Titlul II

STATUL
Capitolul I
Originea statului şi definirea noţiunii de stat

Statul este forma instituţionalizată a puterii politice.

Statul reprezintă, după cum s-a spus adesea, o realitate dar ,
totodată, o abstracţie. Este o realitate pentru că îl întâlnim în viaţa
cotidiană, în diverse domenii ale societăţii, manifestându-se prin
organele sale în raporturile cu persoanele fizice sau juridice. El este
totodată o abstracţiune, deoarece statul ca atare nu poate fi perceput
decât prin organele care-l compun, respectiv prin agenţii acestora.
Noţiunea de stat are mai multe accepţiuni. Într-un sens larg
prin stat se înţelege suma a trei elemente constitutive respectiv
populaţia , teritoriul şi puterea de stat, în această accepţie termenul
de stat fiind sinonim cu cel de ţară. Într-un sens mai restrâns prin stat
se are în vedere aparatul statal, forma organizată a puterii de
constrângere, puterea politică instituţionalizată.
Justificarea apariţiei statului a dat naştere la numeroase teorii
printre care teoria originii naturale şi teoria contractului social.
Potrivit teoriei originii naturale a statului, acesta este
rezultatul unui proces natural al evoluţiei societăţii umane. El nu este
rezultatul voinţei indivizilor ce-l compun, ci al unor evenimente
sociale sau al unor succesiuni de evenimente sau transformări. El
este deci un fenomen istoric..
Conform teoriei contractului social , formarea statului este
rezultatul voinţei oamenilor, este construcţia voluntară şi conştientă
a indivizilor care s-au asociat în mod deliberat printr-un fel de
contract.
Teoria aparţine unor cunoscuţi autori ca Thomas Hobbes, John
Locke şi J.J. Rousseau. Conform lui Rousseau, starea iniţială a
omului este starea de natură. Oamenii erau egali, trăiau ca indivizi
liberi şi izolaţi. Oamenii simt utilitatea ce o are pentru ei constituirea
într-o colectivitate organizată care-i face mai puternici. În acest scop
ei acceptă să trăiască în comun şi deci din acordul lor ia naştere
societatea. Comunitatea astfel născută are nevoie de legi pentru
atenuarea inegalităţilor, legi care să-i trateze în mod egal pe toţi
indivizii. Voinţa generală care stă la baza pactului social este baza
statului şi a suveranităţii.
Statul ca noţiune a apărut doar atunci când puterea politică s-a
instituţionalizat. Instituţionalizarea puterii politice semnifică
depersonalizarea acesteia, ruperea, disocierea ei de o anumită
persoană şi transferarea acesteia asupra unei entităţi abstracte. Acest
lucru a fost posibil doar atunci când teritoriul încetează să mai fie
proprietatea privată a monarhului. Proprietatea acestuia nu mai
aparţine persoanei monarhului ci unei entităţi permanente pe care el
o reprezintă, respectiv coroana sau mai târziu statul .
Statul apare astfel de la început ca subiect de drepturi şi
obligaţii deşi el nu reprezintă un singur individ, ci o colectivitate
foarte largă. De aceea el a fost şi este considerat ca o persoană
juridică, ca şi alte asociaţii de persoane care nu au o voinţă proprie
dar cărora legea le recunoaşte capacitatea de a dobândi drepturi şi de
a-şi asuma obligaţii, tratându-le din punct de vedere juridic ca pe un
singur subiect . Sub acest aspect este de menţionat că în legislaţia
noastră art. 25 din D. 31/1954 prevede că statul este persoană
juridică în raporturile în care participă nemijlocit ca subiect de
drepturi şi obligaţii.
Dacă din punct de vedere juridic statul este o persoană
juridică, titulară a suveranităţii, din punct de vedere politic statul este
o instituţie, această din urmă noţiune desemnând o grupare umană
organizată după anumite norme juridice pentru realizarea unui scop
social de durată.
Ceea ce deosebeşte statul de alte instituţii este activitatea
specifică pe care este chemat să o desfăşoare, activitate concretizată
într-un număr de 3 funcţii:
- funcţia legislativă, adică activitatea de elaborare a
legilor sau altor norme juridice;
- funcţia executivă, adică cea de organizare a aplicării
legilor şi de aplicare efectivă a acestora, de asigurare a
bunei funcţionări a serviciilor publice afectate acestui
scop;
- funcţia jurisdicţională, care are ca obiect principal
activitatea de soluţionare a conflictelor juridice.
În plus statul îţi determină singur competenţa, puterea lui fiind
suverană.
 Capitolul II
Elementele constitutive ale statului

Statul reprezintă sinteza a trei elemente esenţiale:

- un element material, sub forma unui teritoriu;
- un element personal, sub forma populaţiei;
- un element formal, concretizat în autoritatea de stat
Secţiunea I
Teritoriul

Noţiunea de teritoriu
Statul presupune o relaţie strânsă între o comunitate şi un
teritoriu.
Teritoriul este partea globului pământesc care cuprinde solul,
subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra acestora, asupra
cărora statul îşi exercită puterea suverană.
Solul este alcătuit din suprafaţa de uscat aflată sub suveranitatea
statului.
Spaţiul acvatic este alcătuit din apele interioare(râuri, lacuri,
canale. etc), parte din apele de frontieră şi marea teritorială, adică
fâşia maritimă de o anumită lăţime( nestabilită unitar) situată de-a
lungul litoralului unui stat şi supusă suveranităţii sale. Marea
teritorială a României are o lăţime de 12 mile marine.
Subsolul este alcătuit din stratul care se află imediat sub suprafaţa
ce constituie solul şi spaţiul acvatic al unui stat.
Spaţiul aerian este constituit din coloana aeriană aflată deasupra
solului şi apelor statului, până la înălţimea la care începe spaţiul
cosmic.
Fără a face parte din teritoriu, platoul continental şi zona
economică exclusivă constituie zone asupra cărora statele pot
revendica anumite drepturi exclusive . Zona economică exclusivă se
întinde dincolo de marea teritorială, adiacent acesteia până la o
anumită distanţă în larg(pentru România , 24 de mile, conform Legii
nr. 17/1990). Platoul continental este format din fundul mării şi
subsol adiacent lui care se găseşte dincolo de marea teritorială până
la o anumită adâncime a ei, de regulă 200 m sau chiar mai mult,
respectiv până la limita la care adâncimea permite exploatarea
resurselor naturale ale acestor zone.
Potrivit art. 135 din Constituţia României resursele naturale ale
platoului continental fac obiectul proprietăţii publice.
 Teritoriul statului se delimitează de teritoriul altor state prin
frontiere, care pot fi terestre, fluviale, maritime sau aeriene.
Teritoriul are un rol esenţial pentru existenţa statului, el constituie
baza exercitării puterii de stat, cadrul în raport de care statul se
manifestă pentru realizarea scopului său.

Caracterul inalienabil şi indivizibil al teritoriului

Constituţia României, în art. 3 alin 1 consacră caracterul
inalienabil al teritoriului României, reflectând în dreptul nostru
constituţional ideea de drept internaţional a suveranităţii statelor
asupra propriului teritoriu, dreptul la integritate teritorială, dar şi
obligaţia corelativă a respectării integrităţii teritoriale a altor state.
Astfel, Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa din 1975
prevede că „ statele participante vor respecta integritatea teritorială
a fiecăruia din statele participante” şi că „ele se vor abţine de la
orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei
Naţiunilor unite, împotriva integrităţii teritoriale…”
Caracterul inalienabil al teritoriului semnifică faptul că el nu
poate fi înstrăinat, nu poate fi modificat, rectificarea frontierelor
nefiind posibilă decât pe cale constituţională. Inalienabilitatea are şi
semnificaţia interdicţiei oricărui act de natură să recunoască altui stat
exercitarea unor atribuţii de putere pe teritoriul ţării, indiferent de
organul de la care provine.
Indivizibilitatea teritoriului semnifică interdicţia oricărei măsuri,
indiferent de forma şi motivele ei, care ar avea drept consecinţă
divizarea teritoriului în mai multe provincii, sau zone care să iasă de
sub autoritatea Statului Român.
Indivizibilitatea teritoriului nu este în contradicţie cu împărţirea
lui în unităţi administrativ teritoriale, ceea ce reprezintă o organizare
a teritoriului sub autoritatea Statului Român. Sub acest aspect
teritoriul României este împărţit în judeţe, oraşe şi comune, unele
oraşe fiind declarate, în condiţiile legii, municipii.
Cu privire la natura juridică a raporturilor dintre stat şi
teritoriu au fost emise mai multe teorii:
Teoria teritoriului obiect. Potrivit acesteia, teritoriul
constituia proprietatea privată a suveranului, ceea ce semnifica şi
faptul că el putea fi lăsat moştenire urmaşilor. Pentru că în acest fel
se putea ajunge la fărâmiţarea teritoriului s-a admis mai târziu că
teritoriul deşi face obiectul proprietăţii, nu aparţine suveranului ci
coroanei, care personifică statul. Autoritatea statului nu se poate
exercita asupra obiectelor ci doar asupra oamenilor, astfel că dreptul
asupra teritoriului constituie un drept real, care însă nu poate fi
confundat cu dreptul de proprietate publică sau privată.
Teoria statului subiect. Teritoriul nu este un obiect asupra
căruia statul îşi exercită anumite drepturi reale, ci un element
constitutiv al statului ca persoană juridică. El constituie deci un
element al statului persoană alături de populaţie şi o putere de stat.
Fiind parte componentă a statului nu poate fi considerat un obiect
asupra căruia statul îşi exercită autoritatea.
Teoria teritoriului limită. Adepţii acestei teorii consideră că
teritoriul este doar un spaţiu în limitele căreia statul îşi exercită
autoritatea asupra persoanelor . Teritoriul nu este nici obiectul unui
drept real, nici element al personalităţii statului., iar măsurile care
pot fi luate cu privire la teritoriu nu sunt decât consecinţa autorităţii
exercitate asupra persoanelor.
Teoria competenţei. Fiind apropiată ca esenţă celei precedente
, consideră că teritoriul constituie cadrul în care statul îşi exercită
competenţele, spaţiul determinat de ordinea juridică internaţională
în care se manifestă puterea statală
Teoriile menţionate nu pot explica azi adevăratele raporturi
dintre stat şi teritoriu. Aceasta deoarece ele nu pleacă de la concepţia
că statul trebuie să fie azi exponentul voinţei generale a populaţiei
dintr-un anumit teritoriu. În consens cu actualele tendinţe
internaţionale şi cu aspiraţiile comunităţii internaţionale, raporturile
dintre stat şi teritoriu trebuie considerate o expresie a suveranităţii
poporului respectiv asupra teritoriului. Cu alte cuvinte dreptul
poporului asupra teritoriului pe care există şi se manifestă, se
concretizează prin puterea statului asupra teritoriului.

Secţiunea II
Populaţia
Populaţia şi naţiunea
Al doilea element al existenţei statului, cel cu caracter
personal, îl constituie populaţia aflată pe teritoriu, care formează, de
regulă, o naţiune. Naţiunea este suportul statului. Populaţia formează
o naţiune atunci când între indivizii ce locuiesc pe un anumit
teritoriu există strânse legături ce se bazează pe anumite caractere
comune, de origine, rasiale, lingvistice, religioase, etc, pe un trecut
comun, pe tradiţii comune, pe un mod de viaţă comun, dar mai ales
pe voinţa de a trăi împreună . Elementele de ordin material nu sunt
suficiente pentru a da naştere unei naţiuni, aşa cum se susţine în
teoria germană asupra naţiunii, ci este nevoie de existenţa unor
factori subiectivi, cum sunt un trecut comun, comunitatea de tradiţii,
de aspiraţii, voinţa de a trăi în comun. Fără acestea nu se poate naşte
între indivizi legăturile ce constituie premisa naţiunii. Voinţa de a
trăi în comun stă la temelia naţiunii. Factorii obiectivi, care au rol
important în existenţa acestei voinţe au o valoare secundară,
naţiunea putând fiinţa chiar în lipsa acestora. Astfel, Elveţia nu are
la bază nici unitate religioasă, nici lingvistică nici de spaţiu şi totuşi
formează o naţiune echilibrată.
Formarea naţiunii este deci un fenomen mult mai complex
decât simpla sumă a unor elemente obiective, este rezultatul
îmbinării factorilor menţionaţi atât subiectivi cât şi obiectivi.
Populaţia unui stat nu aparţine întotdeauna aceleiaşi naţiuni.
Populaţia este o categorie mai largă decât naţiunea. Ea este formată
în cea mai mare parte de către indivizii ce aparţin naţiunii, dar şi din
alte categorii de persoane cum ar fi străinii rezidenţi pe teritoriul
naţional.
Există state care au cuprins în graniţele lor mai multe
naţionalităţi, care nu erau unite prin voinţa de a trăi în comun(fosta
URSS care a înglobat numeroase naţionalităţi) motiv pentru care
naţiunea nu trebuie reţinută neapărat ca un element al statului. Fără
o populaţie însă, existenţa statului nu poate fi concepută
Statul român are caracter naţional. O spune chiar articolul 1
aliniatul 1 din Constituţie. Ideea de stat naţional nu este în
contradicţie cu recunoaşterea drepturilor minorităţilor, ci dimpotrivă
presupune ocrotirea acestora, înlăturarea oricăror forme de
discriminare, garantarea egalităţii pentru toţi cetăţenii statului.
Constituţia cuprinde suficiente dispoziţii pentru a se asigura
egalitatea de tratament a tuturor cetăţenilor, ca şi dreptul persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale la păstrarea, la dezvoltarea şi la
exprimarea identităţii lor etnice , culturale lingvistice şi religioase

Cetăţenia
Existenţa unui stat nu poate fi concepută în lipsa unei
populaţii. În materie constituţională populaţia îşi găseşte reflectarea
în normele referitoare la cetăţenie. Constituţia română prevede în
articolul 5 că cetăţenia se dobândeşte se păstrează sau se pierde în
condiţiile prevăzute de legea organică şi că cetăţenia română nu
poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.
Noţiunea de cetăţenie
Noţiunea de cetăţenie este folosită într-un dublu sens:
a. într-o primă accepţiune, ea este folosită pentru a exprima
apartenenţa unei persoane la un anumit stat, condiţia juridică ce se
creează acestuia prin normele de drept. Din acest punct de vedere
cetăţenia este definită ca fiind situaţia juridică rezultând din
apartenenţa unei persoane fizice la un stat determinat caracterizată
prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor corelative prevăzute de
Constituţie şi celelalte legi.
b. într-un alt sens ea desemnează o instituţie juridică, adică
ansamblul normelor juridice care au un obiect de reglementare
comun, respectiv raporturile sociale rezultate din calitatea de
cetăţean.
Sensul cel mai frecvent în care este folosită noţiunea de
cetăţenie, este cel de la litera a., adică pentru a desemna statutul
juridic ce se creează prin normele dreptului, persoanelor care au
calitatea de cetăţean.

