TITLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE
Capitolul I
Dreptul penal ca ramură de drept
şi ştiinţa dreptului penal

Secţiunea I
Dreptul penal ca ramură de drept

1. Noţiunea dreptului penal

Pentru orice societate, respectarea valorilor pe care aceasta se

întemeiază reprezintă o condiţie esenţială a existenţei sale.
După apariţia Statului, apărarea valorilor sociale esenţiale ale
societăţii împotriva faptelor periculoase, a devenit o funcţie importantă a
acesteia, pe care o realizează cu ajutorul dreptului penal.
Dreptul penal reprezintă principalul instrument prin care se
ocrotesc cele mai importante valori sociale împotriva faptelor periculoase.
Denumirea de „drept penal” este utilizată în două accepţiuni:
- în sensul de ramură specifică a dreptului, care reuneşte
sistemul normelor juridice penale;
- în sensul de ramură distinctă a ştiinţelor juridice care studiază
aceste norme, cu semnificaţia de ştiinţă.
Dreptul penal poate fi definit ca fiind o ramură a sistemului
nostru de drept, alcătuit dintr-o totalitate de norme juridice legiferate
de puterea legislativă, care stabilesc faptele ce constituie infracţiuni,
împărţite după gravitatea lor în crime şi delict, condiţiile răspunderii
penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de
către instanţele judecătoreşti persoanelor care au săvârşit infracţiuni,

15
în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de
drept1.
Dreptul penal mai este denumit, în literatura juridică străină, şi
drept criminal, denumire care derivă de la cuvântul latin crimen – crimă,
adică faptă infracţională interzisă.
Denumirea de drept penal mai deriva şi de la cuvântul latin poena –
pedeapsă, adică sancţiunea aplicată pentru fapta interzisă.

2. Caracteristicile dreptului penal

Principalele caracteristici ale dreptului penal sunt:

a) dreptul penal este o ramură de drept distinctă, care face parte din
sistemul dreptului românesc, alături de alte ramuri de drept, între care:
dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul comercial, dreptul
constituţional, dreptul internaţional, dreptul familiei, dreptul financiar,
dreptul muncii, etc.;
b) dreptul penal se bucură de autonomie deplină în raport cu
celelalte ramuri de drept, reglementând un domeniu distinct de relaţii
sociale, respectiv pe cele care privesc reacţia socială împotriva
infracţiunilor;
c) dreptul penal este constituit dintr-o totalitate de norme juridice
care reglementează o anumită sferă de relaţii sociale şi care are un anumit
conţinut normativ;
d) dreptul penal are o structură unitară, dispoziţiile acestuia,
cuprinse atât în partea generală cât şi în partea specială, completându-se
reciproc şi fiind indisolubil legate unele de altele;
e) normele dreptului penal stabilesc faptele care sunt considerate
infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanelor care le
săvârşesc, precum şi sancţiunile care urmează a fi aplicate dacă acestea
sunt încălcate;

1
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Drept penal. Partea generală, ediţia 4, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 2
16
 f) normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului de
drept, a ordinii de drept din România împotriva faptelor care prezintă
pericol pentru societate.
Dreptul penal, reprezintă principalul instrument de luptă pentru
apărarea celor mai importante valori sociale care pot fi puse în pericol prin
fapte cu periculozitate socială deosebită.

3. Adoptarea noului Cod penal – instrument important de luptă

împotriva criminalităţii

Noul Cod penal al României, adopt la 29 iunie 2004, sintetizează

stadiul gândirii juridico-penale în societatea românească şi cerinţele
ocrotirii valorilor sociale cu ajutorul legii penale, punând în evidenţă atât
nevoia cetăţeanului de protecţie, cât şi exigenţele societăţii faţă de
cetăţean. Elaborarea acestuia a fost determinată atât de transformările
social-politice care s-au petrecut în România în ultimii 15 ani, care au
determinat mutaţii esenţiale în evoluţia legislaţiei penale, cât şi de
necesitatea alinierii întregului mecanism juridic penal la cerinţele
legislaţiei europene. Cu alte cuvinte, România avea nevoie de o legislaţie
penală modernă, care să fie adaptată la mutaţiile şi transformările
intervenite în societatea românească, dar care să fie şi compatibilă cu
normele juridice europene, astfel încât cooperarea europeană în materie
penală să nu mai fie un deziderat, ci să devină o realitate certă.
Ca atare, la elaborarea noului Cod penal s-au avut în vedere atât
instituţiile juridice penale privind legislaţia unor state europene cu o
democraţie puternic consolidată, cât şi soluţiile cu valoare de principiu care
au fost pronunţate de instanţele judecătoreşti, precum şi sugestiile
formulate în literatura juridică română şi străină în legătură cu rezolvarea
unor probleme de drept care prezintă un vădit interes practic.
Noua lege penală clasifică infracţiunile în crime şi delicte. Astfel,
în conformitate cu prevederile art.3, C.penal, faptele prevăzute de legea
penală ca infracţiunii se împart, după gravitatea lor, în crime şi delicte.
Această nouă împărţire a infracţiunilor constituie o revenire la denumirea

17
tradiţională de crime şi delicte, consacrată de Codul Penal de la 1865, şi
apoi de Codul Penal de la 1937, care prevedeau că infracţiunile sunt crime,
delicte şi contravenţii, după specia pedepsei prevăzută de lege, pentru
fiecare dintre ele.
Crimele sunt acele fapte ilicite penale, pe care legea le
sancţionează cu cele mai grave pedepse principale, respectiv
detenţiunea pe viaţă şi detenţiunea severă între 15 şi 30 de ani.
Delictele sunt acele fapte ilicite penale pe care legea le
pedepseşte cu pedepse privative de libertate mai uşoare, respectiv
închisoarea strictă între un an şi 15 ani şi închisoarea între 15 zile şi un
an, precum şi cu pedepse neprivative de libertate, respectiv amendă
sub forma zilelor amendă, între 5 şi 360 de zile, fiecare zi fiind socotită
între 100.000 şi 1.000.000 lei vechi (ROL) şi muncă în folosul
comunităţii, între 100 şi 500 de ore.
Această nouă diviziune a faptelor penale este conţinută de marea
majoritate a legislaţiei penale a statelor care fac parte din Uniunea
Europeană.
Împărţirea infracţiunilor în crime şi delicte are o puternică
încărcătură educativ-juridică, prezentând o rezonanţă foarte mare pentru
societate, deoarece crima este asimilată cu faptele de o mare gravitate şi are
un ecou mult mai pronunţat decât noţiunea de infracţiune.

4. Obiectul dreptului penal

Obiectul dreptului penal îl constituie, după unii autori, relaţiile de

represiune penală, relaţii care se stabilesc, după săvârşirea infracţiunii,
între stat şi infractor, prin care statul are dreptul şi obligaţia să tragă la
răspundere penală pe infractor, iar infractorul are obligaţia să suporte
pedeapsa1.

1
I. Oancea – Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti , 1994, p. 7
M. Zolyneak – Drept penal. Partea generală, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
vol. I, 1993, p. 6
18
 După alţi autori, obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de
apărare socială, relaţii care se nasc nu din momentul săvârşirii faptei
interzise, ci din momentul intrării în vigoare a legii penale2.
În literatura de specialitate, primei definiţii i se reproşează că
reduce obiectul dreptului penal doar la relaţiile de conflict, de represiune
penală, neţinând seama şi de rolul preventiv al dreptului penal.
A doua definiţie, pe care o considerăm mai întemeiată, induce ideea
că legea penală îndeplineşte o funcţie de recomandare şi pretindere a unei
anumite conduite din partea membrilor societăţii faţă de normele juridice
penale. Dacă obligaţia cuprinsă în norma penală este nesocotită se naşte un
raport de conflict, iar dacă obligaţia instituită este respectată se naşte un
raport juridic de conformare.

5. Scopul dreptului penal

Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării

valorilor sociale şi a ordinii de drept împotriva criminalităţii şi combaterea
eficientă a acesteia.
Noul Cod penal, în art.1, stipulează scopul legii penale, în sensul că
legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.
Această enumerare fixează un cadru general al valorilor sociale, care sunt
apărate prin norme penale, fiind menţionate cele mai importante valori care
pot fi periclitate prin săvârşirea unor infracţiuni.
Scopul dreptului penal este pus în evidenţă de politica penală cu
care acesta se află într-o legătură indisolubilă, dreptul penal fiind
principalul instrument de realizare a politicii penale.

2
V. Dogoroz – Drept penal, 1939, p. 28
V. Dobrinoiu şi colaboratorii – Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1999, p. 8
C. Bulai – Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 2
19
 6. Structura dreptului penal

După structura şi diviziunea Codului penal, dreptul penal se

împarte în două mari părţi:
- partea generală a dreptului penal, care cuprinde regulile cu
caracter general ce sunt aplicabile părţii sale speciale, cum sunt:
dispoziţiile cu privire la aplicarea legii penale, reglementările privitoare la
infracţiune, la răspunderea penală, la sancţiunile de drept penal, etc.;
- partea specială a dreptului penal, care cuprinde norme de
incriminare referitoare la conţinutul concret al fiecărei infracţiuni şi
sancţiunile corespunzătoare pentru acestea.
Între cele două părţi ale dreptului penal există o legătură
indisolubilă şi o strânsă interdependenţă care cimentează şi mai mult
unitatea dreptului penal.

7. Politica penală

Politica penală este definită, în literatura de specialitate, ca fiind

ansamblul de procedee susceptibile să fie propuse legiuitorului, sau care
sunt efectiv folosite de acesta la un moment dat, într-o ţară determinată,
pentru combaterea criminalităţii1. Într-o altă opinie, politica penală este în
egală măsură o ştiinţă şi o artă, ce constă în a descoperi şi organiza în mod
raţional cele mai bune soluţii posibile pentru diferitele probleme de fond şi
de formă pe care le ridică fenomenul criminalităţii.2
Politica penală este o parte a politicii generale a statului şi se referă
la măsurile şi mijloacele ce trebuie adoptate şi aplicate pentru prevenirea şi
combaterea criminalităţii într-o anumită ţară şi într-o d perioadă
determinată de timp.
Apărarea valorilor sociale nu se realizează doar prin mijloace
juridice ci şi prin mijloace extrajuridice de ordin educativ, social, cultural,
economic, precum şi prin intermediul normelor juridice extrapenale de

1
C. Bulai – Op. cit. , p.17
2
R. Merle, A. Vitu – Traite de droit criminel , Ed. Cujas, Paris, 1967, p.96
20
drept comercial, de drept administrativ, de drept al muncii, de drept
constituţional, etc.
Cele două laturi ale politicii penale, respectiv, acţiunea preventivă
specială şi reacţia represivă, se realizează prin intermediul dreptului penal,
în principal, care prin normele sale prevede atât conduita de urmat de către
destinatarii legii penale, cât şi reacţia necesară împotriva criminalităţii,
pentru restabilirea ordinii de drept.

8. Sarcinile dreptului penal

Dreptul penal, ca instrument al politici penale, îndeplineşte

următoarele funcţii sau sarcini:
a) asigurarea mijloacelor de prevenire a criminalităţii, care
se realizează, în primul rând, prin incriminarea faptelor periculoase (în
acest mod atrăgându-se atenţia tuturor destinatarilor legii să se abţină de la
comiterea de infracţiuni), iar în al doilea rând, prin ameninţarea cu
sancţiunile prevăzute de lege (în acest mod determinându-i pe destinatarii
legii să se abţină să comită infracţiuni);
b) asigurarea unui cadru legal de realizare a funcţiei de
apărare socială, care presupune încriminarea în legea penală a faptelor
periculoase penatru valorile sociale, precum şi a sancţiunilor pe care
organele statului le pot lua în cazul încălcării legii
c) asigurarea dezvoltării noilor valori şi relaţii sociale, prin
protejarea acestora, de către dreptul penal (valorile democratice ale
statului de drept, drepturile fundamentale ale omului, proprietatea în
formele consacrate de Constituţiei României, etc.)

9. Legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri de drept

Dreptul penal are strânse legături cu alte ramuri de drept, acest

lucru întărindu-i autonomia şi oferindu-i posibilitatea realizării cu eficienţă
a sarcinilor ce-i revin, cele mai importante dintre acestea fiind:
a) legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal.

21
 Dreptul penal are cea mai strânsă legătură cu dreptul procesual
penal care se reflectă în interdependenţa şi interacţiunile pentru realizarea
apărării sociale1. Astfel, dreptul penal stabileşte faptele care sunt
considerate infracţiuni, sancţiunile şi condiţiile de tragere la răspundere
penală, iar dreptul procesual penal reglementează căile, procedura de
stabilire a răspunderii penale. Cu alte cuvinte, dreptul penal ar fi lipsit de
eficacitate dacă nu ar exista o procedură de urmărire penală şi de judecată,
instituţii care îi sunt puse la dispoziţie de dreptul procesual penal. La
rândul lui, dreptul procesual penal nu ar putea funcţiona niciodată fără
dreptul penal, întrucât nu s-ar cunoaşte ce fapte periculoase trebuie
urmărite, ce persoane să fie judecate şi ce măsuri să fie aplicate.
b) legătura dreptului penal cu dreptul constituţional
Cu dreptul constituţional, dreptul penal se interferează în ocrotirea
relaţiilor sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii de stat. Prin normele penale sunt incriminate faptele ce pun în
pericol statul, valori esenţiale ale societăţii noastre consacrate prin normele
de drept constituţional2;
c) legalitatea dreptului penal cu dreptul civil
Dreptul penal se interferează cu dreptul civil în apărarea relaţiilor
patrimoniale şi personale nepatrimoniale, ce formează obiect de
reglementare al dreptului civil, împotriva faptelor periculoase (furtul,
delapidarea, abuzul de încredere, distrugerea, etc.).
Aplicând sancţiuni celor care comit asemenea fapte, dreptul penal
ajută la apărarea dreptului de proprietate, sancţiunile de drept civil în
asemenea situaţii grave fiind insuficiente1;
d) legătura dreptului penal cu dreptul administrativ.
Dreptul penal are o legătură strânsă şi cu dreptul administrativ în
sensul că relaţiile sociale pe care le reglementează sunt asigurate şi pe cale
penală, prin considerarea unor fapte ca infracţiuni (neglijenţa în serviciu,
abuz în serviciu, dare şi luare de mită, etc.).
e) legătura dreptului penal cu dreptul familiei
1
I. Neagu - Drept procesual penal, Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2005, p.56
2
I. Muraru – Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1995
1
I. Oancea – Op.cit, p.26
22
 Dreptul penal reglementează relaţiile sociale privitoare la familie,
în acest sens considerând infracţiuni îndreptate împotriva familiei o serie
de fapte ce lezează relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, etc. (bigamia,
abandonul de familie, rele tratamente aplicate minorului, nerespectarea
măsurilor privind încredinţarea minorului, etc.). Sancţiunile aplicate de
dreptul penal asigură o apărare mai temeinică a acestor relaţii deosebit de
importante pentru societatea noastră.

Secţiunea a II–a
Ştiinţa dreptului penal

1. Noţiune

Ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridice şi

reprezintă un ansamblu de teorii, concepţii, principii, privitoare la dreptul
penal 2.
Astfel, ştiinţa dreptului penal poate fi definită ca fiind totalitatea
ideilor şi concepţiilor, a teoriilor şi principiilor despre normele
dreptului penal3.
Ştiinţa dreptului penal, ca parte a sistemului de ştiinţe juridice îşi
găseşte sediul în tratate şi monografii, în cursuri şi manuale universitare, în
studii, articole şi comunicări ştiinţifice.

2. Obiectul ştiinţei dreptului penal

Obiectul ştiinţei dreptului penal îl constituie dreptul penal ca

sistem de norme juridice ce reglementează relaţiile de apărare socială.
Ştiinţa dreptului penal, care are drept obiect de studiu normele
juridice penale, trebuie să dea explicaţii cu privire la originea acestora, la
conţinutul şi structura lor, să analizeze condiţiile obiective, care impun
apărarea socială a valorilor ce cad sub incidenţa normelor dreptului penal,

2
C. Bulai – Op. cit., p.21
3
M. Basarab – Drept penal. Partea generală, vol. I , Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992,
p.12
23
să stabilească măsurile ce trebuie adoptate pentru prevenirea şi combaterea
criminalităţii.
Ştiinţa dreptului penal studiază permanent practica judiciară în
materie penală şi stabileşte modul în care sunt aplicate în practică normele
dreptului penal, urmând să propună noi reglementări penale atunci când
realităţile socio–juridice o cer.

