Cap.4.

MĂSURAREA ÎN
ŞTIINŢELE SOCIALE ŞI
COMPORTAMENTALE
 4.1. Ce este măsurarea ?
 Facem zilnic măsurări fără să ne întrebăm despre
fundamentele teoretice ale acestui act de cunoaştere.
Măsurăm timpul, spaţiul, volumul, greutatea sau valoarea
mărfurilor. Ne slujim de fel de fel de aparate de înregistrare
a duratei acţiunilor noastre sau a distanţelor pe care le
parcurgem.
 Fapt este că evoluţia societăţii a impus multiplicarea
continuă a operaţiilor de măsurare, ca şi sporirea preciziei
lor. Concomitent cu creşterea tipurilor de obiecte,
fenomene şi procese, sociale sau naturale, ce intră sub
incidenţa măsurării, a sporit considerabil şi precizia. În
acelaşi timp, perfecţionarea măsurilor a susţinut progresul
social şi uman.
 Şi măsurarea fenomenelor sociale se
înscrie în aceeaşi logică. Să luăm ca
exemplu măsurarea curentelor de opinie
pro sau contra unui eveniment, partid
politic sau candidat la o funcţie eligibilă.
Opinia este foarte fluctuantă. Alte
fenomene psihologice sau sociologice au
o mare stabilitate.
 De exemplu, inteligenţa rămâne la adulţi aproape
neschimbată. Putem calcula cu multă precizie
coeficientul de inteligenţă al fiecărei persoane. În
mod obişnuit este, însă, suficient să ştim că o
persoană posedă o abilitate mintală medie (IQ =
100), peste medie sau mult peste medie (IQ = 130).
 Nu are nici o semnificaţie psihologică sau
sociologică diferenţa de câteva unităţi a
coeficientului de inteligenţă, deşi toată lumea
recunoaşte că inteligenţa „are o mare importanţă din
punct de vedere educaţional şi social.
 Venitul unui ins, o dată cu jobul lui, depinde de
gradul său de inteligenţă; la fel, statusul său social.
 Orice măsurare conţine în sine o eroare
(diferenţa dintre rezultatul măsurării şi
valoarea adevărată a mărimii măsurate).
Important rămâne însă faptul că eroarea
poate fi evaluată şi redusă în funcţie de
scop, de procedeele utilizate şi de
resursele financiare de care dispunem.
Totdeauna, însă, a măsura înseamnă a
aproxima.
 Ce este măsurarea
 „procesul de atribuire de numere calităţilor
reprezentate“
 „ asocierea unor numere diferitelor caracteristici ale
obiectelor, persoanelor sau fenomenelor, asociere
realizată ţinând seama de anumite reguli “
 „măsurarea unei mărimi este, în sensul cel mai
general, orice metodă de stabilire a unei
corespondenţe unice şi reciproce între toate sau
unele mărimi ale unei clase în toate sau unele
numere integrale, raţionale sau reale“
 Ceea ce se măsoară nu sunt obiectele ,
persoanele sau evenimentele ci doar
anumite caracteristici ale acestora.
 De exemplu când numărăm anumite
obiecte, nu măsurăm obiectul în sine ci , de
fapt , numai caracteristica sa:
 status-ul social, autoritatea, prestigiul,
prejudecăţile, convingerile – când avem în
vedere un individ – şi
 coeziunea, circulaţia informaţiei, starea de
spirit etc. – când este vorba de un grup
uman.
Caracteristica