Principiile reglementării cetăţeniei române

Din ansamblul reglementărilor referitoare la cetăţenie se pot
desprinde unele reguli cu valoare de principiu pentru această
instituţie:
a. cetăţenia română se dobândeşte , de regulă, ca efect al legăturii de
sânge(jus sanguinis) dintre părinţi şi copii, astfel încât dacă ambii
părinţi sau numai unul dintre aceştia are cetăţenia română, copilul
dobândeşte şi el această cetăţenie, indiferent de locul naşterii;
b. principiul egalităţii dintre părinţi, ca o consecinţă a egalităţii
dintre persoanele de sex diferit, care se reflectă în faptul că copilul
dobândeşte cetăţenia română indiferent care dintre părinţi are
cetăţenia română, nefiind deci admisă nici o discriminare între sexe;
c. cetăţenia română nu se dobândeşte şi nici nu se pierde prin
căsătorie;
d. cetăţenia română nu poate fi retrasă celui care a dobândit-o prin
naştere, dar acesta poate face cerere de renunţare la cetăţenie
e. principiul egalităţii dintre cetăţeni, indiferent de rasă, origine
etnică, limbă, naţionalitate, religie, sex apartenenţă politică, avere
sau origine socială;
f. egalitatea între cetăţeni este stabilită indiferent dacă cetăţenia a
fost dobândită prin naştere, sau ulterior prin efectul unui act juridic.

Dobândirea cetăţenie române

Dobândirea de drept a cetăţeniei.

În legătură cu acest mod de dobândire a cetăţeniei, în lume
sunt cunoscute, în general, două sisteme, jus sanguinis şi jus soli,
statele aplicându-l pe acela care corespunde mai bine intereselor
sale, fiind posibilă şi combinarea celor două sisteme. Potrivit
primului sistem copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din
părinţi care, amândoi sau numai unul, au cetăţenia statului respectiv.
Potrivit celuilalt sistem, jus soli sau jus loci, copilul devine
cetăţeanul statului pe teritoriu căruia s-a născut.
Legea română a cetăţeniei, respectiv Legea nr. 21/1991, a
adoptat sistemul jus sanguinis, care, de altfel, este cel mai logic,
fiind de presupus că în general un copil este legat mai mult de statul
căruia îi aparţin părinţii săi.
Dobândirea cetăţeniei române prin naştere. Situaţia cea mai
frecventă este a copilului născut din cetăţeni români pe teritoriul
statului român şi care dobândeşte cetăţenia română. Sunt , de
asemenea, cetăţeni români:
- cei care s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă
numai unul dintre părinţi este cetăţean român;
- cei născuţi în străinătate dacă ambii părinţi sau numai unul
dintre ei are cetăţenia română.
Din dispoziţiile de mai sus rezultă că locul unde domiciliază
părinţii copilului sau locul unde s-a produs faptul naşterii este fără
semnificaţie sub aspectul dobândirii cetăţeniei române dacă cel puţin
unul dintre părinţi este cetăţean român .
Dobândirea cetăţeniei de către copilul găsit pe teritoriul
României născut din părinţi necunoscuţi . Este cetăţean român
copilul născut pe teritoriul României dacă nici unul dintre părinţi nu
este cunoscut. Se porneşte de la prezumţia că un copil născut pe
teritoriul statului nostru are cel puţin un părinte care este cetăţean
român . Prezumţia este relativă, deci poate fi combătută prin dovada
contrară. Deşi aparent s-ar părea că în acest caz s-a aplicat sistemul
jus loci de dobândire a cetăţeniei, în realitate se aplică tot jus
sanguinis, deoarece dobândirea cetăţeniei are la bază prezumţia
menţionată, iar stabilirea ulterioară a filiaţiei acestui copil faţă de
părinţi care sunt cetăţeni străini, sau numai faţă de un singur părinte,
dacă acesta este cetăţean străin, poate duce la pierderea cetăţeniei
române ceea ce nu ar fi posibil dacă s-ar aplica principiul jus loci
întrucât copilul ar trebui să păstreze cetăţenia română indiferent de
cetăţenia părinţilor.

Dobândirea cetăţeniei române prin schimbarea cetăţeniei

părinţilor.
Copilul născut din cetăţeni străini, sau fără cetăţenie , dobândeşte
de drept cetăţenia română dacă părinţii săi au dobândit această
cetăţenie, iar el nu a împlinit vârsta de 18 ani. Dacă numai unul
dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, cetăţenia copilului va fi
stabilită prin acordul de voinţe al părinţilor, în caz de neînţelegere
urmând să hotărască tribunalul de la domiciliul minorului.

Dobândirea cetăţeniei ca efect al unui act juridic

Dobândirea cetăţeniei prin adopţie
Copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie dobândeşte cetăţenia
română dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau dacă singurul
adoptator este cetăţean român. Se mai cere condiţia ca adoptatul să
nu fi împlinit vârsta de 18 ani.
Dacă unul dintre adoptatori este cetăţean străin iar unul este
cetăţean român, cetăţenia adoptatului se stabileşte prin acordul
părinţilor, în caz de neînţelegere urmând să hotărască instanţa de
judecată. În acest caz este necesar şi acordul copilului dacă a
împlinit vârsta de 14 ani. Acest acord este distinct de acordul pentru
adopţie prevăzut în legătură cu copilul care a împlinit vârsta de 10
ani.
In cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a
împlinit vârsta de 18 ani pierde cu efect retroactiv cetăţenia română
dacă domiciliază în străinătate sau părăseşte ţara pentru a domicilia
în străinătate. Pierderea cetăţeniei fiind condiţionată de împrejurările
arătate , rezultă că dacă nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate
cetăţenia română se păstrează.
În caz de desfacere a adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de
18 ani pierde cetăţenia română în aceleaşi condiţii dar, de această
dată, efectul respectiv se produce doar de la data desfacerii adopţiei.
 Dobândirea cetăţeniei române la cerere
Cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care nu au avut
niciodată calitatea de cetăţean român, pot dobândi la cerere cetăţenia
română, dacă îndeplinesc anumite condiţii:
- solicitantul să se fi născut şi să domicilieze pe teritoriul
României, iar daca este născut în altă ţară, să domicilieze în
România de cel puţin
cinci ani, sau atunci când este căsătorit cu un cetăţean român,
de cel puţin trei ani;
- să dovedească prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă
de statul şi poporul român;
- să fi împlinit vârsta de l8 ani;
- să aibă asigurate mijloacele legale de existenţă;
- să fi avut o bună comportare şi să nu fie condamnat în ţară sau
străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi
cetăţean român;
- să cunoască limba română şi să posede noţiuni elementare de
cultură şi civilizaţie românească în măsură suficientă pentru a
se integra în viaţa socială;
- să cunoască prevederile Constituţiei României.

Termenele de domiciliere pe teritoriul ţării, care condiţionează

acordarea cetăţeniei, pot fi reduse în cazuri bine justificate.
Acordarea cetăţeniei în această modalitate se face pe baza unei
hotărâri a Guvernului, supusă publicării în Monitorul Oficial. În
acest scop cel interesat se va adresa cu o cerere Comisiei pentru
constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei de pe lângă
Ministerul Justiţiei. Cererea se publică în Monitorul Oficial, după
care va fi examinată de comisia menţionată, care întocmeşte un
raport ce se înaintează Ministerului Justiţiei. Guvernul hotărăşte pe
baza propunerii acestui minister.
Persoana căreia i s-a acordat cetăţenia trebuie să depună în
termen de şase luni jurământul de credinţă prevăzut de lege, acest
moment marcând data dobândirii cetăţeniei române. După depunerea
jurământului, ministrul justiţiei sau şeful misiunii diplomatice sau
consulare, după caz, va elibera persoanei căreia s-a acordat cetăţenia
română un certificat constatator.
Tot o modalitate de dobândire a cetăţeniei române la cerere este
şi cea care vizează persoana care a avut această cetăţenie şi cere
redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea
domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate.
Redobândirea este posibilă dacă persoana respectivă îndeplineşte în
mod corespunzător condiţiile de la art. 8 lit. b, c şi e din Lege, adică
dacă dovedeşte prin comportarea ei loialitate faţă de statul şi poporul
român, a împlinit vârsta de 18 ani şi este cunoscut cu o bună
comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o
infracţiune care îl face nedemn să fie cetăţean român.
Redobândirea cetăţeniei române în acest caz nu are nici o
consecinţă juridică asupra cetăţeniei celuilalt soţ. Acesta poate şi el,
dacă a pierdut cetăţenia română, să o redobândească sau dacă nu a
fost niciodată cetăţean român şi doreşte obţinerea acestei cetăţenii
poate să o dobândească în condiţiile art. 8 din Lege .
Redobândirea cetăţeniei române nu este condiţionată în cazul
analizat de repatriere, iar procedura este în principiu aceeaşi
indiferent dacă persoana în cauză se repatriază sau îşi păstrează
domiciliul în străinătate, cu excepţia depunerii jurământului. În
primul caz acesta se depune în ţară în faţa ministrului justiţiei sau
înlocuitorului său, pe când în cealaltă situaţie se depune în faţa
şefului misiunii diplomatice sau a oficiului consular din ţara în care
domiciliază.
În ceea ce priveşte copilul minor al repatriatului, legea prevede că
părinţii hotărăsc de comun acord cu privire la cetăţenie şi că în caz
de dezacord între părinţi va hotărî instanţa de la domiciliul
minorului, în funcţie de interesele acestuia. Dacă minorul a împlinit
vârsta de 14 ani este necesar şi acordul său.
Un alt mod de redobândire a cetăţeniei române se referă la
cetăţenii români care au pierdut această cetăţenie înainte de 22
decembrie 1989. Aceştia o pot redobândi la cerere în baza unei
declaraţii autentificate dată în străinătate la misiunile diplomatice
sau oficiile consulare ale României, iar în ţară, la notarul public şi
aceasta chiar dacă au altă cetăţenie şi nu îşi stabilesc domiciliul în
ţară. Beneficiază de această dispoziţie şi cei care au pierdut cetăţenia
fără voia lor sau din motive neimputabile precum şi descendenţii
acestora.

Pierderea cetăţeniei române

Articolul 23 din Legea nr. 21/1991 prevede că cetăţenia română
se pierde prin:
- retragerea cetăţeniei;
- aprobarea renunţării la cetăţenie;
 - alte moduri prevăzute de lege.

A. Retragerea cetăţeniei române intervine cu titlu de sancţiune

faţă de persoana care săvârşeşte anumite fapte, expres prevăzute de
lege, incompatibile cu calitatea de cetăţean român. Fiind vorba de o
sancţiune, ea are caracter personal, neputând fi extinsă asupra
copiilor sau celuilalt soţ, aşa cum , de altfel, se prevede în mod
expres în articolul 26 al legii.
Retragerea cetăţeniei române poate interveni faţă de persoana
care:
- aflată în străinătate săvârşeşte fapte deosebit de grave prin
care vatămă interesele satului român sau lezează prestigiul
statului român;
- aflată în străinătate se înrolează în forţele armate ale unui stat
cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în
stare de război;
- a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase. În
doctrină s-a arătat că numai dintr-o greşeală se vorbeşte în
acest caz de retragerea cetăţeniei deoarece ea este pur şi
simplu nulă, deci dobândirea trebuie declarată nulă şi nu
retrasă.
Retragerea cetăţeniei nu poate interveni faţă de persoana care a
dobândit această cetăţenie prin naştere (art. 5 alin. 2 din
Constituţie).

