UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE

„CAROL I” Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ZULEAN, MARIAN
Armata şi societăţile postcomuniste în tranziţie/
dr. Marian Zulean. - Bucureşti: Editura Universităţii
Dr. Marian ZULEAN Naţionale de Apărare „Carol I”, 2005
Bibliogr.
Ce
at
e ISBN 973-663-307-1
nt

rit
rul

[ i S e cu
de Stud

St
are 355(498) „1990/...”
ii

\r
ra
tegice de Ap

ARMATA ŞI SOCIETĂŢILE POSTCOMUNISTE

ÎN TRANZIŢIE
Apariţia acestei publicaţii s-a realizat ca urmare a grantului de
cercetare nr. 1, cod CNCSIS 1179, cu titlul „Raporturile dintre
armată şi societate în procesul integrării europene şi euroatlantice
a României”, acordat de MEdC prin CNCSIS.

© Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt

rezervate Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”
• Lucrarea a fost discutată în şedinţa Consiliului
Ştiinţific al CSSAS

Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” ISBN 973-663-307-1

Bucureşti, 2005

1 2
 CUPRINS

1. Pretext ...................................................................................5

2. Sociologie militară, ştiinţele politice şi studiile

interdisciplinare: relaţii civil-militare, profesionalizare ......9

3. Sovietologie, tranzitologie şi consolidologie: dependenţa

de cale ......................................................................................21

4. Geopolitică, geografie politică, relaţii internaţionale:

spaţiu, putere şi globalizare...................................................25

5. Concluzii .............................................................................30

Bibliografie .............................................................................33

