P6-P7: Analize ale actelor de limbaj

1. John Langslaw Austin

Orice act de comunicare/ limbaj/ discurs este o acţiune complexă, alcătuită din următoarele
componente:
• un act locuţionar (saying): a spune ceva
• un act ilocuţionar (in saying): a realiza ceva în timpul spunerii, potrivit convenţiilor/
regulilor de limbaj observate de o anumită comunitate
• un act perlocuţionar (by saying): a interveni cumva – prin intermediul spunerii – în planul
realităţii, în funcţie de intenţia de comunicare asumată
Actul locuţionar are, la rândul lui, 3 componente:
• un act fonetic: emiterea unor sunete articulate
• un act fatic: combinarea cuvintelor din vocabularul unei limbi în acord cu regulile de (bună)
formare aflate în vigoare
• un act retic: acordarea unui sens şi a unei referinţe mesajului articulat
Actul ilocuţionar este evidenţiat de verbele performative folosite (a spune, a relata, a porunci, a
ruga, a sfătui, a solicita, a promite, a ameninţa, a paria, a blestema, a boteza, a nota, a promulga
etc.), de topică, de accent, de intonaţie etc. Succesul acestuia depinde de recunoaşterea regulilor de
limbaj corespunzătoare de către toţi participanţii la procesul comunicării.
Actul perlocuţionar se caracterizează prin faptul că emitentul foloseşte mijloace semiotice pentru a
produce efecte nonsemiotice: schimbarea dispoziţiei, menţinerea unei atitudini, adoptarea unui
comportament de cumpărare, evacuarea unei săli etc. Reuşita actului perlocuţionar depinde de
recunoaşterea şi acceptarea intenţiei de comunicare.
2. John R. Searle
Orice act locuţionar are 2 componente:
• un act de enunţare: rostirea de morfeme, cuvinte, sintagme sau locuţiuni nominale, enunţuri
simple, enunţuri compuse sau texte;
• un act propoziţional: denotarea unor obiecte sau stări de lucruri prin referire şi predicare
Actele ilocuţionare se diferenţiază în funcţie de următoarele criterii:
1. scopul sau intenţia;
2. direcţia de potrivire a cuvintelor cu realitatea;
3. starea psihologică exprimată;
4. forţa sau tăria cu care este prezentată intenţia ilocuţionară;
5. statutul social al interlocutorilor;
6. modul în care enunţul corelează interesele interlocutorilor;
7. raporturile enunţului rostit cu restul mesajului;
8. determinările conţinutului propoziţional ce sunt produse de forţa ilocuţionară a enunţului;
9. necesitatea pentru unele acte ilocuţionare de a fi realizate numai în această ipostază;
10. condiţionarea realizării actelor ilocuţionare de existenţa unor instituţii extra-lingvistice;
11. uzul performativ sau nu al verbelor performative;
12. stilul de realizare a actelor ilocuţionare
La nivelul rezultatelor obţinute în urma actelor ilocuţionare, John Searle distinge următoarele cinci
clase de enunţuri:
1. enunţurile reprezentative, prin care sunt descrise sau relatate stările de lucruri (ex.
„Zăpada este albă“);
2. enunţurile directive, care sunt folosite de vorbitor pentru a-l determina pe ascultător să
facă ceva (ex. „Deschide fereastra!“);
3. enunţurile comisive, prin intermediul cărora vorbitorul îşi asumă obligaţia de a realiza o
acţiune viitoare (ex. „Îţi promit că te voi ajuta să-ţi găseşti un nou loc de muncă“);
4. enunţurile expresive, care slujesc la exprimarea unei atitudini sau a unei stări psihice în
raport cu un fragment al realităţii (ex. „O, femeie, mare este credinţa ta!“);