B. Aprobarea renunţării la cetăţenia română intervine la

cerere şi nu din oficiu ca în cazul precedent.
Cetăţenia română poate fi pierdută dacă se aprobă renunţarea la
aceasta prin hotărâre a Guvernului, efectele urmând a se produce de
la data publicării acestei hotărâri în Monitorul Oficial.
Cererea de renunţare la cetăţenia română se face personal sau
prin mandatar cu procură autentică şi specială şi se depune la
comisia specială care funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei.
Această comisie urmează să întocmească un raport care se înaintează
Ministerului Justiţiei. Pe baza raportului, ministrul justiţiei
înaintează la Guvern propunerea sa, acest organ urmând să se
pronunţe cu privire la temeinicia cererii.
Renunţarea se poate aproba, pentru motive temeinice numai
persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care:
 - nu este urmărită pentru debite faţă de stat, persoane fizice sau
juridice, din ţară, sau care având astfel de debite le achită sau
prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor;
- nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală sau nu are de
executat o pedeapsă penală;
- a dobândit sau a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă
cetăţenie.
Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea cererii de renunţare la
aceasta nu produce nici un efect asupra cetăţeniei copiilor sau
soţului. Totuşi în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea
renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află împreună cu
ei în străinătate, ori părăseşte împreună cu ei ţara, minorul pierde
odată cu ei cetăţenia română. Dacă părăseşte ţara la o dată ulterioară
părinţilor care au primit aprobarea renunţării la cetăţenie, minorul
pierde cetăţenia la data plecării din ţară. De asemenea dacă copilul a
fost încredinţat părintelui care domiciliază în străinătate şi acest
părinte renunţă la cetăţenia română şi copilul pierde această cetăţenie
cu aceeaşi dată cu părintele căruia i s-a încredinţat şi la care
locuieşte.
În situaţiile analizate mai sus, dacă copilul a împlinit vârsta de 14
ani se cere şi consimţământul său.
Retragerea cetăţeniei sau aprobarea renunţării la cetăţenia română
se dispun prin hotărâre a Guvernului României la propunerea
ministrului justiţiei

C. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei

Copilul minor adoptat de un cetăţean străin pierde cetăţenia
română dacă, la cererea adoptatorului sau după caz a adoptatorilor,
dobândeşte cetăţenia acestora în condiţiile prevăzute de legea
străină.
Copilul găsit pe teritoriul ţării născut din părinţi necunoscuţi şi
care dobândeşte de drept cetăţenia română după cum s-a arătat la
locul cuvenit, pierde această cetăţenie dacă ulterior, până la
împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi
iar aceştia sunt cetăţeni străini, sau numai faţă de un părinte şi acesta
este cetăţean străin iar celălalt părinte a rămas necunoscut.
 Drepturi şi obligaţii specifice condiţiei de cetăţean al
României
Unele dintre drepturile prevăzute de Constituţie sau alte legi
aparţin numai persoanelor care au calitatea de cetăţean român, după
cum şi unele obligaţii sunt specifice doar acestora.
Drepturi pe care le au numai cetăţenii români:
- dreptul de vot şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative
ale statului;
- dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statului român;
- dreptul la protecţie diplomatică;
- dreptul de a ocupa unele funcţii sau de a dobândi demnităţi
politice;
- dreptul de a locui pe teritoriul României şi de a-şi stabili liber
domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a nu fi
extrădat sau expulzat;
- dreptul de a dobândi terenuri proprietate privată asupra
terenurilor;
Corelativ drepturilor, există şi anumite obligaţii care revin numai
cetăţenilor români, respectiv:
- obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
- obligaţia de apărarea ţării.

Cetăţenia de onoare
Cetăţenia de onoare este un titlu onorific ce poate fi acordat unor
cetăţeni străini care au adus servicii importante ţării sau naţiunii
române. Se acordă de către Parlament la propunerea Guvernului
fără nici o altă formalitate.
Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile
civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia
dreptului de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică.

Dubla cetăţenie
Este situaţia juridică a persoanei recunoscută în acelaşi timp de
două state ca cetăţean al lor. O persoană poate avea două
cetăţenii, datorită sistemelor diferite de acordare a cetăţeniei de
către diverse state. Este posibil, de exemplu, ca o persoană să
dobândească cetăţenia statului unde se naşte, dacă aici se aplică
sistemul jus soli de dobândire a cetăţeniei, dar să dobândească şi
o altă cetăţenie dacă părinţii săi sunt cetăţenii unui stat unde se
aplică principiul jus sanguinis.
 Cetăţenii străini şi apatrizii
Pe teritoriul României se pot afla nu numai persoane cu dublă
cetăţenie, ci şi străini şi apatrizi( fără patrie)
Străini în raport cu România sunt persoanele care au cetăţenia
altui stat.
Apatrizii sunt persoane fără cetăţenie, deci cei care nu au o
cetăţenie străină şi nici cetăţenia română. În această situaţie se
poate afla, spre exemplu, persoana căreia i s-a retras cetăţenia şi
nu a dobândit altă cetăţenie, şi persoana care renunţă la cetăţenia
unui stat pentru a dobândi altă cetăţenie şi încă nu a dobândit-o pe
aceasta din urmă.

Dovada cetăţeniei române

Dispoziţiile legale în materie de cetăţenie prevăd că dovada
acesteia se face cu cartea de identitate sau paşaportul ori cu
certificatul constatator al acordării cetăţeniei. Copiii sub 14 ani, care
nu au act de identitate, îşi dovedesc cetăţenia cu certificatul de
naştere însoţit de cartea de identitate sau paşaportul părintelui.

Drepturile fundamentale ale cetăţenilor

Noţiuni generale
În definirea noţiunii de drepturi fundamentale trebuie să se
pornească de la ideea că acestea sunt drepturi subiective şi esenţiale.
Caracterul esenţial îl dobândesc în condiţiile concrete de existenţă
ale unei societăţi date. Aşa se explică că în perioade istorice diferite
un drept poate fi considerat fundamental şi alteori nu.
Într-una din numeroasele definiţii date drepturilor
fundamentale se arată că acelea sunt acele drepturi subiective ale
cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane,
drepturi stabilite prin constituţie.
Constituţia foloseşte uneori termenul de drept(dreptul la viaţă,
dreptul la apărare), alteori termenul de libertate(libertatea de
exprimare, libertatea conştiinţei, libertatea întrunirilor). Nu există, în
principiu, deosebiri de natură juridică între cele două noţiuni,
folosirea unor termeni diferiţi în această materie având explicaţii
istorice , de tradiţie, pentru că la început au apărut libertăţile ca
cerinţe ale omului în raport cu societatea, iar aceste libertăţi
presupuneau doar o atitudine de abţinere din partea celorlalţi, iar
conceptul de drept s-a cristalizat mai târziu, el implicând nu numai o
atitudine de abstenţiune ci şi obligaţii corelative.
Uneori se pune problema distincţiei dintre noţiunea de drepturi
ale omului şi cea de drepturi ale cetăţeanului. Expresia drepturile
omului evocă drepturile fiinţei umane, căreia îi sunt recunoscute
drepturile sale naturale. Când avem în vedere noţiunea de drepturi
ale cetăţeanului , privim aceste drepturi în contextul apartenenţei
individului la un anumit stat în calitate de cetăţean, stat care prin
constituţia sa stabileşte pentru cetăţenii săi drepturile necesare
protejării şi dezvoltării sistemului său social.

Natura juridica

Cea mai răspândita teorie este teoria drepturilor naturale(Locke ,I.

I. Rousseau) care consideră că aceste drepturi au o natura deosebită
de celelalte drepturi ale omului , deoarece cetăţeanul le dobândeşte
în calitate de om , sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite prin legi
, astfel încât trebuie deosebite de alte drepturi ce sunt creaţia
societăţii.
Teoria individualistă fundamentează această diferenţiere arătând
că sursa oricărui drept este un individ, pentru că acesta singur este o
fiinţă liberă şi responsabilă, iar drepturile fundamentale limitează
puterile statului fără să impună acestuia efectuarea unor prestaţii în
folosul cetăţenilor.
În teoria drepturilor reflexe nu se face o distincţie între drepturile
fundamentale şi celelalte drepturi subiective , toate fiind o creaţie a
dreptului obiectiv.
Reţinem că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective şi că
împreună cu celelalte drepturi şi obligaţii corelative formează
statutul juridic al cetăţeanului. Ele nu se deosebesc de alte drepturi
subiective nici prin natura nici prin obiectul lor, ci doar prin
importanţa economică , socială şi politică pe care o au.

Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale

privind drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului

În contextul general al evoluţiei statului şi dreptului, proprietăţii,

educaţiei, culturii şi ştiinţei şi instituţia drepturilor fundamentale a
cunoscut o preocupare ce depăşeşte graniţele tradiţionale , în
străduinţa de a se pune capăt exploatării , violenţei , rasismului şi
discriminării naţionale , inegalităţii între oameni.
Pe plan mondial această preocupare s-a concretizat în documente
de valoare cum ar fi : Declaraţia Universală a Drepturilor omului
(1948) , Pactul internaţional cu privire la drepturile economice
sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire l-a drepturile
civile şi politice ; Actul final al Convenţiei de la Helsinki (1975)
Documentul final al Reuniunii de la Viena din 1989 , Carta de la
Paris (1990)
De asemenea s-au adoptat o serie de convenţii , protocoale ,
declaraţii , prin care se realizează reglementări în anumite domenii
sau pentru anumite categorii de oameni . Un pas înainte l-a constituit
adoptarea Convenţiei Europene asupra drepturilor omului (1950)
Convenţia interamericană (1969), Carta africană din 1981 .
Reglementările internaţionale au ca scop asigurarea unor garanţii
suplimentare faţă de dreptul intern pentru respectarea drepturilor
fundamentale , acest din urmă drept fiind cel care are rol determinant
în consacrarea şi asigurarea acestor drepturi.
Reglementarea drepturilor şi obligaţilor fundamentale corespunde
standardelor internaţionale actuale.

Clasificarea drepturilor fundamentale

Există numeroase discuţii pe tema criteriului calificării drepturilor

subiective . Fără a intra în amănunte, menţionăm că clasificarea
acestor drepturi nu înseamnă o ierarhizare a lor , toate fiind la fel de
importante.
Dintre multitudinea de criterii propuse îl reţinem pe cel al
conţinutului drepturilor . Din acest punct de vedere se disting :
• Inviolabilităţile
• Drepturile şi libertăţile sociale , economice şi culturale
• Drepturile exclusiv politice
• Drepturile şi libertăţile social-politice
• Drepturile garanţii
 Principiile care guvernează reglementarea drepturilor şi
libertăţilor prin Constituţia României.

Acestea sunt reguli care stau la baza reglementării tuturor

drepturilor.
1.Universalitatea drepturilor şi libertăţilor (art.45)principiu
consacrat prin art. 15 din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii pot
beneficia fără discriminare de toate drepturile prevăzute in
Constituţie. Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea
datoriilor.
2. Egalitatea în drepturi, principiu consacrat în art. 16 din
Constituţie unde se arată că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi
autorităţilor publice, fără discriminare pe criteriul rasei, religiei,
sexului, apartenenţei politice sau sociale sau limbii vorbite. Deci ei
se pot folosi în mod egal de toate aceste drepturi, fără a însemna o
egalizare juridică, la situaţii juridice diferite putându-se aplica soluţii
diferite, dacă există o motivaţie obiectivă şi responsabilă şi nu se
ajunge la o disproporţie intre scopul urmărit şi mijloacele folosite.
3. Respectarea drepturilor şi libertăţilor şi prin prisma
documentelor internaţionale în materie. Art. 20 din Constituţie
prevede că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
universală a drepturilor omului, cu pactele şi celelalte tratate
internaţionale la care România este parte. Dreptul internaţional în
această situaţie nu are puterea de a completa , modifica sau abroga
normele constituţionale, ci rolului lui se limitează la interpretarea
dispoziţiilor constituţionale care nu sunt suficient de clare , de
precise. Deci el are doar un rol interpretativ şi interpretarea se poate
face numai prin folosirea metodei sistematice, ceea ce în cazul de
faţă ar însemna stabilirea înţelesului normei obscure prin compararea
conţinutului ei cu dispoziţiile Declaraţiei universale a drepturilor
omului, precum şi cu pactele şi celelalte tratate la care România este
parte.
Trebuie amintit în acest loc şi prevederile art. 20 alin 2 din
Constituţie care aparent în contradicţie cu primul aliniat prevede că
„Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Interpretând această normă şi prin prisma aliniatului 1 al aceluiaşi
articol, rezultă că prioritatea normelor internaţionale este în raport
doar cu legile organice şi ordinare nu şi cu normele constituţionale,
din moment ce aliniatul 1 al articolului 20 nu recunoaşte în raport cu
aceste norme rol abrogator sau modificator normelor din pactele şi
tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Legiuitorul va trebui întotdeauna să verifice dacă proiectele de legi
se corelează cu tratatele la care România este parte. Prevederile
tratatelor internaţionale nu pot fi însă situate ca forţă juridică
deasupra Constituţiei . De aici obligaţia constituţională ca la semnare
lor să se verifice concordanţa cu Constituţia. Reglementările
internaţionale au prioritate faţă de legile interne numai dacă aceste
reglementări sunt mai avantajoase decât legile interne pentru
protecţia drepturilor şi libertăţilor.
4. Caracterul de excepţie al restrângerii exercitării unor
drepturi şi libertăţi.
Limitările pot fi doar în vederea binelui general al interesului
unei societăţi democratice . Restrângerea se poate face numai prin
lege şi dacă aceasta este necesară pentru apărarea siguranţei
naţionale, a ordinii publice , a sănătăţii ori moralei , a drepturilor şi
intereselor cetăţenilor, a desfăşurării instrucţiei penale sau pentru
prevenirea unor calamităţi. Restrângerile nu pot fi discriminatorii .
Împrejurările arătate nu sunt singurele care duc la restrângerea
unor libertăţi, unele restrângeri speciale fiind reglementate numai cu
privire la anumite drepturi. Exemplu: libertatea de exprimare nu
poate leza demnitatea, onoarea , viaţa particulară a persoanei ,
dreptul la propria imagine. Numai o societate democratică poate
constitui o garanţie că restrângerile nu vor fi aplicate abuziv.
Orice persoană care este lezată prin restrângerea drepturilor
sale se poate adresa justiţiei pentru apărarea acestora.
5. Consacrarea pentru străini a regimului juridic naţional,
aceasta însemnând că ei beneficiază de toate drepturile şi libertăţile
fundamentale în afară de cele pentru care legea impune calitatea de
cetăţean român şi trebuie să se respecte şi îndatoririle fundamentale .
Cetăţenii străini si apatrizii nu pot fi extrădaţi decât pe baza unei
convenţii internaţionale şi în condiţii de reciprocitate.