3 4
 1. Pretext1
În urmă cu zece ani, în martie 1995, Centrul George C.
Marshall pentru Studii Europene de Securitate a sponsorizat,
împreună cu National Endowment for Democracy, o conferinţă
inovatoare şi utilă privind „Relaţiile Civil-Militare şi
Consolidarea Democraţiei”. Scopul principal al conferinţei a
fost să ofere un răspuns la întrebările stringente despre „cine ar
trebui să-i supravegheze pe gardienii” din fostele ţări
comuniste, care ar fi rolul armatei în era de după Războiul Rece
şi ce modele de relaţii civil-militare ar trebui implementate.
Samuel P. Huntington, unul dintre fondatorii teoriei relaţiilor
militare, a fost invitat ca vorbitor principal la această
conferinţă. El a prezentat o perspectivă destul de optimistă
asupra şanselor de reuşită în construirea unor relaţii civil-
militare democratice sănătoase în Europa de Est, luând în
considerare lecţiile învăţate din cel „de-al treilea val” de
democratizare din America Latină şi sudul Europei
(Huntington, 1995:17). Principalii factori identificaţi de
Huntington drept garanţi ai unei tranziţii de succes sunt legaţi
de acceptarea tot mai largă a normelor de profesionalism militar
şi control civil, atât de interesul militarilor, cât şi de cel al
civililor pentru un astfel de control şi costul politic şi social
modest, în comparaţie cu beneficiile importante aduse
societăţii.
În cuvântul de încheiere, Joseph Nye, pe atunci
asistentul Secretarului american al Apărării pentru Securitate
Internaţională, a încercat să răspundă întrebărilor şi a elaborat
câteva recomandări politice, bazate, în principal, pe modelul
teoretic al lui Huntington legat de „controlul civil obiectiv”:
„... Răspunsul corect este ‘negocierea’ liberală, care defineşte
drepturi şi responsabilităţi specifice pentru conducerea militară şi civilă.
1
Acest studiu este în curs de publicare, în limba engleză, în Social Sciences
and the Military, G. Caforio (ed.), Routhledge Publishing House, 2006.
5 6
Armata trebuie să recunoască că respectă legea; trebuie să rămână apolitică
şi să respecte autoritatea civilă. În schimb, civilii trebuie să respecte rolul
special al armatei în societate, să ofere finanţare corespunzătoare pentru
rolurile şi misiunile armatei şi să se pregătească astfel încât să interacţioneze
într-un mod pozitiv cu armata (Nye, 1995: 14).”
Aceste concluzii au fost importante pentru decidenţii
politici, care creaseră cu câteva luni în urmă o instituţie,
Parteneriatul pentru Pace (PfP), responsabilă cu cooperarea pe
probleme de apărare dintre NATO şi ţările partenere, în
probleme de apărare. Documentul-cadru al PfP cerea
partenerilor să stabilească un control democratic al forţelor lor
armate2. De fapt, chestiunea controlului democratic al forţelor
armate în Europa a apărut ca o problemă presantă pe agenda
factorilor de decizie, imediat după desfiinţarea Tratatului de la
Varşovia. Această cerinţă a fost inserată, în 1994, într-un
document special al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (ulterior OSCE), sub denumirea „Cod de conduită
privind aspectele politico-militare ale securităţii” (Ghebali,
2003).
La scurt timp după aceea (septembrie 1995), „Studiul
despre lărgirea NATO”, elaborat de NATO, a stabilit condiţii
mai amănunţite ale relaţiilor civil-militare pentru ţările dornice
să intre în NATO. Astfel, relaţia militarilor cu societăţile aflate
în tranziţia spre democraţie a devenit o problemă importantă pe
agenda factorilor decizionali, atât a celor care elaborează
politici naţionale, cât şi a instituţiilor internaţionale care au
oferit sprijin pentru democratizare. Până în prezent, zece ţări
fost-comuniste au fost evaluate în legătură cu implementarea
modelului occidental al relaţiilor civil-militare, declarate
„admise” şi au devenit membre NATO, în timp ce altele sunt
încă în „sala de aşteptare”.
2
A se vedea Partnership for Peace: Framework Document, Ministerial
Communiqué (1994) North Atlantic Council/North Atlantic Cooperation
Council, NATO Headquarters, Brussels, 10-11 January.
 În prezent, angajamentul Occidentului, de a promova
democraţia la nivel global, în special politica americană, a
devenit mai evident. După cum a declarat preşedintele SUA,
George W. Bush, la ceremonia de depunere a jurământului
pentru al doilea mandat, „... Cea mai bună speranţă pentru pace
în lumea noastră este extinderea libertăţii în toată lumea”, dar
„...America nu îşi va impune modelul de guvernare celor
refractari la modelul american” (Casa Albă, 2005). Acest lucru
ridică problema lecţiei învăţate din poveştile de succes ale
tranziţiei spre democraţie ale ţărilor din Europa de Est şi
construirea unor relaţii civil-militare democratice, adaptate la
nevoile oricărei regiuni de pe glob.
Literatura ştiinţelor sociale, care s-a concentrat asupra
tranziţiei a ceea ce era privit atunci ca „blocul est-european”,
este foarte bogată. Armata şi societăţile în tranziţie au fost un
obiect de cercetare pentru multe discipline ştiinţifice, precum
sociologia militară, ştiinţele politice, geopolitică, relaţii
internaţionale sau „tranzitologie”. Deşi bogată, literatura de
specialitate are mai degrabă o abordare monodisciplinară, sau,
cel mult, multidisciplinară. Câteva dintre proiectele de
cercetare, întreprinse la sfârşitul anilor ’90, au avut o abordare
interdisciplinară şi au fost destul de critice, deşi nici unul nu a
reuşit să realizeze o critică fundamentală şi să propună o
schimbare revoluţionară de paradigmă, luând forma unei noi
teorii. Totuşi, exceptând câteva studii şi rezultatele unor
cercetări interdisciplinare asupra relaţiilor civil-militare, există
puţine evaluări sau sinteze ale cunoştinţelor dobândite din
studierea armatelor în tranziţia est-europeană.
O critică în plus vine din sfera politicii. Gândirea
„imperială” despre transferarea unui model vestic de relaţii
civil-militare, fără o înţelegere culturală şi socială a ţării
destinatare, este adesea criticată. Deşi implementarea modelului
liberal în Europa de Est a fost evaluată ca fiind de succes, din
punct de vedere legal sau tradiţional-instituţionalist, problema
7 8
despre cum funcţionează instituţiile, în practică, în Europa de
Est sau posibilitatea de a transfera cu succes un model similar
trebuie pusă încă sub semnul întrebării.
În concluzie, există o dublă lacună de cunoştinţe: la
nivel academic, nu există o cunoaştere universală a construcţiei
democratice a unui stat şi rolul armatei în acest proces dedus
din experienţele est-europene, în timp ce, la nivelul politicii,
există o nevoie pentru un model adecvat de relaţii civil-militare.
Care sunt cunoştinţele universal valabile privind relaţiile civil-
militare, învăţate din experienţa Europei de Est? Care este
contribuţia celor mai importante discipline socio-umane sau
studii interdisciplinare în explicarea procesului? Acestea sunt
principalele întrebări la care îşi propune să răspundă acest
studiu. După 15 ani de studiu al relaţiilor civil-militare în
societăţile în tranziţie, o sinteză complexă a cunoştinţelor
acumulate nu este numai posibilă, ci şi necesară.
Pornind de la nevoile de mai sus, studiul intenţionează
să analizeze atât studiile teoretice, cât şi pe cele empirice,
legate de relaţiile dintre armată şi societăţile post-comuniste în
tranziţie, studii generate de numeroase discipline. Metoda
folosită pentru argumentare este analiza critică şi interpretarea
surselor secundare. Interpretarea literaturii de specialitate va
aprofunda înţelegerea cunoaşterii oferite de discipline privind
armata şi societăţile post-comuniste aflate în tranziţie, va
explica fenomenul complex al tranziţiei, debarasându-se de
teoriile conspiraţiei şi scăpând de viziunile etnocentrice. Astfel,
subiectul ontologic al studiului este „armata şi societăţile post-
comuniste aflate în tranziţie”. Fiecare termen al propoziţiei este
un subiect fundamental al unei anumite discipline. Totuşi, toate
aceste concepte au fost părţi ale unei paradigme „relaţii civil-
militare”.
Următoarea parte a studiului va trece în revistă şi va
analiza informaţiile oferite de sociologia militară, ştiinţele
politice, geopolitică, geografia politică, sovietologie,
tranzitologie şi toate studiile hibride sau interdisciplinare despre
relaţiile civil-militare în Europa de Est. Atenţia nu se va
concentra asupra disciplinelor, în sine, ci asupra conceptelor lor
de bază şi asupra metodelor folosite sau care ar putea fi folosite
într-o cercetare mai complexă: relaţiile civil-militare,
profesionalizarea, instituţionalismul, spaţiul, puterea,
globalizarea sau dependenţa de cale.
2. Sociologie militară, ştiinţele politice şi studiile
interdisciplinare: relaţii civil-militare, profesionalizare
Armata a constituit un important subiect de studiu
pentru ştiinţele sociale fundamentale, cum ar fi ştiinţele politice
sau sociologia. Totuşi, o teorie sistematică a relaţiilor dintre
armată şi societate a început să apară doar după cel de-al Doilea
Război Mondial. Dintre discipline, sociologia militară, şi, mai
ales, sociologia militară americană a produs cele mai complexe
cunoştinţe pentru a înţelege rolul armatei într-o societate