3. Sarcinile ştiinţei dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal studiază:

a) normele şi instituţiile dreptului penal în complexitatea şi
dinamismul lor, pentru cunoaşterea conţinutului normativ;
b) finalitatea normelor penale, pentru cunoaşterea voinţei de stat
exprimată în normele şi instituţiile dreptului penal;
c) practica judiciară, pentru a constata concordanţa dintre soluţiile
practice şi principiile exprimate în normele juridice penale;
d) legile de evoluţie ale fenomenului juridico-penal, cauzele care
determină crearea, modificarea şi dispariţia din dreptul pozitiv a normelor
şi instituţiilor dreptului penal;
e) legăturile care există între ştiinţele juridice şi între ramurile de
drept ca părţi ale sistemului de drept.

4. Metodele de studiu folosite de ştiinţa dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal foloseşte două categorii de metode de

studiu, respectiv:
a) metode generale, care sunt uzitate în analiza fenomenelor
sociale, juridice şi economice;
b) metode particulare, care au o arie mai restrânsă, respectiv la
domeniul ştiinţelor juridice, uneori chiar la ştiinţa dreptului penal, cum ar
fi: metoda logică, metoda istorică, statistica juridică penală, metoda
comparativă, experimentul, studiul de caz, etc.
Aceste metode conduc la realizarea unei analize complexe şi
aprofundate a instituţiilor dreptului penal şi a normelor juridice penale. Cu
ajutorul lor se pot emite şi formula idei, concepţii şi teorii care, propulsând

24
ştiinţa dreptului penal, vor avea drept efect perfecţionarea legislaţiei penale
şi a măsurilor de combatere a fenomenului criminalităţii.

5. Evoluţia ştiinţei dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal s-a conturat ca ştiinţă de sine stătătoare în

perioada imediat următoare revoluţiilor burgheze din Europa. Ulterior au
luat fiinţă diferite şcoli şi curente, au fost elaborate teorii şi concepţii cu
privire la natura şi cauzele criminalităţii, soluţii pentru combaterea
acesteia, raţiunea şi eficienţa pedepselor şi a altor sancţiuni penale,
răspunderea penală şi libertatea persoanei, etc.
Cele mai cunoscute şcoli şi curente care s-au impus în ştiinţa
dreptului penal sunt:
a) Şcoala clasică
Şcoala clasică cuprinde ideile, concepţiile şi principiile de politică
penală formulate de ideologii revoluţiei franceze , de la 1789. Ea s-a impus
odată cu publicarea, în anul 1764, de către juristul italian Cesare Beccaria
a celebrei lucrări Dei delitti e delle pene (Despre infracţiuni şi pedepse).
Principiile de bază ale şcolii clasice sunt:
- legalitatea infracţiunilor şi pedepselor;
- egalitatea în faţa legii penale;
- umanizarea pedepselor şi a regimului de executare a
pedepselor privative de libertate.
- răspunderea penală personală şi subiectivă întemeiată pe
săvârşirea infracţiunii cu vinovăţia legal stabilită a infractorului1.
Şcoala clasică a influenţat destul de mult ştiinţa dreptului penal din
epoca respectivă, principiile sale fiind preluate de principalele coduri
penale ale ţărilor europene. Codul penal francez de la 1810, Codul penal
german de la 1871 şi Codul penal italian de la 1889;
b) Şcoala pozitivistă
Şcoala pozitivistă îşi datorează numele metodei inductive sau
pozitive bazată pe observaţie şi experiment, folosite în ştiinţele naturii, dar

1
C. Bulai – Op. cit., p.28
25
şi în cercetarea fenomenelor juridico-penale. Aceasta a apărut la sfârşitul
secolului al XIX-lea, fiind fondată de Enrico Ferri, jurist şi sociolog.
Principiile de bază ale şcolii pozitiviste sunt:
- imaginea clasică a omului rezonabil este înlăturată, acesta
devenind stăpân pe actele sale şi liber să aleagă între bine şi rău;
- infractorul este subordonat legilor naturale şi sociale şi
este determinat de aceste legi;
- trebuie cercetată influenţa factorilor ereditari şi de mediu
care i-au marcat evoluţia pentru a putea înţelege comportamentul
infractorului;
- comportamentul infracţional trebuie să primeze în faţa
justiţiei şi nu actul incriminat;
- justiţia trebuie să individualizeze pedeapsa în funcţie de
personalitatea infractorului şi de cauzele concrete care au determinat
comiterea infracţiunii.
Şcoala pozitivistă are meritul de a fi orientat cercetările spre natura
şi cauzele fenomenului infracţional, precum şi spre persoana infractorului,
propunând pentru prima dată măsuri de siguranţă care pot fi luate alături de
pedepse.
c) Şcoala apărării sociale
Şcoala apărării sociale a fost iniţiată în perioada interbelică de
Felippo Gramatica şi a luat amploare după cel de-l doilea război mondial.
Principiile de bază ale acestei şcoli sunt:
- apărarea socială este o concepţie de drept penal care
vizează protejarea societăţii împotriva faptelor infracţionale;
- protejarea societăţii împotriva criminalităţii trebuie să se
realizeze prin măsuri extrapenale, destinate să neutralizeze delincventul
(prin eliminare sau segregare, ori prin aplicarea unor metode curative sau
educative);
- apărarea socială promovează o politică penală prioritar
preventivă care are drept obiectiv resocializarea infractorului;

26
 - resocializarea va fi o consecinţă a umanizării legislaţiei
penale, fundamentate pe cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului infracţional
şi a personalităţii delincventului.
d) Tendinţa neoclasică actuală
Tendinţa neoclasică în dreptul penal revigorează ideile Şcolii
clasice, susţinând necesitatea efectului restrictiv al pedepsei. Această
tendinţă este determinată de realitatea fenomenului infracţional, de
explozia criminalităţii şi de tendinţa de internaţionalizare a acestui
fenomen.
Se pledează pentru efectul intimidant al pedepsei, pentru renunţarea
la măsurile alternative închisorii şi pentru limitarea strictă a sferei de
incidenţă a liberării condiţionate. Se propune chiar o sporire a severităţii
pedepselor şi limitarea posibilităţilor de individualizare juridică.

6. Evoluţia ştiinţei dreptului penal român

Ştiinţa dreptului penal român a cunoscut o remarcabilă dezvoltare

în primele decenii ale secolului al XIX-lea, sub influenţa curentelor,
şcolilor şi teoriilor care s-au afirmat pe plan internaţional.
Întemeietorii ştiinţei dreptului penal român sunt savanţii de renume
mondial Ion Tanaviceanu şi Vintilă Dongoroz. Aceştia sunt autorii
primelor Tratate de drept penal în România, creând o adevărată Şcoală
naţională de drept penal. La realizarea acesteia a contribuit într-o mare
parte şi Vespasian Pella, membru fondator al Asociaţiei Internaţionale de
Drept Penal (Paris, 1924),
În cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române s-
au afirmat George Antoniu, Rodica Mihaela Stănoiu, Nicoleta Iliescu şi
alţii.
Contribuţii valoroase la dezvoltarea ştiinţei dreptului penal român
au adus Facultăţile de Drept din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, care prin tratate,
cursuri universitare şi lucrări ştiinţifice de mare importanţă au plasat ştiinţa
dreptului penal printre cele mai productive ştiinţe juridice din România.

27
 Ştiinţa dreptului penal român parcurge, în prezent, paşi importanţi
pe linia deschiderii sale spre viaţa ştiinţifică internaţională, îndeosebi prin
Asociaţia Internaţională de Drept Penal.
În ultima perioadă de timp a fost reluată activitatea ştiinţifică în
cadrul Asociaţiei Române de Ştiinţe Penale şi a fost înfiinţată Societatea
Română de Criminologie şi Criminalistică.

Secţiunea a III-a
Evoluţia dreptului penal român

1. Codul penal de la 1865

Codul penal de la 1865 este copiat, în mare parte, după Codul penal
francez de la 1810, şi are unele împrumuturi din Codul prusian de la 1851.
Acesta realizează unificarea legislaţiei penale în statul unitar român şi
marchează începutul dreptului penal modern.
Codul penal de la 1865 reflecta principiile şcolii clasice, respectiv:
- legalitatea infracţiunii şi a pedepsei;
- responsabilitatea morală a infractorului;
- vinovăţia, ca temei esenţial pentru pedeapsă;
- egalitatea în faţa legii penale;
- umanizarea pedepsei.
Acesta nu prevedea pedeapsa cu moartea, nu prevedea confiscarea
averii şi nici pedepse corporale, în schimb prevede pedeapsa muncii silnice
pe viaţă.
Codul penal de la 1865 era considerat ca fiind cel mai blând din
Europa la data respectivă, având foarte multe instituţii, atât din partea
generală, cât şi din partea specială, pe care nu le trata1.

2. Codul penal de la 1937 (Codul penal Carol al II-lea)

Codul penal Carol al II-lea cuprinde idei ale şcolilor: clasică,

pozitivistă, neoclasică. Acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 şi a

1
Vespasian V. Pella – Delicte îngăduite, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1919
28
avut menirea să asigure unitatea legislativă a României după realizarea
Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.
În comparaţie cu Codul penal de la 1865, Codul penal Carol al II-
lea aducea următoarele modificări esenţiale:
- introducerea măsurilor de siguranţă şi a măsurilor
educative pentru delincvenţii minori, alături de pedepse;
- introducerea de pedepse mai aspre, inclusiv pedeapsa cu
moartea.
Codul penal de la 1937 era considerat printre cele mai avansate legi
penale ale vremii respective.

3. Codul penal de la 1969

Codul penal de la 1969 a fost elaborat sub influenţa ideologiei

marxiste. Cu toate acestea el s-a detaşat în mare măsură de această
influenţă şi a consacrat principii de politică penală modernă, care sunt
întâlnite în toate legislaţiile contemporane.
Acest Cod penal a fost influenţat de ideile şi tezele Şcolii clasice,
Şcolii pozitiviste (măsuri de siguranţă, măsuri educative) şi Şcolii apărării
sociale (înlocuirea răspunderii penale). De asemenea, consacră principiul
incriminării şi pedepsei şi principiul răspunderii penale personale
întemeiată pe vinovăţie.
Codul penal de la 1969 a fost aliniat la cerinţele dreptului penal
contemporan.

4. Codul penal de la 29 iunie 2004

Codul penal de la 29 iunie 2004 este o lege penală modernă, care

elimină prevederile introduse de sistemul comunist cu ajutorul cărora se
proteja regimul totalitar, şi introduce prevederi noi, de natură a face
compatibilă legislaţia penală română cu legislaţia penală europeană, în
perspectiva integrării României în Uniunea Europeană.
Noul Cod penal împarte infracţiunile în crime şi delicte, introduce
pedeapsa zilelor-amendă sau a muncii în folosul comunităţii, sporeşte
pedepsele pentru infracţiunile de pericol şi introduce alte reglementări
compatibile cu noua evoluţie a societăţii româneşti.

29
 Secţiunea a IV-a
Principiile dreptului penal

Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt:

a) principiul legalităţii, exprimă regula că întreaga
activitate în domeniul dreptului penal se desfăşoară pe baza legii şi în
conformitate cu aceasta:
- nullum crimen sine lege (nici o crimă fără lege)
- nulla poena sine lege (nici o pedeapsă fără lege)
- nullum judicium sine lege (nici o răspundere fără lege)
În noul Cod penal, principiul legalităţii este complet şi expres
formulat în art.2, alin.1: „Legea prevede faptele care constituie infracţiuni,
pedepsele ce se aplică şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii
acestor fapte.” În alin.2 al aceluiaşi articol se prevede: „Nimeni nu poate fi
sancţionat pentru o faptă care nu era prevăzută de lege ca infracţiune la
data săvârşirii. Nu se poate aplica o pedeapsă sau nu se poate lua o
măsură de siguranţă ori o măsură educativă neprevăzută de lege la data
comiterii faptei.”
b) principiul umanismului, presupune că întreaga
reglementare penală trebuie să pornească de la interesele fundamentale ale
omului. Astfel, în centrul activităţii de apărare se află omul şi drepturile şi
libertăţile sale. În art.57, alin.2 se prevede: „Executarea pedepsei nu
trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana
condamnatului.”;
c) principiul egalităţii în faţa legii penale, exprimă regula
că toţi indivizii sunt egali în faţa legii, conform celor cuprinse în art.16 din
Constituţia României: ”Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor
publice fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de
lege.”
d) principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea
penală, presupune că întreaga reglementare juridico-penală trebuie să
asigure prevenirea săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare, cât

30
şi prin constrângere faţă de cei care săvârşesc asemenea fapte. Prevenirea
infracţiunilor este scopul dreptului penal;
e) infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale
(art.17, alin.2 C.penal), este un principiu care funcţionează ca o garanţie a
libertăţii persoanei întrucât fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate
antrena răspunderea penală a unei persoane;
f) principiul personalităţii răspunderii penale, conţine
regula potrivit căreia atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a
avea o anumită conduită, cât şi răspunderea ce decurge din nesocotirea
acelei obligaţii revin persoanei ce nu şi-a respectat obligaţia, săvârşind
fapta interzisă, şi nu alteia ori unui grup de persoane. În dreptul penal nu se
poate admite răspunderea pentru fapta altuia;
g) principiul individualizării sancţiunilor de drept penal,
presupune stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal (pedepse,
măsuri de siguranţă şi măsuri educative) în funcţie de gravitatea faptei
săvârşite, de periculozitatea infractorului, de necesităţile de îndreptare a
acestuia. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal îşi are
consacrarea în art.37 C. penal şi este şi un principiu al răspunderii penale.

Secţiunea a V-a
Izvoarele dreptului penal

a) Constituţia României care, prin normele sale, consacră

valorile fundamentale ale statului român: suveranitatea, independenţa,
unitatea şi indivizibilitatea sa, persoana umană cu drepturile şi libertăţile
sale, proprietatea privată şi publică, ordinea de drept, valori ce vor fi
apărate împotriva încălcărilor grave, prin norme de drept penal.
b) Codul penal al României, este principalul izvor al
dreptului penal. Noul Cod penal a fost adoptat la 29.06.2004. Acesta este
structurat pe două părţi:
- partea generală, care cuprinde nouă titluri: legea penală şi
limitele ei de aplicare; infracţiunea; pedepsele; minoritatea; măsurile de
siguranţă; cauzele care înlătură răspunderea penală; cauzele care înlătură

31
sau modifică executarea pedepsei; cauzele care înlătură consecinţele
condamnării; înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală;
- partea specială, care este structurată pe douăsprezece titluri:
crime şi delicte contra persoanei; crime şi delicte contra patrimoniului;
crime şi delicte contra securităţii naţionale; crime şi delicte de terorism;
delicte contra exercitării drepturilor politice şi cetăţeneşti; crime şi delicte
contra înfăptuirii justiţiei; crime şi delicte de pericol public; delicte contra
valorilor culturale şi contra proprietăţii intelectuale; delicte contra datelor
şi sistemelor informatice; crime şi delicte contra economiei, industriei,
comerţului şi regimului fiscal; crime şi delicte contra capacităţii de apărare
a ţării.
c) legile penale complinitoare, sunt legile care
completează reglementările penale cu norme de drept penal (ex: Lg.
23/1969 privind executarea pedepselor este o lege complinitoare, multe din
normele sale dezvoltând pe cele din Codul penal, care au un caracter de
principiu; Lg. 23/1969 a fost înlocuită de Lg. 204/2004, care va intra în
vigoare odată cu Codul penal; Lg.302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, etc.)
d) legile speciale nepenale cu dispoziţii penale cuprind
legile care conţin incriminări separate faţă de Codul penal (art.57 din
Lg.244/2004, a viei şi vinului, în sistemul organizării comune a producţiei
viniviticole prevede: „defrişarea viilor nobile în suprafaţă mai mare de
0,1 ha de agentul economic sau de familie, fără autorizaţie, se
sancţionează potrivit art.263 C.penal – distrugerea);
e) tratatele şi convenţiile internaţionale, care devin
izvoare de drept în măsura în care sunt ratificate.