 este o abstracţie a unei proprietăţi a

obiectului ce serveşte la descrierea unui
concept sau noţiuni. De asemenea, este
numită trăsătură semantică.
 Exemple: caracteristică esenţială,
caracteristică distinctivă, trăsătură
semantică intrinsecă, trăsătură
semantică extrinsecă.
 Termenul de număr
 nu corespunde neapărat conceptului uzual al
cuvântului număr folosit în limbajul comun .
 Nu înseamnă numere care pot fi adunate,
divizate sau multiplicate, ci de fapt, numere
utilizate ca simboluri pentru a reprezenta
anumite atribute sau caracteristici ale
obiectelor. Astfel privită, măsurarea este o
relaţie ce se stabileşte între domeniul obiectelor
şi domeniul numerelor. Importantă este regula
de corespondenţă dintre fenomene şi numere.
 Cel mai important aspect al procesului de
măsurare îl reprezintă crearea, stabilirea
unor reguli care să desemneze numere
pentru a reprezenta caracteristicile ce
urmează a fi măsurate.
 Odată ce regulile de măsurare au fost
stabilite si agreate, caracteristicile
fenomenelor, persoanelor sau obiectelor vor
fi descrise si măsurate pe baza acestor
şabloane.
 Dacă procesul de măsurare este un proces bazat,
dezvoltat pe baza unor reguli arbitrare , cum
putem evalua rezultatele procesului de măsurare?
 Poate fi evaluată calitatea procesului de
măsurare?
 mai întâi putem evalua proporţia în care regulile
de măsurare au fost înţelese. Erorile de măsurare
pot fi consecinţa unei neînţelegeri sau a aplicării
necorespunzătoare a oricărei dintre aceste reguli.
 în al doilea rând, putem evalua cât de aproape
sunt regulile stabilite de anumite aspecte ale
realităţii, de fapt proporţia în care corespondenta
cerută cu realitatea răspunde scopului cercetării.
 Analiza conceptuală este o parte a analizei
terminologice ce vizează să repereze, să
delimiteze şi să descrie caracteristicile a unui
concept desemnată printr-unul sau mai mulţi
termeni într-un domeniu specializat.
 Conceptul constituie cunoaştere constituită
prin abstractizare plecând de la caracteristici,
trăsături, atribute sau proprietăţi comune a
unei clase de obiecte, de relaţii sau de
identităţi.
 Conceptul de automobil se referă la o
generalizare a tuturor caracteristicilor pe care
automobilele le au în comun. În această
accepţiune conceptul de automobil este foarte
strâns legat de realitatea fizică, materială.
Când spunem automobil vizualizăm un
vehicul, care are motor, caroserie, uşi si care
ne asigură posibilitatea de deplasare, deci
putem imagina substanţa materială a acestui
concept.
 În cercetarea socială multe concepte nu
au o asemenea proprietate de a putea fi
uşor observate si vizualizate fizic. Este
aproape imposibil să vizualizăm fizic
atitudini, imagini de produs sau clase
sociale. De aceea o atenţie deosebită
trebuie să o acordăm definirii cu precizie
a conceptului.
 Pentru orice ştiinţa empirică, una din
problemele sale fundamentale este aceea de a
stabili modalităţile prin care se realizează
legătura dintre universul teoretic – conceptual şi
realitatea empirică,un loc aparte îl ocupă
problema operaţionalizării conceptelor,
ansamblul operaţiilor prin care însuşirile
definitorii ale noţiunii pot fi identificate,
evaluate sau chiar măsurate în universul
