Apariţia primelor manuale şcolare pentru clasele I-IV în Ardeal

Din caietul (5), Însemnări Toma Cocişiu

O scrisoare scurtă de la profesorul meu, de la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga „Frate

Toma, idealul nostru s-a împlinit, dar suntem puşi în faţa unei realităţi. Nu avem manuale şcolare
în limba română. Ai fost studentul meu, te cunosc, ai pană bună – pune-te la lucru, începând cu
Abecedarul” (scrisoare distrusă). Îndemnuri am primit şi de la Bogdan Duică, Vasile Goldiş şi
alţii.
Nopţi întregi nu-mi găseam somnul, lucru era peste puterile unui om. Mili, nevasta mea
m-a înţeles şi mi-a zis:
- De ce ţi-e teamă, vom reuşi.
N-a fost uşor de loc, să aduni material pentru cărţi de citire, istorie, geografie, ştiinţe
naturale, matematică. În camera noastră erau mormane de cărţi de toate soiurile; norocul nostru
era că nu aveam mobilă, eram săraci. În sufragerie, unde la sora ei măritată cu un avocat din Cluj
străluceau argintăriile, le noi erau înşirate reviste, cărţi pline de praf pe care le răsfoiam, le
adnotam, le sortam pe discipline. Apoi căutam să scriu pe înţelesul copiilor, să fie educative,
moralizatoare, să le dezvolt dragostea de patria întregită, de cei ce şi-au dat viaţa pentru România
Mare. Multă Bătaie de cap mi-au dat cărţile de geografie – trebuiau planşe, delimitări de terenuri,
provincii, judeţe. Am folosit din plin talentul de desen al bunicii tale.
La cărţile de ştiinţele naturii am avut un colaborator nepreţuit pe profesorul universitar
Alexandru Borza, întemeietorul grădinii botanice din Cluj şi pe profesorul Ion Pop – Câmpeanu
de la Blaj.
1. Abecedar în colaborare cu G. Precup
2. Carte de citire pentru clasa a II-a
3. Carte de citire pentru clasa a III-a
4. Carte de citire pentru clasa a IV-a
5. Istoria României clasa a IV-a
6. Geografia pentru clasa a IV-a
7. Istoria naturală în colaborare cu prof. I. Borza clasa a IV-a
8. Fizică şi chimie cu prof. Câmpean clasa VI
9. Carte de citire clasele I-IV – 1920
10. Geografia ţării noastre, clasa a IV-a 1921
11. Geografia ………. Târnava Mică, …
12. Istoria Românilor, clasa a IV-a
 13. Istoria naturală în colaborare cu prof. Alexandru Borza clasa a IV-a
14. Fizică şi chimie clasa VI în colaborare cu prof. G. Câmpean
Toate cărţile au avut oficială a Ministerului instrucţiei, Secretariatul general Cluj
Toate apărute la Editura Tipografia Seminarială Blaj
Literatura pentru copii
1. Bucuria copiilor
2. Toderică, dragul mamii
3. Poveşti şi legende
4. Povestiri din natură, Ed. Semănătorul Arad
5. Legendele Românilor
Soţia mea, Mili, noapte de noapte cu scrisul ei mărunt ca mărgelele, copia din cărţi, din
caiete, de pe fişe sau scria după dictare. De multe ori i se închideau ochii de oboseală şi-i cădea
tocul din mână, dar nu se dădea bătută; voia să-mi dovedească că e puternică; săraca, era aşa de
slabă, că un vânt puternic ar fi luato-o de pe picioare. Însă tăria omului nu stă în grăsime, ea avea
o tărie sufletească, izvorâtă dintr-un mare interior. Acolo era ea tare. Dacă a vrut să mă ia de soţ
m-a luat, a luptat pentru dragostea ei, cu toţi. Era fiica unui preot greco-catolic şi neam de
neamul ei au fost toţi preoţi. Iar ea trebuia să urmeze acelaşi drum de a fi preoteasă; frumoasă
era, bogată era, învăţată era. Terminase şcoala medie greco-catolică, şcoala cea mai înaltă pentru
fete din timpul acela. O avusese profesoară pe Elena Farago. De multe ori mi-o amintea. Avea o
adevărată veneraţie pentru ea, pentru poeziile ei.
Viaţa are meandrele ei văzute şi nevăzute.
Într-o primăvară a venit la Pănade, unde tatăl ei popa din Ogra de Mureţ, avea o soră
căsătorită cu notarul din sat. Şi notăriţa era una din acelea care a rupt firul popesc din familia ei.