Capitolul II
32
 Legea penală

Secţiunea I
Noţiunea de lege penală. Categorii de legi penale

1. Noţiune

În Codul penal, noţiunea de lege penală este folosită nu doar în

sensul comun, de act normativ emis de organul legislativ urmând o
anumită procedură, prevăzută în Constituţie şi care conţine norme de drept
penal, dar şi în sensul său mai larg, acela de regulă sau normă de drept
penal.
Astfel, conceptul de lege penală este examinat, în doctrina penală1,
în două sensuri:
a) în sens larg, legea penală se referă la norma de drept
penal;
b) în sens restrâns, conceptul de lege penală desemnează
actul normativ emis de Parlament după o procedură specială şi care conţine
norme de drept penal (art. 74 din Constituţie)
Deci, lege penală este denumită şi simpla normă juridică care
îndeplineşte două condiţii: să aibă caracter penal şi să fie cuprinsă într-un
act normativ cu caracter de lege.

2. Clasificarea legilor penale

Pentru o mai bună cunoaştere a legilor penale şi pentru a stabili

reguli ştiinţifice cu privire la interpretarea şi aplicarea acestora, legile
penale se pot clasifica în mai multe categorii, în funcţie de întinderea
domeniului de reglementare, după caracterul legilor şi în funcţie de durata
lor de aplicare.

a) legi penale generale şi legi penale speciale

1
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.22
33
 Această clasificare urmăreşte domeniul de aplicare şi se are în
vedere conţinutul şi rolul pe care-l au legile penale în reglementarea
relaţiilor de apărare socială împotriva infractorilor.
Legile penale generale pot fi considerate:
- într-un sens, dispoziţii de drept penal cu caracter de principiu ce
se aplică unui mare număr de norme speciale;
- într-un alt sens, legea penală generală desemnează Codul penal,
în ansamblu, ca lege obişnuită (ordinară) spre a fi deosebită de legea
specială.
Legile penale speciale se disting:
- într-un sens, prin partea specială a Codului penal;
- în alt sens, prin coduri penale speciale (Codul poliţiei militare)
ori legile penale speciale care cuprind dispoziţii derogatorii de la dreptul
obişnuit (ordinar), ca şi legile care conţin numai dispoziţii cu caracter
penal, ori legile care pe lângă dispoziţiile extrapenale conţin şi câteva
dispoziţii cu caracter penal.
b) legi penale cu durată nedeterminată şi legi penale
temporare
Această clasificare are în vedere perioada de timp pentru care sunt
adoptate legile penale.
După durata de timp legile penale pot fi:
- legi penale cu durată nedeterminată sau permanente, sunt legile
obişnuite, adică marea majoritate a legilor penale;
- legi penale cu durată predeterminată sau temporare, care au în
conţinutul lor o dispoziţie ce limitează în timp aplicarea lor
c) legi penale ordinare sau legi penale excepţionale
În această situaţie se urmăreşte caracterul legilor penale.
Legile penale ordinare sau obişnuite sunt legile penale adoptate în
situaţii normale, obişnuite, de evoluţie a societăţii.
Legile penale extraordinare sau excepţionale sunt adoptate în
situaţii de excepţie (calamităţi naturale, stare de război), determinate de
apărarea corespunzătoare a valorilor sociale.
Secţiunea a II-a

34
 Normele de drept penal

Normele de drept penal sunt o specie de norme de drept cu un

specific, determinate de particularitatea reglementării relaţiilor de apărare
socială.
Orice lege penală este alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice,
care configurează conţinutul normativ al acelei legi.
Având o funcţie specifică în cadrul sistemului normelor juridice şi
anume reglementarea relaţiilor de apărare socială împotriva celor mai
grave fapte (infracţiunile), normele juridice penale îşi realizează funcţia lor
regulatoare prin prevederea tuturor faptelor ce sunt periculoase pentru
valorile sociale ce formează obiectul dreptului penal şi interzicerea lor sub
sancţiune penală1.
În conţinutul normei penale, prin stabilirea faptelor prohibite, se
determină, inclusiv, conduita ce trebuie urmată, iar prin stabilirea
sancţiunilor pentru fiecare faptă în parte, se exprimă caracterul obligatoriu
al normei respective.
Cu privire la structura normelor juridice penale, aceasta diferă după
cum acestea sunt norme penale generale sau norme penale speciale.
a) norma penală generală, conţine precepte cu valoare de
principiu şi nu se deosebeşte, prin structura ei, de alte norme de drept,
având cele trei elemente ce alcătuiesc structura trihotomică a normelor
juridice: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
b) norma penală specială (incriminatoare), cuprinde, pe de o
parte, descrierea conduitei interzise, iar pe de altă parte, sancţiunea ce
urmează să se aplice în cazul nerespectării interzicerii.
Structura normei penale speciale apare în literatura juridică sub
diverse interpretări:
a) într-o primă interpretare, norma penală specială ar avea o
structură trihotomică:
- ipoteza, care constă în descrierea faptei;

1
I. Oancea – Op. cit., p.76
35
 - dispoziţia, care nu este prevăzută explicit, ci rezultă din
însăşi incriminare, fiind contopită cu ipoteza;
- sancţiunea, constă în pedeapsa prevăzută pentru
săvârşirea faptei.
b) într-o altă opinie, se consideră că norma penală specială
cuprinde numai două elemente:
- dispoziţia, care constă în interzicerea unei acţiuni sau
inacţiuni;
- sancţiunea, ce constă în pedeapsa ce urmează să se aplice
ca urmare a nerespectării dispoziţiei.
Aceste două elemente sunt necesare şi suficiente:
- dispoziţia, pentru a disciplina conduita indivizilor (destinatarilor
legii);
- sancţiunea, pentru a disciplina reacţia faţă de încălcarea
dispoziţiei;
Având trăsături proprii, care le particularizează în raport cu alte
categorii de norme juridice, normele de drept penal sunt de mai multe
feluri, în funcţie de conţinutul şi caracterul lor, de întinderea domeniului de
aplicare sau în funcţie de elementele respectivei norme.
Astfel, principalele categorii de norme penale sunt:
a) norme penale generale şi norme penale speciale
Distincţia dintre cele două categorii se realizează în funcţie de
conţinutul şi sfera lor de incidenţă.
- norme penale generale sunt acele norme care prevăd
condiţiile în care se nasc, modifică sau sting raporturile juridice penale.
Acestea sunt, de regulă, prevăzute în partea generală a Codului penal;
- norme penale speciale sunt acele norme care prevăd
condiţiile în care o faptă constituie infracţiune şi pedeapsa care i se aplică
şi sunt prevăzute în partea specială a Codului penal.
Regula generală este că normele penale speciale derogă de la
normele penale generale.
b) norme penale unitare şi norme penale divizate
Această distincţie se face în raport de elementele ce sunt cuprinse în
structura normei penale respective.
36
 - norme penale unitare cuprind în conţinutul lor atât
dispoziţia cât şi sancţiunea, deci sunt complete.
- norme penale divizate sunt normele penale incomplete în
ceea ce priveşte conţinutul lor şi se împart în două mari categorii:
- norme de incriminare cadru sau norme
penale în alb sunt normele care au în conţinutul lor o dispoziţie cadru şi o
sancţiune corespunzătoare acelei incriminări : (ex. art. 365, C.penal,
exercitarea fără drept a unei profesii: lg. 74/1995, privind exercitarea
profesiei de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului
Medicilor din România, prevede în art. 41: Practicarea profesiei de medic
de către o persoană care nu are această calitate, constituie infracţiune şi
se pedepseşte conform legii penale; lg. 81/1997, privind exercitarea
profesiei de farmacist, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului
Farmaciştilor din România, prevede în art. 40 : Practicarea profesiunii de
farmacist de către o persoană care nu are această calitate constituie
infracţiune şi se pedepseşte conform legii penal.).
Normele în alb prezintă avantajul unei economii de norme
incriminatoare dar au neajunsuri şi se impune renunţarea la folosirea lor.
- normele penale de trimitere şi de referire
Normele de trimitere, sunt normele incomplete în ceea ce priveşte
dispoziţia sau sancţiunea, care se completează de alte norme la care fac
trimitere. Astfel, norma penală de trimitere împrumută dispoziţia sau
sancţiunea ce îi lipseşte şi devine independentă faţă de norma la care s-a
trimis.
Normele de referire, nu devin independente după ce se
completează cu dispoziţia sau sancţiunea din norma complinitoare, ci îşi
subordonează conţinutul faţă de normele complinitoare, iar modificările
acestora din urmă sunt obligatorii şi pentru norma de referire (ex.: art.309,
darea de mită, alin.3: Cu pedeapsa prevăzută în alin.1 se sancţionează
promisiunea, oferirea sau darea, direct ori indirect, de bani sau alte
foloase, uneia din persoanele prevăzute în art.308 alin.3).
Pentru a se evita confuziile şi unele interpretări eronate, este nevoie
de o legislaţie penală suplă, bine sistematizată şi cu formulări impecabile,

37
bazată pe norme complete, unitare. Însă, totodată, există situaţii în care,
pentru a se evita repetări sau redactarea unor articole cu numeroase
alineate, este preferabilă soluţia unor norme penale de trimitere sau
referire1.

Secţiunea a III-a
Interpretarea legii penale

Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională ce se

efectuează cu ocazia aplicării normei de drept şi are drept scop aflarea
voinţei legiuitorului exprimată în acea normă.
Interpretarea este necesară pentru că normele se referă la fapte
tipice şi trebuie aplicate unor fapte concrete care sunt variabile. Unele texte
de lege nu sunt suficient de clare şi ca atare se impune interpretarea
acestora.
O poziţie aparte în procesul de interpretare a legii penale o ocupă
activitatea ştiinţifică, desfăşurată de doctrinarii dreptului penal care, prin
lucrările pe care le elaborează, desluşesc şi explică conţinutul normativ al
legilor, în momentele imediat următoare adoptării lor şi pe tot parcursul
aplicării, apărând legalitatea şi asigurând egalitatea tuturor persoanelor în
faţa legii penale2.
În literatura juridică se face distincţie între diferite genuri de
interpretări:
a) după organul sau persoana care face interpretarea:
- interpretare oficială, făcută de un organ sau subiect
oficial şi poate fi:
- autentică sau legală, făcută de legiuitor în
momentul în care adoptă o lege şi constă în explicarea, în conţinutul
acesteia, a anumitor termeni, expresii sau situaţii juridice care impun o
interpretare unitară;
- cauzală sau de caz, făcută de organul
judiciar la cazul concret, fiind şi cel mai des întâlnită în practică, deoarece
1
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.28
2
C. Bulai – Op. cit., p.61
38
rezolvarea oricărui caz, încadrarea juridică a oricărei infracţiuni de către
organul de urmărire penală sau de instanţă presupune o activitate
permanentă de interpretare a prevederilor legale care au incidenţă în acea
cauză.
- interpretarea neoficială sau doctrinală, făcută de
oamenii de ştiinţă, care se materializează în tratate, monografii etc.
La rândul ei, interpretarea autentică poate fi:
- contextuală, efectuată de legiuitor cu prilejul
adoptării legii (art.158-171 C.penal – partea generală sau art.249 alin.5
C.penal – partea specială)
- posterioară, printr-o lege interpretativă, care
face corp comun cu legea interpretată şi se aplică de la intrarea în vigoare a
legii pe care o interpretează (deci legea interpretată se aplică retroactiv).
b) după metodele folosite, interpretarea poate fi:
- interpretare literală sau gramaticală, care constă în
aflarea înţelesului normei de drept penal cu ajutorul cuvintelor prin care a
fost exprimată. Astfel, se analizează textul din punct de vedere etimologic
pentru a afla sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora în text. Se
analizează textul din punct de vedere sintactic şi stilistic. Când cuvintele şi
expresiile sunt susceptibile de un înţeles comun şi unul tehnic, teza de la
care se porneşte este acea că legiuitorul se adresează destinatarilor legii,
deci sensul obişnuit este cel care trebuie avut în vedere faţă de sensul
tehnic.
În analiza sintactică a textului, substantivele sunt analizate
împreună cu atributele, iar verbele sunt analizate împreună cu
complementele lor.
Singularul presupune pluralul şi invers (martor, martori).
Masculinul presupune şi femininul şi invers (minor, minoră, funcţionar,
funcţionară, martor, martoră, etc).
- interpretarea raţională sau logică, constă în folosirea
procedurilor logice, a raţionamentelor, pentru a afla voinţa legiuitorului, şi,
implicit, înţelesul unor norme sau legi penale.

39
 În cazul acestei metode de interpretare se iau în discuţie mai multe
elemente, cum ar fi cauza care a determinat elaborarea şi adoptarea legii
penale şi scopul pe care l-a urmărit legiuitorul prin adoptarea acelei legi. Pe
cale de raţionament, prin cunoaşterea acestor elemente, se deduce care a
fost voinţa reală a legiuitorului şi sensul pe care el a urmărit să-l dea
normelor pe care le-a adoptat.
Raţionamentele folosite sunt:
- „a fortiori” – dacă legea penală interzice mai puţin, va
interzice şi mai mult (a minori ad majus) şi invers, dacă legea penală
permite mai mult, ea permite şi mai puţin (a majori ad minus);
- „per a contrario” – dacă o dispoziţie cu caracter penal
interzice sau sancţionează o faptă numai în anumite condiţii, ea nu se referă
şi la alte situaţii de fapt, deci incidenţa normei este exclusă la situaţiile
neprevăzute de aceasta.
- „ reductio ad absurdum” – orice altă interpretare decât cea
propusă ar duce la consecinţe contrare legii, absurde, inadmisibile;
- „a pari” – pentru situaţii identice trebuie să existe aceeaşi
soluţie juridică (ubi eadem ratio ubi idem jus);
- interpretarea istorică, constă în aflarea înţelesului
normei penale prin studierea condiţiilor de ordin politic, economic, social,
juridic, în care a fost adoptată legea.
Pentru o interpretare corectă, sunt cercetate lucrările preparatorii ale
actului normativ, ce cuprind normele studiate, expunerile de motive,
dezbaterile publice sau din cadrul organului legiuitor cu ocazia adoptării
legii, precedentele legislative, elementele de legislaţie penală comparată ce
au putut servi la elaborarea legii;
- interpretarea sistematică constă în aflarea voinţei
exprimată în normă pornind de la corelaţia normei cu alte norme din
aceeaşi lege sau alte acte normative din cadrul sistemului de drept.
Această modalitate de interpretare are o semnificaţie aparte, dacă
avem în vedere că legile penale, ca şi cele extrapenale, sunt într-o
intercondiţionare permanentă, nici o lege nu apare independentă de
celelalte legi, ci în strânsă corelaţie cu alte norme juridice, penale sau

40
extrapenale, iar descoperirea acestei corelaţii ajută la stabilirea principiilor
care stau la baza reglementării juridico-penale prin norma interpretată,
precum şi la stabilirea sensului în care legiuitorul foloseşte, în cadrul
dispoziţiilor între care există corelaţie, termeni sau expresii de a căror
înţelegere depinde interpretarea corectă a normei respective.
- interpretarea legii prin analogie, constă în căutarea
înţelesului unei norme penale cu ajutorul alteia, care prevede un caz
asemănător şi care este mai clară. (art. 354-355, C.penal, grup criminal
organizat – asociere pentru săvârşirea de infracţiuni; art. 356, C.penal,
definirea grupului criminal organizat).
Nu trebuie confundată extinderea aplicării legii penale prin
analogie cu interpretarea legii prin analogie, prima inadmisibilă deoarece
conduce la încălcarea principiului legalităţii.
- interpretarea după rezultat cuprinde două forme:
- interpretarea deductivă, când există concordanţă
între voinţa legiuitorului şi exprimarea din normă (lex dixit quant voluit);
- interpretarea extensivă, când legiuitorul a vrut să
spună mai mult decât a exprimat (lex dixt plus quam voluit). În această
situaţie interpretul trebuie să acorde înţelesul normei la voinţa legiuitorului.
Interpretarea legii penale, prin vreuna din metodele de mai sus,
duce la anumite rezultate, la anumite concluzii în legătură cu normele care
au fost interpretate. În raport cu aceste concluzii, avem interpretare
declarativă, extensivă şi restrictivă.
a) interpretarea declarativă
Este întâlnită atunci când se constată că textul interpretat exprimă
exact ceea ce legiuitorul a vrut să reţină prin acea lege, adică textul nu
cuprinde nici mai mult, nici mai puţin decât a dorit puterea legislativă (lex
dixit quam voluit).
Această interpretare are drept concluzie faptul că legea este
valabilă, asigurând condiţii pentru o apărare socială eficientă în lupta
împotriva infracţionalităţii.
b) interpretarea restrictivă

41
 Se întâlneşte în situaţia în care în urma procesului de interpretare se
constată că legea spune mai mult decât a voit legiuitorul (lex dixit plus
quam voluit). Cel care a studiat conţinutul legii, prin interpretarea
restrictivă, va restrânge înţelesul acestei legii în limitele stricte urmărite de
organul legislativ.
a) interpretarea extensivă
Interpretarea extensivă apare atunci când se constată că norma
juridică interpretată exprimă mai puţin în raport cu intenţiile legiuitorului
( lex dixit minus quam voluit). Într-un asemenea caz, prin interpretare
extensivă se poate lărgi sfera de aplicare a legii penale şi pentru alte situaţii
care nu sunt prevăzute explicit, dar care rezultă implicit, care se subînţeleg
din interpretarea logică a normei penale.
Legea penală este de strictă interpretare, adică ea nu trebuie să fie
folosită nu pentru a crea noi norme de drept, ci pentru a cunoaşte, cerceta şi
elucida înţelesul real al normei de drept, ca şi pentru înlăturarea unor
lacune ale legii, pentru realizarea scopului legii penale şi promovarea
principiilor fundamentale ale dreptului penal.
Când se constată, în urma procesului de interpretare, că există
lacune grave ale legii, interpretul poate face propuneri motivate de lege
ferenda, înaintate puterii legislative, pentru a se promova proiecte de
modificare a legii care a făcut obiectul interpretării.