empiric.
 „Conceptele operaţionale” – acel tip de concepte
care servesc direct în investigaţia empirică a
realităţii – se construiesc în câmpul operaţionalizării
conceptelor generale şi sunt redate prin
dimensiuni, variabile, indicatori şi indici.
 Orice concept general se poate concretiza pe calea
găsirii unor trăsături, a unor caracteristici
„materiale” (obiecte, acţiuni, situaţii) sau „spirituale”
(opinii).
 Eficienţa proceselor de concretizare depinde de
felul cum „caracteristicile” sau „trăsăturile” sunt
alese mai mult sau mai puţin fericit după talentul
respectivului observator. Acest procedeu consta în
fixarea „dimensiunilor” şi „indicatorilor”.
 Operaţionalizarea conceptelor serveşte esenţial
punerea în acţiune a proiectului de cercetare,
furnizând datele de fond pentru
 selecţia metodelor
 construirea instrumentelor de investigaţie în
întreaga anatomie concretă (de pildă, într-o
anchetă sociologică prin chestionar, întrebările
acestuia sunt enunţuri interogative care convertesc
ca atare indicatorii reţinuţi din procesul de
operaţionalizare).
 Întrebările din cadrul chestionarului au rol de
indicatori prelucraţi, traduşi, ajustaţi astfel încât să
fie valizi şi funcţionali în procesul comunicării dintre
subiect şi cercetător.
 Definirea conceptuală
 implică folosirea ca termeni alte noţiuni, concepte.
O astfel de definire îşi propune instituirea ideii
centrale sau a esenţei conceptului pe care-l definim.
 Cel mai adesea este un echivalent al definiţiei pe
care o regăsim într-un dicţionar explicativ în dreptul
cuvântului respectiv.
 O bună delimitare conceptuală clarifică
caracteristicile majore ale conceptului respectiv si
face diferenţieri între concepte oarecum similare ca
nume dar în fapt foarte diferite .
 Definirea operaţională a
unui concept
 trebuie să reflecte cu acurateţe
caracteristicile importante ale noţiunii
definite.
 O definire operaţională descrie activităţile
pe care cercetătorul trebuie să le desfăşoare
, în ordine, pentru a aloca o valoare
conceptului considerat.
Definire conceptuală : Categoriile sociale sunt grupe omogene,
ierarhice, relativ permanente de împărţire a societăţii , în cadrul
cărora indivizii, familiile au aceleaşi valori culturale, stil de viată
, interese si comportament.
Definire operaţională :
Reputaţia : Indivizii sunt repartizaţi în clase sociale pe baza a câţi
oameni îi cunosc si îi ierarhizează.
Sociometric : Indivizii sunt plasaţi în clase sociale pe baza celor
cu care se asociază .
Subiectiv : Indivizii sunt plasaţi în clase sociale pe baza auto-
ierarhizării.
Obiectiv : Indivizii sunt grupaţi în clase sociale pe baza faptului că
ei posedă anumite caracteristici sau combinaţii ale acestor
caracteristici, cum ar fi ocupaţie, educaţie sau venituri.
 Care din aceste definiţii operaţionale este cea
mai bună ? Răspunsul la această întrebare
depinde de scopul proiectului de cercetare.
Definirea operaţională a unui anume concept
trebuie să se afle în legătură cu tipul de
întrebări ce vor fi utilizate în chestionarul
anchetei.
 Faptul că sunt posibile mai multe definiţii
operaţionale impune cercetătorului să
precizeze clar ce definiţie operaţională a
conceptului va utiliza.
 Dimensiunile unui concept