democratică.
Un recent „Manual de sociologie militară” prezintă o
abordare mai degrabă cuprinzătoare şi interdisciplinară a
studiilor despre armată, principalele teme fiind legate de
schimbarea socială, controlul politic, restructurarea şi reducerea
organizaţiilor militare, misiuni noi şi cultură militară (Caforio,
2003). Totuşi, cel mai important subiect, care a fost dezbătut pe
larg şi cercetat, atât în ştiinţele politice, cât şi în sociologia
militară, este relaţia (la modul general) dintre forţele armate şi
statul sau societatea-mamă – „relaţii civil-militare”.
Termenul „relaţii civil-militare” (RCM) a devenit
cunoscut prin lucrarea Soldatul şi Statul: Teoria şi politica
relaţiilor civil-militare, scrisă de Samuel P. Huntington în
1957. Deşi profesorul Huntington era mai mult legat de
departamentul de ştiinţe politice al Universităţii Harvard, unele
din conceptele sale au fost împrumutate din domeniul
9 10
sociologiei, astfel încât cartea sa este considerată un instrument
de bază, atât de sociologii militari, cât şi de politologi. Una din
principalele teze ale lucrării lui Huntington este identificarea a
două forţe care modelează instituţiile militare în orice societate:
„un imperativ funcţional, care depinde de ameninţările la adresa
securităţii societăţii şi un imperativ societal, care porneşte de la
forţele sociale dominante, ideologiile şi instituţiile din
societate.” (Huntington,1957:2). Interacţiunea acestor două
forţe reprezintă miezul problemei relaţiilor civil-militare3.
Deşi studiul lui Huntington a fost scris în contextul
Războiului Rece, concluziile trase sunt valabile, ca punct de
plecare, pentru orice cercetare despre relaţiile civil-militare din
Europa de Est, mai ales pentru că de atunci a fost prezentat
drept un model ideal pentru tranziţia fostelor ţări comuniste.
Politologi, precum Amos Perlmutter, Bengt
Abrahamson, Eric Nordlinger, Alfred Stepan sau Constantine
Danopoulus au continuat studiul relaţiilor militare, în special în
America Latină sau Europa de Sud, în timp ce alţii, cum ar fi
Roman Kolkowitz, Timothy Colton, William Odom sau Dale
Herspring au studiat modelul sovietic. Cadrul oficial pentru
studiul în domeniul ştiinţelor politice a relaţiilor civil-militare a
fost Comitetul de Cercetare 24, sub egida Asociaţiei
Internaţionale de Ştiinţe Politice.
Pe de altă parte, după cum au afirmat Callaghan si
Kernic, sociologia militară este principala aspiraţie ştiinţifică,
parte a cadrului larg al ştiinţelor sociale, care se concentrează
3
Cel mai simplu mod de a reduce puterea armatei în cadrul statului este prin
maximizarea puterii unui anumit grup civil, în dezavantajul altora (control
civil subiectiv). Acest tip de control poate fi observat în ţările în dezvoltare.
In opinia lui Huntington, noţiunea de control civil obiectiv se opune
controlului civil subiectiv şi reprezintă maximizarea profesionalismului
militar, făcând armata neutră în plan politic. Pentru a obţine un control civil
obiectiv perfect este necesară o separare clară a responsabilităţilor între
armată şi civili, armata devenind un corp profesionist care se ocupă cu
manaementul forţei în cadrul statului.
pe forţele armate (Callaghan, Kernic, 2003: 14). În această
privinţă, Morris Janowitz este considerat „părintele fondator” al
sociologiei militare (Burk, 1993). Cartea lui Janowitz, Soldatul
profesionist (1960), oferă un studiu empiric detaliat al
soldatului american profesionist în secolul XX, luând în
considerare date despre originea socială a soldaţilor, motivaţie,
moduri de viaţă, statut, prestigiu şi alte caracteristici. În ceea ce
priveşte relaţiile civil-militare, el a dezvoltat o perspectivă
parţial opusă celei propuse de Huntington. Astfel, el observă că
schimbările, care au avut loc la nivelul tehnologiei, societăţii şi
al misiunilor militare, au dus la un rol din ce în ce mai politizat
pentru soldaţii profesionişti. Totuşi, supremaţia civililor poate
fi obţinută prin competiţii „interarme” sau competiţia pentru
resurse şi influenţă. În această privinţă, Janowitz este de părere
că instituţia militară este convergentă cu societatea civilă,
profesia militară urmând schimbările sociale şi politice ale
întregii societăţi. Cele două puncte de vedere au lăsat în urma
lor o dublă moştenire în paradigma relaţiilor civil-militare,
teoria divergenţei sferelor civile şi militare şi teoria
concordanţei acestora (Schiff, 1995).
Studiile sociologice care tratează relaţiile civil-militare
au continuat să se dezvolte după anii 1960, fie sub egida
Seminarului Inter-Universităţi (IUS), „Forţele Armate şi
Societatea”, fie prin Comitetul de Cercetare 01 privind „Forţele
Armate şi Soluţionarea Conflictelor” al Asociaţiei Sociologice
Internaţionale. În plan european, s-a înfiinţat Grupul European
de Cercetare privind Armata şi Societatea (ERGOMAS), care
urmărea mai degrabă cercetarea transnaţională şi
interdisciplinară (Caforio, 2003: 24-26). Unii dintre membrii
acestui grup aveau interese comune şi le-au făcut publice în
Armed Forces and Society sau Journal of Military and Political
Sociology, dar se poate afirma, totuşi, că nu au existat prea
multe interacţiuni între sferele academice; era vorba, mai
11
degrabă, de „triburi”, care întreprindeau cercetări în cadrul
propriilor lor paradigme.
Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est şi
sfârşitul lumii bipolare au creat ramuri ale ştiinţelor politice şi
ale sociologiei militare interesate de forţele armate şi societăţile
aflate în criză. În consecinţă, Europa de Est a devenit un
„laborator” de cvasiexperimente, care a oferit o bună
oportunitate pentru alte cercetări.
În primul rând, a existat o încercare, din partea
curentului central al paradigmei RCM, de a critica modelul
liberal, ca fiind un model aplicabil oriunde în altă parte. Printre
critici, cea adusă de James Burk este cea mai complexă şi
completă (Burk, 2002). El este de părere că teoria liberală,
formulată în lucrarea lui Huntington, este, în primul rând,
interesată de protejarea valorilor democratice împotriva
ameninţărilor externe, în timp ce teoria civică republicană,
formulată în lucrarea lui Janowitz, este, în primul rând,
interesată de susţinerea valorilor democratice, în special a
virtuţii civice a cetăţeanului-soldat. Faptul că armata trebuie să
susţină şi să protejeze valorile democratice constituie două
defecte importante, în efortul de a promova şi în alte părţi
paradigma civil-militară (Burk, 2002: 14-15). De asemenea,
Burk face o scurtă prezentare a principalelor eforturi ale
politologilor de a revoluţiona paradigma Huntington-Janowitz,
evidenţiind contribuţiile lui Michael Desch (modelul structural-
cultural), Peter Feaver (modelul principal-agent) sau ale lui
Deborah Avant (armata privată). Dar nu este cazul ca aceste
contribuţii să fie dezvoltate aici; ele au fost, mai degrabă,
menţionate pentru a sublinia faptul că un model teoretic
necorespunzător, care a funcţionat pentru un stat democratic
matur, a fost impus democraţiilor apărute în Europa de Est.
În al doilea rând, a existat un alt impuls oferit de
oportunitatea de a testa teorii şi de a aduce noi cunoştinţe la
teoria generală din experienţa tranziţiilor est-europene. O
12
trecere în revistă a principalelor studii empirice ar putea oferi o
cunoaştere inductivă mai bună, precum şi generalizări sau
teorii, pentru a înţelege relaţiile armatei cu societatea-mamă din
Europa de Est.
Au existat câteva studii, scrise în anii 1990 de Daniel
Nelson, Ronald Linden, Constantine Danopoulos, James Gow,
Dale Herspring şi Anton Bebler, dar acestea au avut o
perspectivă limitată, fie asupra unui anumit aspect al relaţiilor
civil-militare, fie abordând studii de caz. Totuşi, după ce
majoritatea ţărilor est-europene au devenit membre ale
Parteneriatului pentru Pace şi după ce OSCE a lansat Codul de
Conduită (1994), problema relaţiilor civil-militare s-a plasat pe
un loc fruntaş, atât în agenda promotorilor politici, cât şi a
persoanelor din mediul academic. La sfârşitul anilor 1990, au
apărut câteva studii interdisciplinare importante, iniţiate fie de
sociologi militari, fie de politologi.
Prima încercare este o colecţie de studii de caz, editată
de Anton Bebler (Bebler, 1998). În vreme ce prima parte a
cărţii furnizează idei de bază pentru analizarea ţărilor din
Europa de Est, cea de-a doua prezintă studii de caz.
A doua tentativă este un set de două cărţi, iniţiat de
politologi, editate de Constantine Danopoulus şi Daniel Zirker
(Danopoulus şi Zirker, 1996; Danopoulus şi Zirker,1999).
Ambele volume descriu trăsăturile comune regimurilor post-
comuniste în zona eurasiatică. Ele au scos la iveală următoarele
procese de tranziţie comune şi complementare: depolitizarea,
decomunizarea, democratizarea şi profesionalizarea. În timp ce
depolitizarea înseamnă păstrarea armatei în afara sferei politice,
decomunizarea este strâns legată de debarasarea de lanţul de
control al partidului comunist asupra armatei şi descurajarea
forţelor armate de a servi interesele unui anume partid.
Democratizarea relaţiilor civil-militare şi profesionalizarea sunt
procese strâns legate de implementarea modelului liberal