Femeie harnică şi care i-a dăruit bărbatului ei doi băieţi zdraveni şi frumoşi. Mergeam des la ei,
aveau vin bun şi le plăcea să le povestesc întâmplări de la Vălenii de Munte, unde îmi petreceam
verile. Tot ce era în legătură cu fraţii noştri de acolo. Era sentimentul acela de frate, de dragoste.
Voi ce nu l-aţi trăit nu vă poate spune aşa multe, cum ne spunea nouă atunci. Le duceam ziare
româneşti, în special Românul, care apărea la Arad, unde scria Lucian Blaga, Goldiş, Pop de
Băseşti şi alţii, printre care mă număram şi eu.
Era într-o duminică pe când trăgeau clopotele de vecernie; notărăşiţa tocmai ieşea din
casă când eu am deschis poarta să intru. Nu era singură; lângă ea se afla o domnişoară înaltă,
subţire ca un fir de grâu în primăvară, îmbrăcată într-o rochie albă cu un guler înalt de dantelă ce
se pierdea sub un păr negru strâns într-o panglică. Vedeam o arătare dintr-o carte ?... Nu, era vie,
ca ochii migdalaţi ce i se mişcau sub pleoape. Doamna notărăşiţă mi-a prezentat-o: nepoata mea;
ea a întins o mână mică, caldă de copil, a plecat ochii în pământ şi şi-a şoptit numele: „Mili”.
 - Du-te, - mi-a zis notărăşiţa, te aşteaptă Grigoe să-i scri un memoriu. Noi mergem la
biserică.
Într-adevăr, domnul notar mă aştepta în cancelarie împreună cu nana Marie şi feciorul ei,
se vedea că e nervos, se plimba dintr-un loc în altul. Când m-a zărit mi-a strigat din fereastră:
- Hai flăcăule, că ne eşti de trebuinţă!
Scaunul mă aştepta ca şi foaia albă de hârtie ca să scriu un memoriu către fişpanul de la
Ciciosînmartin.
Nana Marie printre sughiţuri şi plâns a început să-şi spună, necazurile; văduvă cu mai
mulţi copii se ruga de fişpan să-i lase feciorul cel mare acasă, din armată, ca să-şi poată lucra
pământul.
M-am aşezat bine în scaun, ca de obicei, cel mai mare şi mai bun din cănţălarie; mai
scârţâia el din balamale, dar te simţeai mai în siguranţă, celelalte vai de ele, o adunătură de pe
alte sate alte cănţălării, riscai să te răstorni. De altfel ăsta era şi scaunul domnului notăraş, care
stătea în picioare până eu scriam. Mi-am înmuiat peniţa tocului cu cerneală şi am început a scrie.
Era un lucru obişnuit pentru mine, am făcut zeci de cereri, oamenii din sat aveau multe necazuri
şi când erai şi român, ele se înmulţeau.
Dar în ziua aceea nu ştiu ce aveam, peniţa nu-mi luneca pe foaia albă, ca şi altă dată, când
umpleam pagini întregi în câteva minute.
Acum eram aşa de zăpăcit încât nu reţineam numele feciorului care trebuia să fie scutit de
armată fiind susţinător de familie şi mereu mă opream şi întrebam. „Cum zici, nana Marie, că-l
cheamă pe feciorul dumnitale? Domul notaraş a observat că ceva nu-i în regulă cu mine şi mi-a
zis, aşa … mai în glumă, mai serios:
- Cam de dimineaţă ai început-o, feciorule! Sau ai făcut-o lată astă-noapte. De! tinereţe!
Când eram ca tine, o ţineam cu săptămânile.
- Nu, - i-am explicat -, vin de acasă, se vede că primăvara asta timpurie, mă cam
ameţeşte.
A doua zi la şcoală, nu-mi găseam locul. Timpul trecea greu, parcă toate ceasurile s-au
oprit. În sfârşit, a venit şi amiaza, am dat copiilor drumul acasă. Şi ăştia înadins moşmăiau prin
clasă căutându-şi ba o carte, ba un caiet. Altă dată într-o clipă era clasa goală, abia aşteptau să le
dau drumul. Acum unul nu-şi găsea creionul şi-l căuta de zor printre bănci, altuia i s-au rupt
baierele de la opinci, iar eu stăteam ca pe ghimpi. Doream să ă întind puţin în iarbă, la locul meu,
în micul meu paradis de pe malul Târnavei; acolo visam, odihneam, citeam, scriam, erau orele
mele cele mai plăcute. Am închis clasa şi poarta şcolii după ce m-am convins că toţi elevii mei
au plecat. Erau unii dintre cei mai mari ce se furişau pe după şcoală, ca să bată mingea.
 Înaintea mea mergea o scroafă bătrână, a lui badea Gheorghe, ce locuia în vecin de
şcoală, o cunoşteam bine, nouă purceluşi o urmau peste tot unde ea îşi târa ţâţele pline de lapte.