 sunt clase de informaţii necesare pentru a

studia spaţiul de atribute al unui concept,
adică gama sau evantaiul de însuşiri pe care
conceptul le „decupează” din realitate.
Dimensiunile sunt tot concepte, dar concepte
cu un grad mai redus de generalitate decât
conceptul-matcă.
 Dimensiunile unui anumit concept nu se
impun de la sine. Nu numai ca nu decurg
automat odată ce s-a definit conceptul, dar
nici nu pot fi elaborate ca model unic. Un
criteriu orientativ pentru elaborarea
dimensiunilor îl constituie obţinerea de
elemente concrete suplimentare de definire a
variabilelor sociale.
Dimensionare

 faptul de a descompune un concept în

diversele faţete sau componente
esenţiale, şi de a lucra la căutarea
variabilelor şi indicatorilor pe baza
acestor componente mai degrabă decât
pe cea a conceptelor.
Funcţiile dimensionării
 a explicita conceptul,
 a distinge diverse forme sau tipuri de
manifestare a conceptului mai curând decât o
singură măsură ordinală sau metrică;
 a alege mai uşor, în fiecare faţetă, indicatori
dotaţi cu o face validity;
 a pondera la nevoie diverse dimensiuni;
 a face o triere în caz de prea mulţi indicatori.
Variabila
 are mai multe conotaţii în sociologie. Ea
desemnează
 în sens restrâns calitatea.
 în sens general, termenul de „variabilă”
priveşte indicarea proprietăţii fenomenelor şi
proceselor sociale de a schimba, de a lua
valori diferite de la un moment la altul, de la un
individ la altul, de la o colectivitate la alta,
indiferent de natura fenomenului respectiv.
 In această accepţie, termenul de „variabilă”
este pus în relaţie cu cel de „criteriu”.
 R. Boudon consideră că variabila este
„rezultatul împărţirii colectivităţii după unul
sau mai multe criterii” – sexul, nivelul de
calificare sau vârsta populaţiei studiate sunt
tot variabile conform definiţiei enunţate.
 Despre natura variabilelor, se poate
consemna faptul că acestea sunt privite atât
ca realităţi manifeste (observabile în mod
nemijlocit), cât şi ca stări latente, care nu
pot fi direct observabile (măsurabile), dar
care pot fi cercetate prin indicator direct
observabil. 
 Indicatorii
 reprezintă un concept care redă un semn observabil,
măsurabil, referitor la anumite aspecte ale realităţii
sociale.
 Este conceptul care face ca ceva anume să poată fi
consumat, observat şi măsurat direct, nemijlocit.
 Indicatorii mediază cunoaşterea unei dimensiuni prin
variabile aferente acesteia, redând aspectul observabil
şi măsurabil al realităţii, în timp ce dimensiunea (deşi
mai „concreta” decât conceptul) dă informaţii despre
fapte neobservabile direct.
 In termeni statistici, indicatorul este „o
caracteristică”, exprimată numeric a unei
categorii economice, sociale, fiind
noţiunea pentru o expresie numerică
determinată pe baza de observaţii
statistice.
CATEGORII DE INDICATORI
De context : ce precizează în ce context (material,
social etc.) s-au derulat acţiunile care au dat loc la
un asemenea rezultat.
 De exemplu:
 1) condiţiile meteorologice pot, în parte, să explice
rata frecvenţei de activităţi;
 2) programarea televizuală de veghe poate, în parte,
să explice nonperformanţa elevilor la o probă etc.;
 3) schimbarea priorităţilor academice sau
diminuarea resurselor atribuite pot, în parte, să
explice atingerea parţială a obiectivelor unui proiect.
 De intrare: ce precizează caracteristicile
persoanelor care au beneficiat de dispozitiv; o
schimbare la acest nivel, în raport cu ceea ce a fost
planificat poate, în parte, să explice diferenţele de
rezultate.
 De exemplu:
 1) un dispozitiv de ajutor al elevilor în dificultate a
funcţionat pe bază de voluntariat al elevilor; se
constată că cele mai slabi nu au îndrăznit să facă
apel la acesta, ceea ce explică absenţa progresului
în rezultatele lor şcolare;
 2) creşterea derogărilor acordate pot modifica
sensibil compoziţia claselor şi să falsifice
comparaţiile care ar fi făcute între ratele de reuşită
ale diferitelor promoţii.
 De realizări: ce precizează acţiunile efectiv
puse în practică în raport cu proiectul iniţial
şi cu condiţiile în care rezultatele aşteptate
au fost definite.
 De exemplu:
 1) noul material informatic ne fiind livrat la
timp, elevii nu au putut beneficia de cursul
respectiv care ar fi fost important pentru
reuşita la examen;
 2) pe motiv de răceală învăţământul a fost
perturbat.
Indicele
 este în general, un raport dintre mărimea
unui indicator al momentului t1 şi
mărimea acelui indicator la momentul t0
sau un raport dintre două mărimi
coexistente.
4.2.Etapele procesului de
măsurare
 Să presupunem că avem nevoie de măsurarea
unui concept anume , precum satisfacţia
angajaţilor sau identificarea liderul de opinie.
Cum am putea să procedăm ? În cele ce
urmează vom prezenta o metodă general
valabilă pentru dezvoltarea unui astfel de
proces de măsurare. Totuşi, această metodă
nu întotdeauna poate fi aplicată în toate studiile
datorită restricţiilor de timp si buget, dar este
economic justificată în numeroase alte cazuri.
Definirea domeniului
si conceptului

