 Limbajul matematic şi reprezentarea formelor haotice _ 88
IV.12 Limbajul computerelor _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 91
IV.13 Expresia matematică a informaţiei _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ 93
V COMUNICAREA NONVERBALĂ 95
V.1 Fiziognomia _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ 96
V.2 Comunicarea prin semne (salutul, îmbrăţişarea, sărutul)
V.3 Tipuri de semne (simptome, semnale, iconi) _ _ _ _ __
V.4 Limbajul trupului _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 100
V.5 Comunicarea prin vestimentaţie _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 104
V.6 Proxemica _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 106
V.7 Limbajul timpului _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 109
V.8 Semioza _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ 110
VI LIMBAJUL VIZUAL 115
VI.1 Perceperea formelor _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 116
VI.2 Genererea motivelor _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 118
VI.3 Suprafeţe şi texturi _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 122
VI.4 Forme mesaj _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ 124
VI.5 Rolul motivelor în comunicare _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 125
VII COMUNICAREA PRIN LIMBAJE SEMICE 127
VII.1 Rolul simbolului în comunicare _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 129
VII.2 Definiţii ale simbolului _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 134
VII.3 Funcţiile simbolului _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 136
VII.4 Tipuri de simboluri (simboluri matematice, simboluri chimice,
simboluri ale unor mărimi standardizate, simboluri utilizate în
grafica inginerească) _ _ _ _ _ __
139
VII.5 Alte simboluri (de informare, de avertizare, simboluri utilizate
în proiecte peisagere) _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __
146
VII.6 Simboluri utilizate în grafica publicitară (sigle, logouri, mărci,
branduri) _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
147
VII.7 Exemple de realizare a unor sigle _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 150
VIII ROLUL CULORII ÎN COMUNICARE 152
VIII.1 Efectele psihologice ale culorilor _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 152
VIII.2 Culorile în urbanism şi arhitectură _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ 154
VIII.3 Culorile în spaţiile destinate diferitelor activităţi umane_ 155
VIII.4 Culoarea obiectelor _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 156
VIII.5 Culoarea în documentele tehnoredactate _ _ _ _ _ _ _ _ 158
VIII.6 Aplicaţii ale utilizării culorilor în luarea notiţelor _ _ __ 160
IX COMUNICAREA VERBALĂ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 161
IX.1 Avantajele comunicării verbale_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ 161
IX.2 Bariere în comunicarea verbală _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 162
X COMUNICAREA ORALĂ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 163
X.1 Elemente nonverbale ale comunicării orale _ _ _ _ _ _ _ 163
X.2 Forme de comunicare orală _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ 166
X.2.1 Alocuţiunea _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 166
X.2.2 Toastul _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ 166
X.2.3 Discursul _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ 166
X.2.4 Limbajul tăcerii (ascultarea) _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ 169
X.2.5 Dialogul _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 173
X.2.6 Interviul _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 174
X.2.7 Examenul _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 175
X.3 Caracteristici orale ale comunicării telefonice _ _ _ _ _ 180
XI COMUNICAREA SCRISĂ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 182
XI.1 Avantajele şi dezavantajele comunicării scrise _ _ _ __ 182
XI.2 Particularităţi nonverbale ale scrisului _ _ _ _ _ _ _ _ _ 183
XI.3 Geometria ascunsă a unei pagini _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ 191
XI.4 Elemente componente şi reguli de bază în tehnoredactarea unei
pagini cu text _ _ __ _ _ _ _ _ _
197
XI.5 Documente scrise (hârtia antet, scrisoarea, cererea, scrisoarea de
candidatură, invitaţia, cartea de vizită) _ _
200
XI.6 Curriculum Vitae _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 212
XII ROLUL ILUSTRAŢIEI ÎN DOCUMENTELE SCRISE 217
XII.1 Funcţiile ilustraţiilor _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ 217
XII.2 Tipuri de ilustraţii (de carte, editorială, tehnico-ştiinţifică,
ilustraţia pentru informare, ilustraţia pentru reclamă) _ _ _ _ _
220
XIII DOCUMENTE SCRISE UTILIZATE DE STUDENŢII
POLITEHNIŞTI
227
XIII.1 Lucrarea de laborator _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 227
XIII.2 Referatul _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 227
XIII.3 Examenul scris _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 228
XIII.4 Proiectele _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 228
XIV COMUNICAREA ÎN PUBLICITATE 234
XIV.1 Componentele unei reclame (copy-platforma, publicul ţintă,
obiectivul, promisiunea, constrângerea) _ _ _ _ _
236
XIV.2 Clasificarea reclamelor _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 238
XIV.3 Forme de comunicare publicitară (sigla, sloganul) _ _ _ 239
XVI.3.1 Sigla _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 239
XIV.3.2 Sloganul _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __
XIV.3.3 Anunţul publicitar _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 241
XIV.3.4 Afişul _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 245
XIV.3.5 Pliantul publicitar _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 253
XV COMUNICAREA LA DISTANŢĂ 255
XV.1 Caracteristicile comunicării la distanţă _ _ _ _ _ _ _ _ __
XV.2 Recomandări pentru optimizarea unei convorbiri telefonice _ _ 256
XV.3 Internetul _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 257
XV.4 Formele nonverbale ale comunicării prin internet _ _ _ _ 260
XV.5 Programe de comunicare _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ ___ _ _ 261
XV.6 Pagina web _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ 264
XV.7 Avantajele Internetului _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 267
XV.8 Dezavantajele comunicării la distanţă _ _ _ _ _ _ _ _ __ 269
XV.9 Perspective de utilizare a internetului în economia de piaţă _ _ 270
XVI BIBLIOGRAFIE 271
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI – Comunicarea
14.04.2006

Comunicarea a devenit in prezent o componenta majora a tuturor domeniilor de cunoaştere


implicit a domeniului tehnic, aceasta datorita creşterii considerabile a rolului informaţiei in
societatea contemporana, rol care depăşeşte in valoare si semnificaţie rolul pe care i-l aveau
înainte celelalte doua dimensiuni ale universului – substanţa si energia. Daca in prima jumătate
a sec. XX comunicarea reprezenta obiect de preocupare si de studiu doar pentru lingvistica si
psihologie, in prezent ea a devenit domeniu de interes pentru toate ştiinţele particulare.
Importanta comunicării s-a concretizat in aceea ca sa desprins un buchet de discipline care se
ocupa in mod expres de analiza sistematica si in profunzime a fenomenului comunicării –
ştiinţe ale comunicării. Termenul de „comunicare” provine de la latinescul „comunicare” care
însemna a face ceva împreuna. In antropologia clasica termenul de comunicare se folosea
pentru a desemna toate tipurile de schimburi care se realizau in cadrul societăţii umane. In
prezent noţiunea de comunicare se refera prin excelenta la schimburile de informaţii.

Def. Comunicarea este transferul de informaţie de la o sursa care se denumeşte emitent către
un destinatar
care se denumeşterec eptor.

Relaţia dintre emitent si receptor da naştere a ceea ce numim un sistem de comunicare.


Legătura dintre cei doi se realizează prin intermediul unui canal (cablu telefonic,mediul aerian
sau acvatic). Pentru a avea o comunicare este necesar ca relaţia dintre emitent si receptor sa
aibă un caracter bidimensional, astfel comunicarea capata caracter interacţional, circular.
Canalul reprezinta mediul prin care are loc trecerea informaţiei de la sursa la receptor si
întotdeauna pe acest canal acţionează o serie de factori perturbatori care au fost reuniţi sub
denumirea dezgom ot si in determinarea calităţii transmisiei informaţiei rolul principal ii va
reveni raportului semnal – zgomot, acest raport pune in evidenta trei situaţii principale :

a) semnalul este dominat de zgomot – comunicarea nu se poate realiza;

b) semnalul este egal cu zgomotul – situaţie de maxima incertitudine – caracterizata prin aceea
ca in 50% din cazuri semnalul va fi perceput ca zgomot iar in 50% din cazuri zgomotul va fi
perceput ca semnal, ca atare in comunicare se introduce un coeficient crescut de confuzie,
incertitudine ;

c) semnalul domina asupra zgomotului – se realizează in mod eficient comunicarea.

Vorbim de realizarea comunicării numai in cazul in care informaţia emisa de la nivelul sursei
ajunge nealterata in marea ei majoritate la receptor, pentru asigurarea acestei cerinţe in
procesul comunicării se apelează la procedeele de redundare, aceste procedee rezida in
repetarea, multiplicarea sau amplificarea caracteristicilor fizice ale semnalelor pentru ale
impune in raport cu forţa de alterare a zgomotelor care acţionează in contextul dat respectiv pe
canalul dat. In procesul comunicării se transmit mesaje (informaţii) care se obiectivează prin
intermediulsem nalelo r. Noţiunea de semnal in ştiinţa comunicării are o semnificaţie generica
ia subsumând toate modalităţile de obiectivare fizica a unui mesaj. In lingvistica si in
psihologie noţiunea de semnal reprezinta o funcţie designativă situaţional-concreta care se
conferă unui stimul in raport cu un anumit comportament, de ex. : stimulii zişi condiţionaţi (un
bec sau o sonerie) capata funcţia de semnale in raport cu comportamentul alimentar-salivar
care se realizează in legătura cu stimulul necondiţionat (hrana). Pe lângă noţiunea de semnal in
psihologie si in lingvistica mai folosim si noţiunea de

semn, simbol. Simbolul reprezinta obiectivarea pe baza unor convenţii a unor calitati a unor
ranguri de

merit, virtuţi, evenimente, fenomene, etc. . Simbolul are o valoare culturala si semnificaţia lui
este determinata intr-un anumit context socio-istoric devenind un bun comunitar. Simbolul are
o funcţie de semnalizare, de designare mai extinsa mai generalizata decât semnalul. Semnul
exprima o funcţie designativă generalizata ce se conferă unui anumit tip de elemente fizice
respectiv elementelor ce intra in structura limbilor naturale si ca atare semnul se echivalează cu
cuvântul. Funcţia designativă a cuvântului se elaborează in cursul comunicării istorice pe baza
utilizării unei anumite limbi si aceasta funcţie designativă capata caracter de generalitate, de
obiectivitate devenind independenta de contextele situaţionale particulare si de indivizii
concreţi care sunt angajaţi in relaţia de comunicare, cuvintele unei limbi ca semne trebuie sa
aibă aceeaşi funcţie designativă pentru toţi indivizii care vorbesc limba data. In procesul
transmisiei mesajelor avem trei tipuri de operaţii :

1) Operaţiile de codare;
2) Operaţiile de recodare

Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea de informații sub


forma de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise ș.a. între două persoane,
numite interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor

  In fiecare zi, in fiecare moment, fiintele comunica intre ele, adica fac schimb de informatii.
Pentru aceasta, oamenii folosesc diferite mijloace, unele dintre ele numite "mijloace de
comunicare in masa" sau "mass-media".

     Comunicarea si mijloacele de comunicare

     Comunicarea face posibila coexistenta oamenilor. Salutul sau un gest prietenesc sunt forme
simple de a stabili un contact cu ceilalti. Comunicarea directa intre oameni este realizata prin
intermediul cuvintelor sau a gesturilor. Dar, pentru a face un schimb de idei sau pentru a
impartasi cunostinte cu persoane aflate departe, e nevoie de mijloacele cu ajutorul carora sa se
transmita informatiile la distanta: acestea sunt mijloacele de comunicare in masa sau mass-
media.

     A comunica si a informa

     Comunicarea, informarea si mijloacele de comunicare depind unele de altele. Acesti


termeni au sensuri diferite in functie de domeniile care au drept scop comunicarea informatiei.
Pentru ziarist, informatia este expunerea unor fapte la care a asistat sau pe care le-a putut
verifica. Pentru el, o informatie buna trebuie sa fie adevarata, noua, inedita si surprinzatoare.
Mijloacele de comunicare sunt diferitele suporturi pe care ziaristii le folosesc ca sa transmita
informatia (ziare, radio, televiziune etc.). Pentru inginerul din domeniul telecomunicatiilor,
informatia este un semnal transmis unui destinatar prin mijloace tehnice. Inginerul numeste
comunicare totalitatea operatiilor de prelucrare, de transmitere si receptionare a mesajului.
Pentru cei din domeniul publicitatii, comunicarea are drept scop cucerirea si influentarea
consumatorului prin mesaje atragatoare. In functie de clientul care trebuie convins, sunt
folosite diferite mijloace de comunicare. Pentru specialistii din stiintele umane, comunicarea
este un mijloc folosit de oameni pentru a stabili contacte intre ei, pentru a crea si intretine
legaturi intre membrii unui grup. Mass-media extind aceste legaturi la intreaga societate, iar
telecomunicatiile sunt un mijloc de coexistenta la distanta.

     Prelucrarea si difuzarea informatiei

     Este greu sa comunicam marelui public anumite evenimente, de exemplu descoperirea unei
noi molecule chimice. De aceea, este nevoie ca anumite persoane sa se ocupe de prelucrarea
acestor informatii, astfel incat un numar cat mai mare de oameni sa poata afla. Acesta este rolul
profesorilor si al ziaristilor: ei prezinta informatiile si le structureaza dand prioritate celor mai
importante si mai interesante, in functie de publicul caruia I se adreseaza. Odata informatia
prelucrata, aceasta trebuie sa fie difuzata publicului interesat. Distanta franeaza considerabil
comunicarea. De aceea, de-a lungul secolelor, oamenii au inventat diferite moduri de a
transmite informatiile. Astfel, pentru a comunica, ei pot vorbi (fata in fata, la telefon, la radio),
scrie carti sau articole in ziar, pot face fotografii, pot filma, trimite scrisori prin posta, prin fax,
prin reteaua Internet etc. diversitatea mijloacelor de comunicare face posibila exprimarea unor
puncte de vedere diferite despre acelasi eveniment.