huntingtonian în Europa de Est. Deşi cărţile furnizează mai
13
degrabă prezentări descriptive ale tranziţiei unei ţări, în urma
celor patru procese, ceea ce este important este că autorii au
concluzionat că, deşi modelul lui Huntington a trezit aspiraţii
similare, rezultatele au fost mai degrabă divergente şi au
început să explice fenomenul. Într-o lucrare apărută ulterior,
Danopoulus şi Zirker explică rezultatele divergente printr-o
puternică variabilă: diferenţele de religie (Danopoulus, Zirker,
2002). Explicaţia pare mai degrabă reducţionistă, bazată pe
ultima paradigmă a lui Huntington despre ciocnirea
civilizaţiilor. Totuşi, este o ipoteză care trebuie testată în
continuare.
Odată cu apropierea anului 2000 şi după aceea, se pot
întâlni un număr din ce în ce mai mare de proiecte de cercetare
şi studii individuale despre relaţiile civil-militare în Europa de
Est. Merită menţionate patru dintre ele, pentru scopul acestui
studiu, două fiind studii pur empirice, celelalte două fiind
cercetări interdisciplinare mai complexe, bazate pe un cadru
analitic comun.
Primul studiu este o colecţie de studii de caz comandate
de Armed Forces & Society (Jones, Mychajlyszyn, 2002: 383),
care descrie evoluţia relaţiilor civil-militare în opt state
postcomuniste (Rusia, Ucraina, Polonia, Ungaria, Republica
Cehă, Slovacia, România şi Bulgaria). Principalele constatări
sunt legate de apariţia unor trăsături comune şi a unor diferenţe.
Printre trăsăturile comune tuturor ţărilor se numără: o scădere
masivă a fondurilor, personalului şi recrutării; lipsa expertizei
civile în politica de apărare şi neamestecul ofiţerilor în politică.
Principalele diferenţe sunt legate de exercitarea autorităţii civile
în cadrul structurilor guvernamentale şi progresul făcut spre
modelul civil-militar democratic. Deşi studiul nu a reuşit să se
concentreze, în mare, asupra contextului mai larg al tranziţiei,
el constituie un important punct de plecare pentru o analiză
comparativă a relaţiilor civil-militare în lumea post-comunistă.
14
 Cel de-al doilea studiu este o altă culegere de studii
empirice, scrisă de politologi sau practicieni, privind Rusia,
Ucraina, Ungaria, Republica Cehă, Bulgaria şi un studiu
regional SSE (Betz, Lowenhardt, 2001). În principal, autorii
analizează câteva aspecte specifice ale tranziţiilor civil-militare.
De această dată, o lucrare introductivă scrisă de consilierul
special al secretarului general al NATO de atunci, Chris
Donnelly, a stabilit scopurile cercetării (nevoia unei analize noi,
evaluarea în profunzime a RCM şi oferirea unui imbold pentru
educarea oamenilor în materie de relaţii civil-militare).
Donnelly concluzionează că nu există nici o ţară în Europa
Centrală şi de Est care să aibă RCM satisfăcătoare; în plus,
multe ţări occidentale întâmpină dificultăţi în ceea ce priveşte
reforma militară (Betz, Lowenhardt, 2001:9). Concluziile
studiului explică principalele cauze ale problemelor comune în
statele post-comuniste şi oferă recomandări pentru a practica, în
mod corect, relaţiile civil-militare şi pentru agenda de cercetare.
Unul dintre motivele care a cauzat probleme legate de
relaţiile civil-militare este generat de subestimarea
complexităţii problemei. În plus, RCM nu au fost înţelese
corect de către oamenii de ştiinţă şi de către cei care elaborează
politici, atât din Europa de Est, cât şi din cea de Vest
(principala problemă a relaţiilor civil-militare este că forţele
armate trebuie să fie eficace şi conduse eficace). Un alt motiv
este neînţelegerea privind existenţa unui model unic de RCM în
Vest sau a unei structuri de bază pentru forţele armate.
Confuzia a luat naştere de la bun început, atunci când s-a
încercat redefinirea paradigmei RCM. Termeni alternativi,
precum „control civil”, „control politic”, „management civil”
au ieşit la suprafaţă, dar nici unul nu a fost satisfăcător. Ca
rezultat, practica RCM a devenit mai mult superficială şi nu de
substanţă. Câteva recomandări au fost rezultate importante ale
cercetării. La nivelul politicii, stabilirea unei baze legale
corecte pentru controlul democratic este considerată
15
importantă, dar mult mai important este ca sistemul să fie
aplicat. O altă recomandare este ca factorii de conducere civilă
să decidă ce fel de armată vor. Pe agenda de lucru s-a
demonstrat că vechea teorie a RCM era înşelătoare şi că noile
cercetări nu trebuie să se mai concentreze asupra controlului
civil, ci asupra unui management civil adecvat al armatei. O
altă descoperire a cercetărilor este că, în jurul anului 2000,
termenul „state post-comuniste” este depăşit, astfel că
cercetarea ar trebui să se axeze asupra unei grupări de state mai
bine definite.
Deşi aceste două studii au reunit câţiva oameni din
diferite domenii, precum şi practicieni, pentru a discuta şi
efectua un studiu, au existat mai degrabă abordări
multidisciplinare, dar doar două studii interdisciplinare
complexe merită menţionate, pentru că au pus laolaltă
concepte, metodologii şi au stabilit un cadru analitic comun.
Primul proiect interdisciplinar important a avut loc în
1998, iar rezultatele au fost publicate ulterior, împreună cu
informaţii despre lecţiile învăţate şi modelele generale
(Kuhlmann şi Callaghan, 2000). Acest studiu comparativ a
adunat atât analişti din Europa de Vest, cât şi din Europa de Est
şi a investigat dacă în Europa se dezvoltă un „peisaj” de
securitate comun (în termenii lui Karl Deutsch), explorându-se
şi ideea unei „societăţi de risc comun” (în opinia lui Ulrich
Beck).
Studiul este important nu numai pentru descoperirile
făcute, ci şi pentru metodologie. Astfel, trei cercetători din
domeniul social, din discipline diferite, s-au întâlnit cu
coordonatorii cercetării şi au pus bazele unui cadru teoretic
complex, care a ajutat nu numai la descrierea studiilor de caz,
dar a stabilit şi indicatorii pentru comparaţii transnaţionale,
explicaţii şi predicţii aprofundate. Astfel, un set complex de
factori, care ar putea explica tranziţia RCM în anumite ţări, de
la Atlantic la Vladivostok, au fost grupaţi după cum urmează:
16
context internaţional, context naţional intern (politic, cultural,
economic şi social) şi rolul tradiţiei istorice.
Principalele concluzii sunt importante, atât pentru
teorie, cât şi pentru RCM. Deşi concluziile nu sunt definitive,
se pare că o societate de risc comun este în curs de apariţie în
Europa, cu multe similarităţi în construirea de noi misiuni
pentru forţele armate, dar având straturi diferite (Europa de
Vest, Centrală şi de Sud-Est şi Federaţia Rusă). Printre cele mai
importante asemănări se numără fenomenele trecerii de la
ameninţări de securitate de tip hard la cele de tip soft, declinul
armatelor de masă şi importanţa forţelor flexibile.
Cel mai recent şi mai complex proiect de cercetare
interdisciplinară s-a axat pe transformarea relaţiilor civil-
militare într-un context comparativ şi a fost coordonat de
Andrew Cottey, Timothy Edmunds şi Anthony Forster. Studiul
explorează modelele în curs de apariţie ale relaţiilor civil-
militare în Europa de Est şi implicaţiile pentru o înţelegere
generală a naturii schimbătoare a relaţiilor civil-militare în
lumea contemporană (Cottey et al., 2002)4.
Printre rezultatele proiectului se numără trei cărţi,
fiecare axându-se pe un aspect important al relaţiilor civil-
militare. Dacă prima carte tratează problema controlului
democratic al armatei, cea de-a doua se ocupă de
profesionalizarea forţelor armate, iar cea de-a treia conţine o
abordare mai largă a relaţiilor dintre armată şi societăţile post-
comuniste. Fiecare volum combină cadre analitice complexe şi
capitole descriptive de studii de caz, în vreme ce concluziile fac
un rezumat al rezultatelor.
În primul volum (Cottey et al., 2002a), prin definirea
controlului democratic drept controlul politic exercitat de un
4 asemenea, lecţii de învăţat de pe urma tranziţiei din Europa de
Proiectul de cercetare “The transformation of Civil-Military Relations in
Comparative Context” sub finanţarea şi conducerea M.Brit. a durat aproape
5 ani, a presupus aproape 50 de cercetători şi practicieni din domeniu şi are
ca rezultat 3 cărţi editatet şi multe documente de cercetare
17
guvern legitim, ales democratic, autorii reuşesc să identifice o
variaţie a tipului de control democratic în lumea post-
comunistă: un grup de ţări care a avut succes, în principiu, ţările
admise şi candidate la statutul de membru NATO şi alte două
grupuri (Rusia, Ucraina, statele fost-sovietice şi statele fost-
iugoslave). Printre factorii care explică variaţia se numără:
legitimitatea şi progresul spre democratizare, eforturile de
integrare cu Occidentul şi factorii structurali (tradiţiile şi
capacitatea statului). Cel de-al doilea volum (Cottey et al.,
2002b) explică procesul de construcţie al forţelor armate
profesioniste, prin schimbarea rolurilor, misiunilor (apărare
teritorială, proiectarea puterii, neutră sau combinată) şi sistemul
educaţional. Ultimul volum (Cottey et al., 2003) defineşte
relaţiile dintre forţele armate şi societate în termeni de
importanţă şi legitimitate a cinci posibile roluri: apărarea