Generarea tipului de
variabile

Recoltarea datelor

Purificarea datelor

Recoltarea datelor

Testarea relevantei
datelor

Testarea validităţii
datelor

Stabilirea de reguli,
norme
 Pasul 1. Definirea domeniului specific al conceptului supus
măsurării . Aceasta presupune o definire conceptuală
temeinică. Implică oferirea unui răspuns conceptual la
întrebarea : Ce anume înţelegem prin motivare, cultură
organizaţională şi altele asemenea? Studierea atentă a
literaturii de specialitate, discuţii purtate cu specialişti si o
adevărată înţelegere a problemelor de management sunt
utile în definirea temeinică a conceptului supus măsurării.
 Pasul 2. Generarea unor modele de variabile. Acest pas
implică generarea unei liste de elemente specifice :
întrebări, fraze, afirmaţii, etc. pentru fiecare dimensiune a
conceptului definit în pasul 1. Tehnicile specifice , aplicabile
în această etapă, sunt: studierea atentă a literaturii de
specialitate, discuţii sau focus-grupuri cu diferite persoane
cheie( personalul de vânzare, distribuitori, oficialii unor
asociaţii de comercianţi, consumatori) , analiza de conţinut
a diferitelor categorii , brainstormingul , etc. Odată lista
întocmită, variabilele definite trebuie să fie redactate pentru
mai multă claritate.
 Pasul 3. Recoltarea datelor pentru purificarea
măsurării. Variabilele editate trebuie plasate, apoi,
într-un format potrivit ( întrebări, atitudini, scale,
observaţii) si recoltarea de date de la membrii
segmentelor ţintă vizate de studiu.
 Pasul 4. Purificarea măsurării . Aceasta presupune
eliminarea acelor variabile care nu se corelează cu
scorul total pentru întreaga măsurare sau cu
dimensiunile specifice cu care se asociază.
Coeficientul alfa si analiza factorială sunt cele mai
uzuale tehnici pentru a atinge scopul propus -
purificarea măsurării. Dacă nu se obţin rezultate
satisfăcătoare , în această etapă, se impune , aşa
cum este figurat si în schema de mai sus, o
reconsiderare a definirii conceptuale sau generarea
de variabile adiţionale.
 Pasul 5. Recoltarea de date pentru testarea relevantei si
validităţii măsurării. Odată ce măsurarea a fost purificată
satisfăcător , un nou set de date trebuie recoltate cu
instrumentul revizuit.
 Pasul 6. Testarea relevantei. Acest nou set de date trebuie
să fie analizate pentru a testa relevanta lor. Variabilele fără
legătură cu scopul cercetării vor fi eliminate din întregul
instrument de măsură (de ex. chestionar)si dacă este necesar,
vor fi înlocuite de alte variabile care urmează a fi generate.
 Pasul 7. Testarea validităţii. Odată ce relevanta a fost
stabilită este necesară determinarea validităţii. Construirea
validităţii presupune evidenţierea acelor factori care întăresc,
subliniază măsurarea obţinută. Cea mai complexă formă a
validităţii, aceasta implică mai mult decât doar cunoaşterea a
cât de bine funcţionează instrumentul de măsurare ci implică
si a sti de ce funcţionează bine. Această validitate solicită
cercetătorului să aibă o temeinică teorie asupra naturii
conceptului ce va fi măsurat si cum este relaţionat cu alte
concepte. Există o multitudine de metode statistice pentru
testarea validităţii construcţiei instrumentului , dar cea mai
uzuală este matricea multitrait-multimethod.
 Pasul 8. Elaborarea de norme si reguli. Odată
ce măsurarea satisfăcătoare a fost
determinată, ea trebuie să fie administrată unor
grupuri diferite de oameni (diferenţiate
demografic, etc.) si pe baza acestor date
obţinute să se determine media si varianta.
Astfel va fi posibil să interpretăm mai bine
semnificaţia scorului obţinut de la un individ
sau un grup într-o subsecventă a aplicării unui
astfel de instrument de lucru.
4.3.Acurateţea procesului
de măsurare
 Evaluarea măsurării constituie un subiect pe cât de
complex, pe atât de important pentru cercetarea
sociologică, psihosociologică pentru că numerele
incorect asociate fenomenelor pot deforma sau
estompa realităţile, creând iluzia rigurozităţii ştiinţifice.
 Studiind interacţiunea comportamentelor umane,
totdeauna trebuie să ne întrebăm dacă într-adevăr am
măsurat ceea ce am intenţionat să măsurăm şi dacă
rezultatele sunt demne de încredere sau – teoretic
formulată problema – trebuie să stabilim totdeauna
validitatea şi fidelitatea (reliabilitatea) măsurării
fenomenelor.
 „Validitatea este conceptualizată ca o
corelaţie dintre măsurare şi un criteriu
independent relevant”, iar reliabilitatea, fiind
determinată fără referire la un criteriu exterior,
se verifică tot prin stabilirea corelaţiei dintre
rezultatele obţinute: la testare şi la retestare,
prin aplicarea câte unei jumătăţi din test sau
prin luarea în calcul a corelaţiei dintre
indicatori.
Validitate
 se desemnează faptul de a şti dacă
măsura folosită apropie cu adevărat
conceptul, şi apropierea fără a supra sau
subestima o dimensiune a acestuia.
Tipuri de validităţi
 face validity pentru a desemna simplul fapt că indicatorul are o
validitate evidentă, care sare în ochi: de exemplu, loviturile şi rănile
pentru a desemna un aspect al violenţei familiale.
 predictive validity măsoară corelaţia între indicatorii reţinuţi pentru
concept şi un comportament test ulterior. De exemplu, atitudinile
xenofobe şi votul antistrăini; scara satisfacţiei maritale şi separarea
ulterioară.
 concurrent validity măsoară corelaţia între indicatorii reţinuţi şi o altă
măsură a fenomenului. De exemplu, scala xenofobiei şi apartenenţa
la un partid xenofob.
 construct validity vizează să maximizeze corelaţia cu un element pe
care dorim să-l vedem logic legat de conceptul folosit. De exemplu,
între două măsuri ale nivelului social, se alege cel care corelează cel
mai bine cu un criteriu, cum ar fi cel al genului de prejudecăţi, sau cel
al alăturării celei mai bune a corelaţiilor precedent observate.
Tipuri de validităţi