     Comunicarea astazi

     Astazi, putem transmite si primi informatii imediat, oriunde in lume. Datorita acestei
rapiditati, verificarea informatiilor devine din ce in ce mai dificila, atat pentru ziaristi, cat si
pentru public. Comunicarea este indispensabila, dar trebuie sa comparam si sa privim cu un
ochi critic toate informatiile care ne parvin.
     Oamenii, dar si plantele sau animalele trebuie sa comunice pentru a trai. Ca sa transmita
mesaje si sa faca schimb de informatii, natura le-a oferit diferite mijloace.

     Corpul si gesturile

     Comunicarea nu se limiteaza la cuvintele unei limbi. Plantele si animalele nu vorbesc. Cu


toate acestea, ele comunica. Astfel, plantele transmit mesaje prin intermediul mirosurilor si al
culorilor, la fel ca animalele si oamenii. Fiintele umane transmit informatii si prin pozitia
corpului, prin gesturi si infatisare. Aceasta este comunicarea nonverbala.

     Mirosurile

     Numeroase specii de plante se reproduc cu ajutorul insectelor. Plantele semnaleaza locul in


care se afla raspandind anumite parfumuri sau colorandu-se in anumite culori. Insectele astfel
atrase se aseaza pe flori si apoi transporta polenul de la o floare la alta.

     Animalele emit mai multe feluri de mesaje degajand substante mirositoare, numite
feromoni. Ele lasa urme pe pamant care le semnaleaza prezenta, le delimiteaza teritoriul. De
asemenea, mirosurilepot fi semnale de avertizare: cand vaironul, o specie de pesti, este ranit de
un pradator, el ii avertizeaza de pericol pe ceilalti pesti degajand un miros. In sfarsit, feromonii
duc la apropierea masculilor si a femelelor in momentul reproducerii: femela fluture emite un
miros care poate atrage un mascul din specia sa de la o distanta de mai multi kilometri. Omul
are un simt olfactiv mult mai putin dezvoltat decat cel al animalelor; el este totusi sensibil la
mirosuri, chiar daca uneori nu isi da seama de acest lucru. Se stie, de exemplu, ca bebelusii
recunosc mirosul mamei lor chiar la cateva minute dupa nastere.

     Pozitia corpului

     Animalele si oamenii isi folosesc corpul pentru a comunica. Prin unele posturi se pot
transmite informatii extrem de precise. Astfel animalele isi pot exprima teama, dorinta,
supunerea, placerea sau agresivitatea... Elefantul isi inalta capul si isi ridica trompa in fata unui
pericol, cimpanzeii isi exprima furia agitandu-si bratele, sarind pe loc si aratandu-si dintii.
Animalele si oamenii comunica si prin expresia fetei. Oamenii adopta uneori o mimica
apropiata de cea a cimpanzeilor: ridica din sprancene de mirare, isi stramba nasul de dezgust,
ochii li se maresc si buzele li se strang cand ameninta...
     Gesturile

     Stramosii nostri indepartati se exprimau prin gesturi. Si astazi omul isi foloseste bratele,
mainile si capul ca sa faca gesturi. Gesturile sale preced, ilustreaza sau precizeaza ceea ce spun
cuvintele: degetul dus spre obraz indica rusine, iar spre tampla semnifica nebunia. Gesturile si
miscarile pot fi organizate intr-o inlantuire ritmata: acesta este dansul, un mijloc universal de
comunicare. In anumite triburi din Africa si Amazonia, oamenii danseaza pentru a cere zeilor
ploaia sau tamaduirea unui bolnav.

     Infatisarea

     Din cele mai vechi timpuri, omul si-a schimbat infatisarea si chiar pielea prin pictarea
corpului, tatuaje, scarificari, machiaj, imbracaminte.

     La triburile africane, pictarea corpului si a fetei, tatuajele si scarificarile indeplinesc diferite
functii: ele pot, de exemplu, indica varsta sau statutul social. De asemenea, dupa imbracaminte,
putem recunoaste apartenenta cuiva la un grup, la o categorie profesionala: de exemplu,
soldatii sau politistii pot fi usor identificati datorita uniformelor.

     Animalele comunica intre ele emitand semnale sonore: strigate, mormaituri sau triluri.
Numai oamenii pot articula sunetele pentru a alcatui cuvinte si a le organiza intr-un limbaj
vorbit.

     Sunetele si vorbirea

     Animalele si oamenii comunica prin emiterea de semnale sonore. Oamenii nu isi folosesc
vocea in acelasi fel ca animalele. Astfel, desi animalele pot emite mai multe sunete diferite, ele
nu vorbesc. In schimb, oamenii articuleaza sunetele, formeaza cuvinte si fraze si isi pot
controla glasul pentru a vorbi.

     Sunetele emise de animale

     Animalele fac schimb de semnale sonore: strigate, mormaituri, fluieraturi, ragete..., prin
care pot transmite mesaje de chemare, de alarma, de amenintare sau de agresiune. Pasarile, de
exemplu, au un sistem de comunicare sonora foarte sofisticat: pitigoiul poate emite peste 50 de
sunete diferite. Fiecare sunet are un scop precis: pasarile striga pentru a semnala prezenta unui
dusman, pentru a-si chema puii sau pentru a mentine contactul cu restul grupului; masculii
canta pentru a-si delimita teritoriul sau pentru a cuceri o femela.

     Organele vorbirii

     S-au modificat pe masura ce omul s-a adaptat la pozitia verticala. Fiindca, asemenea
maimutelor de talie mare, stramosii omului se deplasau sprijinindu-se in maini. Primul om care
s-a ridicat in pozitie verticala a capatat denumirea de Homoerctus. Mergand astfel, el a putut
sa-si foloseasca mai mult mainile decat falcile, de exemplu pentru a apuca hrana. Cum nu mai
avea nevoie de falci atat de puternice, capul i-a devenit mai usor si s-a ridicat. Atunci, laringele
i s-a eliberat si i s-au dezvoltat organele vocale. Aceste modificari fizice au fost necesare
aparitiei limbajului articulat, care este controlat in creier de centrii vorbirii. Aerul care iese din
plamani prin laringe face sa vibreze coardele vocale, ceea ce provoaca emiterea unui sunet.
Apoi sunetul este modulat datorita schimbarii formei si pozitiei altor organe vocale: limba,
gura si buzele. Primatele au un aparat vocal similar celui al omului, insa mai putin dezvoltat.
Ele nu pot vorbi.

     Primele cuvinte

     Oamenii preistorici comunicau probabil intre ei prin strigate si diferite alte sunete. Apoi,
treptat, oamenii au avut nevoie sa transmita informatii din ce in ce mai complexe. Astfel, au
inceput sa foloseasca combinatii de sunete diferite pentru fiecare obiect, fiecare actiune si
fiecare idee. Ei au inventat cuvinte pentru a desemna animalele, plantele, intreaga natura
inconjuratoare si propriile lor activitati: fuga, vanatoarea, hrana, somnul... Unii cercetatori cred
ca primii oameni care au folosit un limbaj au trait acum mai mult de o suta de mii de ani.

     Controlul vocii si cantatul

     Cand se naste, copilul nu stie sa vorbeasca. El se face inteles de cei din jur prin strigate, prin
plans si mimica. Crescand, el invata treptat sa isi foloseasca glasul, sa produca si sa controleze
sunetele, apoi sa stapaneasca limbajul parintilor sai.

     Dar omul nu se multumeste doar cu articularea cuvintelor pentru a vorbi, el stie sa isi si
moduleze vocea pentru a canta. Vocea este, intr-un fel, primul instrument muzical folosit de
om.

     Limbile lumii
     Astazi in lume se vorbesc mii de limbi diferite. Fiecare dintre acestea provine din limbi
foarte vechi. Limbile sunt grupate in mari familii. Comparand limbile actuale din Europa, India
si Iran, cercetatorii au observat ca acestea au radacini comune. Atunci, ei au presupus ca o
singura limba s-a aflat la originea celor pe care le vorbim astazi.

     Aceasta limba comuna, numita indo-europeana, era folosita acum aproximativ 5000 de ani.
Astazi, aproape jumatate din populatia de pe glob vorbeste una din limbile familiei indo-
europene.

     Transmiterea informatiei

     Secole de-a randul, cartile erau copiate de mana, una cate una. Inventarea tiparului a facut
posibila reproducerea lor in multe exemplare, pentru a fi vandute si apoi citite de mii de
oameni.

     Cartea

     Cu ajutorul cartii, informatiile pot fi transmise multor oameni. Astazi, cartile sunt produse
intr-un numar mare si, apoi, pot fi transportate cu usurinta. Dar primele carti erau departe de a
indeplini aceste conditii.

     Cartile in Antichitate

     Primele marturii despre existenta cartilor provin din China, unde au fost gasite placute de
lemn gravate, apoi legate cu curele de piele sau fire de matase. Ele dateaza din mileniul al II-
lea i.H. Tot chinezii au inventat hartia, in secolul I i.H., dar aceasta nu va fi folosita in Orientul
Mijlociu si in Europa decat cateva secole mai tarziu. In Egiptul antic, incepand cu anul 2500
i.H., textele sunt scrise pe papirus (acestea sunt foi realizate din tulpina unei plante numite
"papirus"). Initial, grecii si romanii isi gravau textele in lemn. Cuvantul grecesc biblos si
cuvantul latinesc liber, folosite pentru a denumi cartea, semnifica "scoarta de copac".

     In secolul al II-lea i.H., grecii inventeaza pergamentul, o piele de oaie sau de capra
prelucrata in asa fel incat sa se poata scrie pe ea. Foile de pergament erau prinse in coli cusute
laolalta pentru a forma ceea ce se numeste un "codice".

     Totalitatea ziarelor, a cotidienelor si revistelor constituie ceea ce se numeste presa scrisa, al


carei principal rol este de a culege informatia si de a o comunica unui numar mare de cititori.
     Ziarele

     Scrierea a fost folosita dintotdeauna pentru transmiterea de informatii, dar primele ziare au
aparut abia in secolul al XV-lea, odata cu perfectionarile aduse de Gutenberg tiparului.

     Istoria presei

     Din secolul al XIV-lea pana in cel de-al XVI-lea, datorita dezvoltarii tiparului si a
serviciilor postale, in marile orase europene ca Paris, Viena, Anvers, Venetia sau Koln sunt
puse in vanzare primele gazete. Aceste tiparituri relatau in general un singur eveniment
important; nu erau editate decat cu aceasta ocazie si apareau deci la intervale neregulate.
Primele saptamanale au aparut in Germania si Anglia la inceputul secolului al XVII-lea. La
Gazette de France, primul saptamanal francez, a fost lansat de Theophraste Renaudot (1586-
1653) pe 30 mai 1631. Publicatiile periodice cunosc apoi o dezvoltare rapida. Daily Courant
este primul cotidian: el este tiparit la Londra in 1702. Dar, fiind scumpe, la aceste ziare nu au
acces decat cei bogati. In secolul al XIX-lea, progresele tehnice si banii obtinuti din anunturile
publicitare duc la scaderea preturilor de vanzare a ziarelor si la cresterea tirajului. Acesta este
inceputul presei populare, adica accesibile tuturor. Sun, care apare la New York in 1833, si la
Presse, infiintat de Emile de Girardin la Paris in 1836, sunt primele ziare de mare tiraj.

     Incepand cu secolul al XIX-lea, in urma descoperirii electricitatii si a undelor


electromagnetice, a devenit posibila punerea in circulatie foarte rapid a informatiilor pe
intreaga planeta.

     Telecomunicatiile

     Pentru a comunica la distanta cu alti oameni, putem calatori pana la ei sau le putem trimite
mesaje. Pentru aceasta, se folosesc mijloace de comunicare terestre, maritime sau aeriene si
mijloace de transport ca automobilul, trenul, vaporul sau avionul. Insa, datorita marilor
descoperiri din secolul al XIX-lea, ca electricitatea, apoi undele electromagnetice, putem astazi
comunica la distanta fara sa ne deplasam.

     Telegraf si telefon: comunicarea prin fir

     In 1837, S. Morse (1791-1872) a realizat un sistem care folosea curentul electric pentru
transmiterea de mesaje codificate: telegraful. In 1876, G. Bell (1847-1922) a conceput un
aparat electric care putea transmite glasul uman: telefonul. Cele doua instrumente de
comunicare au cunoscut un mare succes. In multe tari s-au creat retele de fire telegrafice sau
telefonice. Liniilor aeriene, sustinute de stalpi, li s-au adaugat, pentru transmiterea mesajelor de
la un continent la altul, cablurile scufundate pe fundul oceanelor. Acestea sunt formate dintr-un
fascicul de fire conductoare protejate de o camasa izolatoare.