Aerul era plăcut plin de mirosul proaspăt al ierbii, ajuns la locul meu m-am culcat în
iarbă şi m-am lăsat cu voluptate să mă cuprindă căldura soarelui. Am închis ochii; dar nici nu
mi-au căzut bine pleoapele ca să-i închidă ermetic, să-i odihnească, ca de obicei, când sub
cortina lor au apărut alţii mici, negri şi jucăuşi de veveriţă. Ai cui sunt? Şi la gândul ăsta pe ai
mei i-am deschis mai mari, mai întrebători. Pe cer nişte nori răzleţi se jucau mânaţi de un vânt
subţirel. Fără veste în locul lor au luat o formă precisă - rochie albă cu guler mare de dantelă iar
prin filigrama ţesătură se vedea bine petele de cer albastru. Era rochia domnişoarei Mili.
Ca să scap de imaginea venită aşa spontan, m-am ridicat în picioare şi am mers la
marginea râului; dar ea mă urmărea în acel dans şi contra dans al gândirii. Am început să arunc
cu pietre deasupra apei, jocul meu preferat din copilărie. Aveam o mare dexteritate, piatra mea
făcea câte zece salturi pe valurile apei. Întotdeauna ieşeam învingător în competiţie cu prietenii.
Acum voiam să înec în apa tulbure, toate imaginile ce simţeam că se înmulţesc şi căutam
de zor pietre grele pentru a le putea îneca. Tensiunea prea era mare, prea declanşată aşa fără
veste de nişte nori care în ziua aceea erau stupizi de albi, semănând cu rochia ei cu gulerul de
dantelă ce se mişca fremătând pe oglinda albastră a cerului ca pe gâtul ei firav, părul ei negru
strâns într-o panglică albă, mâna mică, caldă, tremurând în mâna mea mare ciolănoasă. Simţeam
cum sângele îmi circulă în mare viteză, în labirintul în care doi pumni de materie cenuşie şi albă,
pe care le numim creier, ca nişte moluşte.
Acolo se dădea o luptă nevăzută ce face ca adevărul să devină închipuire şi închipuirea
adevăr. Am devenit cumva un greier care începe a-şi ronţăi propriul său picior?
Închipuirile acestea de care eu n-am avut nevoie şi pe care voiam să le înec, ar putea
deveni un viitor, o speranţă? În orice anticipare e ceva, ce n-a fost niciodată. Pendularea lor era
dureroasă. Înfuriat de data asta am căutat pietrele cele mai mari ca prin greutatea lor să înec cât
mai repede – de data asta cuvintele ce au început a-mi suna la urechi şi care puneau în mişcare o
întreagă lume de imagini, de speranţe ce mă purtau când spre trecut, fie el numai de o clipă, când
spre marele viitor. Aveam o mare încărcătură de căutări, aflări de întrebări - ce este, ce nu este?
Apoi deveneau destrămătoare. La un moment dat m-am simţit învelit într-o mantie neagră. Era
tragicul difuz al neliniştii. Am început a mă lupta din răsputeri să o lepăd de pe mine.
În sfârşit, am răsuflat uşurat, toate imaginile, toate cuvintele şoptitoare, amăgitoare au
dispărut repede lăsând în locul lor rotiri tot mai nebune ale apelor ce se zbăteau în malurile
galbene ale Târnavei şi a apărut victorioasă mândria mea de copil câştigător în toate
împrejurările de aruncarea pietrelor pe apele râurilor, fie ele de munte, de dealuri, de şesuri.
 Dar asta a durat un moment până când foşnetul frunzelor mici şi mari ale tufişurilor din
apropiere au ajuns la mine, ca nişte chemări surde, ale unui necunoscut aflat pe celalalt mal şi
strigând de acolo: „Vino!!! … Şi albul rochiei cu guler de dantelă a cuprins ambele maluri ale
Târnavei. Vii din gândul meu? Eşti numai în închipuirea mea sau exişti aievea? Eşti o realitate
undeva? Eşti speranţa cu abisurile, ce nu mor niciodată? … Zadarnic mă străduiam să-mi adun
gândurile, să fiu raţional, ele erau numai zdrenţe ce se deşirau şi-mi scăpau mereu, iar eu mă
zbăteam ca un pescăruş prins de picioare şi se zvârcoleşte din aripi ca să scape. Apoi a început
a-mi fi teamă ca nu cumva totul să se topească în ardoarea gândului rece – raţional şi eu cu ce să
rămân? Voiam totuşi mărgăritarul ce se rotunjeşte în taină, între două frunze. Voiam lumina,
albul acela cu guler de dantelă.
