Apotheosis sau „Oamenii Dumnezei”

Avem o veste bună; deși încep să apară diverși analiști vocali care încearcă să
avertizeze Guvernul de o potențială fază grecească a crizei economice din România, există un
domeniu la care o ducem foarte bine; suntem în top. Am ajuns la peste e o sută de canonizări
de sfinţi români sau sfinţi ce au vieţuit pe meleaguri româneşti. Oare îi știe cineva pe toți pe
nume? Poate vreun student mai conștiincios la teologie. De unde au ”răsărit” ațâția? De fapt,
nu e deranjat faptul că pe aceste meleaguri au trăit oameni cu o credință autentică, ci
închinarea la acești răposați e de-a dreptul strigătoare la cer în condițiile în care Biblia
stabilește clar că actul închinării este rezervat exclusiv Dumnezeirii. Căutând originile acestor
practici am descoperit o realitate cutremurătoare pentru lumea creștină și anume apotheosis.

Apotheosis

Dacă facem o analiză etimologică a termenului mai sus amintit observăm că își are
preveniența în grecescul ἀποθεόων, (apotheoun) care se poate traduce prin “a zeifica”. Chiar
dacă a fost preluat din culturile orientale (baliloniană și egipteană), acest obicei este găsit în
mod pregnant în civilizația romană fiind o tradiţie romană, Romulus fiind primul om zeifiat.
Iniţial, împăraţii erau zeificaţi doar după moarte, cultul împăratului în viaţă începând
cu Iulius Caesar şi cu Augustus. Aceştia au fost proclamaţi fii ai zeilor apărând în Orient drept
fiinţe divinizate şi în Asia Mică lui Octavianus şi Romei li se ridică temple, iar în Spania li se
înalţă altare. Zeificarea nu se referea atât la persoană cât la ordinea în stat, venerarea fiind
cerută drept probă a devotamentului faţă de Roma, iar sacrificiile pentru împăraţi erau
obligatorii. Caesar susţinea că provine din zeiţa Venus, aşadar i s-a ridicat un templu încă din
timplul vieţii, uneia dintre lunile anului i s-a dat numele său, s-au instaurat jocuri şi un colegiu
special de preoţi în cinstea lui. După moarte a fost învestit la rangul de zeu al Romei şi i s-a
dedicat un altar în For. Aurelian susţinea că este fiu Minervei şi locţiitorul pe pământ al lui
Jupiter, iar Dominiţian a şocat lumea romană din timpul lui afirmând că el este însuşi Jupiter
pe pământ. Parelel cu zeificarea, romanii practicau şi damnarea, trădătorii în principal fiind
pedepsiţi în acest fel: li se confisca averea, numele le era şters din inscripţiile publice, statuile
erau desfigurate iar monedele distruse. După moartea unui împărat, Senatul hotăra dacă
respectivul trebuia damnat sau zeificat. Spre exemplu, Nero şi Caligula, fiind consideraţi drept
tirani nebuni au fost damnaţi după moarte. În jur de vreo 30 de împăraţi au fost damnaţi în
istoria Romei, dar o mare parte dintre ei a fost reabilitată din motive politice.

Apotheosis în creștinism

Când Imperiul Roman a cucerit o mare parte din lumea cunoscută în acele vremuri,
sistemul religios roman care era un amalgam de religii păgâne preluate de la popoarele
cucerite, s-a contopit cu creștinismul. Un exemplu concludent este conceptul de Suveran
Pontif sau Pontif Suprem (Pontifex Maximus în latină) care reprezenta o funcție preluată de
către Cezari în secolul I î. Hr. care-i ridica la rangul de conducători ai tainelor și ai misterelor.
Funcția de Pontifex Maximus a fost deținută de către împărații romani până în anul 376 d. Hr.
când Grațian a refuzat acest titlu considerându-l idolatru și blasfemiator. Titulatura nu a rămas
vacantă pentru mult timp, fiindcă în anul 378 Demasus, episcopul de Roma este ales Pontifex
Maximus după o logică de tipul ”cel mai tare-i cel mai sfânt”. (Ralph Edward Woodrow,
Religia tainică a Babilonului).
Cineva se poate întreba ce e cu aceasta? Cu ne deranjează ideea de Pontifex Maximus
în biserică. Păi cum să nu fie o problemă majoră când Suveranul Pontif se consideră