     Radiodifuziune si televiziune: comunicarea pe calea undelor

     Alte cercetari au deschis calea telecomunicatiilor care nu mai folosesc firele. In 1873, J.C.
Maxwell (1831-1879) a intuit existenta undelor produse de oscilatia sarcinilor electrice, care se
propaga in toate directiile cu viteza luminii, transportand energie. Lumina nu ar fi decat o
categorie aparte a acestor unde, numite "unde electromagnetice". In 1888, H.Hertz (1857-1894)
a demonstrat aceasta teorie: el a reusit sa produca unde electromagnetice invizibile si a stabilit
ca au exact aceleasi proprietati ca lumina. Acestea sunt undele radioelectrice (sau undele
radio), pe care in mod obisnuit le mai numim si "unde hertziene". In urma cercetarilor facute in
domeniul emisiei si receptiei de unde radio, G. Marconi (1874-1937) a realizat un sistem care
permite transmiterea de semnale morse cu ajutorul undelor hertziene: el a creat in 1896
telegraful fara fir, sau T.F.F. Pentru a transmite nu numai semnale codificate, dar si cuvinte sau
muzica era nevoie de o serie de imbunatatiri: aventura radiodifuziunii a inceput prin anii 20.
Daca undele radio pot transmite sunete la mari distante, de ce nu s-ar putea face acelasi lucru si
in cazul imaginilor? De la sfarsitul secolului al XIX-lea, cercetatorii au studiat aceasta
posibilitate. Dar au inteles foarte repede ca o imagine nu poate fi transmisa ca atare pe unde
Hertziene: mai intai imaginile trebuie descompuse in elemente foarte mici pentru a fi
transformate in semnale electrice. La receptionarea semnalelor, imaginea este reconstituita. In
1926, J.L. Baird (1888-1946) a efectuat prima demonstratie publica de televiziune.

     De la film la unde (si invers)

     Astazi, informatia poate circula pe diferite suporturi, in functie de cantitatea de informatie


care trebuie transportata, de rapiditatea de transmisie si de distanta. Astfel, o comunicare
telefonica poate sa circule prin fir pana la un centru local, apoi sa fie purtata pe cale undelor
pana la un satelit sau orientata spre un cablu ca sa traverseze oceanul, pentru a-si incheia
traseul tot prin fir.

     Retelele de telecomunicatii

     O informatie poate circula in orice loc dintr-un teritoriu cu conditia ca acesta sa dispuna de
cai de comunicare. Toate aceste cai constituie o retea. Astfel, reteaua rutiera este formata din
sosele si autostrazi legate intre ele prin intersectii si sensuri giratorii. Podurile suspendate si
semnalele luminoase ajuta vehiculele care strabat retelele rutiere sa se orienteze si sa evite
blocarile de circulatie. La fel, a fost necesara organizarea circulatiei informatiilor prin fir si pe
calea undelor, adica crearea de diferite retele: reteaua de fire, reteaua hertziana, reteaua
celulara, reteaua de sateliti. Toate aceste retele comunica intre ele.
     Reteaua de fire

     Aceasta este reteaua formata din liniile telefonice si de cabluri. Astazi, in majoritatea tarilor,
circulatia si transferul comunicatiilor telefonice sunt realizate complet automat. Numarul de
telefon serveste drept adresa si cod pentru circulatia pe retea. Fiecare linie telefonica este legata
la o centrala locala, unde un autocomutator orienteaza fiecare comunicare spre o persoana
conectata la aceeasi centrala sau spre o centrala de tranzit, daca interlocutorul se afla mai
departe.

     Centralele de tranzit sunt conectate intre ele, dar si cu alte retele: ele primesc si orienteaza
apelurile transmise pe calea undelor de catre turnurile hertziene sau de catre satelitii de
telecomunicatii.

     Reteaua hertziana

     Reteaua hertziana asigura difuzarea pe calea undelor a emisiunilor de radio si de


televiziune. Undele radioelectrice (sau hertziene) se transmit prin fascicule hertziene.

     Antenele care emit si receptioneaza aceste fascicule sunt amplasate pe turnuri inalte
distribuite pe tot teritoriul care trebuie acoperit. Cand distantele sunt foarte mari, undele
hertziene se transmit spre satelitii de telecomunicatii care le trimit pe Pamant. Unele
comunicatii telefonice (printre care apelurile de la telefoanele portabile) trec tot prin reteaua
hertziana.

     Reteaua celulara

     Aceasta este o retea destinata telecomunicatiilor cu aparate mobile (de exemplu, telefoane
portabile). Teritoriul in care opereaza este impartit in celule apropiate unele de altele, mai mari
sau mai mici, in functie de intensitatea traficului: cu un diametru de cateva sute de metri in
oras, pana la aproximativ 30 km in zonele rurale. In fiecare celula, unul sau mai multe
emitatoare-receptoare capteaza undele emise de mobile.

     Ele sunt conectate la statii regionale si centrale de tranzit care asigura legatura cu alte retele.
Centralele de tranzit sunt conectate la centre de baze de date care strang toate informatiile
privind traficul.

     Magistralele de informatii
     O data cu dezvoltarea informaticii au fost realizate retele de telecomunicatii care fac
posibila circulatia rapida a unui numar foarte mare de informatii, sub forma de semnale
digitale. Aceste informatii pot fi sunete, imagini statice sau in miscare, texte ori date
informatice.

     Telegraful

     Telegraful transmite mai intai semnale vizuale, apoi semnale electrice. Acesta este primul
mijloc de comunicare la distanta care a permis trimiterea de mesaje relativ complexe.

     Mijloacele de comunicare la distanta exista de multa vreme. In antichitatea greaca si


romana, focurile aprinse in turnuri anuntau inaintarea dusmanului sau o victorie in lupta.

     In secolul al III-lea i.H., farul din Alexandria trimitea mesaje codificate navelor de pe mare.
Indienii din America de Nord comunicau prin semnale de fum, care puteau fi observate de la
mare distanta. Dar informatia transmisa ramanea limitata si nu exista intotdeauna posibilitatea
de a raspunde.

     Telegraful lui Chappe

     Primul telegraf a fost realizat de francezul Claude Chappe in 1793: telegraful sau optic
transmitea mesaje vizibile de la un releu la altul cu ajutorul unor brate articulate care
reproduceau semnale stabilite dinainte de expeditor si destinatar. Acest sistem avea si
inconveniente: nu se putea comunica noaptea, pe ceata, ploaie, etc. Cu toate acestea, el a fost
folosit in Europa, in special de catre militari, pana la mijlocul secolului al XIX-lea. Astazi in
marina si pe caile ferate se comunica prin semnalele vizuale ale semafoarelor.

     Telegraful electric

     Folosirea electricitatii a imbunatatit considerabil posibilitatile telegrafului. Electricitatea a


permis transmiterea instantanee a informatiei si functionarea sistemului pe orice vreme, atat
ziua, cat si noaptea. Mesajele circula de-a lungul unor fire electrice instalate pe stalpi.

     Primele modele de telegraf electric au fost testate in Germania, in 1833, de catre Gauss si
Weber, in cadrul studiilor privind electromagnetismul. Dar telegraful electric cunoaste
adevaratul sau succes datorita lui Samuel Morse (1791-1872), pictor si fizician american. El
creeaza in 1832 un sistem care pune in legatura doua statii. De la prima, operatorul trimite
impulsuri electrice mai lungi sau mai scurte; ele ajung pana la cea de a doua statie, unde sunt
transcrise de cel care receptioneaza mesajul. Morse elaboreaza un cod simplu alcatuit din
numai doua semne: linia si punctul. Fiecare litera a alfabetului si fiecare cifra este codificata
printr-o combinatie de linii si puncte.
     Pentru a transmite un mesaj, telegrafistul manevreaza un mic brat care lasa sa treaca sau
intrerupe curentul electric. Printr-o apasare usoara, lasa curentul sa treaca pentru scurt timp:
acesta este echivalentul unui punct. O apasare mai lunga formeaza linia. In 1837, englezii Cook
si Wheatstone au incercat sa realizeze un sistem asemanator. Este vorba de telegraful cu
cadran. Wheatstone a perfectionat apoi si a automatizat sistemul lui Morse. Impulsurile
electrice transmise prin fire activau la celalalt capat al liniei un receptor care perfora linii si
puncte pe o banda de hartie. Destinatarul nu mai trebuia decat sa decodifice masajul.

     Traversarea oceanelor

     Din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, telegraful electric devine accesibil persoanelor
particulare si se dezvolta foarte repede. Dar mai ramaneau de traversat oceanele. Acest lucru a
devenit posibil in urma inventarii unui izolator suficient de etans ca instalarea cablurilor sa se
poata face si sub mare.

     In 1865, Londra si New York-ul au fost conectate prin cabluri electrice submarine. In 1872,
de la Londra se putea telegrafia la Calcutta sau Tokio.

     Telexul

     Astazi, telegraful nu mai este folosit.

     Se utilizeaza teleimprimantele care transmit informatii pentru ziarele din lumea intreaga.
Operatorul scrie textul pe o tastatura alfabetica. Masina traduce acest text in semnale electrice.
La destinatie, teleimprimanta traduce la loc semnalele si imprima textul.

     Telefonul

     Prin telefon, doua persoane pot vorbi la distanta in orice moment. Astazi, datorita
telefonului mobil pe care il purtam cu noi, putem suna din orice loc.

     De la jumatatea secolului al XIX-lea, cand telegraful era instrumentul cel mai perfectionat
pentru comunicarea la distanta prin semnale codificate, multi inventatori au cautat un mijloc de
a vorbi la distanta.

     Primul telefon

     Telefonul a fost inventat in 1876 de americanul Graham Bell (1847-1922): el a reusit sa


transmita vocea cu ajutorul unor semnale electrice. Primele transmisiuni nu au fost perfecte,
dar au facut posibila o comunicare directa, fara folosirea unui cod. Din 1877, telefonul s-a
perfectionat datorita americanului Thomas Edison (1847-1931). Microfonul pe care l-a realizat
a imbunatatit calitatea transmiterii vocii pe distante mari.

     O retea greu de instalat

     Instalarea unei retele telefonice, incepand din 1877, s-a inspirat de la telegraf: telefoanele au
fost legate direct, doua cate doua. Cum legarea fiecarui utilizator de celalalt printr-un fir e
imposibila, s-au folosit centrale de comutare: toti abonatii erau legati la o centrala telefonica
printr-un fir; cand un abonat voia sa il contacteze pe altul, conectarea dintre cele doua posturi
era realizata manual de operatorii din centrala. In 1891, americanul Strowger propune
instalarea unor autocomutatoare care sa comuteze automat abonatii. In 1896, pe aparatele
telefonice apare primul cadran cu numere: astfel, centralele de comutare manuala au disparut
incetul cu incetul.

     Mentinerea intensitatii glasului

     In majoritatea tarilor au fost instalate retele telefonice. Dar exista o problema: o data cu
distanta, vocea se pierde. Semnalul electric devenea tot mai slab pe masura ce distanta dintre
interlocutori era mai mare. In 1900, americanul Michael Pupin rezolva aceasta problema cu
ajutorul unor relee pe care le intercaleaza la anumite distante pentru a intretine semnalul
electric, astfel incat acesta sa-si continue drumul de-a lungul liniei. Atunci a devenit posibila
crearea unei retele internationale.

     Cum functioneaza un telefon?

     Cand vorbim la un telefon, vibratiile sonore ale vocii determina vibratia unui mic disc
metalic din microfon (numit "diafragma"), care transforma vibratiile vocii in semnale electrice.
Aceste semnale ajung pana la telefonul interlocutorului cu ajutorul firelor si al releelor.

     Cand cealalta persoana raspunde, un semnal electric emis de microfon revine in receptorul
celui care a dat telefon.

     Receptorul este compus dintr-o diafragma si un mic difuzor prevazut cu un electromagnet


care transforma semnalul electric in sunet.

     Telefoane analogice si digitale

     Initial, telefonul functiona datorita unor semnale electrice numite "analogice", deoarece
reproduceau fidel sunetul vocii. Acest sistem are inconvenientul ca ocupa mult spatiu pe liniile
telefonice. De aceea, datorita progresului informatic si a digitalizarii, telefonul foloseste tot mai
mult semnale digitale, care ocupa mai putin spatiu.

     Telefonul mobil

     Pana nu de mult, folosirea cabinelor telefonice era singurul mod de a telefona din afara
casei. Astazi, putem telefona din masina, din tren sau de pe strada, cu ajutorul telefoanelor
mobile. Cand un abonat isi porneste telefonul mobil, acesta este conectat la o antena de emisie-
receptie care centralizeaza apelurile venite din zona. De acolo, apelul se transmite spre o
centrala de tranzit care il dirijeaza pe reteaua telefonica pana la persoana cautata. Teritoriul
acoperit de o antena de emisie-receptie este numit "celula". Din acest motiv, telefoanele mobile
se numesc si telefoane "celulare".

     NOILE MIJLOACE DE COMUNICARE

     INFORMATICA

     Informatica reprezinta totalitatea tehnicilor cu ajutorul carora sunt stranse, inregistrate,


selectionate si modificate diverse informatii in mod automat si intr-un timp extrem de scurt.

     Informatica s-a nascut din necesitatea oamenilor de a efectua foarte repede calcule
matematice din ce in ce mai complexe. Astazi, ea permite si efectuarea altor operatii din toate
domeniile cercetarii, ale creatiei, divertismentului si chiar ale activitatilor casnice.

     Masinile de calcul

     In secolul al XVII-lea, in Europa, cercetatorii s-au inspirat din mecanismele ceasornicelor
pentru a concepe masini de calcul. In 1642, filosoful si savantul francez Blaise Pascal (1623-
1662) a realizat o masina care facea operatii de adunare si scadere. Ea functiona cu roti dintate
imbinate intre ele. In 1823, doua secole mai tarziu, englezul Charles Babbage (1792-1871) a
conceput o masina programabila care putea efectua automat orice calcul. Din 1941,
matematicianul american Howard H. Aiken a reluat proiectul lui Babbage: in 1944 el a realizat
Mark 1, un calculator cu o greutate de 5 tone, al carui principiu de functionare imbina medicina
si circuitele electrice.