Secţiunea a IV-a
Împărţirea infracţiunilor din Codul penal

Împărţirea faptelor prevăzute de legea penală reprezintă o

modificare esenţială a vechiului Cod penal. Astfel, conform art.3, din
Codul penal, faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni se împart,
după gravitatea lor, în crime şi delicte.
Dacă în trecut orice abatere de la legea penală era denumită cu un
termen generic, infracţiune, noul Cod penal revine la împărţirea
tradiţională a infracţiunilor în crime şi delicte, denumire care exprimă nu
numai că s-a produs o nesocotire a legii penale, dar şi gravitatea acesteia.

42
 Prin crime înţelegem acele încălcări ale legii penale sancţionate cu
cele mai grave pedepse principale (detenţiunea pe viaţă şi detenţiunea
severă între 15 şi 30 de ani).
Prin delicte înţelegem acele încălcări ale legii penale sancţionate cu
pedepse principale mai uşoare (închisoarea strictă între un an şi 15 ani;
închisoarea între 15 zile şi un an; amendă sub forma zilelor amendă între 5
şi 360 de zile, fiecare zi fiind socotită între 100.000 lei vechi (ROL) şi
1.000.000 lei vechi (ROL); munca în folosul comunităţii între 100 şi 500 de
ore).
Noţiunile de crimă şi delict nu sunt numai denumiri ale unor
categorii de infracţiuni, ele au totodată şi o încărcătură educativ-juridică,
ţin seama de ceea ce în conştiinţa oamenilor s-a sedimentat că „a fi
criminal” înseamnă că s-a săvârşit o faptă gravă pentru care s-a aplicat o
pedeapsă deosebit de aspră. Faţă de o persoană care poartă un asemenea
stigmat societatea trebuie să ia măsuri deosebite de apărare, iar cei din jur
trebuie să manifeste o justificată neîncredere până când cel vinovat va fi
reabilitat.
Având în vedere această semnificaţie, noul Cod penal a socotit că
este mai bine să introducă noţiunea de crimă în sistematizarea legii penale
pentru efectul ei preventiv, educativ, abandonând denumirea anterioară
globală de infracţiune care punea pe acelaşi plan faptele grave (criminale)
cu cele mai puţin grave (delictele).

Capitolul III
Aplicarea legii penale în timp şi spaţiu

Secţiunea I

43
 Aplicarea legii penale în timp

1. Preliminarii

În legătură cu aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, noua lege

penală modifică ordinea reglementării, dând prioritate dispoziţiilor
referitoare la aplicarea legii penale în timp în raport cu cele care
reglementează aplicarea legii penale în spaţiu. S-a avut în vedere nu numai
tradiţia (toate codurile penale române până la cel din 1969 au dat prioritate
aplicării legii penale în timp) sau experienţa legilor penale străine (toate
aceste legislaţii consacră prioritate aplicării legii penale în timp), dar şi un
argument raţional şi anume, pentru a se putea vorbi de o aplicare în spaţiu a
legii penale, trebuie ca mai întâi aceasta să existe, voinţa legiuitorului să
capete forma de lege, devenind obligatorie pentru toţi destinatarii legii
penale. Ori, existenţa legii penale presupune a examina momentul în care
voinţa legiuitorului devine lege şi efectele care se produc în timp,
determinate de existenţa legii, acestea având prioritate faţă de problematica
aplicării în spaţiu a legii penale.

2. Principiul activităţii legii penale

Principiul activităţii este un principiu de bază al aplicării legii

penale în timp, ce dă expresie şi derivă din principiul legalităţii.
Potrivit acestui principiu „legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.” (art. 4, C.penal).
Legea penală este în vigoare de la intrarea şi până la ieşirea din
vigoare. Intrarea în vigoare a unei legi penale nu coincide cu publicarea ei
în Monitorul Oficial. În conformitate cu prevederile art. 78 din Constituţia
României, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în
textul ei. Calculul celor trei zile se face pe zile libere, astfel că ziua în care
este publicat Monitorul Oficial nu se ia în calcul, iar prima zi de activitate a
legii (când produce efecte juridice) începe după orele 24 ale celei de-a treia
zi.
44
 Legea penală poate intra în vigoare şi la o dată ulterioară publicării
ei, când acest lucru se prevede expres în textul său. Acest lucru poate fi
determinat de :
a) necesitatea trecerii unui timp (vocatio legis – repausul
legii) pentru a putea fi cunoscută atât de destinatari, cât şi de către organele
de aplicare;
b) pentru a da posibilitatea indivizilor să se conformeze
noilor exigenţe penale. (ex: Codul penal actual adoptat la 21 iunie 1968 şi
intrat în vigoare la 01.01.1969).
Noul Cod penal, adoptat prin legea 301/2004, publicată în
Monitorul Oficial din 29 iunie 2004, urma să intre în vigoare, conform
art.512, C.penal, la un an de la publicare, adică la 30.06.2005, însă s-a
prelungit termenul până în luna septembrie 2006.
Astfel, nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut legea penală
(nemo censetur ignorare legem).
Ieşirea din vigoare a legii penale are loc prin abrogare.
Abrogarea poate fi:
- totală;
- parţială.
Abrogarea mai poate fi:
- expresă;
- tacită.
Între intrarea şi ieşirea din vigoare legea penală este activă şi se
aplică faptelor săvârşite în acest interval de timp.

3. Concursul de legi penale

În cadrul concursului de legi penale există două situaţii:

a) în cazul în care infracţiunile încep să fie săvârşite sub
incidenţa unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi, suntem în
situaţia unui concurs de legi penale. Este cazul infracţiunilor continui,
continuate, de obicei, progresive.
Cu privire la acest aspect, doctrina penală şi practica judiciară sunt
unanime în a aprecia că legea aplicabilă infracţiunilor a căror consumare se
întinde pe durata a două sau mai multe legi, este cea din momentul

45
epuizării infracţiunii, a producerii ultimului rezultat1. Aşadar, legea penală
aflată în vigoare la momentul epuizării infracţiunii este legea ce se va
aplica.
Concepţia unităţii ilicitului penal este adoptată şi în legătură cu
actele de participaţie penală (instigare, complicitate), care vor fi judecate
după legea în vigoare din momentul săvârşirii faptei de către autor.
b) în cazul în care două sau mai multe legi penale
reglementează aceeaşi relaţie socială, una din legi fiind o lege penală
generală şi alta o lege penală specială sau excepţională, suntem în situaţia
unui concurs de legi penale.
Legea penală specială apare după legea penală generală şi creează
un regim special, impunând anumite reguli ce urmează să se aplice cu
privire la unele situaţii şi pentru un anumit timp. În această situaţie, regula
este că legea specială derogă de la legea generală.
Atunci când în vigoare sunt două norme care incriminează aceeaşi
cauză dar o normă este în partea specială a Codului penal, iar alta într-o
lege specială ori lege nepenală cu dispoziţii penale, se va considera norma
din partea specială a Codului penal normă generală, iar norma aplicabilă
este cea din legea penală specială.
În acest sens, art. 511 din Codul penal, arată că dispoziţiile din
partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin
legi speciale, dacă legea nu prevede altfel. Menţiunea din finalul acestei
dispoziţii „dacă legea nu dispune altfel” se referă la cazurile speciale pe
care le creează concursul de legi penale.
Putem concluziona că, în cazul concursului de legi penale, se va
aplica legea specială în defavoarea celei generale, sau se aplică legea
excepţională în raport cu legea penală specială sau legea penală generală2.

4. Principiul retroactivităţii legii penale

1
M. Zolyneak – Concepţia unităţii de infracţiune în materia participaţiei şi implicaţiile ei
în cazul succesiunilor în timp a legilor penale, Revista Română de Drept, nr. 10, 1971,
p.81 şi urm.
2
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.40
46
 Prin retroactivitatea legii penale se înţelege aplicarea prevederilor
unei legi penale, a efectelor acesteia asupra unor fapte comise înainte de
intrarea în vigoare a legii respective. Retroactivitatea are doar caracter de
excepţie, abătându-se justificat de la principiul neretroactivităţii legii
penale.
Doctrina penală cunoaşte mai multe situaţii în care legea
retroactivează:
a) poate fi retroactivă legea penală în conţinutul căreia se
prevede expres că această urmează să se aplice şi unor fapte săvârşite
anterior intrării sale în vigoare, indiferent dacă legea nouă este mai gravă.
O asemenea lege nu mai poate exista în prezent, deoarece Constituţia
interzice aplicarea retroactivă a legii penale care nu este mai favorabilă;
b) poate fi retroactivă legea interpretativă, cu precizarea că
o atare lege realizează corp comun cu legea interpretată;
c) pot fi retroactive legile care prevăd măsuri de siguranţă şi
educative, dar o dată cu aplicarea noului Cod penal o asemenea situaţie nu
mai poate exista;
d) poate fi retroactivă legea penală de dezincriminare în
conţinutul căreia se prevede că o anumită faptă sau anumite fapte nu mai
constituie infracţiuni.
Această situaţie în care anumite fapte penale îşi modifică gradul de
pericol social în sensul micşorării lui, ca urmare a schimbărilor structurale
ale condiţiilor socio-economice, ceea ce determină scoaterea acestora din
sfera ilicitului penal. Acest lucru se realizează prin adoptarea unei legi de
dezincriminare. Această lege are caracter retroactiv, deoarece procesul
penal nu poate continua ori o pedeapsă nu poate fi executată dacă lipseşte
baza legală, adică dispoziţia legală care proclamă ca infracţiune fapta
pentru care s-a declanşat acel proces penal. Retroactivitatea legii penale
este consacrată de art. 5, alin.2 din Codul penal, conform căruia legea
penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt
prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor
de siguranţă şi măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi,

47
precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti
privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi (ex.:
o dată cu intrarea în vigoare a Codului penal din 1969, au fost
dezincriminate o serie de fapte ca: atentatul fraudulos la pudoare, art.423;
oferta de a săvârşi un omor, art.466; defăimarea memoriei defunctului,
art.511, etc.).
Trebuie să se manifeste, însă, mare atenţie în aplicarea art.5, alin.2
C.penal, deoarece abrogarea unei dispoziţii penale nu înseamnă
dezincriminarea faptei, deoarece este posibil ca fapta să fie prevăzută în
altă dispoziţie penală (ex.: abrogarea art.200, C.penal, privind relaţiile
sexuale între persoane de acelaşi sex, nu a însemnat dezincriminarea
acestei infracţiuni deoarece dacă asemenea relaţii sexuale între persoane de
acelaşi sex au loc în public, devin aplicabile prevederile art. 233, C.penal,
care prevede infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea
liniştii publice).
Legea de dezincriminare produce următoarele efecte:
- dacă intervine înainte de a se fi pronunţat condamnarea, adică
în cursul urmăririi penale, se va pronunţa scoaterea de sub urmărire penală
sau se va clasa cauza, sau dacă intervine în cursul judecăţii se va pronunţa
achitarea;
- dacă legea intervine după condamnarea definitivă, pedeapsa
nu se mai pune în aplicare, iar dacă a început executarea, aceasta va înceta;
- dacă legea de dezincriminare intervine după executarea
pedepsei principale şi complementare, încetează toate consecinţele ce
decurg din condamnare, în această situaţie apărând o veritabilă reabilitare
de drept. De asemenea, legea de dezincriminare înlătură şi recidiva.
e) poate fi retroactivă legea penală mai favorabilă.
Această lege are caracter retroactiv, potrivit art.6, alin.1, C.penal
conform căruia în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la
judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale,
se aplică legea cea mai favorabilă. În baza art.6, alin.2, C.penal, legea mai
favorabilă se aplică şi legii declarate neconstituţionale, precum şi altor
acte normative, aprobate de Parlament, cu modificări ori completări ori

48
neaprobate, dacă în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au cuprins
dispoziţii penale mai favorabile.
În baza acestui articol, dacă până la judecarea definitivă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă,
care va retroactiva în mod obligatoriu.
Acceptarea acestei soluţii are două argumente solide:
- dacă legea veche este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice
deoarece a fost cunoscută de infractor în momentul comiterii faptei;
- dacă legea nouă este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice
deoarece răspunde mai bine nevoilor sociale ale luptei împotriva faptelor
antisociale şi pentru că legiuitorul însuşi a recunoscut că legea veche, mai
severă, nu mai corespunde acestei necesităţi.
Din reglementarea anterioară a principiului retroactivităţii legii
penale a fost omisă dispoziţia referitoare la caracterul întotdeauna
retroactiv al legii, care prevede măsuri de siguranţă şi măsuri educative.
Înlăturarea acestei dispoziţii a avut în vedere argumentele care s-au adus în
doctrina penală în sensul că este posibil ca o lege nouă să prevadă măsuri
de siguranţă sau măsuri educative care să aibă un caracter mai grav decât în
legea anterioară. În această situaţie s-ar ajunge ca o dispoziţie penală mai
gravă să fie retroactivă, ceea ce ar contraveni principiului consacrat de
Constituţia României în art.15, al.2, în sensul că numai legea penală sau
contravenţională mai favorabilă poate dispune şi pentru trecut, în celelalte
cazuri legea dispune numai pentru viitor, adică aceasta este neretroactivă.
Prin abandonarea acestei dispoziţii, o lege viitoare care ar prevedea măsuri
de siguranţă sau educative va urma regula generală a neretroactivităţii legii
penale, cu excepţia cazului când constituie o dispoziţie mai favorabilă.