Inviolabilităţile

Cuprinde acele drepturi care au ca obiect ocrotirea persoanei

umane a vieţii private
Dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică .
 Acest drept implică interzicerea oricărei atingeri la adresa vieţii
fizice şi psihice a oricărei persoane.
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului . În vederea
garantării lui Constituţia interzice pedeapsa cu moartea.
Pentru garantarea integrităţii fizice şi psihice însăşi Constituţia
interzice tortura precum şi tratamentele inumane sau degradate.
Dreptul la integritate are unele limitări în practică , care se impun
din considerente de ordin social însă astfel de limitări pot fi stabilite
doar prin lege (ex. vaccinarea în caz de epidemii). Dacă dreptul la
integritate ar fi aplicat în mod absolut ar însemna că o intervenţie
chirurgicală asupra celui ajuns în stare de inconştienţă ca urmare a
unui accident nu ar fi posibilă, ceea ce este inacceptabil.
Dreptul la viaţă şi la integritate sunt strâns legate de alte drepturi şi
obligaţii corelative ale statului, cum sunt dreptul la un mediu
înconjurător sănătos , dreptul la pace , asigurarea condiţiilor minime
pentru a trăi decent.
Dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică este garantat nu
numai prin Constituţie ci şi în mod subsidiar prin sancţionarea
penală a celor ce aduc atingere vieţii , sănătăţii integrităţii
persoanei.
Ca cel mai important drept al fiinţei umane dreptul la viaţă
este garantat şi prin interzicerea eutanasiei şi incriminarea
genocidului.
În strânsă legătură cu acest drept se află dreptul persoanei la
protecţia vieţii intime, familiale şi private şi dreptul de a dispune
de ea însuşi.
Este greu de delimitat sfera noţiunii de viaţă privată de cea de
viaţă intimă sau de stabilit dacă nu cumva aceste noţiuni au acelaşi
sens sau dacă viaţa privată nu o include pe cea intimă .
Viaţa privată corespunde sferei individuale a persoanei, zonei
care exclude viaţa publică.
Respectarea vieţii private implică interdicţia de a dezvălui fără
justificare şi fără consimţământul persoanei în cauză identitatea
acesteia, situaţia ei familială, elementele patrimoniului acesteia,
starea de sănătate, pasiunile, sentimentele acesteia. Respectarea
vieţii de familie presupune interdicţia oricărei intromisiuni în tot
ceea ce este legat de relaţia dintre persoanele care constituie o
familie.
Respectarea vieţii private , intime şi familiale presupune interdicţia
fotografierii şi reproducerii fotografiei făcute persoanei private fără
acordul acesteia sau chiar al unei persoane publice când aceasta se
află în locurile ei private.
Dreptul a fost creat indirect prin instituirea unei obligaţii pentru
autorităţile publice , de a respecta viaţa intimă familială şi privată,
iar obligaţia revine nu numai autorităţilor publice ci şi particularilor.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este reglementat sub
condiţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile altora, ordinea
publică şi bunele moravuri.

Libertatea individuală
Ea priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se
comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinută în sclavie , de a nu fi
reţinută arestată ori deţinută în alte condiţii decât cele prevăzute de
Constituţie sau legi. Ea semnifică apărarea cetăţeanului împotriva
oricărei măsuri arbitrare, abuzive, ale organului de stat , având ca
obiect privarea de libertate.
Libertatea individului nu poate fi absolută , ea se realizează în
limitele ordinii de drept iar atunci când aceasta este încălcată ea
trebuie restabilită prin luarea unor măsuri care pot afecta libertatea
persoanei , cum ar fi arestarea , reţinerea , condamnarea la
închisoare. Condiţiile în care se pot lua aceste măsuri sunt precis
stabilite de lege şi procedura trebuie cu stricteţe respectată.
Constituţia însăşi stabileşte garanţii pentru respectarea acestui drept :
- percheziţionarea, arestarea, sau reţinerea unei persoane sunt
permise numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;
- reţinerea nu poate depăşi 24 ore;
- arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat şi
pentru cel mult 30 de zile, iar prelungirea arestării trebuie aprobată
de instanţa de judecată;
- celui reţinut sau arestat i se aduc la cunoştinţă motivele arestării
sau reţinerii;
- eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele
acestor măsuri au dispărut;
- până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare persoana
este considerată nevinovată;
- nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în
condiţiile legii.
 Dreptul la apărare
Reprezintă un drept fundamental şi un principiu al activităţii de
realizare a justiţiei. El se concretizează în totalitatea drepturilor şi
regulilor procesuale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra
împotriva acuzaţiilor civile sau penale ce i se aduc.
În sens restrâns el semnifică dreptul de a fi asistat de un avocat ales
sau numit din oficiu în tot cursul unui proces.
Presupunând şi acordarea timpului necesar pentru pregătirea
apărării în scopul unui proces echitabil, dreptul nu trebuie exercitat
abuziv şi nu este încălcat prin respectarea regulilor referitoare la
soluţionarea procesului într-un termen rezonabil.

Inviolabilitatea domiciliului sau a reşedinţei

Este un drept cu semnificaţia că nimeni nu poate pătrunde sau
rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea
acesteia .
Dreptul este garantat prin incriminarea de către Codul penal a
faptei ce-l încalcă , ca infracţiune de violare de domiciliu.
Constituţia însăşi stabileşte situaţiile când prin lege se poate
deroga de la regula inviolabilităţii domiciliului şi anume:
- pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri
judecătoreşti
- pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea
fizică sau bunurile unei persoane
- pentru apărarea siguranţei naţionale sau ordinii publice
- pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Constituţia acordă protecţie şi împotriva percheziţiilor, stabilind că
acestea pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi nu pot fi efectuate în
timpul nopţii în afara cazului delictului flagrant.

Dreptul la liberă circulaţie

Este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului atât
pe teritoriul României cât şi în afară. Ea poate fi redusă în interesul
ocrotirii unor valori economice şi sociale, a drepturile şi libertăţilor
fundamentale , a normalei desfăşurări a relaţiilor cu alte state. Unele
restricţii există pentru combaterea unor infracţiuni ori pentru
executarea unor hotărâri judecătoreşti.
Libera circulaţie nu exclude respectarea legilor privind proprietatea
şi domiciliul, iar reglementările referitoare la actele de identitate şi
paşapoarte nu înseamnă limitări ale drepturilor, ci conferă un cadru
organizat de executare a acestuia.

Drepturile politice
Drepturile politice mai sunt cunoscute şi sub denumirea de
drepturi electorale, deoarece se exercită prin intermediul alegerilor.
Ele au ca obiect relaţiile sociale ţinând de participarea cetăţenilor la
conducerea statului.
În această categorie intră:
- dreptul de alege reprezentanţi în Parlament, în consiliile locale
şi judeţene
- dreptul de a alege preşedintele României:
- dreptul de a alege primari în comune şi oraşe;
- dreptul de a vota în cadrul referendumurilor;
- dreptul de a iniţia, alături de alţi cetăţeni, în condiţiile
prevăzute de Constituţie, adoptarea , modificarea sau
abrogarea unor legi, sau de a iniţia modificarea constituţiei
- dreptul de a fi ales membru al Parlamentului, Preşedinte al
Republicii, membru în consiliile locale sau judeţene, ori
primar în comune sau oraşe.

Drepturile social-economice şi culturale

Sunt acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor sunt
destinate să asigure condiţiile sociale şi materiale de viaţă şi
educaţie.
Dreptul la învăţătură este inclus în categoria celor
fundamentale datorită efectelor deosebite pe care le are pentru
societate educarea persoanei, pregătirea ei pentru a se angrena
complex şi eficient în mecanismul social.
Conform Constituţiei, el este asigurat prin învăţământul
general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi cel profesional, prin
învăţământul superior precum şi prin alte forme de instrucţie şi
perfecţionare.
O primă observaţie ce rezultă din textul constituţional
menţionat este că fiecare persoană are libertatea de a opta pentru a
urma sau nu o formă de învăţământ, dar numai atunci când este
vorba de cel liceal, profesional, sau superior, nu şi atunci când este
vorba de învăţământul general. Învăţământul general este deci nu
numai un drept ci şi o îndatorire. O minimă educaţie prin învăţământ
este atât de importantă pentru societate încât în acest caz nu mai este
permisă libertatea de a alege a individului, a persoanei.
A doua observaţie ar fi că statul are obligaţia de a organiza
învăţământul sub toate formele sale, altfel dreptul analizat ar rămâne
un simplu deziderat. Învăţământul de toate gradele poate fi de
stat sau particular, el nefiind un monopol al statului .
Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română.
Pentru a se asigura minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea,
dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice,
Constituţia stabileşte că este garantat dreptul acestora de a învăţa în
limba lor maternă şi de a putea fi instruite în această limbă, urmând
ca prin lege să se stabilească modul de exercitare al acestui drept.
Tot referitor la acest aspect se arată că învăţământul poate fi
organizat şi într-o limbă de circulaţie internaţională.
Modul de organizare a instituţiilor de învăţământ este stabilit
prin lege.
Cu privire la învăţământul religios, conform art 32 alin 7 din
Constituţie, se garantează organizarea acestuia în şcolile de stat, dar
el nu poate avea caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile art. 29 alin
1, care consacră libertatea conştiinţei, şi în mod concret libertatea
credinţelor religioase.

Dreptul la muncă.
Dreptul la muncă este un drept cu un conţinut complex şi de o
importanţă fundamentală atât pentru individ cât şi pentru societate.
Dreptul la muncă este un drept inerent fiinţei umane pentru că în
afara lui nu pot fi procurate resursele necesare traiului său.
Constituţia se referă la dreptul la muncă şi nu la libertatea de a
munci tocmai pentru a sublinia şi obligaţia corelativă ce revine
statului de a asigura condiţiile de exercitare a dreptului analizat.
Dreptul la munca include libertatea de alegere a profesiei si a
locului de muncă.
Exercitarea acestor libertăţi este condiţionată de anumite
aptitudini, de o anumită pregătire si de anumiţi factori economici.
In vederea exercitării acestui drept, statul are obligaţia aşa
cum prevede si Pactul Internaţional relativ la drepturile economice
si culturale, să asigure politici şi tehnici potrivite pentru o dezvoltare
economică, socială si culturală constantă, pentru folosirea productivă
a forţei de muncă, pentru orientarea si formarea tehnică si
profesională în condiţii în care să asigure exerciţiul libertăţilor
politice fundamentale. Dreptul la muncă implică şi asigurarea
protecţiei sociale a muncii respectiv securitatea şi igiena muncii,
repaus săptămânal, concediu de odihnă plătit, protecţie în ceea ce
priveşte regimul de lucru al femeilor si tinerilor, instituirea unui
salariu minim pe economie si altele.
Durata zilei de lucru este de cel mult opt ore. Constituţia
stabileşte doar limita maximă. Se urmăreşte să se asigure în acest fel
timpul liber necesar pentru odihnă, recreere, ocupaţii cultural
ştiinţifice. În spiritul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor
Constituţia stabileşte că la muncă egală, femeile au salariu egal cu
bărbaţii.
Munca forţată este exclusă. Nu constituie însă muncă forţată:
- serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în
locul acestuia de cei care nu prestează serviciul respectiv din
motive religioase.-
- munca unei persoane condamnate, prestată in condiţii
normale in perioada de detenţie sau libertate condiţionată;
- prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt
pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale
stabilite de lege.
Ca urmare a rolului deosebit ce revine sindicatelor în
promovarea intereselor profesionale ale salariaţilor în raporturile cu
angajatorii dreptul la muncă se concretizează şi în libertatea de a
recurge la negocieri colective în vederea stabilirii condiţiilor de
muncă şi se garantează caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective.