     Aportul decisiv al electronicii

     Inventata in 1904 de britanicul John A. Fleming, dioda este un tub de sticla in care se
creeaza vid si care produce electroni la trecerea curentului electric intre doi electrozi. Aceasta
componenta electronica, servind drept comutator, va inlocui lentul sistem mecanic cu roti.
Cercetarea cunoaste o dezvoltare rapida in timpul celui de-al doilea razboi mondial. In 1943, la
cererea armatei americane, John Mauchly si Prosper Eckert incep construirea unei masini care
sa calculeze traiectoriile tirurilor de obuz. Astfel ei realizeaza primul calculator complet
electronic, numit ENIAC (Electronic Numeric Integrator and Computer). Aparatul, care
cantarea 30 de tone, putea inmulti doua numere de cate zece cifre in mai putin de o jumatate de
secunda, cu ajutorul miilor de tuburi electronice asamblate in serii de cate zece, reprezentand
unitatile, zecile, sutele etc. dar, spre deosebire de calculatoarele moderne, programul acestuia
nu era inregistrat in memorie.

     Codul binar: biti si octeti


     Incepand cu 1946, matematicianul american J. von Neumann a elaborat un aparat mai
performant, EDVAC.

     Acesta este primul aparat cu un program inregistrat. In plus, el traducea informatiile pe care
le primea in cod binar, adica intr-un limbaj numeric ale carui caractere sunt 0 si 1. In
informatica, aceste caractere se numesc "biti". Pentru a scrie 1, comutatorul lasa curentul
electric sa treaca; pentru a scrie 0, el intrerupe curentul. Litera A se scrie in cod binar cu octetul
10000001. Cand tastam aceasta litera la calculator, curentul electric trece prin primul si ultimul
tub electronic. Celelalte tuburi raman inchise. In prezent, in codul binar, pentru a fi mai practic,
bitii sunt dispusi in grupe de cate 8 octeti: 1024 octeti fac un kilooctet (Ko); 1024 kiloocteti
formeaza un megaoctet (Mo); 1024 megaocteti, un gigaoctet (Go).

     Microprocesorul

     In 1947, J.Baarden, W.H.Brattain si W.B.Shockley, cercetatori la laboratoarele telefonice


Bell, au inventat tranzistorul, alcatuit dintr-o bucata foarte mica de siliciu, un material bun
conducator de electricitate. Tranzistorul este mult mai mic decat tubul electronic si poate servi
drept comutator in calculatoare. In 1950, inginerii de la societatea americana de electronica
Texas Instruments au descoperit un procedeu care permite gravarea si legarea mai multor
tranzistori intre ei pe o placa minuscula de siliciu de numai cativa milimetri patrati. Totalitatea
acestor tranzistori formeaza un circuit integrat. In sfarsit, in 1971, societatea Intel a reusit sa
instaleze toate componentele principale ale unui calculator intr-un singur circuit integrat: acesta
este primul microprocesor.

     Calculatorul personal

     Mai mic, mai puternic si mai ieftin, calculatorul a devenit astazi un obiect al vietii de zi cu
zi: el este prezent in multe case si este folosit in majoritatea locurilor de munca.

     Calculatorul personal sau microcalculatorul

     Inventarea microprocesorului a condus, in anii 1970, la dezvoltarea calculatoarelor de


dimensiuni mici pentru uz personal. Acestea erau folosite la inceput doar de tehnicieni si
informaticieni. In 1976, doi tineri americani, Steve Jobs si Stephen Wozniak, creeaza
calculatoare accesibile si nespecialistilor si infiinteaza societatea Apple. In 1981, societatea
IBM, principalul constructor de calculatoare, creeaza calculatorul personal (PC, personal
computer), primul microcalculator fabricat in serie, pe care insa utilizatorii incepatori il
considera foarte complicat. De asemenea, societatea Apple pune in vanzare in 1984 micul
calculator Macintosh conceput pentru cei care nu stiu informatica. Pe ecran pictogramele
ilustreaza diferite functii ale calculatorului: este suficient sa dam clic pe ele cu mouse-ul pentru
a le activa.

     Unitatea centrala a calculatorului

     Unitatea centrala a calculatorului cuprinde microprocesorul, care prelucreaza datele (el


poate executa aproape o suta de milioane de instructiuni pe secunda), si diferitele suporturi ale
memoriei calculatorului: discul dur sau hard-discul, memoria volatila sau activa (RAM) si
memoria permanenta sau pasiva (ROM). Tot in unitatea centrala se gasesc eventualele placi de
extensie cu conectorii lor (sunet, video, fax).

     Memoriile

     Discul dur (memoria fixa) cuprinde sistemul de exploatare a calculatorului, adica sistemul
care face posibila functionarea acestuia, precum si programele si datele inregistrate de
utilizator. Toate sunt stocate pe un suport magnetic, ceea ce il protejeaza de penele de curent.
Capacitatea memoriei unui disc variaza in prezent intre 20Mo si 10Go. Facuta din siliciu, la fel
ca microprocesorul, memoria volatila (RAM) cuprinde mii de locasuri activate electric sau
dezactivate pentru a stoca datele temporare, sub forma de octeti. Aceste date dispar o data cu
oprirea calculatorului. Memoria permanenta (ROM) serveste la lansarea sistemului de
exploatare cand calculatorul este pun in functiune si la afisarea datelor pe ecran. Ea consta
dintr-un mic circuit a carui memorie nu poate fi stearsa si care ramane aprins in permanenta.

     Perifericele

     La unitatea centrala sunt conectate o serie de dispozitive numite "periferice". Ele servesc la
introducerea si scoaterea de date din calculator, vizualizarea operatiilor efectuate etc.
perifericele sunt monitorul si ecranul acestuia, tastatura, mouse-ul, unitatea de dischete sau de
CD-Rom, imprimanta, difuzoarele si modemul. Acesta din urma traduce datele transmise prin
reteaua telefonica in limbaj digital de calculator si invers. Astfel, cu ajutorul modemului se
realizeaza conectarea la reteaua Internet.

     Programele de calculator

     Calculatoarele functioneaza cu programe (softuri). Acestea constituie inteligenta activa a


calculatorului. In functie de munca pe care o are de efectuat, utilizatorul instaleaza in memoria
discului dur programele de care are nevoie. Programele de editare de text servesc la scrierea si
corectarea textelor. Cu ajutorul tabelelor, calculatorul poate sa calculeze, sa intocmeasca
statistici, previziuni.

     Cu programele de grafica se poate desena pe ecran, se pot pune in pagina fotografii si texte,
se pot retusa imagini, etc. pentru conceperea programelor, se face apel la programatori. Ei
realizeaza programele astfel incat acestea sa indice calculatorului ce trebuie sa integreze ca
informatie, cum trebuie sa o organizeze si, mai ales, cand si cum trebuie sa o restituie.

     Reteaua Internet

     Cand calculatoarele sunt conectate intre ele spunem ca se afla in retea. Acest lucru permite
efectuarea unui schimb rapid de servicii, informatii, indiferent de distanta.

     Primele retele
     Prima retea, Arpanet, s-a nascut la sfarsitul anilor 1960, ca urmare a cercetarilor din armata
americana. Armata dorea sa isi construiasca o retea de telecomunicatii care sa functioneze
chiar si in caz de razboi.

     Atunci, a fost conceput un sistem de conectare a calculatoarelor intre ele prin mai multe cai
diferite; daca o parte a retelei era distrusa, informatiile ajungeau la destinatar pe o alta cale. In
anii 1970, au fost create alte retele informatice, ca Transpac, in Franta. Dar, pentru conectarea
tuturor retelelor intre ele, a fost nevoie de inventarea "limbajului" comun, TCP/IP. Astfel a
devenit posibila realizarea unei retele mondiale de calculatoare, Internetul. Aceasta retea este
alcatuita dintr-o multime de retele informatice, motiv pentru care se mai numeste si "reteaua
retelelor". Internetul a fost folosit la inceput de universitati pentru schimbul de informatii, apoi
de marele public, la inceputul anilor 1990, in special datorita sistemului Web, care permite
deplasarea cu usurinta pe retea.

     Internet

     Pentru a deveni internaut trebuie indeplinite anumite conditii. Trebuie sa aveti un calculator
dotat cu un modem. Acest aparat transforma datele digitale transmise de calculator in impulsuri
electrice care calatoresc prin linii telefonice (si invers). De asemenea, trebuie luata legatura cu
un furnizor de acces: acesta este o institutie care ofera acces la reteaua Internet, contra cost.
Furnizorii de acces orienteaza cererile utilizatorului spre servere: acestea sunt sisteme
informatice care permit consultarea bancilor de date. Datele (texte, imagini sau sunet) se gasesc
pe cate un site creat de oricine vrea sa ofere o informatie pe Internet: intreprinderi,
universitati, , biblioteci sau chiar persoane particulare. De asemenea, conectarea la Internet se
poate face cu un Network Computer (NC): acesta este un calculator ieftin care nu functioneaza
decat conectat la Internet. In sfarsit ne putem duce la o cafenea cibernetica, unde calculatoarele
conectate la retea sunt puse la dispozitia clientilor.

     Internetul ofera numeroase servicii:

     " posta electronica, sau e-mail, cu ajutorul careia se transmite rapid un mesaj catre un alt
abonat la Internet, oriunde in lume;

     " participarea la forumuri organizate pe un site, unde puteti discuta pe o anumita tema cu
internauti din intreaga lume;

     " videoconferintele;

     World Wide Web

     World Wide Web ("panza de paianjen mondiala"), prescurtat Web, este o "subretea" in
interiorul Internetului care inlesneste cautarea informatilor: intre documentele aflate pe cate un
site Web sunt stabilite legaturi de hipertext si hipermedia. Cand utilizatorul da clic pe un
cuvant subliniat sau pe anumite imagini, el este conectat cu documente (texte, imagini statice
sau in miscare, sunete) situate pe cate un alt site Web. Aceasta operatie se numeste "navigarea"
pe Web.

     NOILE TEHNOLOGII

     Noile tehnologii multimedia transforma modul de comunicare intre fiintele umane. Printre
altele, ele simplifica si imbunatatesc relatia dintre oameni si aparate.

     Cercetatorii elaboreaza noi tehnologii de comunicare, in incercarea de a perfectiona


instrumentele multimedia care sunt folosite de tot mai multi oameni. Cercetarile urmaresc sa
obtina miniaturizarea, simplificarea utilizarii si mobilitatea acestor tehnologii.

     Calculatoare portabile...

     Cercetarile din domeniul tehnologiei au dus la miniaturizarea componentelor electronice si


au creat astfel calculatoare din ce in ce mai mici si, prin urmare, mai usor de transportat.
Calculatoarele portabile pot fi dotate cu o unitate CD-Rom, un modem si un telefon mobil.
Astfel putem telefona usor, putem trimite si primi faxuri sau putem intra in reteaua Internet,
oriunde ne-am afla. In acest fel, ramanem in permanenta legatura cu locul nostru de munca sau
cu familia. Un PDA (Personal Digital Assistant sau asistent personal digital) reprezinta o
adevarata centrala de comunicare fara fir. Ea combina functiile unei agende electronice, ale
unui repertoar telefonic, ale procesorului de texte, ale Minitelului, ale faxului si ale postei
electronice. Toate datele inregistrate pe PD pot fi transferate pe un calculator. Probabil ca in
curand vor fi puse in vanzare si alte aparate mobile. Cercetatorii lucreaza, de exemplu, la
realizarea unor ecrane de televizor plate si subtiri, groase de numai cativa milimetri. Printre
altele, ecranele portabile de dimensiunea unei carti in format de buzunar vor permite incarcarea
directa a paginilor unui ziar sau ale unui roman pe un calculator portabil.

     ...si mai usor de folosit

     Cercetarile se orienteaza acum spre eliminarea intermediarilor cum sunt mouse-ul, tastatura
sau manusa cu date pentru a putea da instructiunile direct. Ecranele tactile permit deja
comunicarea cu calculatorul prin simpla atingere a anumitor zone de pe ecran cu varful
degetelor. La unele calculatoare putem comanda verbal majoritatea functiilor unui program sau
dicta direct un text. Aceasta tehnica este foarte utila pentru handicapati. Reglajele noilor
aparate de fotografiat si a Camescoapelor pot fi comandate direct cu ochii: imaginea se fixeaza
automat asupra locului pe care l-a privit utilizatorul.

     De la creier la masina

     Unii cercetatori incearca sa realizeze programe care ar permite controlul calculatorului cu


ajutorul gandirii. Castile pilotilor de pe avioanele de vanatoare sunt prevazute deja cu viziere
care primesc direct informatiile din calculatorul aflat la bord. Aceste informatii sunt afisate in
campul vizual al pilotului. Unele casti capteaza undele emise de creier, ceea ce permite
declansarea mai rapida a tirului in timpul unor lupte aeriene.
     Transmiterea informatiilor cu degetele?

