Cunoaştere şi cercetare din

perspectiva ştiinţelor
socioumane
Consideraţii preliminare asupra
cunoaşterii umane
1.1.Tipuri de cunoaştere umană
1.2. Terminologia specifică cercetărilor
socioumane
 Consideraţii preliminare asupra
cunoaşterii umane
 Evoluţia ascendentă a individului,
a grupurilor şi comunităţilor
umane a fost posibilă datorită
producerii, acumulării şi
transmiterii, în timp, a unui volum
de cunoştinţe diverse şi diferite,
de la o generaţie la alta.
Delimitare- date, informaţii şi cunoştinţe.
 „cunoştinţe”=credinţe şi implicare,
conştientizarea mai largă a rolului
fundamental jucat în cunoaştere de psihologia
individului şi cultura lui.
 informaţia este „substanţă cu o anumită
structură, ce poate fi produsă, depozitată,
posedată fie de un individ sau de un grup şi
transmisă de la individ la individ sau de la
grup la grup”.
 “datele” devin informaţii când dobândesc o
semnificaţie.
 valoarea informaţiei stă în potenţialul ei de a fi
transformată în cunoaştere.
Cunoaşterea este un amestec fluid de
experienţe, valori plasate în context,
informaţii contextuale şi experienţă
personală profesionalizată ce constituie
cadrul de evaluare şi încorporare de noi
experienţe şi informaţii.
Ex.o informaţie de la bursă despre evoluţia
unor indicatori bursieri
 Realitatea înconjurătoare constă din trei
domenii distincte:
 realitatea empirică (evidenţiată prin experienţă
şi impresii),
 realitatea actuală (alcătuită din evenimente şi
stări, altele decât cele evidenţiate de domeniul
empiric) şi
 realitatea reală (transcendentală).
 1.1.Tipuri de cunoaştere umană
 Termenul cunoaştere desemnează:
- actul prin care gândirea încearcă să
sesizeze şi să definească un obiect care i
se prezintă.
- cunoştinţa ce rezultă din această acţiune.
 Cunoaşterea poate fi definită ca sesizarea
realităţii şi de a fi a unui lucru.
După modul de producere a cunoaşterii
umane:
cunoaşterea comună şi

cunoaşterea ştiinţifică.

Cunoaştere comună= cunoaştere în care se

îmbină elemente de natură cognitivă cu
cele afective, ceea ce conduce uneori la un
grad scăzut de sistematizare şi rigoare.
 Cunoaşterea comună a realităţii
Cunoaşterea comună= ansamblul de
cunoştinţe fondat pe tradiţii împărtăşite şi
îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe
validate de practică.
- este accesibilă oricărei persoane,
- nu necesită o pregătire specială, un scop
anume sau instrumente adecvate atingerii
acestui scop.
- se realizează neintenţionat şi aleatoriu.
În calitate de surse ale cunoaşterii comune
se află:
experienţa directă a indivizilor.

cunoştinţele dobândite anterior şi

transmise cu ajutorul limbajului natural de

la o generaţie la alta
însuşirea de către individul uman a unei

informaţii legate de condiţiile praxiologice

în care acţionează.
Caracteristici ale cunoaşterii comune:
 Realitatea socială este direct accesibilă oamenilor obişnuiţi,

cunoaşterea ei nu necesită utilizarea unor instrumente speciale;

fenomenele, caracteristicile, procesele etc. pot fi observate direct.
 Realitatea socială umană este foarte familiară oamenilor, datorită

faptului că fiecare individ este membru al unui grup (familie, grup

de muncă, organizaţie etc.), trăieşte în mijlocul celorlalţi şi
împărtăşeşte cu ei valori, credinţe, gânduri comune.
 Mecanismele, strategiile, metodele pe care oamenii le utilizează

pentru a obţine informaţii sunt diverse: ei îmbină observaţiile

proprii cu cele ale altor oameni, pun întrebări, se documentează din
diferite surse (de exemplu mass-media) şi, astfel, ei ajung să emită
idei, să formuleze ipoteze, să generalizeze, să facă predicţii, să
pună în legătură anumite cauze cu unele efecte etc.
oamenii, „actorul cotidian [...] caută permanent aplicarea legii
minimului efort de gândire, a celui mai scurt drum mental în
vederea atingerii obiectivului propus".
Petru Iluţ , Abordarea calitativă a socioumanului (1997)
d) In general, multe din teoriile ştiinţifice din cadrul disciplinelor
socioumane îşi au corespondentul în cunoaşterea comună.
Diferenţele constau mai mult în limbaj şi modalitate de expresie.
Ca exemplu, formularea, atât de des auzită în limbajul comun,
„cine se aseamănă se adună" are în domeniul relaţiilor
interpersonale ca şi corespondent, teoria care poartă numele de
„atracţie prin asemănare" după cum o altă teorie, specifică
aceluiaşi domeniu, respectiv „atracţia prin complementaritate", în
limbajul comun este exprimată prin formularea „contrariile se
atrag". In concluzie, cunoaşterea comună utilizează un limbaj
natural, mai puţin standardizat şi riguros, un limbaj viu, care
reuşeşte să surprindă de cele mai multe ori diversitatea şi bogăţia
realităţii sociale.
e) Cunoaşterea comună este puternic stratificată, ea mergând de la
simple idei, constatări, prejudecăţi, până la observaţii profunde, la
explicaţii şi raţionamente de valoare.
 Trăsăturile cunoaşterii comune

limitată spaţial şi temporal.

