Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
După cum se ştie, primul Sfânt Sinod Ecumenic dela Niceea Bitiniei a fost
convocat pentru că Biserica era confruntată cu arianismul, o erezie şi blasfemie
înfricoşătoare. Până şi zona Ţării Româneşti fusese lovită de flagelul devastator al
arianismului; doi episcopi din aceste ţinuturi, Ursacius şi Valens, trecuseră la
erezie, devenind lupi răpitori, în loc de buni păstori. Dar, din fericire, existau aici
– ca de altfel în toată Biserica – şi păstori adevăraţi, care, cu timp şi fără timp,
vegheau şi aveau grijă de oile cuvântătoare ale turmei lui Hristos şi ţineau cu
fermitate credinţa ortodoxă. Între aceştia se numără episcopul Teofil din Dacia,
cunoscut ca unul din cei 318 Părinţi, de Dumnezeu purtători de la Sinodul I
Ecumenic, semnând şi el hotărârile acestuia, în rând cu ceilalţi Sfinţi Părinţi
sinodali. Iată de ce Biserica Română are motive în plus să comemoreze în chip
strălucit această aniversare. Cei 318 Părinţi nu erau pur şi simplu episcopi sau
clerici. Ei erau, cu adevărat, „purtători de Dumnezeu”. Hristos se sălăşluia în
inimile lor, Duhul Sfânt era prezent în viaţa lor, plinindu-le şi împlinindu-le
existenţa. Trecuseră de treapta curăţirii (Katharsis), îşi supuseră patimile
reprobabile şi primiseră dumnezeiasca luminare, care le dădea capacitatea de a
face distincţie între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric, între voia lui
Dumnezeu şi voia celui viclean.
Erau bogat împodobiţi cu roada Duhului, „în orice bunătate, dreptate şi adevăr”
(Efeseni 5, 9). Erau cu adevărat văzători ai trăirilor lui Dumnezeu! Tocmai în
aceasta constă deosebirea lor faţă de Arie şi faţă de toţi ceilalţi eretici, care
încercau să teologhisească fără să îndeplinească condiţiile sfinţirii personale. De
aceea se luptau cu morile de vând şi cu fantasmele închipuirii lor, în tenebrele
rătăcirilor, bâlbâind vrute şi nevrute, tot pe lângă realitatea divină. Nici vorbă să
facă teologie! Când Sfântul Atanasie vorbea, exprima cuvântul lui Dumnezeu,
Care Îşi făcuse lăcaş în inima lui. Astfel, expresia „de o fiinţă” nu a fost inventată
de el, ci a fost descoperirea, adeverirea şi încredinţarea sigură a Sfântului Duh.
Când Sfântul Spiridon a făcut minunea descompunerii cărămizii în elementele
care au concurat la formarea ei (foc, apă şi pământ), a lucrat Însuşi Dumnezeu,
Cel în Preasfânta Treime preaslăvit şi închinat. Când Sfântul Nicolae s-a pornit cu
mânie sfântă împotriva blasfemiei şi împietririi minţii şi inimii lui Arie, Însuşi
Dumnezeu ţinea în mână biciul mâniei nepătimaşe a episcopului Său. Aşadar, în
persoanele Părinţilor care au alcătuit acel Preasfânt Sinod avem exemple
autentice de teologie fără greşeală, sigură, valabilă pentru toate timpurile, şi
cinstite modele de adevăraţi Părinţi şi învăţători ai Bisericii.
Primul Sfânt Sinod Ecumenic a alcătuit, iubiţii mei fraţi, Simbolul de credinţă,
completat, după aceea, cu ultimele cinci articole, de al II-lea Sfânt Sinod
Ecumenic, ţinut la Constantinopol, în anul 381. Ambele Sfinte Sinoade au slujit
cea mai sfântă şi mai înaltă cauză în viaţa creştinilor care nu este alta decât
unitatea, concordia şi pacea Bisericii. Prin enunţul lor dogmatic, cristalizat în
formă concisă în Simbolul de credinţă, ei au trasat hotarele crezului ortodox,
adânc săpate în conştiinţa eclezială. Oricine îndrăzneşte să treacă dincolo de
aceste hotare se plasează în afara trupului Bisericii. La Fanar, în vechea sală de
şedinţe a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, între temele picturale murale,
se află Simbolul Niceo-Constantinopolitan, scris artistic pe patru pereţi. Textul
este încadrat în cercuri de foc, care exprimă în mod indirect aceste hotare.
Nimeni nu poate, să le ignore şi să le depăşească. Mult mai târziu, a fost de ajuns
să se adauge la Simbol fie şi numai un singur cuvânt, cunoscutul „Filioque”, ca să
se ajungă la noi credinţe greşite, schisme şi erezii, care, până astăzi ţin
creştinismul apusean departe de Răsăritul ortoodox. Aşa cum genial a observat
un teolog contemporan, Crezul este un drapel spiritual, iar drapelele au rolul şi
misiunea de a uni comunităţi de oameni cu acelaşi crez, sub idealuri comune.
Deci, noi, cei care credem cu dreaptă credinţă în Hristos, ne aflăm sub drapelul
Sfântului Simbol Niceo-Constantinopolitan! Acesta „strigă de pe acoperişuri”,
trâmbiţează tuturor, în toate părţile, cine este Dumnezeul cel Viu, care este
rânduiala Lui pentru mântuirea noastră, care este adevărata Biserică şi care este
nădejdea credincioşilor.
Preafericirea Voastră,
Cu privirile îndreptate spre viitor, ne rugăm şi Vă urăm din tot sufletul şi din
adâncul inimii, ca Sfânta Corabie a Bisericii lui Hristos din România să aibă vânt
bun, de la pupa, şi să călătorească în siguranţă pe marea acestei lumi,
orientându-se după coordonatele Evangheliei, al sfântului nostru Simbol de
credinţă, al dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, ale cugetului iubirii frăţeşti şi
bunei colaborări interortodoxe şi ale duhului păcii şi dragostei, cu care suntem
datori faţă de întreaga umanitate. În calitatea noastră de Patriarh Ecumenic,
aşteptăm ca relaţiile noastre, interbisericeşti excelente, clădite de vrednicii de
pomenire părinţi înaintaşi ai noştri, să se continue pururea, deoarece avem
voinţa să dăm urmare cuvântului Sf. Apostol Pavel, care ne îndeamnă, ca, în cele
bune şi de folos, să prisosim „din ce în ce mai mult” (I Tes. 4,10). Zilele care se
întrezăresc la orizontul lumii întregi, omeneşte vorbind, nu se prevestesc a fi
liniştite şi luminoase! Diverse crize mocnesc de la o parte la alta a
mapamondului. Mai mult decât oricând, mărturia creştină pe care o dăm omului
contemporan trebuie să fie eclesiocentrică, compactă, puternică, în mod
obligatoriu şi riguros întemeiată pe piatra tradiţiei şi a vieţii duhovniceşti
ortodoxe. Numai aşa va convinge! Aşadar, totdeauna strâns uniţi prin legătura
dragostei, suntem chemaţi să mergem tot înainte. Suntem încredinţaţi că toţi
împărtăşiţi aceleaşi aşteptări! Peste fiii dreptcredincioşi ai Bisericilor noastre
chemăm sfintele rugăciuni ale Cuviosului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul
Bucureştilor care ne-a prilejuit aceste manifestări sărbătoreşti, închinate
aniversării acelor evenimente fericite din istoria Bisericii. Stăruitor, ne rugăm
Domnului, Atotţiitorul „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via
Bisericii Tale din România, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea”!