     Transmiterea informatiilor digitalizate poate trece de asemenea direct dintr-un corp


omenesc in alt corp omenesc, printr-un simplu contact. Aceasta este descoperirea cercetatorilor
de la Massachusetts Institute of Technology din Boston, Statele Unite, care au folosit
conductibilitatea electrica naturala a corpului. Datele pe care vrem sa le transmitem , ca numele
si adresa noastra, paginile unui ziar etc., sunt inscrise pe o cartela electronica cu memorie
(realizata de societatea IBM). Cand doua persoane care dispun de asemenea cartele se ating,
datele informatice sunt transmise automat, datorita electricitatii care traverseaza corpul. Totusi,
acest procedeu este destul de lent (400 000 de biti pe secunda), dar el ar putea inlocui micile
aparate de comunicare cum ar fi agendele electronice. In plus, aceasta tehnica va permite si
comunicarea directa dintre posesorul cartelei si un aparat adaptat (automobil, telefon, etc.).

Termenul de comunicare este folosit în strânsă legătură cu termenii limbă şi limbaj. Aceştia
sunt utilizaţi uneori ca echivalenţi, alteori se face o distincţie clară de sens. Fiecare termen
capătă semnificaţii noi dacă i se asociază un atribut specific.
Astfel, comunicarea poate fi verbală sau nonverbală, intergrupală sau intragrupală etc.
Limba poate fi maternă, de circulaţie etc.
Limbajul poate fi artistic, matematic, filosofic, emoţional etc.
Indiferent de şcolile, domeniile sau opiniile care definesc comunicarea, se pot identifica câteva
aspecte comune:
• comunicarea reprezintă un proces de transmitere de informaţii (informaţia fiind privită ca un
termen general referindu-se atât la concepte, cât şi la semne, simboluri etc.);
• comunicarea necesită cel puţin doi poli (individ-individ, individ-grup etc.).
Etimologic, termenul provine din limba latină, unde \"communis\" înseamnă \"a fi în relaţie cu,
a pune de acord\".
Dicţionarul de sociologie defineşte comunicarea ca “un proces de emitere a unui mesaj şi de
transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în
vederea receptării”.
Dicţionarul de psihologie defineşte comunicarea ca “o relaţie între indivizi ce implică
transmitere intenţionată sau nu cu influenţe asupra receptorului şi cu efect retroactiv”.
Există mai multe criterii după care sunt identificate variatele forme de comunicare:
• După participarea indivizilor la procesul de comunicare:
 comunicare intrapersonală (comunicare cu sinele);
 comunicare interpersonală (cu alţii);
 comunicare de masă (prin instituţii specializate, cu adresabilitate generală).
• După contextul spaţial-temporal al mesajelor:
 comunicare directă (faţă în faţă);
 comunicare indirectă (mediată).
• După instrumentele folosite:
 comunicare verbală;
 comunicare nonverbală;
 comunicare paraverbală.
• După obiectivele comunicării:
 comunicare incidentală (fără scop bine stabilit);
 comunicare consumatorie (consecinţă a stărilor emoţionale);
 comunicare instrumentală (când este urmărit un scop precis).
• După interacţiunea sistemelor care comunică:
 comunicare omogenă (om-om, animal-animal);
 comunicare heterogenă (om-animal, om-maşină).
• După poziţia în cadrul unei organizaţii:
 comunicare ascendentă (cu superiorii);
 comunicare descendentă (cu subalternii);
 comunicare orizontală (emiţătorul şi receptorul au poziţii egale).

   Introducere

     Semiotica comunicatiilor de masa reprezinta pasul facut de omenire în cunoasterea cât mai
aprofundata a istoriei mondiale, în recunoasterea pasilor anteriori catre prezent, o stiinta care
ridica treptat valul ce ne acopera ochii, caci ce poate fi mai suparator, mai degradant decât sa
traiesti în întuneric, în ignoranta, necunoscându-ti trecutul, originea si mai ales valentele ce te
pot ajuta sa pasesti cu usurinta si siguranta în viitor, în ciuda agresiunilor de tot felul si la tot
pasul.

     "INFORMATIA", vitala informatie, exista permanent în jurul nostru disimulata de cele mai
multe ori în lucruri, fapte si acte pe lânga care trecem adesea nepasatori, nebanuind macar cum
sa folosim ceea ce reprezinta cheia succesului; informatia inteligenta, sau semnele si sistemele
de semne necesare comunicarii sub toate formele sale.

     Semiotica comunicarii de masa devine astfel nu numai astfel o stiinta moderna, dar, este si
un factor important al întelegerii macrotranzitiei din tara noastra, în care au loc schimbari
fundamentale ce vor modifica "nu numai productia si consumul, dar si mentalitatile, practica
sociala si traditionala".

     Specialistii au situat cele mai vechi mesaje inteligibile odata cu aparitia lui homo sapiens.
Atunci apar primele semne (simboluri), primele enunturi-simboluri educationale. Cele mai
vechi desene reprezinta mâna, poate, fiind perceput ca element separatoriu si definitoriu fata de
animale. Cu ajutorul masinii omul putea sa desfasoare activitati care îi permiteau sa
supravietuiasca. În acest mod, reprezentarea mâinii poate fi considerata un prim pas al
inteligentei, simbol creat inconstient si totodata mesaj care ne asigura ca oamenii in acele
timpuri au început sa vada, sa faca primele asocieri primare inteligente, practic sa se descopere
pe sine.

     Desenele si picturile din grotele descoperite pe întinsul globului nu reprezinta doar imagini,
ele reprezinta schematic (asa cum o fac astazi copii) acte inconstiente încarcate de semnificatie,
bizonul pictat reprezenta pentru omul pesterii nu doar o poza ci, poate un întreg spectacol, cu
lupte pentru supravietuire, în general experienta sau primele experiente ale omului cu natura.
     Un desen devine astfel un simbol care evoca un obiect, o imagine, o idee, o notiune sau un
sentiment. Simbolul devine pare dintr-un sistem de semne care construiesc informatia. Un
mesaj, într-un cadru care astazi este din ce în ce mai sofisticat dar care reprezinta în general
patratul sau variante ale dreptunghiului.

     Semiotica este stiinta care analizeaza toate sistemele de semne, inclusiv limba.

     Sistemele de semne se deosebesc unul de celalalt prin: A - forma; B - structura; C -


functionare.

     Sistemele de semne au si elemente comune, si anume:

     1. Servesc ca mijloc de exprimare si comunicare a ideilor;

     2. Sunt sociale;

     3. Sunt materiale.

     Comunicarea se realizeaza simultan prin transmiterea de semne si semnale (aceste separari


nu sunt decât metodologice), semnul reprezentând situatii statice iar semnalul, procesul.

     Mai multe semne formeaza un cod iar codurile vor fi din ce în ce mai numeroase,
sistematizate odata cu evolutia complexa a tuturor ramurilor stiintelor.

     Semiotica comunicatiilor de masa reprezinta:

     a. Sinteza a sase milenii de istorie si practica în comunicare de masa de la primele semne
pâna astazi.

     b. Studiul atent al:

      Limbajului,

      Tehnologiei de comunicare,

      Mesajelor,

      Lexicografiei.

     Este o stiinta pluridisciplinara care implica cadre cu înalta calificare: psihologi, sociologi,
semioticieni experti care studiaza si coordoneaza comunicatiile de masa cautând sa determine
actiuni în folosul umanitatii, de pe pozitii spirituale avansate. De asemenea, studiaza impactul
informatiilor asupra omului.
     Pluridisciplinaritatea semioticii comunicatiilor de masa exprima în mod adecvat
amplitudinea stiintei, semnul si sistemul de semne constituind mijloc si totodata obiect de
cercetare permanent folosit în studiul Elementelor de antropologie semiotica, în arta si
arhitectura semiotica, în stiinte politice, istorie, etnografie si folclor, etc.

     Întelegem astfel semiotica comunicatiilor mondiale de masa ca pe un înalt grad al perceptiei


asupra problemelor umane, un mod superior de operare de la concret la abstract cu toate
mijloacele de comunicare în scopul unic de a egala valoric spiritual în mod real, toti oamenii.

     Oamenii se nasc egali din punct de vedere al legilor dar se diferentiaza prin religie, studii,
coeficient de inteligenta, samd.

     Unicitatea personalitatii umane amplifica complexitatea mijloacelor de comunicare, fiecare


individ dispunând de un sistem propriu de coduri si semne cu care comunica (îsi exprima
ideile, se face înteles si întelege). Mai multi indivizi cu un sistem comun de comunicare
(limba) îsi pastreaza totusi particularitatile si modul propriu de întelegere, în conditiile în care
se observa, cel putin în tara noastra, o evolutie majora a limbii române, care accepta unele
transformari si sensuri de cuvinte (coduri) moderne, vocabularul îmbunatatându-se permanent
cu noi termeni, poate mai sofisticati.

     Instabilitatea limbii conduce astfel spre noi metode de determinare, semiotica facând din
semiotica comunicatiilor de masa o stiinta a viitorului, în conditiile în care rolul expertilor în
semiotica este acela de a gasi metoda adecvata pentru a induce si a transmite idei pozitive,
valoroase gasind "limbajul comun" pentru a-i determina si pe ceilalti sa gaseasca sensul pozitiv
si întelesul deplin al informatiei.

     Limba (ca sistem de coduri) nu este decât un exemplu apropiat pentru a exprima
complexitatea si importanta existentei semioticii comunicatiilor de masa.

     Putem spune astfel o caramida la fundatia unei institutii care mâine va fi obiectul unei noi
provocari.

     Vom stapâni informatia, ca fiind arma de aparare a omului împotriva viitorului.

