1

LOCUL STIINTELOR JURIDICE IN SISTEMUL STIINTELOR UMANISTE

Stiinta este un ansamblu de cunostiinte despre natură, societate şi gândire obţinut prin
metode adecvate şi exprimat în concepte, categorii, principii şi noţiuni.
Stiinţa reprezintă un important factor de dezvoltare a producţiei de bunuri şi un izvor
continuu de idei şi reflectări ale realităţii obiective.
Potrivit criteriului obiectului de studiu, ştiinţele se pot clasifica astfel:
• Stiinţe despre natură
• Stiinţe despre gândire
• Stiinţe despre societate
Stiinţele care studiază societatea au ca scop cunoaşterea legităţilor generale de existenţă şi
dezvoltare a societăţii, studierea formelor şi stărilor de organizare socială şi a modalităţilor
specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii politice, sociale, juridice, etice, etc.
Stiinţa dreptului face parte din sfera stiinţelor sociale şi aceasta se reflectă prin conţinut,
obiect şi tradiţie.
Dreptul este o ştiinţă social umană care studiază juridicul în toate formele sale de manifestare, ca
dimensiune inalienabilă a existenţei umane in condiţii social istorice determinate. Dreptul este un
fenomen normativ care are ca obiectiv disciplinarea şi ordonarea relaţiilor sociale în scopul
promovării unor valori receptate de societate: omul, proprietatea , ansamblul libertăţilor
individuale, statul, umanitatea, etc.
Stiinţele juridice studiază deci legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile
juridice şi politice, formele lor concret istorice, corelaţia cu celelalte componente ale sistemului
social şi modul în care instituţiile juridice influenţează societatea şi suportă la rândul lor influenţa
socială.
Stiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul îşi structurează un
mecanism adecvat de influenţare a comportamentului indivizilor în temeiul unor cerinţe valorice
unanim acceptate. In acelaşi timp, ştiinţa dreptului studiază participarea oamenilor în cadrul
circuitului juridic ca purtători de drepturi şi obligaţii.
Dezvoltarea societăţii strâns condiţionată de progresul tehnico stiinţific şi evoluţia socială a
implicat o evoluţie corespunzătoare a stiinţei dreptului şi implicit apariţia unor noi ramuri de drept.
Mai mult decât atât, s-a lărgit sfera de acţiune a dreptului, ceea ce a determinat o amplificare a
rolului explicativ şi normativ al ştiinţelor juridice.
Ulpian, unul din marii jurişti romani, definea dreptul ca fiind ˝CUNOASTEREA LUCRURILOR
DIVINE SI UMANE, STIINTA DE A DEOSEBI CEEA CE ESTE DREPT DE CEEA CE ESTE
NEDREPT˝.
Subsistem al ştiinţelor sociale, ştiinţele juridice pot fi considerate sistem în raport cu componentele
sale, respectiv:
• Stiinţele juridice istorice
• Stiinţele juridice de ramură
• Ştiinţele ajutătoare
Stiinţele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o anumită ţară sau dezvoltarea generală
a fenomenului juridic. Cercetarea din perspectiva istorică dovedeste că structura juridică actuală
are antecedente şi rădăcini străvechi ale instituţiilor sale şi, pe de altă parte, prezintă legitatea
apariţiei, devenirii şi dispariţiei unor fenomene de drept în strânsă corelaţie cu legile generale ale
dezvoltării sociale sau cu zonele de civilizaţie juridică atestate în timp.
Stiinţele juridice de ramură studiază fenomenele juridice ale diferitelor ramuri de drept, cum ar fi:
-stiinţa dreptului constituţional
-stiinţa dreptului administrativ
 2

-stiinţa dreptului penal

-stiinţa dreptului civil, etc
In această situaţie stiinţele de ramură se suprapun sistemului de drept, iar criteriul de departajare îl
constituie obiectul de reglementare a normelor pe care le reglememntează şi metoda specifică de
reglementare a fiiecărei ştiinţe de ramură.
Sistemul de drept al unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii . Acest sistem există în
diversitatea ramurilor care îl compun, iar fiecare ramură a sistemului este alcătuită dintr-un grup
de norme organic legate între ele, care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale
folosind aceeaşi metodă de reglementare şi principii fundamentale comune.
Sistemul ştiinţei dreptului are ca element de bază subsistemul ştiinţelor juridice de ramură.
Stiinţele ajutătoare, deşi nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor dreptului, sunt
indispensabile unor fenomene de drept şi pentru aplicarea în practică a normelor juridice:
criminalistica, criminologia, statistica judiciară, logica şi retorica juridică, medicina legală, etc.