5. Principiul neretroactivităţii legii penale

Principiul neretroactivităţii legii penale este consacrat de

dispoziţiile art.5, alin.1, C.penal, şi conţine regula că legea penală nu se
aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca
infracţiuni.
49
 Principiul neretroactivităţii legii penale conţine regula că legea
penală nu incriminează fapte ce anterior nu erau prevăzute ca infracţiuni
(incriminatio ex novo), nu se aplică faptelor săvârşite mai înainte de
intrarea în vigoare. Ca atare, legea penală dispune numai pentru viitor, nu
şi pentru trecut, atunci când este vorba despre incriminarea faptelor.
Principiul neretroactivităţii legii penale apare ca un aspect al
principiului fundamental al legalităţii.
Aşa cum legiuitorul a prevăzut în art.5, alin.1, C.penal, se consacră
regula că nimeni nu poate fi ţinut să răspundă de o faptă care la data
săvârşirii ei nu era prevăzută ca infracţiune (nullum crimen sine lege
praevia).

6. Principiul ultraactivităţii legii penale

Ultraactivitatea este cunoscută numai legilor penale temporare,

fiind un principiu consacrat de art.9 din C.penal: legea penală temporară
se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă
faptele nu au fost urmărite sau judecate în acel interval de timp. Conform
prevederilor art.9, alin.2, C.penal, legea penală temporară este legea
penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este
limitată prin natura situaţiei temporare care a impus-o. Acest nou alineat
introdus la art.9 cuprinde în conţinutul său atât legea temporară propriu-
zisă (care prevede data ieşirii din vigoare), cât şi legea excepţională (a cărei
aplicare este limitată prin însăşi natura situaţiei excepţionale care a impus-
o). În cazul legii excepţionale, ieşirea din vigoare a acesteia, chiar dacă este
temporară, nu va fi posibilă fără să se emită un act normativ care să
prevadă momentul încetării situaţiei temporare (excepţionale), act normativ
care nu va fi necesar, fireşte, în cazul legii temporare propriu-zise.
Necesităţile de apărare socială, care determină adoptarea legii
penale temporare justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, adică după
ieşirea din vigoare a acesteia, dar numai cu privire la faptele săvârşite atâta
timp cât legea era în vigoare. În acest fel este înlăturată posibilitatea pentru
infractorii care săvârşesc fapte penale, în perioada apropiatei ieşiri din

50
vigoare a legii penale temporare de a rămâne nesancţionaţi, sau de a fi
sancţionaţi potrivit legii penale mai favorabile.

7. Aplicarea legii penale mai favorabile infracţiunilor care nu

au fost definitiv judecate

Există situaţii în care de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la

judecarea ei definitivă intervine una sau mai multe legi penale succesive
care prevăd fapta ca infracţiune. Cu privire la acest aspect, se pune
problema determinării legii penale aplicabile, deoarece legea din momentul
săvârşirii faptei nu mai este în vigoare la data judecăţii 1. Aşadar se pune
problema extraactivităţii uneia din legile penale succesive.
Cu privire la aceste situaţii tranzitorii, doctrina penală a admis
soluţia că dintre două legi „în conflict” să se aplice legea mai blândă
(mitior lex), legea mai favorabilă infractorului, indiferent care lege ar fi,
cea veche sau cea nouă.
Dacă legea veche este mai favorabilă, aceasta se aplică ultraactiv,
adică după ieşirea ei din vigoare, iar dacă legea nouă este mai blândă,
atunci aceasta se va aplica retroactiv.
Această soluţie este prevăzută în art.6, alin.1, C.penal, respectiv: în
cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai
favorabilă.
Atunci când fapta este incriminată atât de legea veche, cât şi de
legea nouă, legea mai favorabilă se poate determina după următoarele
criterii:

a) după condiţiile de tragere la răspundere penală

În acest context, legea care prevede condiţiile mai uşoare va fi mai
blândă (ex: legea care condiţionează necesitatea existenţei plângerii
prealabile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sau anumite cazuri

1
I. Dongoroz – Op. cit., p. 80,132
51
de stingere a răspunderii penale, va fi mai favorabilă decât legea care nu va
cere asemenea condiţii);
b) după condiţiile de incriminare
Legea care condiţionează incriminarea unei fapte de săvârşirea ei în
anumite împrejurări de timp, de loc, etc., este mai favorabilă decât legea
care nu reclamă asemenea condiţii pentru incriminare, deoarece prima lege
limitează posibilitatea tragerii la răspundere penală a persoanei care
săvârşeşte asemenea fapte;
c) după condiţiile de pedepsire
Legea care prevede o pedeapsă mai uşoară ca natură sau ca durată
este mai favorabilă decât legea care prevede o pedeapsă ca natură şi durată
mai grave;
d) după termenul de prescripţie
Este mai favorabilă legea care prevede un termen mai scurt de
prescripţie, decât cea care prevede un termen mai lung.
Comparativ cu vechiul Cod penal, actuala lege penală nu a mai
reprodus reglementarea anterioară privind aplicarea legii penale mai
favorabile în cazul pedepselor complementare, considerând că şi acestea
trebuie să urmeze soarta pedepselor principale. Dacă pedeapsa principală
este mai uşoară, aceasta se va aplica în totalitate, chiar dacă pedeapsa
complementară aferentă ar fi mai grea şi cu atât mai mult dacă aceste
pedepse ar fi mai uşoare.

8. Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul

pedepselor definitive

Codul penal, în art.7 şi 8, prevede că legea penală mai favorabilă se

poate aplica şi pedepselor definitive, distingând mai multe situaţii,
respectiv:
a) aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive
Potrivit art.7, alin.1, C.penal, când, după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a unei pedepse
privative de libertate sau a amenzii, a intervenit o lege care prevede acelaşi
52
fel de pedeapsă, dar cu un maxim special mai mic, sancţiunea aplicată se
reduce la acest maxim, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea
nouă pentru infracţiunea săvârşită. Dacă după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare la detenţiunea pe viaţă sau detenţiune severă şi
până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă o
altă pedeapsă privativă de libertate, pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a
detenţiunii severe se înlocuieşte cu maximul pedepsei privative de libertate
prevăzute de legea nouă pentru acea infracţiune (art.7, alin.2, C.penal).
Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai
pedeapsa amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se
putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de
partea executată din pedeapsa închisorii, executarea amenzii se poate
înlătura în total sau în parte (art.7, alin.3, C.penal).
Pedepsele complementare, măsurile de siguranţă, precum şi
măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai
execută, iar cele care au corespondent în legea nouă mai favorabilă se
execută în conţinutul şi limitele prevăzute de această lege (art.7, alin.4,
C.penal).
În baza art.7, alin.5, C.penal, când o dispoziţie din legea nouă se
referă la pedepsele definitive aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor
executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau
înlocuită potrivit dispoziţiilor alin.1-4.
Reducerea pedepsei este obligatorie în orice situaţie, chiar dacă
executarea pedepsei este în curs sau a fost executată în întregime. În acest
din urmă caz, pedeapsa astfel redusă va avea drept consecinţă, de regulă,
existenţa unui termen de reabilitare mai mic.
b) alte situaţii privind aplicarea legii penale mai favorabile în
cazul pedepselor definitive
În conformitate cu prevederile art.8, alin.1, C.penal, când după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea
completă a detenţiunii severe, a închisorii stricte sau a închisorii a
intervenit o lege care prevede acelaşi fel de pedeapsă, dar cu un maxim
special mai mic, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul
special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită,
de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea
hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din
53
pedeapsă, se dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa
aplicată nu poate fi sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse
proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea
respectivă (ex: dacă legea veche prevedea pentru infracţiunea respectivă o
pedeapsă între 3 şi 10 ani, infractorul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani
închisoare, iar legea nouă pedepseşte fapta cu închisoare de la 2 la 5 ani, în
caz de reducere, instanţa nu va putea coborî pedeapsa sub 2 ani, deoarece
procentul de reducere a maximului special din noua lege este jumătate din
cel din vechea lege).
În conformitate cu prevederile art.8, alin.2, din C.penal, dispoziţiile
art.7, alin.5, C.penal, se aplică şi în cazul condamnărilor arătate în
prezentul articol, executate până la data intrării în vigoare a legii noi,
pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime, fără a putea fi coborâtă
sub minimul general al acestei pedepse (ex.: dacă o pedeapsă a fost
executată în întregime, iar prin legea nouă pedeapsa pentru respectiva
infracţiune este redusă, dar este mai mare decât cuantumul pedepsei
executate, atunci pedeapsa executată se reduce cu o treime).
În situaţia infracţiunilor continue, doctrina şi practica judiciară, în
unanimitate, s-au pronunţat în sensul că o infracţiune continua sau
continuată, care persistă şi după apariţia unei legi mai aspre, va fi pedepsită
conform dispoziţiunilor din legea nouă, nefiind vorba de aplicarea legii
penale mai favorabile.
Dacă o lege penală aduce o incriminare nouă (incriminatio ex
nova), pe care legea veche n-o cunoştea, legea nouă nu se va aplica faptelor
comise înaintea considerării lor ca infracţiuni. În acest caz operează
principiul activităţii legii penale, faptele respective fiind considerate
infracţiuni doar din momentul apariţiei legii de incriminare.

Secţiunea a II-a
Aplicarea legii penale în spaţiu

1. Consideraţii generale

54
 Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în
viaţă a prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul
comiterii diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate) de către cetăţeni
români sau străini ori de persoane fără cetăţenie.
În general, având în vedere principiul suveranităţii statului român,
legea noastră penală se întinde, spaţial, până acolo unde se întinde
suveranitatea. De asemenea, aceasta se adresează, deopotrivă, tuturor
persoanelor care se găsesc pe teritoriul românesc şi care trebuie să se
conformeze prevederilor acesteia.
Practica demonstrează, însă, că se comit fapte prevăzute de legea
penală română şi în străinătate, fie de către cetăţeni români, fie de cetăţeni
străini, fapte care sunt îndreptate împotriva intereselor statului nostru ori
ale căror victime sunt cetăţeni români. În aceste situaţii, efectul strict
teritorial al legii penale române nu este suficient, nu le poate acoperi, ceea
ce ar crea posibilitatea vătămării valorilor sociale ocrotite de legea penală
română, fără a se putea aplica sancţiunea ca efect al acesteia, în vederea
realizării scopului legii penale.
Pot exista şi cazuri în care se comit infracţiuni în străinătate de
către cetăţeni străini, altele decât cele îndreptate împotriva intereselor
statului român ori a persoanelor de cetăţenie română, dar urmate de
refugierea infractorilor pe teritoriul ţării noastre., caz în care efectul
teritorial al legii penale române apare trunchiat.
Din aceste considerente, legiuitorul român a promovat concepţia
potrivit căreia finalitatea normelor care reglementează aplicarea legii
penale în raport cu spaţiul permite organizarea activităţii de represiune
penală atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, în aşa fel încât,
oriunde, în orice loc s-a săvârşit o faptă penală, să existe posibilitatea de a
trage la răspundere penală pe făptuitor.
Ca atare, principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul
trebuie să ofere soluţii la problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului
cu faptele şi persoanele care săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns
problemelor de aplicare a legii penale la toate situaţiile concrete, respectiv:

55
 a) când fapta s-a săvârşit în întregime pe teritoriul tării şi făptuitorul
se află în ţară ;
b) când fapta s-a săvârşit, în parte, pe teritoriul ţării, ori numai
rezultatul s-a produs pe teritoriul ţării;
c) când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul
este cetăţean român sau apatrid, cu domiciliul în România;
d) când fapta s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin
sau apatrid care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român
ori cetăţenilor români;
e) când fapta s-a săvârşit în străinătate, de cetăţeni străini, dar după
săvârşirea acesteia s-au refugiat pe teritoriul României.
Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în C.penal (art. 10 - 16) au
fost consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind:
a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe
teritoriul României;
b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul
universalităţii legii penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara
teritoriului ţării noastre.
Trebuie precizat faptul că numai recunoaşterea şi aplicarea tuturor
principiilor care guvernează întinderea în spaţiu a efectelor legii penale fac
posibilă realizarea eficientă a activităţii de represiune.
Dacă sunt analizate separat, principiile de aplicare a legii în spaţiu
sunt limitate, imperfecte şi nu pot acoperi totalitatea situaţiilor în care legea
penală naţională trebuie aplicată. Este adevărat că legea penală română are,
în primul rând, caracter teritorial, dar pentru consideraţiuni bine definite
are uneori şi caracter extrateritorial, aşa cum vom evidenţia în cele ce
urmează.

2. Aplicarea legii penale române faptelor săvârşite pe teritoriul

României

2.1. Principiul teritorialităţii legii penale

56
 Este un principiu de bază al aplicării legii penale în spaţiu,
consacrat prin dispoziţiile art.10, alin.1, C.penal, care prevede că legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul
ţării este exclusivă şi necondiţionată, adică atât calificarea faptei ca
infracţiune, condiţiile răspunderii penale, aplicarea infracţiunilor şi
executarea acestora se realizează pe baza legi penale române, indiferent de
calitatea făptuitorului: cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie
domiciliată în România sau în străinătate.
Principiul teritorialităţii este legat de suveranitatea statului.
Teritoriul este expresia materială a suveranităţii şi independenţei
poporului care îl locuieşte1.Întrucât normele penale au ca principal scop
apărarea suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, este normal ca
autoritatea lor în spaţiu să se întindă atât cât se întinde suveranitatea de la
care emană şi pe care o ocrotesc.
Suveranitatea fiind exclusivă, indivizibilă şi inalienabilă refuză de a
fi apărată de o lege străină2.
Legea penală este teritorială, fiindcă rolul ei este de a realiza,
menţine şi reintegra norma juridică pe teritoriul statului căruia îi aparţine3.
Legea penală este teritorială şi pentru că se impune şi apără, în
egală măsură, pe toţi cei care se găsesc pe teritoriul unui stat, indiferent
dacă aceştia sunt cetăţeni străini, ori persoane fără cetăţenie şi indiferent
dacă au sau nu domiciliul pe teritoriul acelui stat (ex: un cetăţean străin
care a comis o infracţiune pe teritoriul româniei, nu poate pretinde să fie
sancţionat potrivit dispoziţiilor mai favorabile prevăzute de legea penală a
ţării sale, întrucât legea penală română nu poate intra în conflict în astfel de
situaţii cu o lege penală străină4).
Pentru a se putea determina cu precizie incidenţa legii penale
potrivit principiilor teritorialităţii este necesar să se realizeze o explicare a
noţiunilor de „teritoriul ţării” şi de „infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării”.

1-2
C. Barbu. – Aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,
p.24., p.24
3
V. Dongoroz – Op. cit., p.141
4
Decizia pen a Tribunalului Suprem nr. 52/67 Revista Română de Drept, nr.1/1968
57
 2.2. Noţiunea de teritoriu

În accepţiunea legii penale, noţiunea de teritoriu are un sens mai

larg decât noţiunea de teritoriu în sens geografic. Acest lucru rezultă
neîndoielnic din prevederile art.10, alin.2, C.penal care prevede că prin
teritoriul României se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse
între frontierele de stat, inclusiv apele maritime interioare, subsolul şi
spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul
aerian al acesteia.
Aşadar, din această definire a teritoriului rezultă că acesta cuprinde
următoarele elemente:
a) întinderea de pământ sau suprafaţa terestră cuprinde acel
perimetru dintre frontierele politico-geografice stabilite cu statul nostru
prin convenţii cu statele vecine;
b) apele interioare, cuprind apele situate în interiorul graniţelor
geografice, respectiv apele curgătoare (pârâuri, râuri, fluvii), apele
stătătoare (lacuri naturale, lacuri glaciare, lacuri vulcanice, lacuri de
acumulare, bălţi, heleştee), precum şi apele maritime interioare (golfurile).
Legea 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare,
al mării teritoriale şi al zonei contigue a României, modificată şi
completată de Lg. 36/2002, aduce o clarificare importantă cu privire la
apele maritime interioare, care se situează între ţărmul mării şi liniile de
bază de la care se măsoară marea teritorială. Astfel, liniile de bază sunt
liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile
drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale
ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor
hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente.
c) marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă
ţărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, pe o lăţime de 12 mile
marine (22.224 m), măsurată de la liniile de bază. Această limită constituie
frontiera de stat maritimă a României.
d) zona contiguă a României este fâşia de mare adiacentă mării
teritoriale care se întinde de-a lungul mării până la distanţa de 24 mile
marine, măsurată de la liniile de bază;
58
 e) zona economică exclusivă este fâşia de mare adiacentă zonei
contigue, care se întinde spre largul mării până la distanţa de 200 mile
marine măsurată de la liniile de bază, astfel cum a fost stabilită în
conformitate cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului
mării, ratificată de România prin Legea 110/1996;
f) subsolul este corespunzător solului terestru, acvatic, mării
teritoriale fără limite în adâncime (practic până unde poate ajunge omul);
g) spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului
(suprafeţei terestre, apelor interioare, mării teritoriale, până la limita
spaţiului cosmic1.
Spaţiul cosmic este delimitat de spaţiul aerian după altitudinea celui
mai de jos perigeu ce permite menţinerea pe orbită a unui satelit (90-
110km).