un caracter iluzoriu ce decurge din implicarea

subiectivă a oamenilor în viata socială, în

funcţie de scopurile şi interesele lor particulare;
în mod spontan, indivizii au tendinţa de a filtra

informaţiile disonante şi de a le reţine pe cele

consonante.
 Limitele cunoaşterii comune
 Această cunoaştere este puternic marcată de subiectivitatea
agentului cunoaşterii, de spiritul său de observaţie, de
capacitatea sa de analiză şi sinteză, de mentalitatea,
pregătirea profesională etc. Astfel, în virtutea acestora,
oamenii ajung să filtreze informaţiile, să le reţină doar pe cele
care concordă cu propriile păreri şi să le respingă pe cele
disonante, informaţii care diferă de ideile proprii.
 Cunoaşterea comună are un caracter individual, personal;
chiar dacă ideile obţinute la acest nivel ar fi corecte şi
pertinente, ele întotdeauna vor fi particulare, rezultatul unui
context. Ele nu vor putea fi generalizate şi nu vor putea fi
transferate la întreaga realitate socială. Deşi cunoaşterea
comună are un caracter enciclopedic, ea este limitată doar la
experienţa personală a individului şi doar preia opinii colective
sau „explicaţii".
 De asemenea, simţul comun este spontan, nu are o
finalitate explicită, cum vom vedea că este cazul
cunoaşterii ştiinţifice.
 Cunoaşterea comună are un caracter superficial,
deseori înregistrând doar legături aparente şi
întâmplătoare între anumite aspecte ale vieţii sociale.
 Reprezentărilor ce ţin de simţul comun le lipseşte
precizia,exactitatea; ele sunt formulate în termeni
vagi, nu pe bază de măsurare şi /sau numărare. De
exemplu, simţul comun formulează propoziţii de
genul: „majoritatea oamenilor cred că...", în timp ce
cunoaşterea ştiinţifică operează cu expresii de genul:
„70% din tineri consideră că...".
Modele de generare a adevărului
 a) Modul autoritarian, garantează adevărul
enunţului prin calitatea de excepţie a
producătorului enunţului (rege, şef de stat,
etc.).
 b) Modul mistic, prin care calitatea cunoaşterii
adevărate este conferită numai profeţilor şi
marilor mistici prin starea de graţie.
 c) Modul logico-raţional, centrat pe logica
formală, face apel la primele principii stabilind,
prin deducţie, adevărul. Importantă este
rigoarea judecăţii logice, şi nu corespondenţa
cu realitatea.
 d) Modul ştiinţific de determinare a
adevărului:
- asigură desubiectivizarea cunoaşterii,
- îmbină aplicarea corectă a metodei de
cunoaştere cu observaţia riguroasă a
fenomenelor.
 Cunoaşterea ştiinţifică
-se realizează într-o manieră intenţionată şi
sistematică, responsabilă şi voluntară.
Necesită:
-o pregătire specială,

-metode şi instrumente de cunoaştere

ştiinţifică.
 Enunţurile fundamentale pe care se
bazează cunoaşterea ştiinţifică sunt:

 lumea înconjurătoare există independent de

observaţia noastră, nu este creată de simţurile
noastre (principiul realismului);
 relaţiile din lumea înconjurătoare sunt organizate
în termeni de cauză-efect (principiul
determinismului);
 lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin
observaţii obiective (principiul cognoscibilităţii).
 Caracteristicile cunoaşterii
ştiinţifice
 deşi subiectivitatea nu este exclusă în totalitate, ea
are pondere mai mică şi, mai mult decât atât, există
posibilitatea de a o controla, într-o oarecare măsură,
prin utilizarea unor metode specifice şi respectarea
unor reguli de investigare.
 are un caracter impersonal, în sensul că aceeaşi
realitate poate fi studiată de către mai mulţi
cercetători, pornind de la aceleaşi ipoteze, utilizând
aceleaşi instrumente, iar rezultatele la care se
ajunge sunt apropiate.
 are un caracter organizat şi sistematizat.
 vizează punerea în evidenţă a unor legături
profunde între diferite aspecte ale vieţii sociale,
vizează accesul la esenţa, la necesar la logic.
 porneşte de la un set de ipoteze, cu rol de
ghidare a investigaţiei şi a efortului de
cunoaştere, utilizează o serie de metode şi
tehnici specifice, este orientată din punct de
vedere metodologic şi are o anumită finalitate
(ştiinţifică).
 constatările la nivelul acestui tip de
cunoaştere, se bazează pe măsurare şi /sau
numărare.
Tipuri de cunoaştere ştiinţifică:
- cunoaştere ştiinţifică cu caracter