teritorială, construirea naţiunii, regimul de apărare, asistenţa
internă şi diplomaţia militară. În forma de tranziţie, ţările se
deosebesc în ceea ce priveşte regimul de apărare şi declinul
rolului de asigurare a securităţii naţionale, dar se suprapun, în
mare, cu grupările de ţări care apar în cartea despre problema
controlului democratic.
Într-un număr foarte recent din revista Securitatea
Europeană, autorii rezumă mai bine concluziile unui asemenea
proiect (Cottey et al., 2005). Ei afirmă că relativa omogenitate a
RCM comuniste a fost înlocuită de o importantă diversitate în
regiune, cu un model occidentalizat şi consolidat în ţările
admise sau candidate la calitatea de membru NATO, şi Rusia,
Ucraina şi fostele state sovietice, ca model semiautoritar.
Principalii catalizatori ai schimbării au fost: căderea
comunismului, influenţa externă, schimbările sociale şi
schimbările în tehnologia şi strategia militară. Există, de
Est, pentru studiul general al relaţiilor civil-militare. Astfel, se
poate spune că trăim o revoluţie democratică globală şi o
18
tendinţă ce se îndepărtează de pretorianism. În al doilea rând,
există o schimbare a serviciului militar obligatoriu şi a rolului
armatei în materie de construire a naţiunii. În al treilea rând,
este nevoie de continuarea studiului asupra influenţei
economiei politice asupra RCM şi a impactului economiei
asupra politicii de securitate (Cottey et al., 2005: 12-15).
De asemenea, ca rezultat al aceluiaşi proiect de
cercetare, unul dintre autori, Anthony Forester, a dezvăluit,
într-o altă lucrare, principalele lipsuri epistemologice ale teoriei
relaţiilor civil-militare. În acest sens, Forester afirmă că:
„Această provocare epistemologică în domeniul ‘vechilor’ relaţii
civil-militare poate fi rezumată în trei propoziţii: în primul rând, abordarea
ateoretică a ‘vechilor’ relaţii civil-militare este pusă acum serios sub semnul
întrebării de rigorile teoretice mai mari ale ştiinţelor sociale; în al doilea
rând, predominanţa realismului analitic este contestată de noile dezvoltări
ale cunoştinţelor noastre, mai ales din abordările teoretice post-pozitiviste şi
turnura normativă în relaţiile internaţionale determinată de constructivism
(....); în al treilea rând, izolarea RCM este contestată din afara domeniului
tradiţional al ‘vechilor’ relaţii civil-militare, căci oamenii de ştiinţă din
diferite domenii s-au angajat în analizarea multor probleme”. (Forester,
2002: 7).
Din ziarele, cărţile şi proiectele de cercetare prezentate
mai sus poate fi concluzionat faptul că sociologia militară şi
ştiinţele politice au fost principalele discipline care au încercat
să explice evoluţia relaţiilor civil-militare în Europa post-
comunistă. Studiile interdisciplinare ale relaţiilor civil-militare,
bazate pe paradigmele Huntington - Janowitz, au fost utile atât
pentru înţelegerea procesului, cât şi pentru conceperea
instituţiilor şi evaluarea progreselor.
Care este cunoaşterea generală privind tranziţia relaţiilor
civil-militare est-europene? Înainte de toate, pe lângă scopurile
similare privind relaţiile civil-militare sau modelele similare, au
existat nişte procese similare. După cum au demonstrat
Danopoulos şi Zirker, toate ţările au experimentat procesele de
depolitizare, decomunizare, democratizare şi profesionalizare,
dar în grade diferite. Mai mult, declinul masiv al finanţării,
19
personalului şi recrutării, lipsa expertizei civile în apărare şi
lipsa unei amestec important al ofiţerilor în politică sunt
experienţe similare în Europa de Est (Jones, Mychajlyszyn,
2002:383). De asemenea, este importantă crearea bazei
legislative şi constituţionale, ca prim pas în realizarea unei
responsabilizări a armatei, şi a fost realizată de majoritatea
ţărilor menţionate, datorită condiţionalităţii impuse de OSCE şi
PfP, dar mai importantă este punerea în aplicare a sistemului
(după cum a afirmat Chris Donnelly). Procese similare au fost
descoperite de către studiul interdisciplinar coordonat de
Callaghan şi Kuhlmann: trecerea de la îngrijorări securitare de
tip hard la unele soft, declinul armatelor de masă, importanţa
forţelor flexibile şi apariţia unui mediu comun de securitate.
Cercetarea interdisciplinară complexă a lui Cottey a mers
dincolo de descrierea comună a tranziţiilor şi a încercat să
explice principalii factori ai succesului tranziţiei, care este
explicaţia variaţiei diferitelor rezultate ale tranziţiei în fostele
state comuniste? Astfel, ei au observat, ca trăsătură comună, o
tendinţă de îndepărtare de pretorianism şi o schimbare a
serviciului militar obligatoriu şi al rolului armatei în materie de
construire a naţiunii.
Diferenţele observate şi lipsurile epistemologice sunt
atât de importante, încât ne ajută să înţelegem mai bine
tranziţia. Astfel, principalele lipsuri epistemologice au legătură
cu înţelegerea greşită a complexităţii chestiunii CMR,
importanţa variabilei „importanţa istoriei”, nevoia de mai multă
rigoare teoretică, nevoia de abordări post-pozitiviste şi nevoia
de interdisciplinaritate. Următoarele capitole vor explora
cunoaşterea generată de alte discipline, care au fost
marginalizate, vor evalua importanţa lor şi vor recomanda
incorporarea lor într-o abordare mai complexă interdisciplinară
sau transdisciplinară.
20
 3. Sovietologie, tranzitologie şi consolidologie:
dependenţa de cale
Teoria lui Huntington privind relaţiile civil-militare s-a
bazat pe presupunerea că imperativele sociale erau constante
(mai ales în istoria SUA) şi că numai ameninţările externe ar
putea explica evoluţia relaţiilor civil-militare. Acesta nu a fost
un argument puternic pentru a explica complexa tranziţie din
Europa de Est, unde imperativele sociale (ideologii şi instituţii),
aşa cum le-a definit Huntington, sunt caracterizate de o
schimbare dinamică, cu influenţe serioase asupra configuraţiilor
specifice relaţiilor civil-militare. Mai mult, un studiu recent a
subliniat rolul variabilei „importanţei istorice” în explicarea
procesului dinamic al construirii unui CMR democratic
(Callaghan, Kuhlman, 2000). În consecinţă, este necesară
explicarea originii variaţiei între tranziţiile est-europene,
explicarea influenţei moştenirii anterioare pe drumurile
tranziţiilor şi extinderea accentului descrierii şi explicaţiei la
state şi regiuni.
Aşadar, un model explicativ adiţional, nu static, ca cel al
lui Huntington, ci unul dinamic, ar putea aduce o înţelegere
suplimentară a tranziţiei. Această metodă este oferită de teoria
dependenţei de cale, folosită pe scară largă de subdomeniul
ştiinţei politice, numit tranzitologie/consolidologie. Oamenii de
ştiinţă consideră că teoria dependenţei de cale se concentrează
pe moştenirea fostului regim, ca un factor constrângător în
explicarea procesului de tranziţiei. Acea moştenire ar fi putut
crea dificultăţi şi provocări consolidării democratice. Teoria
dependenţei de cale ar putea explica şi diversitatea modelelor în
cadrul a ceea ce a fost considerat un „bloc estic” relativ unitar.
Dar studiile RCM, după anii 1990, nu l-au considerat, în mod
explicit, în ciuda faptului că există o mare cantitate de
cunoaştere, produsă înainte de 1990, de către fosta şcoală a
sovietologiei, care poate fi exploatată pentru a explica rolul
21
moştenirii istorice (ceea ce Callaghan şi Kuhlmann numeau
„importanţa istoriei”).
Există o literatură bogată, care descrie tiparele
comuniste ale relaţiilor civil-militare în timpul Războiului
Rece. Printre studii, trei autori sunt relevanţi pentru prezentul
studiu, şi anume Roman Kolkowitz, Timothy J. Colton, şi
William Odom5.
În opinia lui Kolkowitz, modelul relaţiilor civil-militare
în ţările comuniste a fost unul conflictual, soldaţii fiind tentaţi
constant să intervină în politică. Partidul unic încearcă să
contrabalanseze această intenţie prin stabilirea unor mecanisme
de control şi îndoctrinare a armatei. Colton are o viziune
diferită, descoperind un pattern, aşa-numit participativ, care
prezintă multe similarităţi cu cel vestic. Aşadar, el susţine
dihotomia partid contra armată, dar respinge ideea lui
Kolkowitz, cum că partidul ar avea nevoie să controleze
armata, deoarece politica partidului comunist era conformă cu
interesele şi avantajul ofiţerilor. William Odom concepe un
model consensual al relaţiilor civil-militare în ţările comuniste,
acceptând ideea unor conflicte ocazionale între armată şi
conducerea politică. În opinia lui, armata era un braţ
administrativ al partidului comunist, existând mai degrabă mai
multă uniune decât diviziune între cele două. Înclinaţia armatei
spre conservatorism face din ea un aliat natural al partidului
unic, după cum consideră Odom.
Se poate vedea că nu a existat consens între sovietologi
privind evaluarea RCM în perioada comunistă (nu a existat un
model unic de RCM). Chiar înainte de 1990, unii sovietologi
5
A se vedea Colton, Th., Gustafson, Th., (Eds.) (1990), Soldiers and the
Soviet State: Civil-Military Relations from Brezhnev to Gorbachev,
Princeton: Princeton University Press; Kolkowitz, R., (1967), The Soviet
Military and the Communist Party, Princeton: Princeton University Press;