1
 5. enunţurile declarative, prin care conţinutul propoziţional este pus în corespondenţă cu
realitatea (ex. „Te botez în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!“).
3. Jürgen Habermas
Urmându-l într-o oarecare măsură pe Karl Bühler (care a raportat mesajele vehiculate într-o
comunicare la starea psihologică a emitentului, la realitate şi la comportamentele succedente ale
receptorului), Jürgen Habermas corelează actele de discurs cu lumea subiectivă, lumea obiectivă şi
lumea socială, pentru a le grupa apoi în trei categorii:
1. actele expresive, prin care se autorevelează emitenţii;
2. actele constatative, prin care sunt reprezentate stările de lucruri şi
3. actele regulative, prin care sunt corelate comportamentele interlocutorilor.
Actele expresive ar fi centrate pe intenţia de comunicare a vorbitorului, actele constatative, pe
conţinutul propoziţional al enunţurilor, iar actele regulative, pe relaţia stabilită între interlocutori.
În mod corespunzător, cele trei categorii de acte ar avea drept clauze de valabilitate sinceritatea,
adevărul şi justeţea.
4. Karl Bühler
Pentru a explica felul în care se realizează comunicarea lingvistică (orală), Karl Bühler a construit
un model simplu şi sugestiv (das Organon-Modell der Sprache), în care „fenomenul acustic“ – altfel
spus, mesajul – corelează trei variabile distincte: (a) emitentul, (b) receptorul şi (c) obiectele sau
stările de lucruri (la care se referă mesajul).
Aceste variabile sunt legate apoi de câte o funcţie aparte a limbii: (a’) funcţia de exprimare (a stării
psihologice în care se află emitentul), (b’) funcţia de incitare sau de apelare (a receptorului) – în
direcţia atingerii unui scop –, respectiv (c’) funcţia de reprezentare (a realităţii).
5. Roman Jakobson
Pe linia identificării funcţiilor limbajului, Roman Jakobson a conturat un model semiotic hexadic,
alcătuit din variabilele (emitentul, receptorul, mesajul, codul, situaţia şi canalul de transmitere) şi în
care, alături de funcţiile bühleriene – expresivă, incitativă (sau conativă) şi referenţială –, apar trei
noi funcţii: poietică (la nivelul mesajului), metalingvistică (la nivelul codului) şi fatică (la nivelul
canalului).
6. Rolf H. Bay şi Bernd Fittkau
Atunci când transmite un mesaj receptorului, emitentul acţionează în patru planuri distincte – planul
realităţii, planul relaţiei, planul autodezvăluirii şi planul apelului –, căutând să „răspundă“, prin
intermediul semnelor care alcătuiesc mesajul, la următoarele întrebări:
• Despre ce îl informez pe receptor?
• Cum îl tratez pe receptor şi cum văd relaţia mea cu el?
• Ce spun despre mine receptorului?
• La ce îl îndemn pe receptor?
Având statutul de partener „cu drepturi egale“, alocutorul realizează o serie de acţiuni
complementare celor săvârşite de locutor. În acest sens, el se plasează concomitent în planul
realităţii, planul relaţiei, planul autorevelării şi planul apelului şi caută să răspundă la următoarele
întrebări:
• Cum trebuie să înţeleg realitatea?
• Cum mă tratează locutorul?
• În ce stare psihologică se află locutorul?
• Ce vrea locutorul să simt, să gândesc sau să fac?
Priceperea de a evolua la toate cele patru niveluri ale comunicării, abilitatea de a desluşi intenţiile
de comunicare ale locutorului aferente fiecărui nivel şi capacitatea de a răspunde adecvat la aceste
intenţii dau măsura aportului adus de alocutor la succesul unei comunicări.
7. Interacţiuni care constituie procesul de comunicare
Factorii esenţiali ai comunicării (identificaţi de către Roman Jakobson) pot fi puşi în corespondenţă
nu doar cu câte o funcţie de limbaj, ci cu câte o interacţiune, altfel spus cu câte un cuplu de acţiuni
corelative realizate de către emitent şi receptor. Cu cât comunicatorii acordă mai multă importanţă
interacţiunilor componente, cu atât procesul de comunicare este mai bogat şi complex. Cu cât
2
acţiunile corelative sunt mai concordante, cu atât procesul de comunicare poate fi considerat mai
reuşit.

Parametrii comunicării Funcţia de comunicare Actele de limbaj Actele de limbaj

corespunzătoare realizate de către emitent realizate de către receptor
EMITENT funcţia expresivă act de autodezvăluire act de discernere
RECEPTOR funcţia conativă/ de apel act de influenţare act de răspuns
MESAJ funcţia poietică act de emitere act de receptare
COD funcţia metasemiotică act de metainformare act de metaînţelegere
REALITATE funcţia referenţială act de referire act de coreferire
CANAL DE TRANSMITERE funcţia fatică act de relaţionare act de corelaţionare