Dreptul la grevă
Greva semnifică încetarea colectivă şi voluntară a muncii de
către salariaţii unei unităţi, sau numai o parte dintre aceştia, pentru a
obţine modificarea condiţiilor lor de muncă. Dreptul la grevă
aparţine numai salariaţilor şi este recunoscut de art 40 din
Constituţie, în vederea apărării intereselor profesionale, economice
si sociale ale acestora. Dreptul la grevă trebuie să aibă caracter
profesional, ceea ce înseamnă că grevele făcute în scop politic sunt
interzise. Constituţia prevede că legea stabileşte condiţiile si limitele
exercitării dreptului la grevă precum si garanţiile necesare asigurării
serviciilor esenţiale pentru societate.
 Pentru a se evita exercitarea abuzivă a dreptului, prin lege se
stabilesc condiţiile şi limitele pentru declararea şi desfăşurarea
grevei, responsabilităţile ce intervin, serviciile publice care trebuie
să funcţioneze chiar şi în caz de grevă, sau sectoarele în care nu
este permisă.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Este consacrat la art. 33 din Constituţie.
Garantându-se dreptul la ocrotirea sănătăţii, este reglementată
şi obligaţia corelativă a statului de a lua măsuri pentru asigurarea
igienei si a sănătăţii publice.
Organizarea asistenţei medicale si a sistemului de asigurări
sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul
exercitării profesiilor medicale si a activităţilor paramedicale precum
si alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice si mentale a persoanei se
stabilesc potrivit legii.
O stare de perfectă sănătate constituie un drept fundamental al
oricărei fiinţe umane indiferent de situaţia economică sau socială şi
presupune şi un nivel de viaţă corespunzător asigurării acesteia

Dreptul de proprietate privată

Orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea
bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât
pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Pe această linie de gândire art. 41 din Constituţie stabileşte că
dreptul de proprietate precum si creanţele asupra statului sunt
garantate. Dispoziţia se referă exclusiv la dreptul de proprietate
privată al persoanelor fizice sau juridice altele decât statul sau
unităţile administrativ-teritoriale. Concluzia rezultă din faptul că
reglementarea figurează în capitolul referitor la Drepturile si
libertăţile fundamentale care, firesc, nu pot aparţine decât indivizilor.
Cu privire la proprietatea privata mai găsim dispoziţii şi în art.
l35 pct. 6, care prevede că ea este inviolabilă. Aceasta înseamnă că
odată dobândit în mod legal dreptul de proprietate este garantat
titularului, o eventuală lege ulterioară putând să-i modifice doar
limitele de exercitare dar nu şi conţinutul.
Constituţia permite anumite limitări ale conţinutului dreptului
cât si ale exerciţiului acestora. Astfel art. l35 pct. 4 stabileşte că nu
pot forma obiect al proprietăţii private bogăţiile de orice natură ale
subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, marea teritorială , şi
alte bunuri stabilite de lege care fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice.
Exerciţiul dreptului de proprietate privată este supus prin
însăşi Constituţie, la două limitări principale. Astfel pentru lucrări
de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru
daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor precum şi pentru
alte daune imputabile autorităţilor.
În al doilea rând, pct. 6 al art. 4l prevede că dreptul de
proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului
şi asigurarea bunei vecinătăţi precum şi la respectarea celorlalte
sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.
Art. 4l stabileşte şi două garanţii principale în scopul ocrotirii
dreptului la proprietatea privată:
- nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate
publică stabilită conform legii şi numai după o dreaptă şi prealabilă
despăgubire.
- averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar caracterul
licit al dobândirii este prezumat.
În afară de limitările aduse prin Constituţie dreptului de
proprietate, anumite limite pot fi stabilite şi prin lege în vederea
apărării unor interese publice. Astfel de exemplu art. 118 lit. b Cod
penal prevede confiscarea ca măsură de siguranţă a bunurilor care au
servit sau au fost destinate să servească la comiterea unor
infracţiuni sau a bunurilor dobândite prin săvârşirea infracţiunii,
daca nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu
servesc la despăgubirea acesteia.

Dreptul de moştenire
Garantarea dreptului de proprietate ar fi ineficientă dacă nu ar
fi garantat şi dreptul la moştenire, drept în temeiul căruia o persoana
poate transmite moştenitorilor săi universalitatea bunurilor sale sau o
parte din acestea. Art. 42 din Constituţie stabileşte că dreptul la
moştenire este garantat

În categoria drepturilor social-culturale mai intră:

- dreptul la un nivel de trai decent,
- dreptul la căsătorie,
- dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă,
 - dreptul persoanelor handicapate la un nivel de trai decent.

Drepturile şi libertăţile social-politice

Sunt acele drepturi care asigură libera manifestare a conştiinţei
şi posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor.
Libertatea conştiinţei.
Este o libertate cu semnificaţia că orice persoană are dreptul de
a avea orice opinie sau credinţă sau de a nu avea o credinţă
Libertatea conştiinţei are o sferă complexă, incluzând conform
articolului 29 din Constituţie şi libertatea religioasă adică
posibilitatea de a avea sau a nu avea o credinţă religioasă, de a
aparţine sau nu unui cult religios.
Libertatea gândirii , a opiniilor şi libertatea credinţei nu pot fi
îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o
opinie, ori să adere la o credinţă religioasă , contrar convingerilor
sale.
Constituţia română mai prevede că libertatea conştiinţei este
garantată şi că trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi respect
reciproc.
Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura potrivit propriilor
convingeri educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
Libertatea de exprimare. Se referă la dreptul persoanei de a-
şi exprima liber gândurile, opiniile, credinţele, şi creaţiile de orice
fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete, sau alte
mijloace de comunicare în public .
Această libertate nu trebuie confundată cu libertatea
conştiinţei. Ea se deosebeşte de aceasta prin faptul că vizează numai
ideile făcute publice, deci cele exprimate, comunicate, exteriorizate.
Conţinutul juridic al libertăţii de exprimare, aşa cum este el
reglementat de Constituţie, are un caracter complex. El include
libertatea cuvântului, libertatea presei, a spectacolelor.
Libertatea de exprimare semnifică posibilitatea acordată
fiecărei persoane de a-şi face cunoscute, prin viu grai punctele de
vedere , ideile, concepţiile, convingerile în legătură cu orice
problemă de interes personal sau public, dar cu respectarea cadrului
juridic şi moral al societăţii. Ea are şi semnificaţia interdicţiei de
obligare a persoanei de a-şi face publice convingerile, de a-şi face
cunoscute opiniile şi a oricărei discriminări bazate pe diferenţa de
opinii.
 Pentru conţinutul juridic al libertăţii de exprimare, ca drept
constituţional, este definitoriu faptul că exprimarea trebuie să se facă
în public.
Libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente
mijloace pentru garantarea dreptului la liberă exprimare. Constituţia
României interzice cenzura de orice fel şi de asemenea suprimarea
publicaţiilor.
Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de
a face publică sursa finanţării.
Mijloacele de comunicare în masă pot exercita o influenţă
imensă asupra opiniei publice. Utilizarea lor abuzivă poate crea
importante prejudicii drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
principiilor democraţiei. De aceea reglementarea legală în această
materie trebuie să fie deosebit de bine gândită pentru a păstra
echilibrul între libertatea de exprimare şi tendinţele de folosire
abuzivă a acestor mijloace de informare, dar şi pentru a preveni
monopolizarea mijloacelor de comunicare de către puterea politică
sau anumite grupuri particulare. Constituţia stabileşte că libertatea
de exprimare nu poate prejudicia demnitatea onoarea viaţa
particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. De
asemenea se prevede că sunt interzise defăimare ţării şi a naţiunii,
îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,, rasială, de clasă
sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau
la violenţă publică, precum şi manifestările obscene contrare
bunelor moravuri.
PIPDCP stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare
comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că acest
drept poate fi supus anumitor restricţii care trebuie să fie expres
stabilite de lege şi sunt necesare pentru respectul drepturilor sau
reputaţiei altora, salvgardării siguranţei naţionale, ordinii publice
sănătăţii sau moralităţii publice Existenţa acestor limite între care
trebuie să se manifeste libertatea de exprimare implică şi
răspunderea juridică pentru depăşirea lor. Este reglementată
răspunderea civilă în sarcina editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestaţiei artistice, proprietarului mijlocului de
multiplicare, al postului de radio sau televiziune în condiţiile legii. În
ceea ce priveşte răspunderea penală pentru delictele de presă, se
aplică dispoziţiile din codul penal sau din legea specială în situaţia în
care se va adopta o astfel de lege în domeniul analizat.
 Libertatea întrunirilor. Constă în posibilitatea oamenilor de
a se întruni în reuniuni private sau colective pentru a-şi exprima
gândurile opiniile credinţele, doleanţele. Orice întrunire reprezintă o
grupare de persoane , ce se caracterizează prin faptul că are un
caracter temporar, organizat şi este marcată de un scop comun. Este
strâns legată de libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare.
Dintre formele de manifestare ale libertăţii de întrunire Constituţia
enumera mitingurile , demonstraţiile şi procesiunile, dar şi orice alte
întruniri, astfel că enumerarea nu este limitativă.
Întrunirile pot fi publice şi private, dar Constituţia nu face
distincţie între acestea. Ea stabileşte doar faptul că întrunirile de
orice fel se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic şi fără nici
un fel de arme. Aceste reguli, se aplică, deci, în ambele cazuri.
Alte reguli sunt stabilite prin legea nr. 60/1991
Libertatea de asociere. Este un drept ce se concretizează în
posibilitatea persoanelor de a constitui partide, formaţiuni politice ,
sindicate sau alte tipuri de asociaţii cu scopul de a participa la viaţa
socială, politică , ştiinţifică, culturală
Asociaţiile sunt grupări de persoane cu caracter durabil ce se
formează prin liberul consimţământ al membrilor lor pentru
realizarea unor scopuri comune, indiferent de forma juridică pe care
o îmbracă respectiva grupare. Nu este necesar ca asociaţiile să aibă
personalitate juridică, dar dacă se urmăreşte ca asociaţia să aibă şi
caracter de persoană juridică, ea trebuie să îndeplinească unele
condiţii cerute de lege. Asociaţiile la care se referă libertatea
analizată nu au caracter patrimonial.
Constituţia adaugă că partidele sau organizaţiile care prin
scopurile sau prin activitatea lor militează împotriva statului de
drept, a pluralismului politic, a suveranităţii, integrităţii sau
independenţei României sunt neconstituţionale. O altă restrângere a
exerciţiului libertăţii de asociere vizează anumite categorii de
persoane. Astfel nu pot face parte din partide politice judecătorii
Curţii Constituţionale, magistraţii, avocatul poporului, membri activi
ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari.
Libertatea cultelor. Presupune dreptul persoanelor de a-şi
manifesta prin semne exterioare credinţa lor religioasă. În mod
concret acesta se manifestă prin ceremonii religioase, constituirea de
grupări de credincioşi sau asociaţii bisericeşti
Constituţia prevede că cultele religioase sunt libere şi se
organizează potrivit statutelor proprii şi în condiţiile legii şi că în
relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme mijloace acte sau
acţiuni de învrăjbire religioasă
Reglementarea raporturilor dintre stat şi cultele religioase a
cunoscut de-a lungul timpului mai multe sisteme, respectiv regimul
teocratic, caracterizat prin faptul supremaţiei bisericii asupra puterii
de stat, regimul cesaro-papal, caracterizat prin faptul că şeful politic
este şi şeful bisericii, regimul concordatelor , unde relaţiile dintre
stat şi biserică sunt reglementate pe calea unor convenţii şi regimul
separaţiei bisericii de stat, potrivit căruia statul se abţine de la
imixtiuni în activitatea cultelor dar nici biserica nu se implică în
activitatea statului. Pe această direcţie Constituţia prevede că cultele
religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul
acesteia , inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în
spitale, în penitenciare în azile şi în orfelinate.

Drepturile garanţii
Dreptul de petiţionare
Reprezintă dreptul cetăţenilor de a se adresa cu petiţii oricăror
autorităţi publice în interesul valorificării unor drepturi sau apărării
unor interese personale. Corelativ acestui drept există obligaţia
pentru autorităţile statului de a răspunde acestor petiţii în termenul şi
în condiţiile prevăzute de legea specială . Petiţiile pot tinde nu numai
la valorificarea , apărarea sau respectarea unor drepturi ci şi a unor
simple interese personale.
Dreptul de petiţionare poate fi exercitat atât individual cât şi
colectiv. Dreptul de petiţionare se exercită numai în numele
semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze
petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă .
Dreptul de petiţionare se poate manifesta sub forma unor
cereri, sesizări , a unor reclamaţii sau propuneri .Exercitarea
dreptului este scutită de taxă.
Dreptul de petiţionare îşi găseşte aplicaţie atât în domeniul
politic cât şi cel economic social şi cultural.
Constituţia stabileşte doar cadrul general de exercitare a
dreptului de petiţionare, revenind legii speciale sarcina de a detalia
chestiunile legate de exercitarea acestui drept.
 Dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate
publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termen legal a unei cereri de a obţine recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
Articolul 48 din Constituţie reprezintă temeiul constituţional al
răspunderii autorităţilor publice pentru vătămarea cetăţenilor în
drepturile şi libertăţile lor. El se află în strânsă legătură cu dreptul de
petiţionare şi liberul acces la justiţie.
Primul aliniat al articolului 48 se referă la dreptul persoanei
vătămate printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
Exercitarea acestui drept este supusă următoarelor condiţii:
- vătămarea unui drept şi nu doar a unui simplu interes;
- vătămarea să fie cauzată de o autoritate publică, deci de
oricare dintre organele statului;
- vătămarea dreptului subiectiv să se fi produs printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri. Fiind vorba doar de acte administrative sau de
nesoluţionarea în termen a unei cereri referitoare la un act
administrativ, în această categorie nu poate fi inclus un act
normativ sau o hotărâre judecătorească.
Aliniatul 3 al articolului 48 se referă la dreptul celui prejudiciat
printr-o eroare judiciară comisă într-un proces penal, de a obţine
repararea pagubei pricinuite. Procedura de urmat într-o astfel de
situaţie este stabilită de Codul de procedură penală.

Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie reprezintă o garanţie a exercitării

efective a drepturilor şi libertăţilor .Deşi Constituţia tratează liberul
acces la justiţie în capitolul referitor la principiile generale ale
drepturilor fundamentale şi cum în capitolul consacrat acestora, el
poate fi considerat un drept fundamental câtă vreme se creează
posibilitatea efectivă a cetăţeanului de a recurge la justiţie pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor şi intereselor legitime iar statul are
obligaţia corelativă de a organiza desfăşurarea activităţii
jurisdicţionale.
Art. 2l din Constituţie prevede că orice persoană se poate
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor şi intereselor
sale legitime şi că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui
drept.
Este permisă apărarea în justiţie nu numai a drepturilor
subiective ci şi a intereselor care sunt legitime. Accesul liber la
justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de
competenţa instanţelor judecătoreşti , dar existenţa dreptului sau a
interesului legitim va rezulta numai în urma judecării cauzei de
instanţele competente organizate pe anumite principii potrivit unei
proceduri referitoare la activitatea de judecată.

Îndatoririle fundamentale
Existenţa drepturilor este de neconceput fără existenţa
unor obligaţii corelative care sunt necesare pentru realizarea
drepturilor fundamentale. Îndatoririle fundamentale sunt acele
obligaţii cărora societatea le acordă la un moment dat caracter
esenţial, motiv pentru care ele sunt înscrise chiar în Constituţie.
Îndatoririle fundamentale se pot defini ca fiind acele obligaţii
ale ….
Existenţa îndatoririlor fundamentale reprezintă o cerinţă
firească într-o societate democratică, o condiţie pentru realizarea
scopurilor societăţii. Nu se poate beneficia de drepturi fără ca
cetăţenii să aibă şi unele obligaţii corelative faţă de societate, faţă de
stat.
Consacrarea îndatoririlor urmăreşte pe de o parte să apere statul ca
garant al ordinii legale iar pe de altă parte să asigure exercitarea
efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară.
Este urmarea firească a cetăţeniei şi constă în obligaţia celor cărora
le sunt încredinţate funcţii publice precum si a militarilor de a
îndeplini obligaţiile ce le revin cu credinţă , în care scop depun şi
jurământul cerut de lege.
Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile.
Art 5l din Constituţie prevede că respectarea Constituţiei a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Noţiunea de lege este
utilizată în sens larg, cuprinzând nu numai legile propriu-zise ci şi
orice alte acte normative care au forţă obligatorie. Obligaţia de a
respecta Constituţia şi legile revine cetăţenilor atât priviţi individual
cât şi când acţionează în calitate de membrii ai unor organe de stat
sau oricăror forme de asociaţie.
Respectarea acestei obligaţii este o condiţie a satului de drept şi îşi
găseşte fundamentul în faptul că desfăşurarea normala a vieţii
sociale nu este posibilă fără înfăptuirea acestei obligaţii.
Îndatorirea de apărare a patriei. Este o îndatorire fundamentală a
cetăţenilor români consacrata de art 52 din Constituţie care prevede
că cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România şi că serviciul
militar este obligatoriu pentru bărbaţii care au împlinit vârsta de 2o
de ani cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Se mai precizează că
pentru pregătirea în cadrul serviciului militar activ cetăţenii pot fi
încorporaţi până la vârsta de 35 de ani.
Îndatorirea de a contribui prin impozite şi taxe la
cheltuielile publice. Această obligaţie este prevăzută de art 53 din
Constituţie care mai adaugă că sistemul legal de impuneri trebuie să
asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale precum si faptul că orice
alte prestaţii în afara celor stabilite prin lege sunt interzise.
Îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi
libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Drepturile constituţionale ca de altfel şi celelalte drepturi nu pot fi
exercitate decât în scopul pentru care au fost create într-o manieră
care să nu ducă la afectarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane.
Aceasta concepţie este formulata si în Declaraţia Universala a
Drepturilor Omului unde se arată că în exercitarea drepturilor şi
libertăţilor sale fiecare persoana este supusă nu numai îngrădirilor
stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii si
respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi ţi în vederea
satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării
generale într-o societate democratică

Secţiunea III
Puterea de stat

Al treilea element al statului , elementul formal, îl constituie

puterea de stat, fără de care statul nu ar putea exista.
Prin noţiunea de putere se înţelege capacitatea pe care o are o
persoană sau un grup de persoane de a comanda altor persoane. Din
punct de vedere juridic puterea se referă la raporturile dintre
guvernanţi şi guvernaţi şi semnifică faptul că guvernanţii pot stabilii
o anumită conduită obligatorie pentru cei guvernaţi, prin emiterea de
norme juridice şi prin asigurarea aplicării lor cu ajutorul instituţiilor
statului .
Noţiunea de putere de stat semnifică organizarea statală a
puterii. Statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii ,
instituţionalizarea acesteia.
Noţiunea de putere de stat este folosită în doctrină cu acelaşi
sens ca noţiunea de autoritate publică. Cuvântul provine din
latinescul ,,auctoritas” care în limbajul juridic al Romei are dublu
sens , pe de o parte sensul de azi al noţiunii de autoritate , iar pe de
altă parte cel de autorizare. Astăzi cuvântul autoritate se foloseşte cu
diferite sensuri. Din punct de vedere filozofic este dreptul şi puterea
de a comanda , de a face să se execute anumite dispoziţii. Mai are şi
semnificaţia de putere morală. Într-un sens vulgar ea exprimă
ansamblul funcţionarilor publici , autoritatea publică., puterea de stat
.
O societate fără legi , fără guvern, fără puteri publice nu este
azi de conceput. De aici raportul necesar de autoritate şi supunere.
Autoritatea este legitimă atunci când puterea care se exercită
este legitimă.
Unul din principiile existenţei sociale este respectul autorităţii
şi supunerea faţă de legile sale. Într-o societate în care autoritatea
legitimă este contestată într-o manieră generală, unde nu există nici
justiţie, nici lege, unde domină forţa, legăturile sociale şi societatea
sunt măcinate.
Autoritatea nu este în contradicţie cu libertatea individului
pentru că ea este condiţia însăşi a existenţei acestora.
Existenţa ca atare a puterii de stat nu poate fi percepută direct
.Ceea ce percepem este existenţa unor organe , cu competenţe în
diferite domenii de activitate , organe înzestrate cu forţa de
constrângere necesară asigurării desfăşurării normale a vieţii sociale.

Constantele puterii de stat

Puterea de stat are anumite trăsături generale, comune oricăror
tipuri sau forme de putere de stat.
Ea este un fenomen social ceea ce semnifică faptul că ea
există şi se manifestă în cadrul societăţii, neputând fi concepută în
afara acesteia. La rândul ei societatea există doar ca urmare a unei
puteri de stat , în lipsa ei putându-se vorbi doar de o societate inertă,
fără conştiinţa propriei existenţe şi fără perspectiva dezvoltării.
Puterea politică şi societatea au apărut împreună. Puterea de stat este
o condiţie a societăţii dar şi societatea influenţează determinant
puterea de stat prin intermediul factorilor ideologici, economici,
politici, etc.
Puterea de stat este o putere de constrângere.
Orice putere de stat este o putere de constrângere. Nici o societate
nu poate fi concepută fără un minim de ordine, de organizare. De
aceea puterea de stat, care coordonează întreaga viaţă a societăţii
trebuie să-şi adopte un sistem de reguli de conduită sub formă de
norme juridice. Aceste norme se deosebesc de alte norme care pot
exista în societate cum ar fi cele religioase, morale, etc. prin faptul
că punerea lor în aplicare este asigurată prin forţa de constrângere a
statului. Constrângerea este folosită doar atunci când voinţa de stat
exprimată prin norme juridice nu este respectată benevol.
Constrângerea juridică este prezentă pretutindeni unde există
norme juridice chiar dacă nu se manifestă întotdeauna şi ea se
înfăţişează sub diferite forme: penală, administrativă, civilă,
disciplinară, materială.
Intensitatea constrângerii şi metodele acesteia diferă însă de la stat
la stat în funcţie de o multitudine de factori.
Caracterul organizat. Puterea de stat există doar organizat,
sub forma unui aparat de stat, a unor autorităţi. Puterea de stat se
organizează ea însăşi pentru a deveni cât mai eficientă scopului pe
care şi l-a propus. Ea creează diferite organe de stat, cărora le
delimitează competenţele , le stabileşte modul de funcţionare,
raporturile cu alte organe, răspunderea, etc. Fără această organizare
puterea de stat ar fi haotică şi ineficientă.
Suveranitatea puterii de stat. Puterea de stat este o putere
suverană ceea ce semnifică faptul că ea se poate manifesta în interior
şi în plan extern în mod liber , conform voinţei sale , respectând
suveranitatea altor state şi normele de drept internaţional.
Chestiunea suveranităţii este cea mai importantă din toate
problemele politice şi sociale pentru că ea le determină pe toate
acestea.
Noţiunea de autoritate suverană are o origine teologică.
În sens strict suveranitatea este o autoritate supremă. Cel care este
titularul suveranităţii nu are deci nici o altă autoritate deasupra lui şi
în consecinţă este complet liber şi independent. Dacă autoritatea
suverană este supremă ea este de asemenea indivizibilă şi
inalienabilă. Aceste caracteristici ale suveranităţii au fost evidenţiate
de Bodin, unul din marii teoreticieni ai suveranităţii, încă din 1576.
El a asociat suveranitatea statului, în timp ce în perioada anterioară
se considera că suveranitatea aparţine divinităţii, lui Dumnezeu, iar
regele era depozitarul acestei suveranităţi.
Începând din secolul XVIII , deşi suveranitatea şi-a păstrat
trăsăturile menţionate, s-a considerat că ea aparţine poporului sau
naţiunii. Începând de la Revoluţia Franceză (1789) originea
suveranităţii devine, deci, democratică. Originea democratică a
suveranităţii a avut consecinţe juridice şi politice considerabile,
dintre care cea mai importantă a fost recunoaşterea dreptului de vot
cetăţenilor.
Suveranitatea nu poate fi exercitată direct de titularul ei, indiferent
dacă acesta este poporul sau naţiunea. De aceea ea este încredinţată
unor reprezentanţi. Consecinţele în planul reprezentării sunt însă
diferite.
În cazul suveranităţii populare se consideră că suveranitatea
aparţine poporului, astfel că fiecare individ deţine o cotă-parte din
aceasta. Ea este inalienabilă şi imprescriptibilă. Exerciţiul ei nu
implică în mod necesar constituirea unor instituţii reprezentative, ea
putându-se exprima în cadrul procedurilor democraţiei directe, dar
când totuşi această constituire este necesară, reprezentaţii nu sunt
decât simpli mandatari ai celor reprezentaţi, urmând să acţioneze
conform voinţei imperative a acestora şi nu să-şi manifeste propria
voinţă. Suntem în prezenţa unui mandat imperativ, unde mandatarul
nu poate exprima voinţa generală ci voinţa alegătorilor din
circumscripţia electorală care l-a desemnat, sub sancţiunea revocării
mandatului. Dezavantajele sistemului constau în faptul că fiind
direct subordonat voinţei celor care l-au mandatat, parlamentarul nu
poate exprima voinţa generală, nu poate acţiona în numele acesteia.
În cazul suveranităţii naţionale se consideră că suveranitatea
aparţine naţiunii ca entitate abstractă şi că aceasta, în întregul ei,
neputând să exercite această suveranitate îşi desemnează în mod
colectiv reprezentanţi constituind o adunare căruia îi transmite nu
suveranitatea, ci exerciţiul ei. Suveranitatea este considerată nu
numai imprescriptibilă, inalienabilă, ci şi indivizibilă. Cei aleşi sunt
reprezentanţi ai întregii naţiuni a cărei voinţă o exprimă, însă sensul
voinţei naţiunii este determinată tot de ei. Mandatul lor este
reprezentativ şi irevocabil şi nu au obligaţia de a da socoteală
alegătorilor de poziţia lor, de modul de exprimare a ceea ce ei au
considerat că reprezintă voinţa naţiunii. Dezavantajele unui astfel de
sistem constau tocmai în lipsa oricărei subordonări a parlamentarilor
faţă de alegători, în posibilitatea ca parlamentarii să devieze de la
voinţa reală a naţiunii spre voinţa partidului sau a formaţiunii
politice pe care o reprezintă, în faptul că alegătorii se rezumă doar la
desemnarea reprezentanţilor, voinţa lor trecând în plan secundar.
Suveranitatea cunoaşte două ipostaze fundamentale: supremaţia şi
independenţa.
Suveranitatea internă se manifestă prin supremaţia puterii în
interiorul statului, adică prin superioritatea ierarhică a acestei puteri
faţă de de orice altă putere din stat. Puterea de stat îşi defineşte ea
însăşi competenţele şi regulile de organizare. Statul dispune în mod
exclusiv cu privire la organele pe care le creează , cu privire la
competenţele acestora, cu privire la principiile lor de funcţionare, la
răspunderea lor, la statul cetăţenilor săi, etc.
Caracterul suveran al puterii este incompatibil cu ideea existenţei
mai multor puteri de stat. Puterea suverană are ca unic titular
poporul şi ea este o putere unică.
Suveranitatea externă semnifică independenţa puterii de stat
în raport cu alte state, faptul că ea nu este supusă unei autorităţi
superioare din afara statului în luarea deciziilor referitoare la
problemele sale interne şi externe, dar cu respectarea suveranităţii
altor state.
În drept toate statele suverane sunt egale, însă egalitatea în drept
nu creează şi o egalitate în fapt, fiind cunoscută influenţa pe care
unele state puternic dezvoltate o exercită asupra altora.
Autonomia în politică nu înseamnă însă absenţa interacţiunii, iar
influenţele la care este supus un stat suveran nu înseamnă pierderea
suveranităţii.
Principalele drepturi care decurg pentru fiecare stat din propria
suveranitate sunt:
- dreptul de a-şi conserva teritoriul, constituţia, organizarea şi
de a se apăra împotriva oricărei agresiuni injuste;
- dreptul de a repudia orice intervenţie exterioară în propriile
sale probleme, în constituţia sa în legile sale;
- dreptul de reglementare a statului juridic al cetăţenilor săi;
- dreptul de a se opune oricărui act de autoritate politică sau
juridică din partea altui stat pe teritoriul său
Suveranitatea externă este limitată de obligaţia de a respecta
suveranitatea altor state. Aderarea statului la regulile dreptului
internaţional impune respectarea unor norme care nu au fost edictate
de statul respectiv.
 Realitatea suveranităţii unor state este pusă în discuţie în cazul
unor state care sunt supuse unor puternice influenţe din partea altor
state precum şi în cazul apartenenţei la o organizaţie supranaţională.
În acest din urmă caz asistăm la o erodare evidentă a suveranităţii,
atât interne cât şi externe, prin transferul unor competenţe către
organizaţia respectivă.