 de conţinut
 criteriilor
 de construct
 Validitate de conţinut.
 încearcă să determine dacă instrumentul de măsurare
pe care l-a creat este reprezentativ pentru conţinutul
procesului sau fenomenului pe care îl măsoară.
 Un exemplu :s-a urmărit verificarea ipotezei
determinării gradului de satisfacţie a muncii de către
sistemul de organizare a întreprinderilor.
 Satisfacţia muncii – ca fenomen psihosocial – are
multiple dimensiuni şi indicatori. Pentru măsurare am
reţinut dimensiunile: satisfacţie în raport cu conţinutul
muncii, cu organizarea formală şi cu organizarea
informală a întreprinderilor.
 Ca indicatori, au fost reţinuţi cei referitori la satisfacţia
produsă de structura operaţiilor de muncă, profesiune,
întreprindere, grupul de muncă etc.
Validitatea legată de
criteriu
 aşa-numita validitatea predictivă sau empirică,
urmăreşte nu rezultatul în sine al măsurării, ci
criteriul extern cu care se compară acest rezultat.
 În măsurarea intereselor profesionale, analiza
validităţii legată de criteriu oferă un bun exemplu
asupra a ceea ce se intenţionează a se demonstra:
validarea rezultatelor actuale prin raportare la un
element (eveniment) exterior, înregistrabil după o
perioadă de timp, adesea de ani şi ani de zile.
 Validitatea legată de criteriu se caracterizează
aşadar prin capacitatea de predicţie a măsurării
efectuate.
 Validitatea de construct
 vizează caracteristica de măsurat, obiectul, fenomenul sau
proprietatea ce se află în spatele performanţei măsurate.
 Constructele, după cum se ştie, desemnează categorii ipotetice
utilizate pentru descrierea şi înţelegerea raporturilor dintre
elementele unui model explicativ. Presupunând că avem de
măsurat coeziunea unui grup, ne putem întreba, o dată stabilit
nivelul acesteia, ce constructe explică scorul (punctajul) obţinut:
simpatia reciprocă? interesele comune? dezirabilitatea socială?
De asemenea, va trebui să ne întrebăm ce proporţie din
varianţa totală a măsurării se datorează fiecărui construct în
parte. Prin diferite corelaţii de itemuri, cu ajutorul metodei
matricei cu mai multe atribute măsurate prin mai multe metode
sau prin analiza factorială validitatea de construct poate fi
corespunzător determinată.
Fidelitatea
 desemnează faptul că măsurarea
efectuată nu variază decât dacă subiectul
observat variază. Adesea fidelitatea se
măsoară prin operaţii de testare şi
retestare, făcută pe eşantioane pilot.
 Există 4 surse principale de infidelitate în
recoltarea unei informaţii:
 dispoziţiile pe termen scurt ale respondentului:
oboseala, indispoziţia, angoasa, sănătatea;
 factorii de situaţie: locuri, momente, persoane
prezente;
 canale utilizate: telefon, poştă, interviu,
 indicatorii însăşi.
 Procedee de determinare
a fidelităţii
 Procedeul test-retest presupune aplicarea după o perioadă
de timp a aceluiaşi instrument de măsurare aceloraşi
persoane. Dacă persoanele supuse măsurării nu s-au
schimbat sub raportul caracteristicii măsurate, teoretic,
rezultatele celor două probe trebuie să fie identice. În practică
lucrurile nu se întâmplă aşa, datorită erorilor care intervin în
fiecare operaţie de măsurare. Prin procedee matematice se
poate determina fluctuaţia valorilor obţinute în cele două
operaţii de măsurare a caracteristicilor uneia şi aceleiaşi
persoane sau colectivităţi. Problema însă este alta: ce
caracteristici ale fenomenelor şi proceselor socio-umane sunt