În după masa zilei am mers la domnul Grigore, trebuia neapărat să lămurim nişte
probleme urgente de şcoală; dar la fel ca Ion Creangă doream ca domnul notar să nu fie acasă.
Am deschis portiţa şi ce mi-au văzut ochii? Pe bancă sub nucul cel mare stătea
domnişoara Mili citind dintr-o revistă. Inima stătea gata să-mi sară de la locul ei. M-am apropiat
cu paşi de pisică ce vânează pasărea – şi am văzut că citeşte o poezie de-a lui Goga.
O cunoşteam din manuscris, când am stat la Vălenii de Munte. Acum era publicată în
Luceafărul.
Încet n-am aplecat la urechea ei şi-am început să i-o recit. Ea speriată s-a întors spre mine
scăpând revista din mână; eu continuam versurile.
A făcut ochii mari întrebători:
- Dumneata, cunoşti poezia? Revista abia azi a apărut.
- Da, de când s-a născut. Mi-a citit-o chiar Goga.
- Şi mai cunoşti şi altele?
- Da, multe.
- Te ascult!
… Şi aşa s-a înfiripat povestea noastră. La început i-am recitat poezii din Coşbuc,
Eminescu, apoi i-am făcut eu poezii pentru ea. Era fericită şi sensibilă la tot ce era frumos.
Mi-a povestit o dezamăgire a ei; se plimba cu un tânăr la ei în sat pe marginea Mureşului.
O gâscă mare cu pene albe ca zăpada plutea pe apă. Parcă era lebăda lui Eminescu; am bătut din
palme zicându-i: cât de frumoasă eşti!
- Mai frumoasă, mi-a zis, ar fi într-o cratiţă să plutească în grăsime.
- Mi s-a făcut greaţă şi rău; el a plecat pentru totdeauna.
Tot în zilele acelea poştaşul a adus domnului notareş o ziarul Unirea din Blaj, unde era
publicată o nuvelă a mea „Peste lume”. I-a plăcut.
 I-a plăcut mult povestirea mea dovadă că ştia pe dinafară propoziţii întregii: „Mărioara
s-a dus încet la mama ei, i-a pun mâna pe capul ei a scos o şuviţă de păr de sub năframă şi se
juca înnodându-şi degetele în părul negru” …, iar eu am făcut la fel ca Marioara, am desprins
încet o şuviţă din părul el negru strâns în panglica albă.
N-a reacţionat cu nici un gest, s-a uitat lung la mine în timp ce mâna ei mică şi caldă şi-a
căutat un loc în mâna mea mare, ciolănoasă. A fost clipa solemnă a orgii ce ataca înălţimea.
Ciad a căzui prima zăpadă al acelui an am făcut o bătaie în toată legea cu bulgări în
curtea şcolii. Obrajii ei erau roşii ca merele, iar părul părea mai negru sub încărcătura de zăpadă
a unui bulgăre ce s-a spart în capul ei. Râdea şi era fericită. Vecinii se uitau miraţi la noi. De, joc
de copii în curtea şcolii, şi-au zis.
Eram soţ şi soţie şi domnul notarăş naş şi doamna notărăşiţă naşă.
Toată viaţa a iubit mult zăpada. Când începea a ninge lăsa orice lucru şi pleca de una
singură; era în ea un dor nesfârşit de imensitatea albului. Când mergeam împreună mi-a interzis
categoric să-i vorbesc, ca şi când cuvintele ar pângări frumuseţea albă. Mergeam ţinându-ne de
mână ceasuri întregi fără a scoate o vorbă. Din când în când mâna ei mică se contracta în mâna
mea, mă uitam la ea; îmi făcea impresia că vorbea cu ea însăşi; faţa ei lua fel de fel de înfăţişări
iar ochi cu oare scruta întinderile albe erau când mici, mici, când mari, mari. Într-o zi când ne
apropiam de casă am încercat să-i spun câteva versuri – „noi cei doi prin zăpadă” - la care ea s-a
uitat lung la mine şi aşteptam să mă certe, călcasem convenţia; „noi cei trei prin zăpadă”, m-a
corectat ea. La început n-am înţeles, apoi a repetat „Noi cei trei” prin zăpadă. Urletul meu de
fericire a întrecut pe al lupului din pădure când îşi cheamă fraţii la ospăţul de carne. I-am
desfăcut cu sfinţenie rând pe rând nasturii de la palton, apoi de la jerseu şi am început a mângâia
pe cel de al treilea.
Când am plecat zăpada de sub picioarele noastre era topită iar firul de grâu de pe ogoare
îşi arăta colţul.
- Vezi, - mi-a spus ea -, cu oarecare dojană, - ce ştie primăvara, vara, toamna de zăpezile
de iarnă, de germenii ce stau sub zăpadă.