2.3. Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării

Înţelesul expresiei „infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” este

explicată de legiuitorul român prin dispoziţiile art.10, alin.3 C.penal,
potrivit căruia infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi
atunci când a fost comisă pe o navă sub pavilion românesc sau aeronavă
română, precum şi atunci când pe teritoriul României ori pe o navă sub
pavilion românesc sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de
executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii. Platformele de foraj
maritim sunt asimilate navelor sub pavilion românesc.
În conformitate cu textul de lege enunţat, infracţiunea este
considerată a fi săvârşită pe teritoriul ţării noastre şi ca atare, este aplicată
legea penală română, potrivit principiului teritorialităţii, în următoarele
situaţii:
a) când infracţiunea este săvârşită în totalitate pe teritoriul ţării
noastre, aşa cum consacră art.10, alin.2 din Codul penal;
b) când infracţiunea este săvârşită, în întregime, pe o navă română
aflată în afara apelor maritime interioare şi a mării teritoriale ori pe o
aeronavă română aflată în afara spaţiului aerian al României;
1
R. Stănoiu – Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1975, p.3
59
 c) când pe teritoriul României, în sensul art.10, alin.2 C.penal, sau
pe o navă sau aeronavă română aflată în străinătate s-a efectuat numai un
act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii.
Această din urmă situaţie este cunoscută în doctrina penală sub
denumirea de regula sau teoria ubicuităţii sau a desfăşurării integrale,
potrivit căreia infracţiunea se consideră săvârşită pretutindeni (termenul
ubicuitate derivă din adverbul latin ubique-pretudindeni). Această teorie a
fost preferată altor teorii preconizate (teoria acţiunii, teoria rezultatului,
teoria preponderenţei sau a actului esenţial, teoria ilegalităţii, teoria voinţei
infractorului) pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii, deoarece
nu restrânge acest loc la teritoriul pe care s-a săvârşit o anumită parte a
activităţii infracţionale, cu excluderea competenţei de jurisdicţie a altor stat
ca în cazul teoriilor enumerate mai sus.
Teoria ubicuităţii a întrunit adeziunea celor mai mulţi autori şi a
fost adoptată în cele mai multe legislaţii oferind soluţii problemelor ce
privesc: infracţiunile continue, continuate, complexe, în cazul tentativei sau
participării la infracţiune ca autor, instigator, complice, când activitatea
infracţională se desfăşoară în parte şi în afara teritoriului ţării noastre.
Regula ubicuităţii este consacrată şi de Codul penal din 1936 şi de
cel din 1968:
d) când infracţiunea este săvârşită pe insulele artificiale din zona
economică exclusivă a României din Marea Neagră, în cadrul instalaţiilor
şi lucrărilor româneşti aflate în această zonă, precum şi atunci când
infracţiunea se comite în zona de securitate a acestora, pe o rază de 500 de
m din fiecare punct al limitelor exterioare.

2.4. Excepţii de la principiul teritorialităţii

De la principiul teritorialităţii există anumite excepţii în sensul că

acesta nu acţionează cu privire la unele categorii de infracţiuni
săvârşite pe teritoriul ţării şi anume1:

1
I. Oancea – Op. cit., p.101
C. Bulai – Op.cit., p.73
60
 a) infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucură de
imunitate de jurisdicţie penală.
În baza prevederilor art.15, C.penal, legea penală nu se aplică
infracţiunilor săvârşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau
de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu
sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.
Imunitatea de jurisdicţie penală este acceptată unanim în
legislaţiile penale moderne şi presupune ca infracţiunile săvârşite de
reprezentanţii diplomatici străini nu vor fi judecaţi după legea penală a
statului unde sunt acreditaţi. Ca atare, legea penală română nu se va aplica
pentru infracţiunile comise de reprezentanţii diplomatici străini nici pentru
faptele săvârşite pe teritoriul României, nici pentru alte fapte unde legea
penală română ar fi incidentă conform principiului realităţii şi
universalităţii. Recunoaşterea imunităţii de jurisdicţie penală pentru
personalul diplomatic al statului unde este acreditat are menirea de a oferi
acestuia condiţii depline în îndeplinirea misiunilor încredinţate.
În acest sens, art.39 al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice stipulează că persoana agentului diplomatic este inviolabilă.
De asemenea, art. 31 din acelaşi act normativ prevede că agentul
diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală a statului
acreditat1.
Potrivit normelor internaţionale reprezentanţii diplomatici pot fi:
ambasadorul, însărcinatul cu afaceri ad-interim, consilierul de ambasadă
sau de legaţie, secretarii de ambasadă sau de legaţie. Personalul
administrativ şi tehnic al ambasadei sau legaţiei nu se bucură de imunitate
de jurisdicţie penală. În sensul normelor penale internaţionale, imunitatea
de jurisdicţie se referă şi la inviolabilitatea localului ambasadelor sau
legaţiilor statelor străine aflate în România, autorităţile publice româneşti
neputând pătrunde în incinta acestora fără aprobare. În astfel de situaţii,
imunitatea de jurisdicţie penală apare ca o excepţie de ordin procedural,

C. Mitrache, Cr. Mitrache – Drept penal român – Partea generală, Ed. Universul juridic,
Bucureşti, 2004, p.72
1
Relaţiile consulare ale româniei – Culegere de tratate, convenţii şi acorduri, Bucureşti,
1995, p. 480-837
61
deoarece legea penală română nu poate fi aplicată întrucât organelor de
urmărire penală române le este interzis accesul în localurile şi terenurile
misiunilor diplomatice care se bucură de inviolabilitate, conform
convenţiilor internaţionale. Autorităţile române pot interveni doar dacă
şeful misiunii diplomatice încuviinţează ori cere expres acest lucru, în
această situaţie legea penală română devenind aplicabilă.
Termenul de „alte persoane” din conţinutul art. 15, C.penal care se
bucură de imunitate de jurisdicţie penală se referă la: şefii statelor sau
guvernelor străine, şefii unor delegaţii civile sau militare străine, militarii
unor armate străine aflate în tranzit sau staţionate pe teritoriul statului
român în baza unui acord comun, etc.
Trebuie precizat, însă, că imunitatea de jurisdicţie penală
recunoscută personalului diplomatic sau altor persoane prin convenţii
internaţionale, nu le scuteşte pe acestea de răspunderea penală la care pot fi
supuse în statele cărora le aparţin. Statul unde reprezentantul altui stat se
bucură de imunitate de jurisdicţie penală are la dispoziţie alte mijloace de
drept internaţional pentru a atrage atenţia statului acreditat asupra activităţii
infracţionale a reprezentantului său, declarându-l „persona non grata” şi
obligându-l să părăsească ţara1.
Imunitatea de jurisdicţie penală contribuie la menţinerea unor relaţii
amicale între statele lumii, oferind reprezentanţilor diplomatici un câmp
larg de acţiune.
b) infracţiunile săvârşite la bordul unor nave străine aflate în
trecere prin marea teritorială ori pe timpul cât se află în porturi, în
apele maritime interioare şi în marea teritorială a României.
Această excepţie de la principiul teritorialităţii legii penale îşi
găseşte consacrarea juridică în Lg. nr. 17/1990 privind regimul juridic al
apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue a
României. În conformitate cu prevederile art. 17 alin.2 din acest act
normativ, jurisdicţia penală a României nu se exercită la bordul unei nave
străine folosite în scopuri comerciale, care trece prim marea teritorială ,

1
M. Zolyneak – Op. cit, p.164
62
în legătură cu infracţiunile săvârşite la bordul acesteia , cu următoarele
excepţii:
- infracţiunea era îndreptată împotriva intereselor României
sau împotriva unui cetăţean român ori a unei persoane rezidente pe
teritoriul României;
- infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o
persoană fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României;
- infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea
publică în ţară sau ordinea în marea teritorială;
- aplicarea legii penale române este necesară pentru
reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope;
- asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de
căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau de un funcţionar consular al
statului sub al cărui pavilion navighează nava.
Art. 25 din Lg. 17/1990 prevede că navele militare străine şi alte
nave străine folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate
de jurisdicţie penală pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime
interioare şi în marea teritorială a României;
Lg. 36/2002, care modifică şi completează Lg. 17/1990 prevede şi
jurisdicţia statului român asupra zonei economice exclusive a României în
Marea Neagră privind:
- amplasarea şi folosirea de insule artificiale. de instalaţii şi
lucrări;
- cercetarea ştiinţifică marină;
- protecţia şi conservarea mediului marin şi a faunei marine.
Astfel, potrivit art. 7, din acelaşi act normativ zona economică
exclusivă a României este instituită în spaţiul marin al ţărmului românesc
la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor mării teritoriale şi
adiacent acestora, în care România îşi exercită drepturi suverane şi
jurisdicţia asupra resurselor naturale ale fundului mării, sub solul
acesteia şi coloana de apă de deasupra, precum şi în ceea ce priveşte
diferitele activităţi legate de explorarea, exploatarea, protecţia,
conservarea mediului şi gestionarea acestora. De asemenea întinderea
zonei economice exclusive a României se stabileşte prin delimitarea pe
63
bază de acord încheiat cu statele vecine ale căror ţărmuri sunt limitrofe
sau situate faţă în faţă cu litoralul românesc al Mării Negre, ţinându-se
seama de faptul că lăţimea maximă a zonei economice exclusive, în
conformitate cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului
mării, ratificată de România prin Lg. 110/1996 poate fi de 200 mile
marine măsurată de la liniile de bază.
În concluzie, se pot distinge trei situaţii referitoare la infracţiunile
săvârşite la bordul unei nave străine aflate în trecere prin marea teritorială
ori pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare şi în marea
teritorială a României, şi anume:
- atunci când o infracţiune este săvârşită de către o persoană
aflată la bordul unei nave militare străine, indiferent dacă nava se află într-
un port românesc, în apela maritime interioare sau în marea teritorială, în
trecere sau staţionare într-un port românesc sau în apele maritime
interioare legea penală română nu se aplică;
- când o infracţiune este săvârşită de o persoană care se află
îmbarcată la bordul unei nave comerciale străine care se află staţionată
într-un port românesc sau în apele maritime interioare se aplică legea
penală română;
- când o infracţiune este săvârşită la bordul unei nave
comerciale care se află în trecere prin marea teritorială a României, legea
penală româno nu se aplică.
c) infracţiunile săvârşite la bordul aeronavelor străine aflate în
limitele teritoriale româneşti
Legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite pe
aeronavele străine aflate pe teritoriul ţării noastre. În acest caz avem două
situaţii:
- în cazul aeronavelor militare, regula neaplicării legii
penale române în raport cu faptele comise la bordul acestora sau în timpul
serviciului de către persoanele din echipajele lor, chiar când se află în afara
aeroportului, este absolută şi necondiţionată, în sensul că se aplică
întotdeauna şi în orice condiţii. Se porneşte de la premisa că aeronavele
militare reprezintă statul căruia îi aparţin şi că, oriunde s-ar afla, ele rămân
sub suveranitatea statului lor şi sunt supuse legilor acestuia, în
exclusivitate;

64
 - în cazul aeronavelor comerciale, regula neaplicării legii
penale române este relativă şi condiţionată, în sensul că funcţionează pe
bază de reciprocitate şi numai dacă infracţiunile săvârşite n-au tulburat
ordinea noastră de drept sau n-au adus vreo vătămare intereselor statului
român ori unui cetăţean român. În această situaţie se consideră că atâta
timp cât ordinea noastră de drept nu este încălcată prin infracţiunile
săvârşite pe aeronavele străine, aplicarea legii penale române, care nu este
necesară, ar putea tulbura fără temei, relaţiile ţării noastre cu statul sub al
cărui pavilion circulă acele aeronave.
d) infracţiunile săvârşite în sediile diplomatice străine aflate în
ţara noastră de către membrii şi personalul acestora
Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice prevede în
art.22 că localurile misiunilor diplomatice sunt inviolabile şi nu este
permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decât cu
consimţământul şefului misiunii.
Problema inviolabilităţii ţine de curtoazia internaţională din care
derivă obligaţia fiecărui stat de a acorda reprezentanţilor diplomatici ai
celorlalte state o poziţie privilegiată pentru a realiza acelaşi lucru, pentru
proprii reprezentanţi. Mai bine zis, este o reciprocitate de concesii, în
sensul că fiecare stat renunţă la dreptul său de jurisdicţie asupra faptelor
comise pe teritoriul său de către reprezentanţii diplomatici ai unor state
străine şi nu permite organelor sale să pătrundă în incinta reprezentanţelor
diplomatice fără acordul şefilor acestora1.
Nevoia de a asigura libertatea deplină de acţiune a personalului
diplomatic explică, în mod clar, inviolabilitatea sediului reprezentanţelor
diplomatice, iar dacă acest atribut nu ar exista, s-ar putea comite unele
abuzuri de către organele statului acreditar, ceea ce ar împiedica realizarea
atribuţiilor ce revin diplomaţilor.
În doctrina dreptului penal şi a celui internaţional s-a emis teoria
extrateritorialităţii2 cu au ajutorul căreia s-a încercat să se justifice
excepţiile de la principiul teritorialităţii prin formula prelungirii teritoriului
1
V. Dongoroz – Aplicarea legii penale. Curs de drept aprofundat şi comparat, Bucureşti,
1935, p.68-69
2
H. Grotius – De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii)
65
statului cu suprafaţa terestră pe care se află reprezentanţele diplomatice din
străinătate şi cu cea a navelor şi aeronavelor aflate în afara graniţelor
statului respectiv.
În aceste condiţii în care ar fi acceptată teoria extrateritorialităţii, se
poate crea o imagine falsă în sensul că diplomaţii sau personalul navelor şi
aeronavelor nu ar fi obligaţi să respecte legile statului pe teritoriul căruia se
găsesc sub pretextul că aceştia s-ar afla pe teritoriul statului de care aparţin,
o asemenea interpretare putând da naştere la arbitrariu, cu toate
consecinţele ce decurg cu privire la bunele relaţii dintre state.
Recunoaşterea acestei teorii ar duce, în mod practic, la sustragerea de sub
imperiul legii penale a unor fapte comise pe anumite porţiuni de teritoriu,
pentru a le supune altei legi penale, ori la mărirea artificială a conţinutului
teritoriului unui stat pentru a explica extinderea imperiului legii penale1.
Punctul nostru de vedere este că infracţiunile comise în localul unor
reprezentanţe diplomatice, ori pe o navă sau aeronavă aflată pe teritoriul
străin, trebuie considerate ca fiind comise în ţara în care acestea se găsesc
efectiv şi nu în străinătate. De aici derivă consecinţa că un infractor
refugiat în sediul unei misiuni diplomatice sau pe un vas (aeronavă) se
găseşte în ţară şi nu în străinătate, astfel că pentru a fi reţinut şi trimis în
judecată nu este nevoie să se apeleze la extrădare, ci la permisiune şefului
reprezentanţei diplomatice sau a comandantului navei sau aeronavei,
pentru a efectua operaţiunile de identificare şi reţinere.
În situaţia în care am admite teoria extrateritorialităţii în legislaţia
noastră penală, am intra în contradicţie cu principiul constituţional potrivit
căruia teritoriul României este indivizibil şi inalienabil.
e) infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine în
timpul staţionării sau trecerii pe teritoriul altui stat
Conform prevederilor dreptului internaţional, trupele străine
staţionate pe teritoriul unui stat sau aflate in trecere pe acest teritoriu nu
sunt supuse jurisdicţiei statului pe teritoriul căruia se află. În condiţiile în
care staţionarea trupelor străine se produce în timp de război, faptele
comise de militarii străini se sancţionează potrivit reglementărilor specifice

1
V. Dongoroz – Op. cit., p.135
66
stării de război. Dacă acest lucru se realizează în timp de pace, pentru
infracţiunile săvârşite de militarii străini nu se aplică legea penală în
conformitate cu principiul teritorialităţii, ci se aplică legea penală a statului
de care aparţine armata străină, atunci când faptele privesc infracţiuni
comise de militarii străini împotriva militarilor din aceleaşi trupe. Dacă
militarii trupelor străine săvârşesc infracţiuni împotriva unor persoane
aparţinând statului pe care staţionează, se va aplica acea lege penală care
este convenită prin înţelegerea bilaterală dintre cele două stat1.
În concluzie, atunci când trupele străine staţionează în România sau
tranzitează teritoriul ţării noastre, infracţiunile comise de militarii
componenţi ai acestor trupe nu pot fi sancţionaţi de legea română, deoarece
faptele acestora nu cad sub incidenţa legii române decât în condiţiile
stipulate de convenţiile internaţionale.
f) imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală.
Imunitatea prezidenţială este consacrată de art.84, alin.2, din
Constituţia României, care prevede că Preşedintele României se bucură de
imunitate. Ca atare, Preşedintele României nu va putea fi pus sub acuzare
în timpul exercitării mandatului său. Competenţa de judecare a acestuia,
pentru faptele prevăzute expres de Constituţie, aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Acesta poate fi demis, de drept, la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.
Imunitatea parlamentară este consfinţită de art.72, din
Constituţia României. Astfel, pe baza acestei reglementări, deputaţii şi
senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au
legătură cu voturile şi cu opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără
încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi
trimiterea în judecată se poate face numai de către Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În baza art.72, alin.3, din Constituţia
României, în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii şi senatorii pot fi
reţinuţi şi supuşi percheziţiei, urmând ca, după informarea preşedintelui
Camerei din care fac parte, aceasta să decidă asupra temeiului reţinerii.