1. Omul -; fiinta simbolica


Daca urmarim progresul uman in gandire si experienta, constatam ca omul nu mai
infrunta realitatea in mod nemijlocit, fata in fata, pentru ca „aceasta realitate fizica pare
sa se retraga in masura in care avanseaza activitatea simbolica a omului“1. Consi
derand ca gandirea si comportamentul simbolic sunt printre cele mai caracteristice
trasaturi ale vietii umane si ca intregul progres al culturii umane se bazeaza pe aceste
conditii, putem afirma ca omul traieste intr-o lume de simboluri. Insa credem ca ar fi
mai nimerit sa afirmam ca o lume de simboluri traieste in om, constatand faptul ca
omul „s-a inchis in asa fel in forme lingvistice, imagini artistice, simboluri mitice sau
rituri religioase incat el nu poate vedea sau cunoaste nimic decat prin interpunerea
acestui mediu artificial“2.
In acesta situatie, care este aceeasi in sfera teoretica si in cea practica, omul „tra ieste
mai curand in mijlocul unor emotii imaginare, in sperante si temeri, in iluzii si deziluzii,
in fanteziile si visurile sale“3. Un citat semnificativ din opera lui Epictet, reprodus de
Cassirer, reflecta sugestiv dimensiunea simbolica a fiintei umane: „Ceea ce il tulbura si
il nelinisteste pe om nu sunt lucrurile, ci opiniile si inchipuirile despre lucruri“4.
Definitia clasica a omului ca animal rational, desi nu si-a pierdut inca forta, este in
completa. Ratiunea este un termen nepotrivit pentru a intelege formele vietii culturale a
omului in toata bogatia si varietatea lor, datorita faptului ca toate aceste forme sunt
forme simbolice. De aceea, in locul definirii omului ca animal rational -; afirma Cas
sirer -;, ar trebui sa-l definim ca animal simbolicum. Prin aceasta putem desemna dife
renta lui specifica si putem intelege noua cale deschisa omului -; „calea spre
civilizatie“5.
Impregnarea vietii interioare si exterioare a omului cu simboluri este posibila da torita
faptului ca fiintele umane au capacitatea de a imagina, iar „A avea imaginatie
(s.n.) inseamna a te bucura de o bogatie interioara, de un flux neintrerupt si spon tan de
imagini“.1
Imaginatia este, in acelasi timp, rezultatul intalnirii omului cu lumea si expresia
definirii si a constituirii realitatilor lor. Prin urmare, imaginatia implica o recurgere la
intelegerea simbolica pentru ca simbolul se defineste ca imbinarea unei compo nente
spatiale localizate si a unui simt legat de profunzimile cele mai secrete ale fiintei
umane, adica de o componenta antropologica pur semantica, nonspecifica si nonlo
calizata.2 Lucru posibil daca avem in vedere ca „aceasta latura a omului, esentiala si
imprescriptibila, care se numeste imaginatie, este imbinata de simbolism si con tinua sa
traiasca din mituri si din teologii arhaice“.3
Vom concluziona, afirmand impreuna cu Ernst Cassirer, ca simbolurile, consti tuite in
ansambluri, cu un anumit grad de coerenta, dar si cu un aspect contradicto riu, contin
referiri la principalele componente ale domeniului de referinta al omului.
Argumentul principal fiind raportul omului cu lumea sa, faptul ca el „nu mai traieste
intr-un univers pur fizic, el traieste intr-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta si
religia sunt parti ale acestui univers. Ele sunt firele care tes reteaua simbolica, tesa tura
incalcita a experientei umane“.4
2. Conceptul de simbol
Simbolul a fost definit in prima tema, de aceea nu vom repeta cele aratate acolo.
Vom trata insa conceptul de simbol adaugand noi elemente.
Exista o tendinta profund inradacinata in psihologia umana de a vedea ceva mai
profund in afara lucrurilor, iar aceasta tendinta s-a tradus intr-o activitate culturala
productiva responsabila de aparitia simbolurilor, miturilor si elementelor de cultura
populara.
Simbolul este o relatie stabilita in timpul istoric, in conditii si colectivitati speci fice.
Aceasta relatie este triadica, dezvaluind trei elemente importante: a) un obiect
desemnat, acel altceva pe care il reprezinta simbolul si care este denumit prin urma torii
termeni: referent, reprezentat, semnificat, simbolizat; b) mijlocul prin care se face
desemnarea, exprimat prin: reprezentant, simbolizant, semnificant; el este ceva, cel din
definitie, de aceea, in mod incorect este numit mijlocul drept simbol; c) constiinta
interpretativa (cineva, cel pentru care exista relatia); acest cineva este intotdeauna omul,
ca subiect individual, sau oamenii, ca subiect colectiv; constiinta interpretativa este
desemnata de termenul interpretant.
Obiectul desemnat poate fi orice intra in sfera de interes a omului: elemente ale naturii,
stari de spirit, relatii si raporturi sociale etc. In relatia simbolica se presupune ca
obiectul desemnat este deja cunoscut, iar simbolul reliefeaza anumite calitati sau aduce
informatii noi despre acesta. Obiectul desemnat poate fi singular sau multiplu.
In cazul cand este multiplu, el functioneaza ca obiect complex. De exemplu, drapelul
unui stat, ca drapel national, reprezinta unitate si multiplicitate in acelasi timp.
Mijloacele prin care se face desemnarea sunt deosebit de variate: cuvinte, gesturi,
obiecte etc. Ele joaca un rol important in viata simbolurilor si chiar in clasificarea
acestora. Pornind de la principiul mijlocului de desemnare, simbolurile pot fi: simbo
luri discursive si simboluri prezentative.
Simbolurile discursive au ca mijloace de desemnare cuvintele si constructiile ling
vistice in care sunt utilizate. Acest tip de simboluri este limitat ca semnificatie prin
dependenta de cuvant. Simbolurile prezentative, nelingvistice (fotografii, portrete,
obiecte), nu construiesc simbolizatul din parti, ci prezinta intregul in mod simultan. Ele
nu construiesc generalitatea, se adreseaza nemijlocit intuitiei si simturilor noastre iar, in
acest caz, imaginea este valorificata prin capacitatea ei de a prezenta obiectul inte gral
si simultan, in toate partile sale componente.
Cele doua tipuri de simboluri sunt complementare; ambele sunt specific umane si
necesare in comunicare. O comunicare strict discursiva este imposibila intr-o comu
nitate umana. Orice incercare de traducere in cuvinte a unui gest va fi intotdeauna
incompleta. De aceea, aceste doua tipuri de simboluri sunt ireductibile unul la celalalt,
dar, in acelasi timp, complementare in interpretarea sensurilor pe care le degaja. Afir
matia este plauzibila daca avem in vedere ca simbolul seamana cu ceea ce simboli
zeaza, „el nu se limiteaza sa reprezinte intr-un mod cu totul conventional si arbitrar
realitatea simbolizata, ci o incarneaza, ea traieste in el“1.
Conceptul de simbol este folosit cu diferite sensuri, de aceea se impune sa dis tingem
intre imaginea simbolica si ceilalti termeni cu care este adesea confundat: emblema,
atributul, alegoria, metafora, analogia, simptomul, parabola, apologul.
Emblema este definita drept „o figura vizibila, adoptata in mod conventional pen tru a
reprezenta o idee, o entitate fizica sau morala; drapelul este emblema patriei, laurul cea
a gloriei“2.
Atributul constituie „un fapt sau o imagine care serveste drept semn distinctiv unui
anumit personaj, unei colectivitati, unei figuri istorice sau legendare: aripile sunt
atributul unei societati de navigatie aeriana; roata cel a unei companii feroviare, ma
ciuca atributul lui Hercule, balanta cel al justitiei“3.
Alegoria este definita ca „o reprezentare sub forma umana (cazul cel mai des intal nit),
animala sau vegetala a unei fapte de pomina, a unei situatii, virtuti sau a unei fiinte
abstracte. O femeie inaripata este alegoria victoriei, cornul abundentei -; ale goria
prosperitatii“4.
Metafora implica si „dezvolta o comparatie intre doua fiinte sau doua situatii: elocinta
este un noian de vorbe“5.
Analogia reflecta „un raport intre doua fiinte sau doua notiuni esential diferite, dar
asemanatoare dintr-un anumit punct de vedere; mania lui Dumnezeu, de exem plu, nu
are decat un raport analogic cu mania omului“1.
Simptomul reprezinta „o modificare in aspectul sau felul de a functiona al unui anumit
ansamblu care poate da la iveala o perturbare sau chiar o stare conflictuala; sindromul
este totalitatea simptomelor care caracterizeaza o situatie evolutiva, anun tand un viitor
mai mult sau mai putin determinat in timp“2.
Parabola, in general „este o povestire al carei sens, desi de sine statator, este menita sa
sugereze, dincolo de semnificatia ei evidenta, o lectie de morala, ca de pilda para bola
semintei biblice care poate cadea pe un pamant prielnic sau nu“3.
Apologul este definit ca „o fabula didactica, fictiunea unui moralist, destinata sa
transmita o anumita invatatura, descriind o situatie imaginara“4.
Toate aceste forme figurative se deosebesc de simbol pentru ca ele sunt semne si, ca
atare, nu depasesc nivelul semnificatiei. Ele sunt doar mijloace de comunicare pe planul
cunoasterii imaginative sau intelectuale, de aceea rolul lor este de a oglindi,
„dar nu si cel de a depasi cadrul reprezentarilor“5. Fata de aceste semne figurative, si
fata de semn in general, simbolul este total diferit. In timp ce semnul reprezinta
„o conventie arbitrara in cadrul careia semnificantul si semnificatul (obiect sau subiect)
raman straini unul fata de altul“6, simbolul „presupune omogenitatea semnificantu lui
si a semnificatului, in sensul unui dinamism organizator“7.
In concluzie, simbolul nu este un simplu semn, el reprezinta mult mai mult, pentru ca
„ne duce dincolo de semnificatie, decurgand din interpretare, conditionata la ran dul ei
de anumite predispozitii. Simbolul este incarcat cu afectivitate si dinamism.
Reprezinta, intr-un anumit mod, invaluind in acelasi timp; faureste, dezmembrand.
Simbolul actioneaza asupra structurilor mentale“8.
3. Interpretarea simbolurilor
Interpretarea simbolurilor este in atentia a numeroase discipline: istoria civiliza tiilor si
religiilor, lingvistica, antropologia culturala, critica de arta, psihologia, medi cina. De
fapt, se constata ca toate stiintele care studiaza omul, sub diferitele lui aspecte, se
intalnesc in activitatea lor de cercetare cu anumite simboluri, fiind astfel obligate sa-si
conjuge eforturile pentru descifrarea si interpretarea acestora.
Mircea Eliade a evidentiat de nenumarate ori importanta unei hermeneutici9 valide
pentru conservarea, redescoperirea si potentarea sensurilor fundamentale ale
simbolurilor. „Problema centrala si cea mai dificila ramane, evident, interpretarea.
In principiu, chestiunea validitatii unei hermeneutici se poate ridica oricand. Prin
multiple confruntari de informatii, cu ajutorul unor asertiuni clare (texte, rituri, mo
numente istorice) si al aluziilor pe jumatate invaluite, putem demonstra la obiect ce
«vrea sa spuna» un simbol sau altul s…t. Validitatea simbolului ca forma de cunoastere
nu depinde insa de puterea de intelegere a unui individ sau a altuia. Texte si
monumente simbolice dovedesc din plin ca, cel putin pentru anumiti membri ai unei
societati arhaice, simbolismul «Centrului» este transparent in intregul lui; restul
societatii se multumea «sa participe» la simbolism. De altfel, sunt dificil de pre cizat
limitele unei astfel de participari: ea variaza in functie de un numar nedeter minat de
factori. Tot ce putem spune este ca actualizarea unui simbol nu este mecanica: ea se
afla in relatie cu tensiunile si cu alternantele vietii sociale, in ultima instanta cu
ritmurile cosmice.“1
Interpretarea simbolurilor este actul de punere in relatie a mijlocului cu obiectul, de
catre constiinta interpretativa. In interpretare este foarte importanta transparenta
simbolurilor. Aceasta transparenta are implicatii importante in relatia dintre constiinta
interpretativa si mijlocul prin care este desemnat simbolul. Ca urmare, un univers de
simboluri poate fi netransparent pentru o constiinta interpretativa, cu deose bire in cazul
in care nu exista nici o legatura intre universul cultural al constiintei interpretative si
universul cultural in care functioneaza simbolurile respective.
Acelasi simbol va avea culori si sensuri diferite in functie de indivizi, popoare, etnii,
epoci istorice sau chiar climatul unor perioade. Lucrul este plauzibil daca avem in
vedere ca „simbolul este strans legat de psihologia colectiva s…t ca simbolul se scalda
intr-un mediu social chiar daca s-a ivit intr-o constiinta individuala“2. Mai mult decat
atat, putem afirma, impreuna cu Mircea Eliade, ca ansamblurile de „simboluri nu sunt
s…t descoperiri spontane ale omului s…t ci creatii ale unui complex cultural bine
delimitat, elaborat si vehiculat de anumite comunitati umane…“3.
Interpretarea stiintifica a simbolurilor va depinde de progresul general al stiintelor si,
mai ales, de cel inregistrat de ansamblul stiintelor socio-umane. In asteptarea dez
voltarii acestor stiinte, trebuie sa remarcam, insa, ca diferitele interpretari, posibile
astazi, cu privire la numeroase simboluri au anumite puncte de convergenta. Se con
stata totusi ca sensul lor fundamental nu este intotdeauna acelasi, el variaza in functie
de ariile culturale, in functie de indivizi si societati, precum si de situatia acestora la un
moment dat. „Iata de ce interpretarea simbolului -; afirma Jean Chevalier si Alain
Gheerbrant -; trebuie sa se inspire nu numai din reprezentarea lui, ci si din dinam ica
acestuia, cufundandu-l in mediul sau cultural si determinandu-i rolul hic et nunc.“4
Exista doua hermeneutici: a) hermeneutica sacra, consacrata exclusiv ariei religioase si
reconsti tuirii valorilor intacte ale revelatiei incluse in scripturi si b) hermeneutica
profana, care se dedica decodificarii intelesurilor simbolice ale operelor din domeniul
culturii. (Victor Kernbach, Dictionar de mitologie generala, Bucuresti, Editura
ªtiintifica si Enciclopedica, 1989, p. 221-222; s.v. hermeneutica)
Este sugestiva afirmatia lui Henri Corbin, citat de Jean Chevalier si Alain Gheer brant,
referitoare la descifrarea simbolurilor: „niciodata nu se va putea afirma ca a fost
EXPLICAT o data pentru totdeauna, intrucat trebuie descifrat, iarasi si iarasi, intocmai
ca o partitura muzicala care cere sa fie interpretata mereu in alt mod“1. Vom incheia
concluzionand ca interpretarea veridica a simbolurilor este posibila insa, se dovedeste a
fi destul de dificila. Dificultatea survine din faptul ca simbolul „nu este numai