Odom, W., “The party-Military Connection: A Critique”, in Herspring, D.,
Volgyes, I, (1978), Civil-Military Relations in Communist Systems, Boulder:
Westview Press.
22
considerau că modelul lui Huntington nu se aplică statelor
comuniste. Mark Kramer, de exemplu, a combătut abordările
lui Colton şi Odom pentru ţările nesovietice membre ale
Pactului de la Varşovia. El a prezis, în mod corect, că „… dacă
liderii sovietici şi-ar reduce angajamentul în ceea ce priveşte
menţinerea hegemoniei politice şi militare în Europa de Est,
relaţiile civil-militare s-ar putea schimba dramatic” (Kramer,
1985).
Într-un document recent, un exponent al sovietologilor,
Herspring, demonstrează că paradigma lui Huntington, în
special dihotomizarea sferelor civile şi militare, este irelevantă
pentru explicarea RCM în ţările est-europene foste sovietice
sau comuniste. Era probabil aplicabilă în anii de început ai
URSS, dar nu mai târziu. El îşi bazează demonstraţia pe
anumite date empirice din URSS şi Germania de Est, din anii
1980, când armata se bucura de o autonomie considerabilă, iar
comisarul politic a fost transformat în ofiţer politic. Astfel,
Herspring consideră că modelul lui Huntington a fost scos din
experienţele americane, britanice, franceze, germane şi că
experienţa sovietică dovedea, mai degrabă, cum poate fi
transformat, în timp, un model de control subiectiv într-unul
obiectiv (Herspring, 1999:573). Deşi demonstraţia lui are
nevoie de mai multe dovezi şi argumente, este important faptul
că a dovedit irelevanţa modelului lui Huntington pentru Europa
de Est, ca întreg, şi faptul că Europa de Est nu a fost un „bloc”
unitar.
Altă deficienţă a teoriei RCM a avut legătură cu
abordarea sa restrânsă şi refuzul teoriilor mai largi ale
democratizării. După triumful paradigmei „sfârşitului istoriei”
(Fukuyama, 1991) şi respingerea sovietologilor pentru păcatul
de a nu fi prezis căderea comunismului, a existat un gol teoretic
pentru a explica tranziţiile şi, în special, variaţia tranziţiilor în
cadrul a ceea ce a fost văzut ca un bloc unitar – Europa de Est.
Golul a fost umplut imediat de către subdomeniile
23
tranzitologiei/consolidologiei sau de teoria consolidării
democratice.
Atât studiile RCM, cât şi tranzitologia s-au ignorat
unele pe celelalte. De exemplu, o căutare a cuvântului
„armată”, folosind baza de date EBSCO (accesată în iunie
2005), în una dintre principalele reviste pentru studii ale
tranziţiei East European Politics and Society, a oferit şase
răspunsuri, numai unul dintre ele referindu-se la „relaţiile civil-
militare”. Acest lucru oferă un argument pentru necesitatea
împrumutării conceptelor, metodelor sau cunoaşterii de către
cercetătorii altei discipline.
În ceea ce priveşte importanţa cunoaşterii produse de
tranzitologie/ consolidologie, ca ramuri ale ştiinţelor politice,
au existat multe dezbateri şi tensiuni în cadrul disciplinei ştiinţe
politice. Astfel, autori precum Valerie Bunce şi Phillippe
Schmitter au dezbătut relevanţa literaturii generate prin
studierea experienţelor sud-europene (tranzitologie şi
consolidologie) pentru a explica tranziţiile din Europa de Est
(Bunce, 1995; Schmitter, 1994). Consensul experţilor din
domeniu este că nu numai modelul
tranzitologiei/consolidalogiei produs de experienţa sud-
europeană şi latino-americană este puţin utilă pentru a înţelege
tranziţiile est-europene, dar este şi greşit şi vetust pentru a
înţelege până şi înseşi tranziţiile sud-europene. Astfel,
cunoaşterea produsă de teoria „consolidării democratice” în
cazurile est-europene poate îmbogăţi şi contribui la
reinterpretarea acesteia din urmă. Astfel, dacă suntem de acord
cu demonstraţia, poate fi concluzionat că modelul lui
Huntington, propus la conferinţa de la Centrul Marshall în
1995, s-a bazat pe o presupunere falsă: „controlul civil” asupra
armatei trebuie să fie principalul subiect pe care să se
concentreze reforma.
Unul dintre acorduri este legat de ideea că, în prezent, se
dezvoltă o paradigmă a consolidării democratice (Linz, Stepan,
24
1996). Chiar Valerie Bunce, un politolog foarte critic, a fost de
acord că arenele care interacţionează, stabilite de Linz şi
Stepan, anume societatea civilă, societatea politică, domnia
legii, birocraţia statală, societatea economică şi statalitatea sunt
condiţii de bază pentru a evalua democraţiile consolidate şi
componentele esenţiale ale unui sistem democratic. Caracterul
util al aplicării cadrului teoretic al lui Linz şi Stepan, pentru a
explica variaţia tranziţiei, prin realizarea unui echilibru între
explicaţia structurală şi abordarea tranziţiilor, este umbrit de
lipsa formulării unor ipoteze testabile şi a operaţionalizării
variabilelor.
În ciuda disputelor şi tensiunilor, există o cunoaştere
mai largă produsă de teoria consolidării democratice sau de
tranzitologie/consolidologie. Mai mult, metodologia
dependenţei de cale este un instrument foarte util, ce poate fi
integrat de specialiştii care studiază relaţiile civil-militare.
Valerie Bunce, într-un studiu foarte recent, a folosit
studiile post-comuniste ale Europei de Est şi fostei Uniuni
Sovietice pentru a regândi înţelegerea procesului de
democratizare (Bunce, 2003). În concluziile finale, ea
recomandă studii regionale şi interregionale pentru a aduce mai
multe argumente pentru înţelegerea democratizării (Bunce,
2003: 192). Următorul capitol se va concentra pe cunoştinţele
generate în jurul conceptelor de spaţiu, putere, geografie şi
globalizare.
4. Geopolitică, geografie politică, relaţii internaţionale:
spaţiu, putere şi globalizare
În timp ce rolul studiilor geografice creşte azi, ca un
impuls din partea globalizării, contribuţia cunoaşterii lor la
descrierea sau explicarea relaţiilor civil-militare în Estul
Europei a fost mai degrabă marginală. Principalele motive sunt:
eşecul geopoliticii clasice de a explica fenomenele complexe,
25
sau de a aduce dovezi în sprijinul teoriilor, ideologizarea sa (a
se vedea influenţa lui Mahan asupra lui Theodore Roosevelt sau
influenţa lui Houshofer asupra lui Rudolf Hess), coroborat cu
ignoranţa principalelor ştiinţe sociale (sociologie, economie şi
ştiinţă politică) de a lua în considerare spaţiul, puterea şi
geografia6.
În ciuda şanselor nefavorabile, geopolitica poate fi
considerată o analiză ştiinţifică importantă a secolului XX -
unele concepte lansate de Kjellen, Ratzel, Mackinder sau
Houshofer nu numai că au influenţat ştiinţele sociale, precum
relaţiile internaţionale sau ştiinţele politice, dar şi deciziile
politice în mod direct. Concepte precum „îndiguire”, „teoria
domino-ului”, „realpolitik” sau „state-pivot” au devenit notorii
în timpul Războiului Rece, în sfera academică şi practică,
propulsate de George Kennan, Zbigniew Brzezinski sau Henry
Kissinger. Principala critică adusă geopoliticii este că nu are
dovezi în construirea teoriilor şi explicaţiilor, în ciuda
eforturilor recente de a înlocui geopolitica „ortodoxă” cu
geopolitica critică7.
Rămâne întrebarea: cum a influenţat cunoaşterea
produsă de geopolitică anumite chestiuni specifice, precum
relaţiile civil-militare în Estul Europei?
Influenţa a fost mai degrabă indirectă, mai întâi datorită
puterii unor teoreticieni ai geopoliticii de a influenţa deciziile
politice, coroborat cu popularitatea geopoliticii între oamenii de
6
Pentru explicaţia eşecului ştiinţelor sociale de bază de a onsidera spaţiul şi
conceptele globale a se vedea Taylor, P.I. (1996) “Embedded Statism and
Social Sciences: Opening Up to New Spaces”, Environment and Planning,
28: 1917-28.
7
Pentru renaşterea Geopoliticii şi Geopoliticii Critice a se vedea: Newman,
D. (Ed). (1999). Boundaries, Territory and Postmodernity, London, Frank
Cass and Sicherman, H. (2002). “The Revival of Geopolitics”, în The
Intercollegiate Review, Spring: 16-23.
26
ştiinţă şi decidenţii8 est-europeni şi, în al doilea rând, prin
exportul conceptelor către alte ştiinţe sociale.
Am sublinia faptul că popularitatea printre militari şi
decidenţi a citatului clasic al lui Mackinder: „Cine stăpâneşte
Europa de Est comandă Heartland-ul. Cine comandă Heartland-
ul conduce Insula Mondială. Cine conduce Insula Mondială
stăpâneşte lumea” (Mackinder, 1919: 265-78) a fost o axiomă
puternică. Viziunea geopolitică, promovată de personalităţi
precum dr. Z. Brzezinski, care a recomandat o strategie specială
a SUA pentru Eurasia şi lărgirea NATO a fost bazată pe citatul
din Mackinder şi a devenit foarte populară printre factorii de
decizie care promovau tiparul occidental al relaţiilor civil-
militare (Brzezinski, 1997). Mai mult, la nivelul politicii,
discursul Preşedintelui George W. Bush, de la Varşovia, care a
afirmat: „Toate democraţiile noi ale Europei, de la Marea
Baltică la Marea Neagră şi tot ce se află între ele, trebuie să
aibă o şansă la securitate şi libertate …”(Casa Albă, 2001), a
fost înţeles în Estul Europei ca un mesaj simbolic că SUA sunt
interesate să-şi promoveze politicile în spaţiul „Heartland-ului”.
În ceea ce priveşte exportul de concepte geografice sau
geopolitice şi încorporarea lor în retorica şi metodologia