1
I. Oancea - Op. cit., p.104
67
 Imunitatea membrilor Guvernului României este mult mai
restrânsă şi vizează numai fapte comise în timpul exercitării funcţiilor
guvernamentale. Astfel, în baza art.109, alin.2, din Constituţia României,
numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să
ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
timpul funcţiei lor. Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor
Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea
ministerială.

3. Aplicarea legii penale române faptelor săvârşite în

străinătate

Există situaţii în care unele infracţiuni sunt săvârşite în străinătate

de către cetăţeni români sau persoane fără cetăţenie domiciliate în
România, ori de cetăţeni străini, împotriva intereselor statului român ori
împotriva unor cetăţeni români, precum şi situaţii în care unii infractori
străini, după ce au săvârşit fapte grave în străinătate se refugiază în
România.
Pentru aceste situaţii legea penală română se poate aplica în spaţiu,
şi dincolo de limitele teritoriului românesc, potrivit următoarelor principii
subsidiare:
- principiul personalităţii legii penale,
- principiul realităţii legii penale,
- principiul universalităţii legii penale.

3.1. Principiul personalităţii legii penale

Principiul personalităţii legii penale este consacrat de art.11,

C.penal, care stabileşte că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării de un cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie
care are domiciliul în ţară, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de
legea penală a ţării unde a fost săvârşită. Acest principiu asigură incidenţa
legii penale române în raport cu calitatea făptuitorului (cetăţean român sau
68
persoană fără cetăţenie cu domiciliul în România), corelat cu locul
săvârşirii infracţiunii (străinătate).
Analizând textul art.11, C.penal, constatăm că pentru aplicarea
principiului personalităţii se cer întrunite următoarele condiţii:
a) fapta să fie comisă în totalitate în afara teritoriului ţării. În baza
criteriului ubicuităţii, nici un act de executare şi nici rezultatul nu se pot
produce în România, deoarece, în caz contrar, va interveni principiul
teritorialităţii legii penale;
b) fapta să constituie infracţiune atât în baza prevederilor legii
române, cât şi a prevederilor legii statului pe teritoriul căruia se comite
infracţiunea;
c) făptuitorul să fie cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie,
dar cu domiciliul în România.
Merită precizat faptul că legea penală română se aplică chiar dacă
făptuitorul a fost judecat, condamnat sau achitat în străinătate, urmând ca
din pedeapsa aplicată de instanţa română să se deducă pedeapsa sau partea
din pedeapsa aplicată şi executată în străinătate pentru aceeaşi infracţiune,
precum şi durata reţinerii sau arestării preventive care au fost dispuse în
străinătate în legătură cu aceeaşi infracţiune1. Principiul personalităţii legii
penale mai este cunoscut sub denumirea de principiul naţionalităţii
active

3.2. Principiul realităţii legii penale

Principiul realităţii legii penale este prevăzut de art.12, C.penal, şi

potrivit acestuia legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie
care nu are domiciliul în ţară, contra securităţii naţionale a statului
român, contra unui cetăţean român sau contra unei persoane juridice
române, dacă legea penală română prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau a detenţiunii severe.
Aplicarea principiului realităţii legii penale implică îndeplinirea
obligatorie a următoarelor condiţii:

1
C. Bulai - Op. cit., p.78
M. Basarab - Op. cit., p.41
69
 a) infracţiunea să fie săvârşită în afara teritoriului ţării noastre,
adică în străinătate;
b) infracţiunea săvârşită să fie îndreptată împotriva securităţii
naţionale a statului român, împotriva unui cetăţean român sau a unei
persoane juridice române;
c) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie
detenţiunea pe viaţă sau detenţiunea severă;
d) fapta săvârşită să fie prevăzută ca infracţiune de legea penală
română, principiul dublei incriminări nefuncţionând în acest caz;
e) infractorul să fie cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie,
domiciliată în străinătate. Legea nu cere ca făptuitorul să fie prezent pe
teritoriul ţării noastre pentru a fi urmărit sau judecat, acesta putând fi
condamnat şi în lipsă;
f) punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea
prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Aplicarea principiului realităţii legii penale se justifică prin
interesul deosebit pe care îl are statul român de a proteja, chiar şi în
străinătate (protecţie reală), valori sociale de mare importanţă: siguranţa
naţională, cetăţenii români şi persoanele juridice din România, împotriva
unor infracţiuni ce s-ar putea săvârşi în afara teritoriului ţării noastre de
către cetăţeni străini sau apatrizi cu domiciliul în străinătate1.

3.3. Principiul universalităţii legii penale

Principiul universalităţii legii penale este consacrat de prevederile

art.13, C.penal ,care prevede că legea penală se va aplica şi altor
infracţiuni decât cele prevăzute în art.12, alin.1, C.penal, săvârşite în
afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie care nu are domiciliul în ţară dacă:

1
R. Stănoiu – Op. cit, p.61
70
 a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării
unde a fost săvârşită;
b) făptuitorul se află în ţară.
Principiul universalităţii legii penale consacră cooperarea României
în lupta comună a statelor împotriva criminalităţii prin sancţionarea
oricărui infractor aflat pe teritoriul ţării noastre astfel încât să împiedice
transformarea teritoriului naţional într-un loc de refugiu pentru infractori.
Pentru aplicarea principiului universalităţii legii penale trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
a) săvârşirea, în afara teritoriului ţării, a unei infracţiuni, alta decât
cea pentru care ar fi incidentă legea penală conform principiului realităţii;
b) infracţiunea să fie incriminată atât în legea penală română cât şi
în legea statului unde a fost săvârşită, adică să aibă dublă incriminare;
c) infracţiunea să fie săvârşită în totalitate în străinătate,
excluzându-se posibilitatea aplicării principiului teritorialităţii conform
criteriului ubicuităţii legii penale;
d) infractorul să fie cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie cu
domiciliul în străinătate;
e) infractorul să se afle în România de bună voie.
Principiul universalităţii legii penale nu se aplică în cazul în care,
potrivit legii statului unde s-a comis infracţiunea, există vreo cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului
penal ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată sau
considerată executată.

3.4. Prioritatea convenţiilor internaţionale cu privire la

infracţiunile săvârşite în străinătate

În conformitate cu prevederile art.14, C.penal, dispoziţiile cuprinse

în art.11-13 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie
internaţională la România este parte. Astfel, principiul personalităţii,
principiul realităţii şi principiul universalităţii legii penale devin aplicabile
doar dacă nu există convenţii internaţionale cu dispoziţii contrare la care
71
România să fie parte. Prin încheierea sau aderarea la aceste convenţii
internaţionale, statul român îşi asumă obligaţia de a acţiona pentru
reprimarea unor infracţiuni care pun în pericol comunitatea internaţională,
aceste convenţii dobândind calitatea de legi speciale, acţionând cu
prioritate în raport cu dispoziţiile legii penale (art.11-13 C.penal).

4. Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii

Creşterea şi proliferarea criminalităţii la nivel planetar, după

încheierea primului război mondial, extinderea formelor organizate de
criminalitate pe teritoriul mai multor state, cu referire expresă la traficul de
droguri, traficul de persoane, falsificarea de monedă, falsuri cu carduri
bancare şi fraude informatice, acte de terorism, etc., au determinat o reacţie
de solidaritate din partea statelor pentru combaterea acestui fenomen
deosebit de periculos.
Ca atare, statele lumii au început să coopereze în lupta împotriva
criminalităţii încă din anul 1923, când s-a creat, la Viena, Comisia
Internaţională de Poliţie Criminală (C.I.P.C.) cu misiunea de a organiza
colaborarea internaţională pentru descoperirea autorilor actelor criminale1.
Cooperarea s-a manifestat şi în domeniul dreptului penal şi a
dreptului procesual penal prin crearea Asociaţiei Internaţionale de Drept
Penal2.

4.1. Forme ale cooperări internaţionale în lupta împotriva

criminalităţii

Cooperarea internaţională îmbracă forme destul de diverse şi se

realizează prin:
a) mijloace de drept penal, care cuprind:
- aplicarea legii penale române conform principiului
universalităţii (art.13 C.penal);

1
C.I.P.C. a fost reorganizată în anul 1946, iar din anul 1956 a devenit Organizaţia
Internaţională de Poliţie Criminală (O.I.P.C.) cu denumire cunoscută de Interpol
2
P. Bouzat, J. Pinatel – Traite de droit penal et de Criminologie, par. I, Dolloz, 1970, p.57
72
 - încriminarea şi sancţionarea în legea internă a faptelor
periculoase, pentru care ţara noastră s-a angajat prin tratate internaţionale
să le incrimineze şi să le sancţioneze;
- recunoaşterea prin normele dreptului penal intern a
hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate;
- asistenţă juridică internaţională.
b) mijloace de drept procesual penal, care cuprind:
- comisia rogatorie internaţională;
- recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte juridice
străine.

4.2. Cooperarea României în combaterea criminalităţii

internaţionale

România cooperează pentru combaterea criminalităţii internaţionale

prin aderarea la convenţiile privind reprimarea infracţiunilor (delicta iuris
gentium) şi prin incriminarea şi sancţionarea în legea penală a acestor fapte
periculoase.
Principalele convenţii la care România este parte sunt:
a) Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă,
semnată la Geneva, la 20 aprilie 1929 şi ratificată de România în anul 1930
(în urma acestei convenţii a fost încriminată în C.penal, art.466,
infracţiunea de falsificare de valori străine);
b) Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului
internaţional, adoptată la Geneva, în anul 1937. În urma acestei convenţii
au fost adoptate în C.penal mai multe infracţiuni, cuprinse în titlul patru,
intitulat crime şi delicte de terorism - art.295-300 C.penal);
c) Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe
umane şi a exploatării prostituării altuia, încheiată în anul 1949, la
iniţiativa ONU. Urmare acestei convenţii au fost incriminate, prin
dispoziţiile art.204 C.penal, traficul de persoane adulte, art.205 C.penal,
traficul de minori, şi art.234 C.penal, proxenetismul;

73
 d) Convenţia de la Haga, din anul 1954, pentru protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat, ratificată de România în anul 1958. Ca
urmare a acestei convenţii a fost incriminată, în art.262, C.penal,
infracţiunea privind distrugerea şi însuşirea de valori culturale ale
popoarelor;
e) Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului
de sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva, în anul
1956. Ca urmare a acestei convenţii sclavia a fost incriminată în art.202,
C.penal, iar supunerea la muncă forţată sau obligatorie în art.203, C.penal;
f) Convenţia de la Geneva asupra mării libere, din anul 1958, a
determinat incriminarea, în art. 163, alin.3, a infracţiunii de distrugere,
când are ca obiect echipamente sau instalaţii de telecomunicaţii, a
conductelor petroliere sau de gaze, a unui cablu de înaltă tensiune;
g) Convenţia asupra mării libere, de la Geneva, din anul 1958, care
califică pirateria drept crimă internaţională. Această convenţie îşi are
consacrarea în art.254-255, C.penal, care incriminează pirateria şi pirateria
calificată;
h) Convenţia asupra stupefiantelor, din anul 1961, a O.N.U.,
ratificată de România în anul 1973. Această incriminare îşi găseşte locul în
prevederile art.386-388, C.penal;
i) Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra
securităţii aviaţiei civile, încheiată la Montreal, în anul 1971, semnată de
România în anul 1972 şi ratificată în anul 1975, a dus la modificarea
Codului aerian român;
j) Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată la New
York, în anul 1979, ratificată de România în anul 1990, a determinat
incriminarea faptei de lipsire de libertate în mod ilegal, în cuprinsul art.201
C.penal;
k) Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York, în anul 1984, la
care România a aderat în anul 1990. Această prevedere a fost incriminată
în art.343, care prevede infracţiunea de tortură.

74
 În prezent România este direct interesată pentru aderarea la toate
convenţiile internaţionale în vederea modificării legislaţiei penale pentru
reprimarea tuturor faptelor periculoase pentru omenire.

5. Extrădarea

5.1. Noţiunea şi felurile extrădării

Extrădarea este un act bilateral, politic şi juridic, prin care un

stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor predă, la cererea
altui stat, pe acel infractor, pentru a fi judecat ori pus să execute
pedeapsa la care a fost condamnat.
Aşadar, extrădarea este un act de asistenţă juridică
internaţională reciprocă şi poate fi acordată numai în baza unei
convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate1.
În cazul extrădării, totdeauna, participă două state:
a) statul solicitant, care cere, şi care poate fi:
- statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea;
- statul împotriva intereselor căruia s-a săvârşit infracţiunea;
- statul al cărui cetăţean este infractorul.
b) statul solicitat, pe teritoriul căruia se află infractorul sau
condamnatul2.
Extrădarea are şi un pronunţat caracter politic, întrucât ea se
realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor, respectându-se
suveranitatea şi independenţa lor.
După poziţia pe care statul o are în realizarea extrădării, aceasta
poate fi:
a) extrădare activă, atunci când ţara noastră va înainta o cerere de
extrădare către alt stat la propunerea motivată a procurorului competent în

1
Constituţia României, art.19
2
În raporturile internaţionale bilaterale, alături de extrădare este consacrată şi instituţia
transferului de deţinuţi. În acest sens, în anul 1991, România a încheiat o Convenţie cu
Turcia, ulterior problema fiind pusă în relaţiile cu Cehia, Slovacia, Ucraina, Belarus,
Moldova, China, Egipt, Polonia şi Rusia
75
faza de urmărire penală, iar în faza de judecată sau de punere în executare a
hotărârii, la propunerea motivată instanţei competente;
b) extrădare pasivă, atunci când statul român primeşte o cerere de
extrădare prin Ministerul Justiţiei, de la un stat străin.
Legea 302/2004, care consacră extrădarea, utilizează şi conceptul
de extrădare voluntară, în sensul că potrivit art.49, alin.1, persoana
extrădabilă are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile
pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare
şi că îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor
competente ale statului solicitant. Declaraţia sa este consemnată într-un
proces-verbal, semnat de preşedintele completului de judecată, grefier,
persoana extrădabilă, avocatul ei şi interpret. Instanţa de judecată ia în
considerare şi constată că persoana extrădabilă este pe deplin conştientă de
consecinţele opţiunii sale şi examinează dacă sunt îndeplinite condiţiile
legale pentru extrădare. Atunci când constată că extrădarea voluntară este
admisibilă, instanţa se pronunţă şi dispune, în acelaşi timp, asupra măsurii
preventive necesare să fie luată până la momentul predării persoanei
extrădabile. Sentinţa este definitivă, se redactează în termen de 24 de ore şi
se transmite, de îndată, în copie legalizată, Ministerului Justiţiei pentru a
proceda conform legii.