universal, ci si extrem de variabil s…t. Un autentic simbol uman este carac terizat nu
prin uniformitate, ci prin versatilitate. El nu este rigid sau inflexibil, ci mobil“2. Mai
mult, lucrurile se complica progresiv, datorita altor caracteristici ale sim bolului: „nu
are nici o existenta reala ca parte a lumii fizice; el are o «semnificatie»“3.
4. Functiile simbolurilor
Simbolurile reveleaza cele mai profunde aspecte ale realitatii. Ele „nu sunt creatii
arbitrare ale psihicului; ele raspund unei necesitati si indeplinesc o functie: dezvaluirea
celor mai secrete modalitati ale fiintei“4. Desi aceasta functie se exercita global, prin
dinamismul si diversitatea manifestarilor ei, vom aduce in prim-planul analizei acele
aspecte care pun in lumina numeroasele ei fatete. Ca urmare, fiecare aspect al functiei
globale va fi tratat ca o functie de-sine-statatoare.
Jean Chevalier si Alain Gheerbrant releva urmatoarele functii ale simbolurilor: functia
exploratorie, functia de substitut, functia de mediere, functia de forta unifi catoare,
functia pedagogica si terapeutica, functia de socializare, functia de rezonanta, functia
transcendenta, functia de transformator al energiei psihice.5
Functia exploratorie
Functia exploratorie a simbolurilor tine de extinderea campului constiintei intr-un
domeniu unde masura exacta nu poate fi folosita, iar investigatia presupune anumite
riscuri. In aceasta situatie, simbolul permite sesizarea unor situatii pe care ratiunea nu le
poate defini. „Daca spiritul recurge la imagini spre a sesiza realitatea ultima a lucrurilor
-; afirma Mircea Eliade -;, o face tocmai pentru ca aceasta realitate se mani festa in chip
contradictoriu si, ca atare, n-ar putea fi exprimata prin concepte s…t.
Asadar, adevarata este imaginea ca atare, imaginea ca fascicol de semnificatii, iar nu
doar una singura dintre semnificatiile ei sau unul singur dintre numeroasele ei pla nuri
de referinta“6.
Dupa cum afirma si Jung, la fel ca Mircea Eliade, gandirea simbolica nu afla nimic
ireductibil in calea ei. Ea poate oricand inventa o relatie si descoperi un sens. Astfel,
simbolul face posibila libera circulatie prin toate straturile realului. „Tocmai fiindca
numeroase lucruri se situeaza dincolo de intelegera noastra -; spune Jung -; recurgem
mereu la termeni simbolici pentru a infatisa concepte pe care nu le putem nici defini,
nici intelege pe de-a intregul…“1
Functia de substitut
Functia de substitut face din simbol mijlocul destinat sa permita intrarea in con stient,
sub o forma camuflata, a unor anumite incarcaturi semantice sau afective. „Sim bolul se
substituie, in mod figurativ, raspunsului, solutiei cerute de o intrebare, de rezolvarea
unei situatii conflictuale, sau satisfacerii unei dorinte ramase in suspen sie in
incostient.“2
Functia de mediere
Functia de mediere confera simbolului rolul de liant al unor elemente care tin de mediul
intern, spiritual al omului si de mediul sau extern: natural si social. Astfel, simbolul
„alcatuieste punti, reuneste elemente separate, leaga cerul de pamant, mate ria de spirit,
natura de cultura, realul de vis, inconstientul de constiinta“3.
Mircea Eliade releva forta simbolurilor, afirmand puterea lor expresiva. Simbolu rile
spun despre realitate totdeauna mai mult decat ar putea-o face cuvintele subiec tului
care a trait aceasta realitate. Daca este vorba despre o realitate mult dorita
(nostalgia realitatii), atunci imaginile simbolice au rolul de a uni: „Asemenea ima gini ii
apropie totusi pe oameni cu mai mult efect si mai autentic decat limbajul analitic.
De fapt, daca exista o solidaritate totala a speciei umane, ea nu poate fi resimtita si
«transpusa in act» decat la nivelul imaginilor“4.
Functia de forta unificatoare
Functia de forta unificatoare a simbolului este potentata de functia de mediere.
Prin mediere se realizeaza si desavarseste unirea. Simbolurile fundamentale unifica
axele existentei umane, condenseaza intreaga experienta a omului (religioasa, cos mica,
sociala, psihica); pun in lumina unitatea fundamentala a celor trei planuri ale existentei
(inferior, terestru, celest); realizeaza unitatea omului cu lumea, plasandu-l pe acesta
intr-o imensa retea de relatii si excluzand sentimentul de singuratate a omu lui in
univers.5
Functia pedagogica, terapeutica
Functia pedagogica, terapeutica a simbolului se afirma pe linia unui anumit an
tropocentrism. Omul simte, datorita simbolului, ca se identifica cu o forta supra-indi
viduala, ca nu este doar o biata fiinta ratacita in vastul ansamblu al mediului
inconjurator.
Este usor de imaginat rolul pedagogic al simbolurilor. Viata omului nu ar avea sens fara
simboluri. Intr-o lume lipsita de simboluri omul s-ar sufoca. Disparitia simbolurilor ar
provoca imediat moartea spirituala a omului. Dimpotriva, apelul la simboluri desfiin
teaza frontierele ridicate de aparente si face posibila patrunderea adevarurilor ultime:
„adevarurile cele mai inalte, imposibil de comunicat ori transmis prin orice alt mijloc,
devin comunicabile sau transmisibile pana la un anumit punct atunci cand sunt, daca se
poate spune asa, incorporate in simboluri care, fara indoiala, le vor disimula pentru
multi, dar care le vor manifesta in toata stralucirea ochilor celor ce stiu sa vada“1.
Simbolurile au un rol hotarator in formarea copilului si a adultului, ele reprezen tand un
mijloc adecvat de dezvoltare a imaginatiei creatoare si a simtului invizibilului.
Mai mult decat atat, trebuie aratat ca „viata omului modern freamata de mituri pe
jumatate uitate, de hierofanii decazute, de simboluri dezafectate. Desacralizarea nein
trerupta a omului modern a alterat continutul vietii sale spirituale, nu i-a sfaramat insa
matricele imaginatiei: un intreg deseu mitologic dainuie in zonele slab puse con
trolului“2.
Functia de socializare
Functia de socializare plaseaza simbolul in randul factorilor care determina insertia in
realitate. El pune individul in legatura cu mediul social specific, drept consecinta a
faptului ca fiecare grup social si fiecare epoca isi are simbolurile sale. Simbolurile
exprima identitatea de sine si perenitatea valorilor. Ca urmare, „o epoca fara simbo luri
este o epoca defuncta; o societate lipsita de simboluri inseamna o societate lipsita de
viata; o civilizatie care si-a pierdut simbolurile a intrat in agonie; nu-si va mai avea
locul decat in istorie“3.
Universalitatea simbolului tine de accesibilitatea lui virtuala pentru orice fiinta
omeneasca, intrucat mesajul nu este transmis prin mijlocirea unei limbi vorbite sau
scrise. „Fiind universal, simbolul are capacitatea de a ne introduce simultan atat in
inima individului, cat si in cea a grupului social. Cine a ajuns sa inteleaga in profun
zime simbolurile folosite de o persoana, sau de un popor, cunoaste cu adevarat per
soana sau poporul respectiv“4.
Functia de rezonanta
Functia de rezonanta a simbolurilor implica ecoul pe care il au acestea in constiinta
individuala sau colectiva. Astfel, trebuie deosebite simbolurile vii de cele moarte.
Simbolurile sunt vii daca ele declanseaza in fiinta omului o puternica rezonanta si sunt
moarte daca ele nu mai reprezinta in mentalul individual si colectiv decat obiecte
exterioare, limitate la semnificatiile lor obiective. Simbolurile moarte apartin doar
filosofiei, literaturii si istoriei.
Vitalitatea si perenitatea simbolurilor „depind atat de atitudinea luata de consti inta, cat
si de datele furnizate de inconstient, presupunand ca atare o anumita partici pare la
mister, precum si o anumita cosubstantialitate cu invizibilul“.
Functia transcendenta
Functia transcendenta1 a simbolului are drept continut armonizarea contrariilor.
Ea face posibila armonizarea exigentelor care difera de la individ la individ si de la o
comunitate la alta. De asemenea, exploatand proprietatea simbolurilor de a stabili
legaturi intre forte antagoniste, ea face posibila depasirea opozitiilor, deschizand, in
consecinta, calea spre progresul constiintei.
Functia de transformator al energiei psihice
Functia de transformator al energiei psihice confera simbolului un rol decisiv:
inscrierea lui in intreaga miscare evolutiva a omului, depasind astfel rolul de mijloc
pentru imbogatirea cunostintelor si de stimulator al unui interes de ordin estetic. Sim
bolul transforma energia inconstienta in energie necesara omului pentru a-si struni viata
psihica. „Energia inconstienta -; scrie G. Adler -; inasimilabila sub forma de simptoame
neurotice, se transforma intr-o energie care va putea fi integrata in com portamentul
constient, datorita simbolului, provenit fie din vis, fie din oricare alta manifestare a
inconstientului.“2
5. Clasificarea simbolurilor
Au fost mai multe incercari de clasificare sistematica a simbolurilor, insa nici una
dintre ele nu este pe deplin satisfacatoare. Polivalenta simbolurilor se opune clasi ficarii
lor riguroase, demonstrand insuficienta oricarui demers de acest fel. Din mul titudinea
incercarilor, noi ne vom referi doar la cateva, care ni se par mai semnificative.
Mircea Eliade distinge intre simbolurile uraniene (fiinte ceresti, zei ai furtunii, culte
solare, mistica lunara, epifanii acvatice etc.) si simbolurile chtoniene (pietre, pamant,
femeie, fecunditate etc.), la care se adauga simbolurile spatiu si timp, pre cum si
dinamica vesnicei intoarceri.3
Sigmund Freud stabileste drept criteriu pentru clasificarea simbolurilor un termen din
psihanaliza: placerea. Constituind axa in jurul careia se articuleaza simbolurile,
placerea le focalizeaza pe acestea la nivel oral, anal sau sexual, sub presiunea unui
libido cenzurat si refulat.4
C.G. Jung nu a realizat o clasificare metodica a simbolurilor. El a stabilit mai multe
principii de clasificare, in functie de cerintele impuse de cercetarile sale in domeniul
psihanalizei: mecanismele introvertirii si extrovertirii carora le corespund simbolurile
constientului, inconstientului, gandirii, senzatiei, intuitiei; functiile psihologice fun
damentale care coaguleaza majoritatea simbolurilor ce impregneaza mai ales latura
inconstienta a activitatii omului etc.
G. Durand distinge doua categorii de simboluri, stabilind drept criterii regimul diurn si
regimul nocturn al imaginii. In regimul diurn el include: simbolurile teri omorfe
(bestiarul, arhetipul capcaunului); simbolurile nictomorfe (tenebre, simbolul apei triste,
femeia fatala, paianjenul si plasa); simbolurile catamorfe (frica, caderea, eufemismul
carnii, pantecele digestiv si pantecele sexual); simbolurile ascensionale
(sceptrul, spada, scara permanenta, muntele sacru, aripa si angelismul, ingerul, pasarea,
arcasul, sageata, arcul, suveranul, razboinicul, legiuitorul); simbolurile spectaculare
(lumina si soare, albul, auriul si azurul, coroana, ochiul si verbul); simbolurile diaire
tice (armele razboinicului, botezuri si purificari, ca „arme“ spirituale si rituale, focul
purificator).
Regimul nocturn cuprinde, prin absorbtie in interiorul lui, urmatoarele simboluri:
simbolurile inversarii (simbolurile eufemismului, incetineala viscerala, pantecele se
xual, pantecele digestiv, incastrarea, dedublarea, noaptea, culoarea noptii, muzica
noptii, Marea Mama Acvatica, Marea Mama Telurica); simbolurile intimitatii (mor
mantul si odihna, locuinta si cupa, alimente si substante: migdala, laptele, mierea, vinul
cosmic, aurul alimentar); simbolurile ciclice (ciclul lunar, calendarul, triada sacra,
androginul, satana, ciclul vegetal, initierea, mutilarea initiatica, jertfa, orgia, Haosul,
Potopul, melcul, crisalida, scarabeul, broasca, sarpele falic, tehnologia ciclului, roata,
jugul si carul)1.
Multi cercetatori vorbesc de simboluri cosmogonice, metafizice, etice religioase,
psihologice, tehnologice, eroice. Aceste aspecte invocate (religia, eroismul, psihicul
etc.) „se regasesc simultan in majoritatea simbolurilor cu structura formata din stra turi
suprapuse s…t si a caror functie este tocmai aceea de a lega mai multe planuri,
neputand servi drept criterii pentru o clasificare, intrucat indica doar nivelul de inter
pretare posibila“2.
6. Simbolurile religioase
Mircea Eliade priveste fenomenologia mitului ca act, inseparabil de religie, al spiri tului
omenesc, examinand mitul din interiorul lui si constatand „contopirea totala in gandirea
omului primitiv sau arhaic, a misticului cu realul“3. Simbioza intre mit si religie a
evoluat in sensul asimilarii mitului in doctrinele si practicile credintelor reli gioase,
constatandu-se astazi ca „orice forma religioasa isi asuma responsabilitatea mistica si
teologica a miturilor aferente, pe care si le-a incorporat ca materie traditio nala si le-a
codificat intr-un sistem propriu de dogme, de principii o data ce respon sabilitatea
reintalnirii cu formele arhetipale, de traditie tabuala sau mitica, in exercitiul ritual de
cult“4.
Putem constata deci ca principalele simboluri religioase isi au izvorul in mitologie si in
forme tabuale traditionale, ele pastrandu-si intr-o masura foarte mica semnifica tia
originara. Trecand in religie, mitul, cu intregul sau ansamblul de simboluri, „si-a
pierdut identitatea, incetand sa mai fie ce a fost in logica sa, in timpul si in universul
sau“1. Sarcinile sale au fost preluate de noile exercitii ale spiritului in care, cat mai
supravietuieste, „are de indeplinit roluri secundare“2.
Religiile folosesc mitul ca suport pentru cadrul narativ al sensurilor lor, ca argu ment
pentru orientarea doctrinelor lor specifice si, de aceea, ele valorifica simbolurile mitice,
devenite religioase in practicile rituale si de cult.
Jacques Le Goff, in doua dintre importantele sale lucrari3, afirma ca este destul ca
cineva sa se gindeasca la etimologia cuvantului „simbol“ pentru a intelege rolul gandirii
simbolice in teologie, literatura, arta si in utilajul mental al oamenilor. Simbolul este o
referinta la o unitate pierduta, el reuneste si cheama o realitate superioara si ascunsa.
Simbolismul -; afirma Le Goff -; este o constanta hierofanie4, caci lumea ascunsa este
lumea sacra, iar gandirea simbolica nu ar fi decat forma prelucrata, decantata, adusa la
nivelul invatatilor, a gandirii magice. Simbolismul medieval incepe la nivelul cuvinte
lor, actul numirii este totodata si explicare si luare in stapanire a lucrurilor si realitatilor.