Secţiunea IV
Forma puterii de stat

Forma de stat reprezintă o categorie complexă având ca

elemente constitutive :
-structura de stat
-forma de guvernământ
-regimul politic

Structura de stat
Structura de stat desemnează modul de organizare al puterii de
stat pe un anumit teritoriu. Teritoriul este o bază a organizării
politice . Distingem din acest punct de vedere :
Statul unitar sau simplu se caracterizează prin existenţa unei
formaţiuni statale unice , el are un regim constituţional unic , un
singur rând de organe de stat centrale , populaţia are o singură
cetăţenie (de regulă) , organizarea administrativă este astfel încât
organele de stat din unităţile administrative se subordonează
organelor centrale.
Unitatea statului poate fi privită sub trei aspecte:
- unitatea teritoriului
- unitatea populaţiei . Populaţia formează un tot şi anume ,
naţiunea.
- unitatea organizării politice, respectiv un singur parlament ,
un singur guvern , un sistem judiciar unic .
Atunci când o ţară ajunge un anumit nivel de dezvoltare ,
complexitatea vieţii sociale nu mai poate fi rezolvată printr-o
conducere centralizată şi se impun măsuri pentru apropierea
administraţiei, a statului în general , de cetăţeni. Acest lucru se
realizează de obicei prin:
 a) desconcentrare – un sistem de organizare administrativă în
care statul deleagă unele competenţe ale autorităţilor,
reprezentanţilor din circumscripţiile teritoriale. Această delegare
priveşte domenii importante cum sunt serviciile publice şi ordinea
publică. Desconcentrarea priveşte doar puterea administrativă şi nu
pe cea politică.
Exemplu tipic de desconcentrare îl reprezintă prefectul care este
reprezentantul guvernului în teritoriu.
Autorităţile din teritoriu acţionează în numele statului şi îl
reprezintă în teritoriu . Ele sunt subordonate autorităţii centrale care
poate interveni în activitatea organelor din teritoriu, pe considerente
de legalitate sau oportunitate.
b) descentralizarea, care presupune şi ea un transfer de
competenţe de la puterea centrală către autorităţile locale.
Descentralizarea presupune :
-recunoaşterea personalităţii juridice a colectivităţii căreia i
se acordă;
-o autonomie - juridică în sensul că colectivităţile sunt
persoane distincte de stat;
- o autonomie organică, în sensul că sunt administrate de
consilii alese în plan local.
- o autonomie funcţională – organele colective teritoriale îşi
administrează afacerile locale în baza propriilor hotărâri.
Puterea colectivităţilor locale este totuşi limitată în sensul că
atribuţiile şi regulile de funcţionare sunt stabilite de puterea centrală
şi , pe de altă parte, ele rămân supuse controlului organelor centrale,
autonomia nefiind sinonimă cu independenţa.
Statul federativ , compus sau unional este format din două sau
mai multe state membre din unirea cărora apare un nou stat ,
federaţia, ca subiect unitar de drept. El se caracterizează prin
existenţa a două rânduri de organe centrale de stat , respectiv
organele federaţiei şi organele statelor componente ale federaţiei.
Există o ordine constituţională comună şi o legislaţie comună
statelor federale, dar sub rezerva respectării constituţiei federaţiei,
statele membre pot avea constituţie proprie dar şi legislaţie proprie.
Cetăţenii au cetăţenia statului membru dar şi cetăţenia statului
federativ .
Federalismul poate lua naştere :
a. prin asociere, adică prin voinţa unor state independente de a se
asocia , punând în comun mijloacele lor pentru realizarea unor
scopuri comune. De multe ori integrarea statelor federate în cadrul
statelor federative a fost precedată de crearea unei confederaţii care
a grupat aceste state. Astfel Federaţia Statelor Unite ale Americii de
Nord în 1787 a fost precedată de Confederaţia care a luat naştere în
1776. Confederaţia Elveţiană a fost fondată în 1315 de către trei
cantoane, la care au aderat ulterior şi altele şi ea a precedat crearea
statului federal în 1848( care poartă încă numele de Confederaţie
deşi este o federaţie tipică).
b. prin disociere, cum este cazul Belgiei, care a fost stat unitar, dar
între anii 1970-1980 a recurs la o largă descentralizare, iar în 1993 s-
a transformat din stat unitar în stat federal.
Subiect de drept internaţional este numai federaţia , raporturile
dintre statele federate , fiind raporturi de drept intern. Uneori în
anumite limite şi statului federat din cadrul statului federativ poate fi
subiect de drept internaţional(cazul URSS care a atribuit în 1944 o
competenţă în materie internaţională Ucrainei şi Bielorusiei. Această
competenţă a fost de fapt fictivă, nereală, având un scop bine
determinat , respectiv obţinerea a două sedii suplimentare la ONU )
Statul federativ are de regulă un parlament bicameral , din
necesitatea ca una din camere să reprezinte statele membre (ex.
Consiliul statelor Elveţia , Senatul din SUA)
Forma de stat federală este regăsită la multe state cum sunt SUA ,
Canada, Mexic , Brazilia , Argentina , Venezuela , Elveţia ,
Germania , India , Australia .
Concilierea intereselor statelor federate cu statul federativ se
realizează uneori cu destule dificultăţi. În doctrină se arată că statul
federativ este supus la două tendinţe opuse. Una este centralizatoare,
de trecere la statul unitar, prin dezvoltarea competenţelor statului
federativ în defavoarea statelor federate, iar cealaltă este
descentralizatoare , de rupere a federaţiei. Aceasta se poate realiza
pe cale paşnică, cum se încearcă în Canada cu provincia Quebec,
sau pe cale violentă, cum s-a întâmplat în fosta Iugoslavie şi ambele
sunt condiţionate de problemele economice (ex. problema energiei)
şi de unele probleme sociale (ex. mişcarea forţei de muncă).
Există anumite principii specifice statelor federale şi anume:
-principiul autonomiei, caracterizat prin libertatea statelor
federate în materie de organizare instituţională. Fiecare stat federat
îşi elaborează propria constituţie, dispune de o putere executivă ,
legislativă şi de propria organizare a sistemului judiciar. Deci aceste
state îşi adoptă propriile legi şi le aplică pe teritoriul lor, cu excepţia
situaţiilor în care sunt aplicabile legile statului federativ.
- principiul participării, potrivit căruia statele federate participă
la viaţa instituţiilor federale . Statele federale dispun de un
Parlament bicameral, adică compus din 2 camere, una reprezentând
ansamblul populaţiei federaţiei, iar cealaltă numai populaţia din
statele federate. Nici o revizuire constituţională a statului federal nu
se poate realiza fără adeziunea statelor federate, pentru a nu putea fi
afectată în acest mod autonomia lor.
- principiul suprapoziţiei în organizarea politică şi juridică. Ordinea
juridică a statului federal, în limitele prevăzute de Constituţia
federală, se impune statelor federate. Prioritatea dreptului federal
semnifică faptul că el este direct aplicabil întregii populaţii a statului
federal, fără intervenţia statelor federate.

Asociaţiile de state.
Acestea nu constituie forme ale structurii de stat pentru că nu
dau naştere la state noi. Spre deosebire de statele federale, care se
întemeiază pe o Constituţie federală, ele iau naştere pe baza unor
tratate internaţionale, satele membre păstrându-şi independenţa.
Asociaţii de state sunt : confederaţia de state , uniunea personală ,
uniunea reală.
Confederaţia de state este o asociaţie de state independente,
unitare sau federale, care-şi păstrează suveranitatea şi calitatea de
subiecte de drept internaţional şi care din considerente economice şi
politice acţionează în vederea unui scop comun. Din acest motiv ele
îşi creează unele organe comune (congres , parlament , adunare
confederală), unde sunt reprezentate toate statele membre , care iau
hotărâri numai cu unanimitate de voturi . Aceste hotărâri obligă
statele numai dacă sunt aprobate de către organele competente ale
acestora. Confederaţiile cunoscute în istorie au constituit în general
etape spre realizarea statului federal : Confederaţia statelor
americane 1778-1787 , Confederaţia germanică 1815-1871 ,
Confederaţia elveţiană 1815-1848.
Confederaţiile moderne sunt fondate pe interese economice şi
politice, cele mai cunoscute fiind Comunitatea Statelor
Independente, care a succedat fostului stat federal URSS, şi, după
părerea unor autori, chiar Uniunea Europeană. Aceasta, după
Tratatul de la Maastricht din 1992 are atât trăsături proprii federaţiei
cât şi caracteristici ale confederaţiei. Astfel ca trăsături proprii
confederaţiei avem :
- faptul că legăturile juridice dintre state au la bază un tratat
şi nu o constituţie ca în cazul statelor federale;
- actele adoptate de uniune nu au totdeauna aplicabilitate
directă;
- deciziile cele mai importante se iau cu unanimitate de
voturi.
Pe de altă parte există unele trăsături specifice federaţiilor, mai
semnificative fiind următoarele:
- competenţele organelor comunitare sunt mai întinse decât
în cazul confederaţiilor;
- unele decizii se iau cu majoritate de voturi şi nu cu
unanimitate ca în cazul federaţiilor;
- se conturează o cetăţenie europeană care în prezent este în
stare embrionară.
Uniunea personală. Reprezintă asocierea a două sau mai multe
state prin existenţa unui şef de stat comun (ex. Anglia şi Regatul
Hanovrei între 1724-1837) . Aceste state nu au însă nici un alt organ
comun.
Uniunea reală este o asociaţie de state în care pe lângă şeful
statului există şi organe de stat comune. Uneori ele au constituit o
etapă spre formarea statului unitar (ex. Principatele Unite, Austria şi
Ungaria între 1867-1918). Ele se formează între state învecinate. În
cadrul uniunii reale suveranitatea externă a statelor membre se
contopeşte prin faptul că este exercitată de un organ comun , astfel
încât în raporturile de drept internaţional apar ca subiect unic.
Trebuie menţionat că se cunosc şi uniuni de state care se apropie
fie de staul federativ fie de cel unitar fără a se identifica cu acestea.
România este stat unitar. Articolul 1 din Constituţie stabileşte
faptul că România este stat naţional şi independent.
O altă categorie de state compuse o reprezintă ierarhia de state.
Aici intră:
a) Statul vasal – statul care are o structură politică proprie şi un
teritoriu propriu, dar dispune de o suveranitate incompletă
deoarece i se impun forţat şi cu caracter perpetuu, anumite
obligaţii. În general acestea sunt de a da asistenţă militară
statului suveran şi de a-l sprijini prin anumite contribuţii băneşti.
b) Statul protejat – are de asemenea o structură politică şi un
teritoriu propriu, dar pierde o parte a prerogativelor suveranităţii
 în folosul statului protector . După cum s-a spus este un stat vasal
în formă modernă .
c) Teritoriile sub mandat au fost de fapt fostele colonii germane şi
unele din fostele provincii ale Imperiului Otoman a căror
administrare şi-a asumat-o Liga Naţiunilor care a dat mandat unora
din puterile semnatare ale tratatelor de pace.