TEORIA GENERALA A DREPTULUI SI LOCUL SAU IN SISTEMUL STIINTELOR

JURIDICE
Studiul conceptelor, categoriilor şi principiilor de bază ale dreptului este realizat de teoria
generală a dreptului în cadrul căreia sunt elaborate concepte ca cel al dreptului, normei juridice,
izvorul de drept, sistemul dreptului, raporturi juridice, răspundere juridică .
Fundamentarea acestor concepte se realizează plecând de la informaţiile furnizate de
stiinţele juridice de ramură şi de ştiinţele juridice istorice.
Spre deosebire de ştiinţele juridice de ramură, teoria generală a dreptului cuprinde acel sistem
conceptual prin care se explică realitatea juridică şi se scot în evidenţă unele caractere proprii şi
permanente ale fenomenului juridic pentru a-l defini şi a-I contura spaţiul în cadrul sistemului
social istoric din care face parte.
Teoriei dreptului îi este proprie atât perspectiva filozofică a cercetării fenomenului juridic, cât şi
perspectiva ştiinţifică propriu-zisă, adică studiul cauzelor concrete şi a modului istoric
determinant al apariţiei şi formelor de manifestare a raporturilor juridice.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă şi o disciplină de referinţa pentru întregul sistem de drept,
scopul său fiind aceala de a îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea dreptului şi de a elabora unele
constante ale dreptului.
Abordarea studiului dreptului de pe poziţia unei teorii generale datează din 1275 când Wilhem
Durantis publica lucrarea ˝Speculum iuris˝, considerată ca fiind prima încercare de analiză
enciclopedică a dreptului.
Enciclopedia dreptului sau teoria generală a dreptului se fundamentează însă abia în sec.al XIX-
lea, când îşi propune să înlocuiască filosofia dreptului şi dreptul natural.
Mircea Djuvara, eminent jurist român şi filozof din anii ’30, considera că Enciclopedia dreptului
studiază permanenţele juridice, adică ceea ce este constant în orice relaţie juridică.

METODELE CERCETARII STIINTIFICE A FENOMENULUI JURIDIC

Teoria generală a dreptului fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţelor juridice, are şi
un important rol metodologic, asigurând unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul
acestor discipline.
In prezent asistăm la dezvoltarea a două tendinţe în ştiinţele juridice: pe de o parte diversificarea şi
particularizarea ştiinţelor juridice, iar pe de altă parte, un proces de integrare şi de desfăşurare, în
special pe plan metodologic, şi care constă în egalizarea nivelului dezvoltării şi exactităţii
metodelor folosite în ştiinţele juridice.
Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice posibilităţi integrative şi în acelaşi
timp, prin aceasta creşte capacitatea ei de sinteză în raport cu disciplinele de ramură.
 3

Teoria generală a dreptului foloseşte anumite metode concrete de cercetare:

a)metoda istorică – ştiinţa dreptului este prezentată în evoluţia sa în decursul timpului, studiind
modul în care s-au format o serie de ategorii juridice şi de concepte de drept cu care se operează
astăzi, cum ar fi: tipul de drept, esenta dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului;
b) metoda logică - reprezentând o totalitate de procedee sau operaţii metodologice şi gnoseologice
prin care se crează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii interne a formei obiective a
dezvoltării sociale. Logica este aplicabilă unei sfere largi de probleme juridice cum ar fi: definiţiile
legale, conceptele juridice, sistematizarea normelor de drept, elementele structurale ale unei
instituţii sau ale unor concepte.
c) metoda experimentală – utilizată pentru observarea provocată ca urmare a repetării într-un
număr mai mare de practici din care se poate desprinde o anumită concluzie cu privire la evoluţia
firească a acestui fenomen; este acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă
obiectul de cunoscut să se manifeste acolo unde vrea el, în condiţiile pe care i le impune, în scopul
descrierii şi sesizării esenţei şi legilor lui. Experimentul poate fi făcut în laborator sau pe teren.
d)metode cantitative – urmăresc obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte prin
folosirea cunoştiinţelor din domeniul matematicii statistice. Astfel, uneori, organele de cercetare
penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional, şi tot astfel, organele de
judecată, prelucrând datele referitoare la fenomenul infracţional pot determina în jocul elaborării
actelor normative apariţia unor norme juridice care să contribuie la diminuarea unor fapte
antisociale.
e) metode prospective – urmăresc creşterea rolului funcţiei de previziune a fenomenelor juridice şi
a rolului explicativ al dreptului. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex şi
folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Aceste metode se utilizează la fundamentarea adoptării
unor acte normative, cuprizând şi interpretarea pe care o vor da organele de aplicare a dreptului
care vor urmări realizarea lor.