ştiinţelor sociale de bază, precum ştiinţele politice sau
sociologia, principalul motiv a fost fenomenul globalizării, care
a estompat graniţele teritoriale, a reorientat analiza, având statul
în centru şi a deschis disciplinele spre noţiunile de spaţiu şi
geografie. Astfel, conceptul geopolitic de „Europa de Est” a
devenit în anii 1990 nu numai un important subiect ontologic
de studiu, dar şi o importantă „zonă de studiu” academică
pentru ştiinţele politice şi relaţiile internaţionale. Este important
8
Pentru o analiză recentă şi cuprinzătoare a geopoliticii a se vedea Cohen,
S.B. (2003). Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield
Publishers. Pentru influenţa cunoaşterii geopolitice în rândul armatei şi
factorilor decizionali ruşi – Alexander Dugin, un popular filozof naţionalist
rus care avea o puternică influenţă asupra Preşedintelui Putin.
27
de explicat cum „Europa de Est”, privită anterior ca o regiune
unitară, a evoluat în 15 ani într-o asemenea manieră încât a
dispărut9 sau a fost împărţită între mai multe grupuri.
Alan Dingsdale, care a analizat cercetarea geografică în
anii 1990, a identificat patru paradigme care traversează studiile
geografice: redefinirea identităţii personale, de grup şi
teritoriale; tranziţie şi transformare; Noua Europă şi Noua
Ordine Mondială. Apoi, el le critică şi face un apel la o mai
apropiată asociere a teoriilor locaţionale, societale şi culturale
ale spaţiului, pentru a construi noi geografii ale Europei de Est
după socialism, încercând să răspundă la întrebarea dacă
Europa este un continent sau o cultură (Dingsdale, 1999).
Studiul său este o altă încercare pentru o abordare
interdisciplinară.
Dintre politologii care susţin importanţa geopoliticii în
înţelegerea procesului de democratizare în Europa de Est,
profesorul Whitehead consideră că „s-ar putea ca geografia să
nu dicteze în întregime destinul democratic al unei naţiuni, dar
Europa Centrală şi de Est (ECE) este o regiune unde efectele
vor rămâne, cel mai probabil, pivotale (Whitehead, 1999).
Argumentele sale pornesc de la presupunerea că fiecare
potenţială democraţie din ECE este fixată într-o matrice
teritorială care o expune la puternice contracurente, diferite
cadre geopolitice, generând diferite oportunităţi sau
constrângeri pentru democratizare. Există studii ulterioare în
ştiinţele politice sau economie care au adus dovezi la eseul lui
Whitehead, ce vor fi prezentate în cele ce urmează, dar una
dintre cele mai puternice explicaţii empirice şi interdisciplinare,
folosind economia, geopolitica şi metodologia ştiinţelor politice
a fost publicată după zece ani de tranziţie în jurnalul World
9
Pentru o analiză introductivă a transformării conceptului de Europa de Est
în ştiinţele politice a se vedea King, Ch., (October 2000), “Post-
communism. Transition, Comparison and the end of Eastern Europe”, in
World Politics 53: 143-72.
28
Politics (Kopstein, Reilly, 2000). Ei au încercat să răspundă la
întrebarea: „cum au ajuns ţările care au început călătoria post-
comunistă, de la puncte de start asemănătoare, atât de departe
unele de altele ?” şi au demonstrat statistic plauzibilitatea tezei
conform căreia proximitatea geografică de Vest a exercitat o
influenţă pozitivă asupra transformării statelor comuniste, în
timp ce izolarea a stânjenit acea transformare (au făcut acest
lucru prin intermediul unui test statistic complex, al „efectelor
de vecinătate”). Concluzia finală a studiului lor este că
integrarea factorilor spaţiali şi temporali este esenţială pentru o
înţelegere aprofundată a lumii post-comuniste. Astfel,
principala concluzie a studiului nostru privind armata în
societăţile est-europene este necesitatea integrării argumentelor
temporale (teoria dependenţei de cale) cu geografia, pentru
analiza schimbărilor politice şi sociale.
Conceptele de spaţiu şi putere au fost importate anterior
de un alt subdomeniu al ştiinţelor sociale: relaţiile
internaţionale (RI). Teoria dominantă a RI în timpul Războiului
Rece a fost realismul, al cărui părinte fondator modern, Hans
Morgenthau, a împrumutat multe concepte odată ce a emigrat
în SUA din Germania sa natală, unde geopolitica era o „ştiinţă”
importantă. Sfârşitul Războiului Rece a adus o implozie a
sistemului westphalian, o scădere a importanţei conceptelor de
bază ale realismului privind interesele naţionale şi suveranitatea
şi apariţia unor noi paradigme, critice şi opuse realismului sau
neorealismului. Astfel, accentul pe putere şi forţă militară,
monopolul violenţei care ar fi putut fi important pentru
Huntington în 1957, şi-au pierdut sensul. Abordările
constructiviste cu tezele lor de construire socială a realităţii,
postmodernişti, feminişti, globalişti sau teoreticieni critici
dovedesc o bogăţie a RI, dar au fost implicaţi marginal în
explicarea relaţiilor civile-militare în tranziţiile est-europene. O
excepţie notabilă între studiile de RI este noua abordare a
Şcolilor engleză şi de la Copenhaga în aplicarea teoriei
29
complexe a securităţii regionale, pentru a explica securitizarea
după Războiul Rece (Buzan, Weaver, 2003). Principala lacună
de care devin conştienţi criticii recenţi ai teoriilor de RI, între
teorie şi practică, va fi în curând luată în considerare în teoria
relaţiilor civil-militare (Lepgold, Nincic, 2001). Studiile de
securitate ar putea închide distanţa teorie-practică privind
armata şi societatea dacă folosesc paradigma constructivistă în
explicarea noului rol al armatei, percepţia ameninţărilor şi
proiectarea noilor strategii naţionale de securitate.
5. Concluzii
Căderea comunismului şi sfârşitul lumii bipolare au
constituit un şoc, atât pentru studiul şi înţelegerea procesului de
democratizare, cât şi pentru practica conceperii unui tipar de
dorit al relaţiilor civil-militare pentru ţările est-europene. Deşi
cerinţele de politică stabilesc un model relativ unic al relaţiilor
civil-militare, rezultatele tranziţiei sunt foarte diverse. Aceste
concluzii ar reprezenta cunoaşterea universală privind relaţiile
civil-militare, produse de principalele studii de ştiinţe sociale,
ar evalua contribuţia fiecărei discipline şi a studiilor
interdisciplinare şi ar recomanda o cercetare mai complexă,
bazată pe o abordare interdisciplinară şi transdisciplinară.
Principala concluzie este aceea că nu există un model
unic al relaţiilor civil-militare în Estul Europei. Construirea
unui model de „tip vestic” de relaţii civil-militare a reprezentat
o serioasă provocare, din moment ce nu numai că nu există un
asemenea model vestic unic, dar modelele occidentale
evoluaseră şi ele în ultimii 15 ani. De asemenea, accentul
reformei pe „controlul civil” a fost important, ca o „sabie a lui
Damocles”, pentru că nu a lăsat armata să intervină în procesul
de democratizare, dar a fost înşelător, din moment ce armata
era deja sub un fel de control civil, sub fostul regim comunist.
În schimb, o atenţie sporită asupra întregului sector de
30
securitate ar fi fost o mai bună abordare, pentru că, în
majoritatea ţărilor comuniste, nu armata, ci serviciile de
informaţii, forţele de securitate sau paramilitare erau principalii
susţinători ai regimurilor dictatoriale.
Au existat multe diferenţe între tranziţiile post-
comuniste, dar şi asemănări, observate de către sociologi
militari şi politologi. Principalele diferenţe au legătură cu
înţelegerea greşită a complexităţii chestiunii RCM, atât de către
factorii de decizie occidentali, cât şi de cei din Estul Europei,
capacitatea lor de a pune în aplicare cadrul legislativ şi
principalii factori care explică sursele succesului sau eşuării
implementării unui asemenea model civil-militar democratic.
Printre similarităţi se numără depolitizarea, profesionalizarea şi
democratizarea, crearea cadrului legislativ ca prim pas în
implementarea unui RCM democratic, un declin masiv în
finanţare şi personal, lipsa expertizei civile, lipsa amestecului
militarilor în politică sau apariţia unui peisaj de securitate
comun şi o tendinţă de îndepărtare de pretorianism şi serviciu
militar obligatoriu.
Deşi studiile interdisciplinare (Callaghan şi Kuhlmann,
2000; Cottey et al., 2002, 2003) au fost mai complexe şi au
adus o mai bună înţelegere a tranziţiei RCM, ele au observat
propria analiză limitată, necesitatea de a extinde
interdisciplinaritatea şi de a aduce o cunoaştere proaspătă şi
metode din discipline care erau marginale în explicarea RCM.
Discipline precum sovietologia ar putea reprezenta un
„rezervor” de cunoaştere util înţelegerii rolului moştenirii
istorice. De asemenea, teoria dependenţei de cale ar explica mai
bine procesul mai larg al democratizării şi variaţia rezultatelor.
Mai mult, setul de variabile care ţine de „contextul
internaţional”, aşa cum sunt concepute, atât de către studiile
interdisciplinare citate, cât şi de conceptele lor de putere,
influenţă, spaţiu, geografie şi globalizare, aduse de către
geopolitică sau teoria RI ar adânci înţelegerea procesului. În
31
plus, studiile culturale şi antropologia ar putea aduce
înţelegerea şi ar putea contribui la conceperea unui model
fezabil de relaţii civil-militare, care ar putea fi adoptat în altă