Forma de guvernământ

Exprimă modul în care sunt constituite şi funcţionează organele

supreme. Mai precis, ea răspunde la întrebarea: cine exercită puterea
de stat?
Sub acest aspect distingem :

Monocraţia -formă de guvernământ ce se caracterizează prin

concentrarea puterii de stat în mâinile unei singure persoane. Forma
cea mai cunoscută este monarhia absolută ( în cazul căreia şeful
statului este desemnat pe viaţă sau ereditar), dar şi dictatura. Au mai
existat apoi monarhiile populare caracterizate prin existenţa unui
dictator cu crearea aparenţei că este sprijinit de popor.
Oligarhia –reprezintă concentrarea puterii de stat în mâinile unui
cerc restrâns de persoane care nu este desemnat prin alegeri larg
populare, ci pe baza unor criterii prestabilite cum ar fi averea ,
originea , vârsta , etc.
Forme de oligarhie:
- guvernământul pluripersonal caracterizată printr-un
guvernământ colectiv fără ca persoanele respective să reprezinte un
grup omogen
- aristocraţia, caracterizată prin concentrarea puterii de către
un grup de membrii aparţinând unor clase sau unor familii
privilegiate.
- plutocraţia cenzitară –formă în care puterea aparţine tot unei
elite , însă impusă prin votul cenzitar.
Sistemele mixte – caracterizate prin îmbinarea trăsăturilor unora
din formele de mai sus.
 Democraţia

În limba greacă termenul avea sensul de ,,conducere de către

popor” Poporul fiind rareori unanim, democraţia ca termen
descriptiv poate fi considerat sinonim cu regula majorităţii .
Având semnificaţia de conducere de către popor sau de către
majoritate , este de observat că chiar noţiunile acestea au avut de-a
lungul istoriei un conţinut diferit. Atena antică a fost considerată o
democraţie deoarece toţi cetăţenii puteau lua parte la deciziile
politice. Femeile , sclavii , rezidenţii străini nu aveau însă dreptul de
a participa la conducerea cetăţii.
Cu toate acestea autorii moderni au acceptat că Atena perioadei 500-
330 î.Hr. era o democraţie.
Democraţia a fost privită cu neîncredere de filozofi precum
Socrate sau Aristotel şi deseori pusă în contrast cu aşa-numitele
regimuri mixte în care se combină elemente monarhice, aristocratice
şi democratice reprezentative pentru Grecia clasică şi pentru Roma
republicană . Platon asocia conducerea de către popor a societăţii cu
conducerea de către gloată, de către prostime , cu subordonarea
raţiunii faţă de pasiuni .
Modelul de cârmuire din lumea antică, conturat în scrierile lui
Aristotel, Platon, Cicero, Polibiu, era axat pe ideea unei constituţii în
care cârmuitorii se subordoneazâ virtuţii sau legii. Monarhii conduşi
de cumpătare, de raţiune şi de lege puteau fi virtuoşi în timp ce
adunările aristocratice sau democratice puteau deveni corupte.
În perioada Renaşterii democraţia a fost considerată o formă
de guvernământ numai ca o componentă a unui sistem mixt. J.J.
Rousseau făcea diferenţă între un suveran democratic şi un
guvernământ democratic, pe acesta considerându-l nerealizabil, fiind
o formă de guvernare mai potrivită pentru îngeri decât pentru
oameni.
Mai târziu, pe măsură ce statul era considerat tot mai mult un
produs mecanic, o creaţie artificială a oamenilor, s-a pus problema
legitimităţii puterii politice. Sursa oricărei puteri fiind considerată ca
existentă în indivizii înzestraţi cu liberate naturală s-a considerat
nelegitimă ideea cârmuirii regale ca o prerogativă naturală sau
ereditară.
Începând din secolul XIX, democraţia nu a mai fost
considerată doar o formă de regim politic ci un etalon după care se
judecă regimurile. Votul universal a fost considerat o expresie a
egalităţii dintre oameni şi teoria şi practica politică s-a preocupat tot
mai mult de lărgirea drepturilor politice. Totuşi, trebuie observat că,
la fel ca în Grecia antică, s-a considerat că unele regimuri politice
sunt democratice deşi doar mai puţin de jumătate din populaţie a
avut drept de vot. Astfel Marea Britanie a acordat drept de vot
femeilor în anul 1918. Ca urmare, anterior acestui an jumătate din
populaţia ţării nu avea drept de vot dar totuşi se consideră că Marea
Britanie era o democraţie anterior anului 1918.
Este evident , deci, că pentru a prezenta noţiunea de democraţie
este necesar să se stabilească limita până la care este posibil să se
ridice numărul indivizilor excluşi de la vot. Din acest punct de
vedere , concepţiile moderne au o altă viziune asupra democraţiei
faţă de concepţiile lumii antice.
În cadrul acestor concepţii se consideră că pentru a putea
cataloga un regim politic drept democraţie este necesară o
reglementare legală care să permită participarea la vot a tuturor
cetăţenilor maturi , capabili şi demni.
După triumful votului universal în Occident teoria şi practica
democraţiei au abordat chestiuni ţinând de edificarea democratică a
naţiunilor. Democraţia a fost identificată cu dreptul la
autodeterminare aşa încât naţiunile eliberate se declarau adesea
democraţii chiar dacă regimul lor politic nu justifica o asemenea
titulatură. Cam în acelaşi timp dezbaterea asupra democraţiei s-a
deplasat de la problematica politică spre problemele socio-
economice privind producţia, repartiţia, proprietatea şi structura de
clasă. Şi astăzi unele state îşi declară legitimitatea democratică
punând accent pe modurile lor egalitare de proprietate asupra
capitalului, de producţie şi de repartiţie, pe când mai vechile
democraţii occidentale pun accentul pe drepturile electorale şi civice.
Ideea de democraţie a fost foarte controversată din antichitate
şi până în zilele noastre şi stârneşte şi azi aprige dispute ideologice şi
filozofice. Acordând prioritate drepturilor politice în definirea
noţiunii de democraţie şi simplificând la maxim conţinutul acesteia,
deci pornind de la premisa că ea ar semnifica, în esenţă, conducerea
de către majoritate, trebuie să remarcăm că este posibil ca
majoritatea să voteze împotriva drepturilor minorităţii , să-i neglijeze
drepturile şi atunci apare o întrebare firească: democraţia semnifică
pur şi simplu ,,conducerea de către majoritate” sau definiţia ei
cuprinde în mod necesar şi alte trăsături .
 Fie că le considerăm precondiţii ale democraţiei fie elemente
definitorii ale democraţiei, trebuie subliniat că acest regim politic
mai presupune:
- egalitatea între cetăţeni în privinţa posibilităţii de a dobândi
drepturi sau de a accede la funcţii publice ;
- universalitatea drepturilor şi libertăţilor fără nici un fel de
discriminări;
- pluralism politic , în sensul că sunt admise mai multe
concepţii , doctrine politice , există mai multe partide politice ;
- separarea puterilor politice ;
- aplicarea principiului majorităţii în organele deliberative;
-garantarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor .
Democraţia ca formă de guvernământ se poate înfăţişa sub
două aspecte : democraţia directă şi democraţia reprezentativă.
Democraţia directă presupune participarea nemijlocită a
întregului popor la conducerea societăţii ceea ce nu reprezintă un
fapt social realizabil decât în cazul unei populaţii puţin numeroase, a
unui teritoriu restrâns şi posibilitatea pentru majoritatea cetăţenilor
de a se pronunţa în cunoştinţă de cauză asupra chestiunilor ce le sunt
supuse. Democraţia ateniană era o democraţie directă. Între anii 500-
321 î.Hr. orice cetăţean putea lua parte la Adunarea suverană.
Agenda Adunării şi cârmuirea zilnică a cetăţii erau controlate de
Consiliu, iar atribuţiile juridice erau realizate de jurii largi, atât
membrii Consiliului cât şi ai juriilor erau traşi la sorţi. Aristotel,
Platon şi Tucidide nu vedeau cu ochi buni democraţia ,
caracterizând-o ca pe o expropriere a celor bogaţi şi ca fiind
vulnerabilă faţă de demagogii ignoranţi. Democraţia directă a fost
susţinută şi de Rousseau care a propus oraşul stat al antichităţii drept
model de comunitate politică virtuoasă. Idealurile lui Rousseau au
reînviat sub influenţa noii stângi în anii 1960, iar în perioada
prezentă se aud voci care susţin că pe baza tehnologiei informaţiei ar
fi posibilă democraţia directă chiar şi în locurile cu populaţie
numeroasă.
Democraţia reprezentativă adică guvernarea de către popor dar
prin reprezentanţii aleşi prin vot universal , egal , direct , secret , şi
eventual liber exprimat .
Alegerile au ca scop în acest caz desemnarea unor persoane cărora
li se atribuie competenţa de a elabora legi şi de a îndeplini şi alte
atribuţii determinate. Cei aleşi nu îndeplinesc un mandat al unei
circumscripţii electorale sau al naţiunii în ansamblu ci exercită o
funcţie aşa încât nu sunt ţinuţi de voinţa alegătorilor din momentul
votului şi nu este posibilă revocarea lor pentru neîndeplinirea
mandatului . Ei trebuie să ţină seama însă de voinţa opiniei publice
pentru că sunt agenţi ce exercită o anumită funcţie în interesul
întregii colectivităţi. Art.66 din Constituţia României prevede că
deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.
Democraţia reprezentativă nu exclude posibilitatea promovării şi a
unor forme specifice democraţiei directe , adică posibilitatea
antrenării corpului electoral la adoptarea unor decizii.
Din combinarea unora din principiile democraţiei directe cu cele
ale democraţiei reprezentative pot lua naştere unele forme mixte
cum este democraţia semidirectă , unde pe lângă organul legislativ
ales prin vot universal există şi mijloace directe de manifestare a
poporului în procesul legiferării şi izolat chiar în activitatea
administrativă.
Cele mai cunoscute astfel de mijloace sunt iniţiativa populară şi
referendumul
Iniţiativa populară semnifică posibilitatea atragerii cetăţenilor la
procesul legislativ de adoptare a unor legi sau de revizuire a
Constituţiei
În condiţiile prevăzute în Constituţie , cetăţenii pot face propuneri
de proiecte de legi . Constituţia noastră prevede că cetăţenii pot sa-şi
manifeste dreptul de a propune un proiect de lege dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
-în sprijinul iniţiativei există cel puţin 250 000 de cetăţeni
-aceştia să provină din cel puţin ¼ din judeţele ţării
-în fiecare din judeţe să existe cel puţin 10 000 de susţinători
ai proiectului
-iniţiativa să nu aibă ca subiect probleme fiscale , cu caracter
internaţional , amnistia şi graţierea
Iniţiativa de revizuire a Constituţiei (art.146) este posibilă în
următoarele condiţii:
-în sprijinul iniţiativei să fie cel puţin 500 000 de cetăţeni
-aceştia să provină din cel puţin ½ din judeţele ţării
-din fiecare judeţ să fie cel puţin 20 000 semnături
-sesizarea să nu aibă ca obiect una din dispoziţiile prevăzute
expus în constituţie că nu poate fi obiect de sentinţe.
Referendumul –forma cea mai frecventă şi semnificativă de
manifestare a democraţiei semidirecte , cu condiţia să nu fie deviat
de la finalitatea lui .
 Prin referendum , corpul electoral sau chiar un număr mai mare
de cetăţeni decât cei ce au calitate de alegători , sunt chemaţi să se
pronunţe , la iniţiativa unui organ prevăzut de lege , asupra unor
probleme de interes general.
Constituţia României consacră următoarele forme :
a)referendumul constituţional –După adoptarea de către Parlament a
unei legi de revizuire a Constituţiei , în 30 de zile trebuie organizat
un referendum, urmărind a se vedea dacă corpul electoral decide
revizuirea;
b)referendumul consultativ – ce poate fi organizat de Preşedintele
României pentru a afla voinţa poporului într-o problemă de interes
naţional
c)referendumul pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui .
Parlamentul în şedinţă comună poate decide suspendarea din
funcţie a Preşedintelui pentru încălcarea gravă a dispoziţiilor
constituţionale .În 30 de zile de la această decizie se organizează un
referendum pentru ca pe această cale corpul electoral să decidă
eventuala demitere a şefului statului.
Din cuprinsul celor de mai sus a rezultat clar că noţiunea de
,,formă de guvernământ” este menită a lămuri cine exercită puterea
de stat , o singură persoană, un grup de persoane sau poporul privit
în integralitatea sa .
Noţiunea discutată mai este însă folosită şi pentru a reflecta
modul de desemnare a şefului de statului.
Din acest punct de vedere distingem :
a) monarhia – formă de guvernământ în care şeful statului este
desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă. Monarhia a însemnat ,
iniţial, ,,domnia unuia singur” deşi în prezent termenul a ajuns să fie
ataşat la constituţia regalităţii , care este de obicei concepută drept
ereditară.

b)republica (res publica =lucru public) – caracterizată prin faptul

că şeful statului este ales pe termen determinat fie de popor prin vot
direct sau indirect, fie de Parlament.
La început termenul de republică era sinonim cu cel de stat .
Începând din secolul XVII termenul a căpătat sensul de stat fără rege
, uneori conceptul de republică fiind definit apelând şi la alte criterii
, cum ar fi : colegialitatea exercitării puterii politice , alegerea pe un
termen relativ scurt a executivului , abolirea funcţiilor ereditare ,
egalitatea deplină între membrii societăţii.
 Definiţiile date noţiunii de republică sunt destul de diferite, dar
astăzi aproape orice stat care nu are monarhie se numeşte pe sine
republică aşa încât în raport cu acest uzaj definim republica drept
forma de guvernământ în care şeful statului este desemnat pe termen
determinat de către Parlament caz în care suntem în prezenţa unei
republici parlamentare sau de către corpul electoral , când avem o
republică prezidenţială.