general,
-cunoaştere ştiinţifică specifică
fiecărui domeniu concret al
activităţii umane.
Cunoaşterea ştiinţifică cu caracter general
- un ansamblu coerent de cunoştinţe generale,

universal valabile şi dobândite de omenire,

de-a lungul timpului, prin intermediul unor
metode ştiinţifice.
- se referă la chestiuni de interes general şi

care pot fi folosite, cu succes, în orice

domeniu de activitate umană.
- se dezvoltă în timp.
Cunoaşterea ştiinţifică specifică:
- proprie fiecărei ştiinţe şi domeniu al

activităţii umane.
- include un ansamblu de cunoştinţe

dobândite, într-un domeniu anume de

activitate, prin metode şi tehnici ştiinţifice
adecvate, de-a lungul timpului.
- se dezvoltă în timp.
Cunoaşterea ştiinţifică - obiective generice:
a)descrierea realităţii (elaborarea
sistematică a unui vocabular care să
conţină concepte şi noţiuni riguros
definite ce au drept scop descrierea
sistematică a realităţii);
b) explicarea realităţii (formularea unor
teorii care să explice cauzele producerii
fenomenelor din realitatea analizată şi
descrisă);
c) predicţia realităţii (anticiparea, fondată
pe explicaţiile oferite de teorii, a
modului de producere a fenomenelor);
d) influenţarea realităţii (sugerarea
măsurilor care pot determina, după
caz, amplificarea diminuarea sau
dispariţia fenomenelor).
Tipuri de cunoaştere ştiinţifică:
- descriptivă:,
- predictivă
- cauzală.
I. Cunoaşterea descriptivă:
- reprezintă punctul de plecare;

- descrie conduitele prin definirea,

clasificarea şi/sau măsurarea lor;

- urmăreşte separarea, discriminarea sau

distingerea între comportamente

similare;
- vizează cunoaşterea distribuţiei

diferitelor comportamente.
II.Cunoaşterea predictivă este
definită de:
- utilizarea nivelului, sau a unui tip
de comportament, pentru a
prezice altul;
- aflarea unui model de relaţie între
cele două comportamente.
III Cunoaşterea cauzală
evidenţiază:
-comportamentele aflate în relaţie
cauzală; ce comportament este
cauză şi care comportament este
efect;
- două comportamente asociate nu
se află în mod obligatoriu într-o
relaţie cauzală.
După caracterul său:
 Cunoaştere umană tacită;

 Cunoaştere umană explicită

I.Cunoaşterea tacită este:
- cea a aptitudinilor, a capacităţii de a şti să

faci ceva, a abilităţilor, a intuiţiilor, a euristicii.

- una personală dificil de tradus şi articulat.
- perpetuată prin tradiţie şi împărtăşirea

experienţei.
- efectuată mai ales prin ucenicie, printr-un

antrenament într-o funcţie.

II.Cunoaşterea explicită ghidează acţiunile
răspunzând la trei întrebări:
1)Ce gen de situaţie este?
2) Ce gen de persoană sunt? Sau Ce fel de
organizaţie este aceasta? şi
3) Ce face o persoană sau o organizaţie într-o
astfel de situaţie?
- este folosită la punerea în practică a rutinelor,
în procedurile operaţionale standard şi în
structura datelor înregistrate.
 Trăsături care diferenţiază
cercetarea socială de alte activităţi
 investigaţia în domeniul ştiinţelor sociale şi
comportamentale are ca scop descoperirea
adevărului, nu producerea dovezilor pentru
susţinerea unei poziţii deja adoptate. Prin
aceasta cercetarea sociologică, psihologică sau
psihosociologică se distinge de activitatea
ideologică, de propagandă şi advertising
(reclamă, publicitate).
 stilul de prezentare a rezultatelor anchetelor
sociologice, sondajelor de opinie publică,
experimentelor psihosociologice se deosebeşte
radical de stilul lucrărilor beletristic
 cercetarea socioumană este mai degrabă
preocupată de producerea informaţiilor referitoare
la fapte, nu de enunţul judecăţilor de valoare. Ea
are un scop teoretic, nu unul practic, deşi - aşa cum
se va vedea - problemele teoretice în domeniul
ştiinţelor sociale şi comportamentale au prin natura
lor şi o dimensiune practic-aplicativă.
Pe baza analizei aprofundate a realităţii,
cercetarea sociologică, psihologică ş.a.m.d. tinde
spre formularea unor legi, spre găsirea invarianţilor,
a relaţiilor de profunzime dintre variabile.
 măsurarea şi controlul variabilelor sunt esenţiale în
cercetarea ştiinţifică a vieţii sociale şi
comportamentelor