Marele rezervor de simboluri religioase este natura. Minerale, vegetale, animale, toate
sunt simbolice. Sardonixul rosu il simbolizeaza pe Hristos varsandu-si sangele pe
cruce; ciorchinele de strugure reprezinta chipul lui Hristos care si-a dat sangele pentru
omenire; Fecioara Maria este simbolizata prin maslin, crin, margaritar, tran dafiri albi si
rosii.
Simbolismul medieval si-a gasit un vast camp de aplicatie in ceremonialurile litur gice
crestine si, mai intai, in insasi interpretarea arhitecturii religioase. De exemplu, biserica
rotunda este o imagine simpla simbolica a perfectiunii circulare, iar planul in cruce al
acesteia reprezinta nu numai un simbol al crucificarii lui Hristos, ci mai degraba forma
de quadratum, intemeiata pe patrat, figura care desemneaza cele patru puncte cardinale
ce rezuma universul.
Printre formele cele mai importante ale simbolismului medieval, simbolismul
numerelor a jucat un rol capital. Structura a gandirii, el a fost unul dintre principiile
diriguitoare ale arhitecturii. Frumusetea rezulta din proportia obtinuta cu ajutorul
numerelor, din armonie -; care este de origine divina si care impune muzica drept stiinta
a numerelor. A cunoaste muzica inseamna a cunoaste ordinea in toate lucrurile.
ªi arta, care este o imitare a naturii si a creatiei, trebuie sa ia numarul ca indreptar.
Crucea este un simbol religios esential in crestinism si, in acelasi timp, reprezinta un
important obiect de cult. Se pare ca forma cea mai veche a crucii este un simbol al
focului, iar ca simbol solar crucea reproduce cele patru raze fundamentale. Simbolul
crestin al crucii s-a dezvoltat din evenimentul traditional al rastignirii lui Iisus Hristos.
Acest simbol se imbogateste continuu si capata in crestinism sensul de sacrificiu, dupa
sacrificiul arhetipal facut de Hristos pentru salvarea omenirii. In doctrina oficiala,
crucea crestina include dublul simbol al misterului mortii ca o cale spre inviere si a
revelatiei lui Dumnezeu-Tatal, adica a dragostei, prezentei si armoniei atributelor lui
Dumnezeu.1
Simbolurile rituale si de cult, intalnite in numeroase religii, sunt obiectele amorfe sau
imaginile sculptate, zugravite, infatisate pe orice cale de reprezentare plastica inchi
puind divinitati. Aceste simboluri nu sunt adorate in sine, ci prin zeul sau principiul
sacru pe care il evoca; simbolurile nu sunt decat simulacrul divinitatii pe care o fac
vizibila, deci accesibila senzorial credinciosilor. In toate formele lor -; de la statueta,
pana la imaginile simbolice (icoanele crestine) -; simbolurile sunt imputerniciri ale zei
tatii reprezentate, a carei forta o incorporeaza producand, in numele zeitatii si cu pute
rea acestei, acte magice. Exemplul edificator: icoanele magice din superstitia crestina.2
O alta forma a simbolurilor religioase, deosebit de sugestiva si specifica, este re
prezentarea totemica. Totemismul este un sistem de religie rudimentara care opereaza
cu reprezentari ce simbolizeaza stramosii tribali, imaginati sub forma de animale,
pasari, insecte, plante sau obiecte, ca eroi anteriori clanului sau tribului.
In secolul XX, mai este raspandit la tributile australiene, unde exista chiar rituri
totemice, compuse din recitari, invocatii, gestica si mimica rituala, totul dupa sce narii
orale fixe.
Un totem este in acelasi timp tabu, animalele totemice neputand fi vandute sau ucise,
nici vatamate. Daca un totem este simbolizat de o vietate comestibila, uciderea lui e
permisa numai o data pe an, in cadrul sarbatorii cultuale.3
Vom concluziona, impreuna cu René Guénon, aratand ca simbolismul este mijlocul
ideal pentru transmiterea adevarurilor de ordin superior, religioase si metafizice.
Aceasta caracteristica a simbolismului deriva din relatia complexa ce se stabileste intre
simbol si natura umana: „simbolismul ne apare in mod special adaptat exigentelor
naturii umane -; afirma René Guénon -;, care nu este o natura pur intelectuala, ci are
nevoie de o baza sensibila pentru a se inalta spre sferele superioare“4. In felul acesta,
forma simbolica il ajuta pe om sa inteleaga adevarul pe care il reprezinta, conform
propriilor posibilitati intelectuale.
Simbolismul nu se reduce, insa, la latura lui umana, el trebuie considerat si sub aspectul
divin. Daca admitem ca „simbolul isi are fundamentul in natura insasi a fiintelor si
lucrurilor, ca se afla in perfecta conformitate cu legile acestei naturi, si daca ne gandim
ca legile naturale nu sunt in fapt decat o expresie, ca un fel de exte riorizare, a Vointei
divine, acest fapt nu ne permite oare sa afirmam ca simbolismul este de origine «non
umana» s…t, ca principiul sau isi are obarsia in ceva mai inalt si dincolo de
umanitate?“
7. Simbolurile politice
Viata politica este dominata de simboluri si se bazeaza in mod esential pe convin geri.
Machiavelli afirma ca „Politica este arta de a-i face pe oameni sa creada“1, iar
Lucien Sfez, dezvoltand aceasta idee, evidentiaza relatia dintre politica, simbol si legiti
mitate: „Politica nu e in mod specific o chestiune de interese, pentru ca atunci s-ar numi
economie. Politica e o chestiune de simbol, caci e o chestiune de legitimitate, adica de
credinte si memorii validate. Daca se admite ca viata in societate e formata din raporturi
inegalitare cu dominanti si dominati, conducatori si condusi, aceasta situatie nu poate fi
mentinuta doar prin intermediul fortei nude, ci principalul ele ment, cel mai eficace si
mai putin costisitor, caci emerge memoriile si intimitatea popoarelor, este simbolica
politica“2.
Modul de dominatie cu care opereaza clasa politica se inscrie, potrivit sociologului
francez P. Bourdieu, in sfera unei „violente simbolice“, gratie careia sistemul social se
reproduce in toate structurile sale, Bourdieu intelegand prin puterea violentei sim bolice
„toate puterile care reusesc sa impuna ca legitime semnificatii vehiculate in societate,
disimuland raportul de forta care le fundamenteaza“3.
Simbolurile politice ne orienteaza in privinta schimbarilor in atitudini si sentimente, in
ceea ce oamenii cred si concep. In jurul simbolurilor politice se realizeaza coeziu nea
unei societati, pentru ca ele sunt cele ce trezesc si alimenteaza reactiile emotionale
globale. ªi acest lucru este posibil, pentru ca atunci cand „oamenii considera o situ atie
ca reala, ea devine reala prin consecintele ei“4. Conditia, atitudinile si comporta mentul
uman depind nu de o situatie data, ci de o „situatie asa cum este ea definita“5.
Deteriorarea oricarei ordini politice se anunta prin degradarea simbolurilor sale.
Decaderea puterii inseamna decaderea simbolurilor prin care s-a impus frecvent si
specific. O putere ce impune ordinea si conformitatea indivizilor prin forta se goleste de
autoritate, iar simbolurile ei nu mai transmit nimic, nu mai au semnificatie.
In asemenea cazuri extreme, puterea se opune deteriorarii simbolurilor sale, pro cedand
ori la schimbarea lor -; eliminandu-le pe cele vechi si inlocuindu-le cu altele noi, dar
pastrandu-le semnificatiile -;, ori la mentinerea celor vechi si denuntarea celor noi ca
straine, intunecate. Frecventa cea mai mare o are combinarea acestor moduri, ceea ce
inseamna resemnarea ordinii politice in fata tendintelor egocentriste.
Omul este concomitent obiectul unor sisteme normative diferite si apartine unor grupuri
diferite (grupuri primare, formate, de adeziune etc.), toate cu norme si sisteme de
sanctiuni.6 Exista norme care nu sunt legi, ci uzante care s-au dezvoltat de milenii in
relatiile dintre oameni, iar substratul simbolic serveste la mentinerea lor. De altfel,
substratul simbolic serveste si la intarirea puterii legilor. Certitudinea pedepsei sperie si
nu neaparat continutul aplicarii ei. Amenintarea e operata ca virtualitate; coercitia e
puternica in calitate de virtualitate, caci pentru majoritatea oamenilor din societate nu
sunt necesare legi pentru a-i constrange, ei sunt calauziti de principii morale.1
Sanctiunea pare sa tina de dimensiunile simbolice: coercitie ca virtualitate -; „Ascul
tarea de o lege pe care singur ti-ai stabilit-o -; apreciaza J.-J. Rousseau -; inseamna
libertate“2. Democratia manifesta, insa, tendinta de a renunta la sanctiuni pentru a fi pe
placul multimii, chiar daca apoi faptul este considerat prea clement si demagogic.
In general, legalitatea laxa este rezultatul unor democratii care se vor placute multimii.3
Daca practica sociala recepteaza aceasta lipsa de vigoare a sistemului juridic si a sta
tului, sistemul simbolic isi diminueaza forta, pentru ca intre sistemul simbolic si sis
temul de sanctiuni exista o relatie contrara: sistemul de sanctiuni infirma sistemul
simbolic. Acolo unde forta condensata a simbolurilor dispare, forta fizica trebuie sa
reglementeze ceea ce nu mai poate fi reglementat simbolic.
Societatea care nu sanctioneaza incalcarea simbolurilor sale se plaseaza singura in sfera
destructurarii. Acolo unde nu domnesc simbolurile trebuie sa domneasca forta.
Un stat care nu-si ingradeste subiectii de la excese prin forta simbolurilor trebuie sa-i
ingradeasca prin forta bruta. Puratorii de simboluri sunt tocmai legile care atesta
sistemul de stat, atesta recompensele si pedepsele.
Coruptia este fenomenul social care degradeaza ordinea si forta simbolica a sta tului.
Coruptia inseamna incalcarea ordinii prin organele de ordine care se sustrag pedepsei.
Ordinea care se autoincalca duce la zdruncinarea intregii structuri de sancti uni. Ea
demonstreaza ca penetratia simbolului dominant, caruia ii sunt subordonati subiectii
statului, nu-i atinge pe purtatorii de simbol ai acestei structuri (functionari publici ai
structurilor statului).
In general, penetratia simbolurilor politice are un efect mai puternic asupra unor
subiecti decat asupra altora. Penetratia simbolurilor depinde de regularitatea trans
miterii lor, de adaptarea purtatorilor de simboluri la constelatia acelor schimbari care, la
randul lor, sunt definite simbolic corelarea difuzarii si penetratiei simbolurilor po litice
cu difuzarea si penetrarea altor simboluri (economice, culturale si tehnico-stiinti fice
etc.).
Evolutia simbolurilor puterii
Evolutia simbolurilor puterii constituie o latura importanta a simbolismului politic, mai
ales in plan international.
Oamenii isi delimiteaza, de obicei, un spatiu inchis sau deschis in care isi con serva
individualitatea si in care se definesc ca atare. Acest lucru constituie un act fun
damental pentru definirea identitatii individului si a grupurilor umane inca de la
inceputurile istoriei. Pentru vechile populatii, „instalarea pe un teritoriu inseamna, in
ultima instanta, consacrarea lui. Atunci cand instalarea nu mai este provizorie, ca la
nomazi, ci permanenta, ca la sedentari, ea implica o hotarare vitala ce angajeaza
existenta intregii comunitati. «Asezarea» intr-un loc, organizarea si locuirea lui sunt tot
atatea actiuni care presupun o alegere existentiala: alegerea universului pe care suntem
gata sa ni-l asumam«creandu-l»“1.
ªi pentru omul modern „instalarea“ intr-un spatiu inseamna consacrarea lui, insa
prezenta omului in acest spatiu a suferit mutatii substantiale. Aceasta prezenta nu tre
buie sa fie neaparat fizica, ea poate imbraca forme simbolice. Ipostazierea prezentei in
diverse forme simbolice este posibila datorita crearii si dezvoltarii mijloacelor purta
toare de simbol: marcarea simbolica a spatiului a inceput cu stalpul sacru, tarusul, a
continuat cu borna de hotar si a sfarsit cu fanioanele sau steagurile pe care oamenii le
trimit in spatiul cosmic la bordul statiilor si sondelor interplanetare.
Delimitarea unui spatiu, prin marcarea lui simbolica, semnifica introducerea unei ordini
in spatiul respectiv. Aceasta ordine este specifica si imbraca diferite forme: ordine
politica, economica, militara etc.
Conflictele contemporane au in primul rand caracter simbolic, iar conceperea si
introducerea unei noi ordini sunt preponderent simbolice. In acest caz, purtatorii de
simbol sunt puterile statale. Tendinta de a folosi armele simbolizeaza prezenta pute rii
care nu este de fata (patrularea cu navele, instalarea de observatori, trimiterea de trupe
de mentinere a pacii etc). Elementele de prezenta pot sa nu fie nemijlocit de forta, ci
potentialitatea fortei, simboluri ale fortei, ale prezentei ei. Retelele formate din tehnica
navala si aeriana, sateliti, statii spatiale etc. sunt semnalul prezentei puterii.
Preocuparea pentru prezenta simbolurilor reprezentative este demonstrata de asigu rarea
accesibilitatii acestora in diferite zone (cai de comunicatie, enclave, coridoare etc.) prin
asigurarea transportului purtatorilor de simbol. Pentru marile puteri simbo lismul ofera
sprijinul decisiv pentru suprematia lor. Puterile mondiale sunt primele capabile sa-si
simbolizeze suprematia, pana si in cosmos.
Pentru statele puternice transportul de simboluri este o problema vitala. Unde nu se
simbolizeaza pot aparea simboluri ale altor puteri. Practicile geostrategice au o mare
incarcatura simbolica2, vidul politic fiind strict legat de cel de reprezentare. Sim
bolurile care atesta prezenta unei mari puteri pot fi materializate, cum am aratat mai
sus, in obiecte care simbolizeaza forta sau in imagini transmise pe calea undelor. Une
ori nu este nevoie sa fie trimisi soldati daca se pot transmite imagini cu simbolurile
proprii in orice colt al unei alte tari. Cu cat este mai numeros poporul si mai mare
spatiul care trebuie dominat, cu atat este mai redusa sansa impunerii prin forta bruta a
unei puteri; in acelasi timp, impunerea ei prin mijloace electronice, mass media ca
purtator de simbol capata, in aceste conditii, o mare importanta.