5.2. Condiţiile extrădării

În conformitate cu prevederile art.22, din Legea 302/2004, privind

cooperarea judiciară în materie penală, România acceptă să predea, la
solicitarea de extrădare a unui alt stat, persoanele aflate pe teritoriul său,
care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o infracţiune sau
sunt căutate în vederea executării unei pedepse, de către autorităţile
judiciare ale statului solicitant.
Din conţinutul prevederilor Legii 302/2004, rezultă că pentru
realizarea extrădării trebuie îndeplinite următoare condiţii:
a) condiţiile referitoare la infracţiune:

76
 - să se fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul statului
solicitant ori împotriva intereselor acestuia, sau de către un cetăţean al
acestui stat;
- să existe dublă incriminare, adică fapta săvârşită să fie
considerată infracţiune atât în legislaţia statului solicitant, cât şi în
legislaţia statului solicitat (art.26, din Lg 302/2004). Cerinţa dublei
incriminări nu operează dacă se prevede altfel printr-o convenţie
internaţională la care România este parte;
b) condiţiile privitoare la infractor:
- persoana a cărei extrădare se cere să fie cetăţean străin;
- infractorul să se găsească pe teritoriul statului solicitat;
c) condiţii privitoare la pedeapsă:
- infracţiunea pentru care se cere extrădarea să prezinte o
anumită gravitate, în sensul că această trebuie pedepsită de legea ambelor
state cu o pedeapsă privativă de liberate mai mare de 2 ani, sau persoana
solicitată să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă
privativă de libertate mai mare de un an.
d) condiţii de ordin procedural:
- să existe o cerere de extrădare formulată în scris de
autoritatea competentă a statului solicitant. Această cerere trebuie să fie
însoţită de înscrisuri din care să rezulte temeiurile pentru admiterea
extrădării;
- obligaţia statului care primeşte cererea de extrădare de
a-l aresta pe făptuitor pentru ca acesta să nu aibă posibilitatea să dispară;
- obligaţia statului solicitat de a comunica statului
solicitant data şi locul predării făptuitorului care este extrădat;
- obligaţia statului solicitant să comunice statului solicitat
informaţii referitoare la finalizarea procesului penal în care a fost implicat
cel extrădat;
- realizarea examenului de regularitate internaţională de
către autorităţile judiciare române (analiza cererii de extrădare pentru a
stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru satisfacerea acesteia).

5.3. Excepţii de la regula extrădării

77
 În scopul protecţiei persoanelor care urmează a fi extrădate şi
pentru stimularea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii,
legea prevede unele excepţii de la regula extrădării, respectiv:
a) excepţii referitoare la persoană:
- cetăţenii români nu pot fi extrădaţi, cu excepţia situaţiilor
prevăzute de art.24, din Lg.302/2004 (cetăţenii români pot fi extrădaţi dacă
statul solicitant dă asigurări considerate ca suficiente, că în cazul
condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea
executării pedepsei în România; persoana extrădată domiciliază pe
teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare; persoana
extrădată are şi cetăţenia statului solicitant; persoana extrădabilă a comis
fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat al Uniunii
Europeană, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene;
- persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;
- persoanele străine care se bucură în România de imunitate
de jurisdicţie;
- persoanele străine, citate din străinătate, în vederea
audierii ca părţi, martori sau experţi, în faţa unei autorităţi române
solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională;
b) excepţii referitoare la pedeapsă:
- în cazul în care fapta pentru care se cere extrădarea este
pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu se va
putea acorda decât dacă statul solicitant dă asigurări considerate
îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa,
urmând să fie comutată;
- persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate
cu suspendarea condiţionată a executării poate fi extrădată în caz de
suspendare parţială, dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat este
mai mare de 2 ani şi nu există alte impedimente legale de extrădare.
c) excepţii referitoare la faptă:
- când statul solicitat are dubii referitoare la cererea de
extrădare formulată de statul solicitant cu privire la urmărirea şi pedepsirea
unei persoane din considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de
opinii politice;

78
 - infracţiunea pentru care se cere extrădarea nu este o
infracţiune de drept comun, ci o infracţiune militară;
- infracţiunea pentru care se cere extrădarea este considerată
de statul solicitat ca infracţiune politică.
d) excepţii referitoare la competenţă:
- România poate refuza să extrădeze persoana reclamată
pentru o infracţiune care, potrivit legislaţiei române, a fost săvârşită în
totalitate sau în parte pe teritoriul ei;
- dacă infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului
statului solicitant, adică într-un stat terţ, extrădarea va putea fi refuzată
doar dacă legislaţia statului român nu autorizează urmărirea unei
infracţiuni de acelaşi fel, săvârşită în afara teritoriului său, ori nu
autorizează extrădarea pentru infracţiunea care face obiectul cererii.
e) excepţii de la procedură:
- extrădarea poate fi refuzată dacă persoana care face
obiectul cererii de extrădare este cercetată de autorităţile române pentru
aceeaşi faptă sau pentru alte fapte;
- extrădarea nu se acordă atunci când, potrivit legislaţiei
ambelor state, acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea
prealabilă a părţii vătămate iar această persoană se opune extrădării;
- extrădarea nu se acordă dacă instanţa de judecată din statul
solicitant nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi protecţie a
drepturilor de apărare;
- extrădarea nu se acordă atunci când persoana reclamată a
fost condamnată definitiv de autorităţile competente române pentru faptele
pentru care s-a cerut extrădarea;
- extrădarea nu se acordă dacă a intervenit prescripţia
acţiunii penale sau a executării pedepsei;
- extrădarea nu se acordă dacă a intervenit amnistia sau
graţierea.

Capitolul IV
Raportul juridic penal

1.Notiune

79
 Putem defini raporturile juridice penale ca fiind instrumentele de
înfăptuire a dreptului penal, “relaţii de apărare sociala împotriva
criminalităţii si combatere a acesteia prin normele dreptului penal”. 1
Altfel spus, raporturile juridice penale reprezintă singura modalitate prin
care se realizează normele cu caracter penal, indiferent de caracterul lor
preventiv sau represiv.
Având in vedere interdependenta dintre normele penale si relaţiile
de apărare sociala împotriva criminalităţii, raporturile juridice penale pot fi
privite atât ca “norme ale dreptului penal in acţiune” cât şi ca “o
reacţiune de tip represiv” in cazul relaţiilor “de tip conflictual care se
nasc intre societate şi făptuitor in momentul săvârşirii unei
infracţiuni”2.
Cu alte cuvinte, putem spune că raportul juridic penal ia naştere
prin săvârşirea unei infracţiuni si este un raport intre stat şi infractor,
reglementat de norma juridică penală, in virtutea căruia statul are
dreptul de a-l pedepsi pe infractor, iar infractorul are obligaţia să
suporte pedeapsa.2
Din cele enunţate mai sus rezultă că există două tipuri de raporturi
juridice penale: raporturi juridice penale de conformare şi raporturi
juridice penale de conflict. Astfel, realizarea normelor juridice prin
respectare are loc în cadrul unor raporturi numite “de conformare” sau
“de cooperare”, iar dacă se încalcă dispoziţiile normei juridice prohibitive
sau onerative, realizarea dreptului are loc prin constrângere in cadrul unui
raport de “conflict” sau “contradicţie”.
Totalitatea raporturilor juridice penale alcătuiesc ordinea de drept
penal efectivă, diferită de ordinea de drept formală sau normativă care
se realizează numai în plan legislativ.

2.Trăsăturile raportului juridic penal

1-2
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p. 72
2
I. Oancea – Unele consideraţii cu privire la raportul juridic penal, în Studii şi Cercetări
Juridice, nr. 2/1958, p. 188
80
 a) raporturile juridice penale apar prin exprimarea imperativă a
voinţei statului şi nu prin acord de voinţă;
b) raporturile juridice penale nu pot forma obiectul unor tranzacţii
deoarece se nasc independent de voinţa destinatarilor legii penale;
c) naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice penale
sunt impuse de lege.

3. Structura raportului juridic penal

a) Subiecţii raportului juridic penal (participanţii la raport):

- statul, titular al funcţiei de apărare sociala, este investit cu
dreptul de a realiza această apărare prin mijloace de drept penal. El apare
ca subiect dominant, acţionând ca reprezentant al societăţii.
În raporturile juridice de conformare, statul impune norme
obligatorii destinatarilor legii penale.
În raporturile juridice de conflict, statul impune destinatarului legii
penale să suporte consecinţele faptelor săvârşite, adică să suporte
răspunderea penală şi, implicit, pedeapsa.
- destinatarul normei penale (persoana fizică sau
juridică).
În cadrul raportului juridic de conformare, care vizează pe toţi
cetăţenii, persoana fizică si cea juridică sunt nenominalizate.
Raportului juridic de conflict, pe de altă parte, presupune o
determinare precisă a celui care a săvârşit fapta prevăzută de lege, adică a
infractorului.
În aceasta din urma ipoteză, din săvârşirea faptei penale se poate
naşte şi un raport juridic penal adiacent între persoana vătămată şi
infractor, în anumite condiţii persoana vătămată putând exercita chiar
personal acţiunea penala. În acest caz, soarta raportului juridic penal poate
fi lăsată la dispoziţia persoanei vătămate care îl poate anihila prin pasivitate
(trecerea termenului de exercitate a acţiunii) ori stingere (împăcare,
retragerea plângerii).1

1
A. Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., p. 74
81
 b) Conţinutul raportului juridic penal
Raportul juridic penal este format din totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor participanţilor la acest raport, astfel:
- dreptul statului de a pretinde o anumită conduită din partea
destinatarilor legii penale, în scopul de a apăra valorile esenţiale ale
societăţii;
- obligaţia destinatarului normei penale, persoana fizică sau
juridică, de a-şi conforma conduita cu exigenţele cerute de norma penală;
- dreptul statului de a-l trage la răspundere pe făptuitor şi de a-l
supune executării sancţiunii corespunzătoare;
- obligaţia destinatarilor legii penale, deveniţi infractori, de a se
supune tragerii la răspundere penală şi executării pedepsei, precum şi
celorlalte masuri coercitive prevăzute de legea penală.
c) Obiectul raportului juridic penal îl formează anumite acţiuni
pe care titularul dreptului le efectuează sau le poate pretinde şi pe care
celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine de la a le săvârşi.1
In cazul raportului juridic de conformare, obiectul îl constituie
regula de conduită recomandată destinatarilor normei, iar în cazul
raportului juridic de conflict, obiectul este format din dispoziţia de aplicare
a pedepsei, stabilirea răspunderii penale şi executarea pedepsei.

4. Naşterea raportului juridic penal

a) naşterea raportului juridic penal de conformare

Raportul juridic penal de conformare se naşte din momentul intrării
în vigoare a normei cu caracter penal şi se desfăşoară prin impunerea
cerinţei de respectare a regulii de conduită pe care o instituie, până la data
ieşirii din vigoare a normei juridice penale.
În general, durata desfăşurării raporturilor penale de conformare nu
este dinainte stabilită, ele subzistând pe toată durata de activitate a legii
penale. În cazuri excepţionale, raportul juridic penal de conformare poate
avea o durată mai mică decât perioada cuprinsă între intrarea şi ieşirea din

1
N. Popa – Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002, p. 276 şi urm.
82
vigoare a normei care îl generează. O astfel de situaţie este cerinţa
dobândirii de către destinatarii normei penale a unei anumite calităţi
(militar în termen, funcţionari, etc.), iar durata de existenţă a raportului nu
poate fi decât concomitentă cu durata de existenţă a calităţii.
In timpul activităţii normei penale de conformare pot interveni
modificări de tipul extinderii sau restrângerii obligaţiei de conformare, care
se vor răsfrânge şi asupra conţinutului raportului juridic penal astfel născut.
Trebuie reţinut faptul că, prin săvârşirea unei infracţiuni, nu
încetează raportul juridic penal de conformare, chiar dacă, din acel
moment, se naşte un raport juridic penal de conflict.
b) naşterea raportului juridic penal de conflict
Raportul juridic penal de conflict se naşte prin şi numai prin
săvârşirea infracţiunii. Acest tip de raport decurge, în general, din fapte
comise cu voinţă şi, astfel, infracţiunea concretă, intenţionată, este singurul
fapt juridic ce poate da naştere raportului juridic penal de conflict.

5. Constatarea raportului juridic penal

Constatarea raportului juridic penal revine instanţelor de judecată,

iar actul procesual prin care se consemnează este numai hotărârea penală
definitivă. Astfel, trebuie reţinut faptul că momentul naşterii raportului
juridic de conflict este diferit de momentul constatării juridice a existenţei
acestuia. Prin urmare, momentul naşterii raportului juridic de conflict nu va
fi simultan cu momentul constatării (ex nunc), ci cu momentul săvârşirii
infracţiunii (ex tunc).
Daca se realizează constatarea raportului juridic penal de conflict
printr-o hotărâre definitivă, procesul penal încetează, urmând etapa
executării sancţiunii.1
6. Stingerea raportului juridic penal

Stingerea raportului juridic penal de conflict se poate produce în

diferite situaţii, ca:
- prin cauze intervenite anterior pronunţării unei hotărâri definitive:
decesul făptuitorului, prescripţia răspunderii penale, constatarea lipsei

1
A. Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., p. 78
83
plângerii penale, retragerea plângerii penale, împăcarea părţilor,
dezincriminarea, intervenirea unei cauze de nepedepsire.
În toate aceste cazuri stingerea raportului juridic penal de conflict
este constatată de judecător printr-o hotărâre de încetare a procesului penal.
- prin cauze intervenite după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti
penale definitive: decesul făptuitorului, prescripţia executării pedepsei,
graţierea, amnistia etc.
În aceste situaţii va fi înlăturată dispoziţia de executare a pedepsei.
- prin executarea pedepsei, care este principala modalitate de
stingere a raportului juridic penal de conflict.
La rândul său, raportul juridic penal de conformare se stinge prin:
- ieşirea din vigoare a normei penale;
- pierderea calităţii cerute de lege de către destinatarul normei
penale;
- săvârşirea faptei interzise, care dă naştere raportului juridic penal
de conflict.

7. Durata raportului juridic penal

Realizarea normei penale presupune o desfăşurare în timp şi,

indiferent de modalitatea în care se exprimă, ea pune în evidenţă o durată.
Pe de altă parte, întinderea acţiunii în timp a raportului juridic
penal, cu excepţia legii excepţionale sau temporare, nu este dinainte
determinată. Dacă raportul juridic penal de conformare are, în principiu, o
durată indefinită, raportul juridic penal de conflict are o durată relativ
determinabilă, derularea sa în timp depinzând de promptitudinea
descoperirii infracţiunii şi a cunoaşterii făptuitorului, de timpul necesar
pentru desfăşurarea procesului şi cel rezervat executării pedepsei.1
În ceea ce priveşte durata raportului juridic penal de conflict, în
literatura de specialitate s-au conturat mai multe etape în care acesta ar lua
sfârşit:

1
A. Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., p. 80
84
 - etapa definitivării prin intermediul raporturilor juridice
procesuale cu moment final (aplicarea sancţiunilor penale);
- etapa executării sancţiunilor penale, care durează până la
stingerea executării printr-un mod prevăzut de lege: prin executare, prin
graţiere, prin amnistie, prin prescripţie;
- etapa de după executarea sancţiunilor, când pentru condamnat
mai sunt prezente interdicţii, decăderi, şi care se sting prin obţinerea
reabilitării.1

1
C. Mitrache, Cr. Mitrache – Op. cit., p. 62
85