1
locțiitorul lui Hristos pe Pământ, cu alte cuvinte vicehristos, sau hristosul Pământului atâta
timp cât autenticul lipsește. Este același concept păgân de apotheosis adaptat creștinismului.
O altă problemă ce este rodul sincretismului religios dintre păgânism și creștinism este
ridicarea la rangul de sfinți ce pretind închinare a unor credincioși care au murit. Tot respectul
pentru viețuirea sfântă a acestor oameni, însă de la respect până la închinare este o cale lungă
ce nu poate fi parcursă fără a încălca poruca explicită a lui Dumnezeu. Rădăcinile acestui
obicei se află religiile antice păgâne. Ovidiu Drimbă afirmă în Istoria culturii și civilizației
următoarele: ”Diferite funcții pe care le aveau divinitățile păgâne au fost transferate sfinților
creștini – ceea ce a facilitat asimilarea zeilor în forme asemănătoare (de ex., sfinții Cosma și
Damian au fost identificați cu Dioscurii)...În sfârșit, creștinismul a acceptat și locașurile
păgâne de cult, templele devenind – începând chiar cu Parteonul – biserici creștine” (Ovidiu
Drimbă, Istoria culturii și a civilizației)
Babilonienii aveau peste 5000 de zei și zeițe despre care credeau că erau eroii ce au
trăit odată pe pământ. Romanii aveu de asemenea zei pentru aproape orice activitate. Iată
câteva exemple: Iuno Regina era zeiţa feminităţii şi a căsătoriei. Minerva era zeiţa
înţelepciunii, a meşteşugarilor cu mâna şi a muzicienilor. Venus era zeiţa iubirii sexuale şi a
naşterii. Vesta era zeiţa brutarilor şi a focurilor sacre. Ops era zeiţa bogăţiei. Ceres era zeiţa
porumbului, grâului şi vegetaţiei. (Cuvântul nostru „cereale" provine de la numele ei). Bachus
era zeul bucuriei şi a vinului etc. Întrucât convertiţii din păgânism şovăiau să se despartă de
zeii lor - dacă nu găseau vreun echivalent satisfăcător în creştinism - zeilor si zeiţelor li se
dădea un alt nume şi erau numiţi „sfinţi". Așa se face că în zilele noastre Biserica romano-
catolică are sfinţi şi pentru următoarele: femeia sterilă (Sf. Anton), băutori de bere (Sf.
Nicolae), copii (Sf. Dominic), animale domestice (Sf. Anton), emigranţi (Sf. Francisc),
îndrăgostiţi (Sf. Rafael), fecioare bătrâne (Sf. Andrei), săraci (Sf. Laurenţiu), femei
însărcinate (Sf. Gerard), televiziune (Sf. Clara), pentru a aresta hoţi (Sf. Gervase), pentru a
obţine un soţ (Sf. Iosif), pentru a obţine o soţie (Sf. Ina), pentru a găsi lu cruri pierdute (Sf.
Anton), artrită (Sf. lacov), muşcătură de câine (Sf. Hubert), muşcătură de şarpe (Sf. Hilary),
orbire (Sf. Rafael), cancer (Sf. Peregrine), crampe (Sf. Murice), surzenie (Sf. Cadoc), boală la
sân (Sf. Agata), boală la ochi (Sf. Lucia), boală la gât (Sf. Blase), epilepsie (Sf. Vitus), febră
(Sf. George), boală la picior (Sf. Victor), piatră la vezica biliară (Sf. Liberius), gută (Sf.
Andrei), dureri de cap (Sf. Denis), probleme cu inima (Sf. Ioan al lui Dumnezeu), demenţă
(Sf. Dympna), boală de piele (Sf. Roch), sterilitate (Sf. Giles), etc. (Ralph Edward Woodrow,
Religia tainică a Babilonului).
Ei, acum știm cui să ne rugăm când ne mușcă un câine...nu Sfântului Hubert oameni
buni ci lui Dumnezeu care ne oferă acces direct la audiență prin rugăciune. Dacă religia
creștină biblică ar ține cont lungile liste de sfinți în vederea mântuirii omului, mulți ne-am
împotmoli iar proverbul ”până la Dumnezeu te mănâncă sfinții” s-ar împlinii într-un mod prea
evident. Slavă cerului că salvarea e prin credința în Dumnezeu...