statice? Cu greu vom găsi caracteristici, dacă nu statice, cel
puţin mai lent modificabile.
 Procedeul testelor paralele încearcă să evite impedimentul învăţării
răspunsurilor de către subiecţi: se aplică acestora nu acelaşi test de două
ori, ci două teste asemănătoare sau două forme diferite ale aceluiaşi
instrument de măsurare. Dar, cât de asemănătoare sunt testele paralele?
Prin analiza validităţii de conţinut şi a celei de construct, prin compararea
mediilor, a varianţei, a covarianţei dintre itemuri acest lucru poate fi
stabilit. Teste perfect echivalente nu vor fi create, probabil, niciodată,
asemănătoare, da.
 Eşantionarea itemurilor, formularea lor vor diferi de la un test la altul, fapt
ce va produce o anumită instabilitate a scorurilor. De aceea se şi spune
că prin procedeul testelor paralele se determină stabilitatea măsurătorilor.
Ca şi în cazul procedeului precedent, între aplicarea unui test şi a formei
lui „echivalente“ de cele mai multe ori se scurge o perioadă de timp, în
care situaţia subiecţilor se schimbă. Aplicarea concomitentă a două sau
mai multe teste paralele nu este posibilă; aplicarea lor în succesiune
imediată nu este de dorit. Se pun probleme asemănătoare procedeului
test-retest.
 Procedeul înjumătăţirii testelor oferă posibilitatea
determinării coeficientului de echivalenţă între cele
două jumătăţi ale aceluiaşi test. Împărţirea testului în
jumătate se face selectând itemurile echivalente şi
gruparea lor în două forme separate. În mod curent
se procedează însă oarecum mecanic: într-o formă
sunt incluse itemurile cu un număr par, într-alta cele
cu număr impar. După aplicarea integrală a testului
sunt aplicate formele înjumătăţite ale lui. Se fac apoi
corelaţii între rezultatele astfel obţinute. Dificultăţile
semnalate pentru procedeul test-retest sunt
prezente şi în cazul stabilirii fidelităţii prin
înjumătăţirea testului.
 În mod ideal ar trebui să existe o singură
componentă în scorul obţinut si această
componentă ar trebui să fie oglinda fidelă a
caracteristicii supuse investigaţiei-
atitudinea individului fată de sistemul de
recompensare. Din păcate, o astfel de stare
de lucruri este rareori posibilă. De aceea ,
cercetătorul trebuie să fie preocupat de
gradul în care un anume proces de
măsurare reflectă caracteristica luată în
considerare fată de alte caracteristici
implicate.
 Caracteristica studiată = directa reflectare a
caracteristicii ce prezintă interes pentru cercetător
 Caracteristici adiţionale,permanente ale
respondentului = reflectarea unor alte
caracteristici permanente ca clasă socială, nivel
de inteligentă, etc.
 Caracteristici cu acţiune temporară asupra
respondentului = reflecţia temporară a unor stări
ale respondentului cum ar fi : foame, oboseală,
sau furie
 Caracteristici situaţionale = reflectarea directă
a împrejurărilor în care s-a operat măsurarea
 Caracteristici ale procesului de măsurare =
impactul operatorului de interviu, a metodelor de
intervievare si alte asemenea aspecte
 Caracteristici ale instrumentelor de măsurare =
reflectarea unor întrebări ambigue sau prost
înţelese
 Caracteristici ale procesului de răspuns =
reflecţii ale greşelilor înregistrate din cauza
marcării unui răspuns greşit si alte asemenea
 Caracteristici ale analizei = reflectarea greşelilor
produse în codificarea, tabelarea datelor, etc.