parte, inclusiv în Orientul Mijlociu.
Trecerea critică în revistă a literaturii a dovedit
necesitatea studiilor interdisciplinare pentru a explica mai bine
fenomenele mai complexe, prin depăşirea lipsurilor cunoaşterii
fragmentate. O recentă încercare epistemologică de a depăşi
lipsurile fragmentării cunoaşterii, aduse de pozitivism şi
postmodernism, propune nu numai interdisciplinaritatea, ci şi
abordarea transdisciplinară pentru a explica fenomene
complexe10. Complexitatea relaţiilor civil-militare în lumea
postmodernă, democratizarea lumii arabe, revoluţia în
domeniul militar, noile misiuni globale ale armatei necesită o
abordare atât transnaţională, cât şi transdisciplinară. Mai mult,
există un efort metodologic suplimentar pentru argumentare
multiplă şi interdisciplinaritate în domeniul analizei politicii11.
Astfel, studiul a încercat să pregătească terenul şi să propună o
abordare interdisciplinară sau transdisciplinară pentru studiul
relaţiilor civil-militare în lumea occidentală, America Latină,
Europa de Est şi fostul spaţiu sovietic, cu scopul de a face
recomandări de politică pentru efortul global al democratizării.
Acest gen de cercetare ar putea fi realizat de o echipă de
sociologi militari, politologi, experţi în geopolitică, profesori de
RI, „tranzitologi”, antropologi şi cercetători politici.
10
Pentru o analiză detaliată a interdisciplinarităţii şi trans-disciplinarităţii a
se vedea the Conference Proceedings of UNESCO, “Transdiciplinarity-
Stimulating Synergies, Integrating Knowledge”, (1998), Division of
Philosophy and Ethics and Giuseppe Caforio, “Interdisciplinary and Cross-
National Character of Social Studies on the Military: the Need for Such an
Approach”.
11
Pentru o cercetare pe marginea problemei a se vedea Soeters, J., “Military
Sociology in the Netherlands”, in Kummel, G. /Prufert, A. (Eds) Military
Sociology: the Richness of a Discipline, Baden-Baden, Nomos.
32
 Bibliografie:
Bebler, A. (1997), Civil-Military Relations in Post-
Communist States, Praeger: Westport and London.
Betz, D., Lowenhardt, J. (2001), Army and State in
Postcommunist Europe, Franck Cass, London, Portland.
Brzezinski, Z. (1997), The Grand Chessboard, Basic
Books, New York.
Bunce, V., (1995), “Should Transitologists Be
Grounded?”, Slavic Review, Vol. 54, No.1, Spring: 111-127.
Bunce, V., (2003), “Rethinking Recent
Democratization. Lessons from the Postcommunist
Experience”, World Politics 55, January: 167-92.
Burk, J. (1993), “Morris Janowitz and the origins of
sociological research on armed forces and society”, Armed
Forces and Society, Winter, Vol. 19, Issue 2: 167-68.
Buzan, B., Waever, O. (2003), Regions and Poweers.
The Structure of International Security, Cambridge University
Press.
Caforio, G.(Ed), (2003). Handbook of the Sociology of
the Military, Kluwer Academic/Plenum Publishers, New york,
Boston, Dordrecht, London, Moscow.
Callaghan, J., Kuhlmann, J. (2000), Military and Society
in 21st Century, Transaction Publishers.
Callaghan, J, Kernic, F. (2003), Armed Forces and
International Security, LIT Verlag: Munster.
Colton, T.J , Gustafson, T. (1990), Soldiers and the
Soviet State, Princeton University Press: Princeton, New Jersey.
Cottey, A., Edmunds, Th., Forster, A. (Eds), (2002a),
Democratic Control of the Military in Postcommunist Europe,
Basinstoke: Palgrave, Houndmills.
Cottey, A., Edmunds, Th., Forster, A. (Eds), (2002b),
The Challenge of Military Reform in Postcommunist Europe:
33
Building Professional Armed Forces, Basinstoke: Palgrave,
Houndmills.
Cottey, A., Edmunds, Th., Forster, A. (Eds), (2003),
Soldiers and Societies in Postcommunist Europe, Basinstoke:
Palgrave, Houndmills.
Cottey, A., Edmunds, Th., Forester, A., (2005), “Civil-
Military Relations in Post-Communist Europe”, European
Security, Vol. 14, no. 1, March: 1-16.
Danopoulos, C., Zirker, D., (1996), Civil-Military
Relations in the Soviet and Yugoslav Successor States, Boulder:
Westview Press.
Danopoulos, C., Zirker, D., (1999), Military and Society
in the Former Eastern Bloc, Boulder: Westview Press.
Danopoulos, C., Zirker, D. (2002), “Civil-Military
Relations Theory in the Postcommunist World”, Working
Paper no. 38, Geneva Centre for Democratic Control of Armed
Forces, Geneva.
Diamond, L., Plattner, M. F., (1996), Civil-Military
Relations and Democracy, Baltimore and London: Johns
Hopkins University Press.
Dingsdale, A. (1999), “New Geographies of Post-
Socialist Europe”, The Geographical Journal, Vol. 165, No.2,
July: 145-53.
Donnelly, C. (2001), “Rethinking Security”, NATO
Review, Vol. 48, Winter.
Feaver, P. (1996), “The Civil-Military Problematique:
Huntington, Janowitz and the Question of Civilian Control”,
Armed Forces and Society, vol.23, no.2.
Feaver, P., Kohn, R. (2002), The Civil-Military Gap and
American National Security, MIT Press.
Feaver, P.D. (2003), Armed Servants: Agency,
Oversight and Civil-Military Relations, Cambridge, MA,
Harvard University Press.
34
 Forester, A., (2002), “New Civil-Military Relations and
its Research Agendas”, Working Paper no. 83, Geneva Centre
for Democratic Control of Armed Forces, Geneva.
Ghebali, V.Y. (2003 ), “The OSCE Code of Conduct on
Politico-Military Aspects of Security”, DCAF Document no.3,
Geneva Centre for Democratic Control of Armed Forces.
Herd, G. P., (2002), “Civil-Military Relations in Post
Cold War Europe,” G102, Conflict Studies Research Centre.
Herspring, D., (1999), “Samuel Huntington and
Communist Civil-Military Relations”, Armed Forces and
Society, Vol. 25, No.4, Summer: 557-577.
Huntington, S.P. (1957), The Soldier and the State, New
York: Vintage Books.
Huntington, S.P. (1995), “Reforming the Civil-Military
Relations”, Journal of Democracy 6.4, 9-17.
Janowitz, M. (1960), The Professional Soldier- A Social
and Political Portrait, London: Collier-Macmillan ltd.
Jones, C., Mychajlyszyn, N., (2002), “Overview: Civil-
Military Relations in Central and Eastern Europe in Former
Communist Societies”, Armed Forces and Society, Vol. 28,
no.3, Spring.
Kolkowitz, R. (1967), The Soviet Military and the
Communist Party, Princeton: Princeton University Press.
Kramer, M., (1985), “Civil-Military Relations in the
Warsaw Pact: the East European Component, International
Affairs.
Larrabee, S., Szayna, Th., (1995), “East European
Military Reform after the Cold War”, Santa Monica: Rand
Corporation.
Lepgold, J., Nincic, M. (2001), Beyond the Ivory Tower.
The IR Theory and the Issue of Policy Relevance, Columbia
University Press, New York.
Mackinder, H. (1919), Democratic Ideals and Reality,
Consable, London: 265-278.
35
Linz, J., Stepan, A. (1996), Problems of democratic
Transition and Consolidation: Southern Europe, South
America, and Post-Communist Europe, Baltimore: The Johns
Hopkins University Press.
Moskos, C., Williams, J.A., Segal, D. (2000), The
Postmodern Military, Oxford University Press.
NATO HQ.( 1995), Study on NATO Enlargement,
Brussels, September.
Nelson, D. (2002), “Definition, Diagnosis, Therapy- A
Civil-Military Critique”, Defense and Security Analysis, vol.18,
No.2: 157-170.
Nye, J. (1995), “Concluding Address, Civil-Military
Relations and the Consolidation of Democracy”, NED
International Forum, disponibil la:
http://www.ned.org/forum/reports/civil_mi.html
Odom, W. (1978), “The Party-Military Conection: A
Critique”, in Herspring and Volgyes (eds), Civil-Military
Relations in Communsit States, Westview Press: Boulder.
Schiff, R. (1995), “Civil-Military Relations
Reconsidered: a Theory of Concordance”, Armed Forces and
Society, Fall95, Vol. 22, Issue 1: 7-25.
Schmitter, Ph., Lynn, K.(1994), “The Conceptual
Travels of Transitologists and Consolidologists: How Far to the
East Should They Attempt to Go?”, Slavic Review, Vol. 53,
Spring: 173-85.
Simon, J. (1995), “Central European Civil-Military
Relations and NATO Expansion”, McNair Paper 39, National
Defense University.
Whitehead, L. (1999). “Geography and Democratic
Destiny”, Journal of Democracy 10.1: 74-79.
White House. (2001), “Remarks by the President in
Address to Faculty and Students of Warsaw University”, Press
Release, June 15, disponibil la:
36
www.whitehouse.gov/news/release/2001/06/print/20010615-
1.html
White House (2005) “President Sworn-In to Second
Term”, Office of the Press Secretary, January 20, disponibil la:
http://www.whitehouse.gov/news/releases/2005/01/print/20050
120-1.html
Zulean, M. (2002), “Professionalisation of Romanian
Armed Forces”, în The Challenge of Military Reform in
Postcommunist Europe, Cottey, Edmunds, Forester (eds),
Palgrave Macmillan: Houndmills.

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

„CAROL I”

Redactor: Corina VLADU

Tehnoredactor: Mirela ATANASIU

Bun de tipar: 19.12.2005

Hârtie: A3 Format: A5
Coli de tipar: 2.375 Coli editură: 1.1875

Lucrarea conţine 38 de pagini

Tipografia Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”

CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ŞI SECURITATE

Şoseaua Pandurilor, nr. 68-72, sector 5, Bucureşti
Telefon: (021) 319.56.49
Fax: (021) 319.55.93
E-mail: cssas@unap.ro
Adresă web: http://cssas.unap.ro

B.141/475 C 392/2005

37 38