II.CONCEPTUL DREPTULUI

1.ACCEPTIUNILE NOTIUNII DE DREPT

Cuvântul drept este folosit în mai multe accepţiuni. In limbaj filozofic dreptul este
conceput în sens de justiţie, echitate. In acest sens, prin drept înţelegem îndatorirea de a da sau a
recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau I se cuvine.
In sens juridic, termenul este utilizat în două accepţiuni:
• Drept obiectiv
• Drept subiectiv
Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi
colectivităţilor în cadrul vieţii sociale, la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor raportului juridic concret, adică ceea ce pot ei
să pretindă de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic.
Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de
subiectele raportului juridic concret, iar drepturile subiectelor decurg din dreptul obiectiv în care
sunt ele consfiinţite. Dreptul obiectiv este deci menit să reglementeze viaţa indivizilor grupaţi în
societate şi poate fi privit sub dublu aspect:
1. Ansamblu de izvoare de drept – acte normative, obiceiuri – care reprezintă aspectul static al
dreptului;
 4

2. Formele prin care se realizează dreptul şi autorităţile statale competente să utilizeze aceste
forme şi reprezintă aspectul dinamic al dreptului.
Pentru a denumi totalitatea normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat într-un stat se
utilizează expresia de drept pozitiv.
Etimologic, cuvântul derivă din latinescul ˝directus˝ - drept, direct, linie dreaptă. Substantivul
latin care corespunde cuvântului DREPT este IUS – drept, dreptate, lege. Acelaşi cuvânt în limba
franceză este ˝droit˝, italiană ˝diritto˝, spaniola ˝dereco˝, germană ˝recht˝, engleză ˝right˝.
Prin STIINTA DREPTULUI înţelegem ansamblul de idei, notiuni, concepte şi principii, care
explică dreptul şi prin intermediul căruia dreptul poate fi gândit şi explicat.
Regulile juridice impun anumite obligaţii şi organizează funcţionarea statului şi organelor de stat
ca şi a organismelor nestatale, recunoscând capacitatea participării indivizilor la relaţiile sociale.

2.Originea , apariţia şi dimensiunea istorică a dreptului

Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi gâseşte suportul în relaţiile reciproce dintre
oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii.
Romanii credeau în veşnicia dreptului, susţinând că acolo unde este societate este şi drept:
UBI SOCIETAS, IBI IUS, şi reciproc.
Hugo Grotius, reprezentant al şcolii dreptului natural de la începutul secolului al XVII-lea,
consideră dreptul natural ca totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea
înclinării naturale a omului pentru viaţa socială. In concepţia lui există câteva percepte
fundamentale care jalonează comportamentul indivizilor în sociretate:
• Respectarea a tot ce este al altuia (ALIENDI ABSTINENTIA)
• RESPECTAREA ANGAJAMENTELOR LUATE (PROMISORUM IMPLENDORUM
OBLIGATIO)
• Repararea pagubelor pricinuite altuia (DAMNI CULPA DATIO, REPARATIO)
Acestea reprezintă bazele dreptului natural ca drept etern , imuabil.
Scoala franceză a dreptului natural a influenţat covârşitor Codul civil francez de la 1804 :
˝Există un drept universal, imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive: el nu este decât raţiunea
naturală, întrucât aceasta guvernează toti oamenii”.
Regulile sociale sunt indispensabile oricărei forme de organizare socială, ele fiind
determinate de evoluţia socială şi alcătuiesc un prim deziderat al oricărei ordini.
Hobbles consideră că norma socială devine normă de drept din momentul în care neglijarea
sau încălcarea ei este urmată de o ameninţare a aplicărei forţei de constrângere exercitată de un
individ sau un grup de privilegiaţi ai societăţii.
Normele societăţii primitive se bazau pe obiceiuri şi tradiţie, fiind nemijlocit integrate în
viaţa grupului social, împrumutând uneori forme mistice. Odată cu stratificarea socială a apărut
cerinţa ca interesele generale ale societăţii să fie ocrotite şi în acelaşi timp să fie ocrotite şi
interesele claselor favorizate. Se crează astfel premisa apariţiei izvorului dreptului scris.
Printre primele legi scrise amintim:
• CODUL LUI HAMMURABI edictat cu 2000 ani înaintea lui I.H , care afirmă că legile
trebuie să aducă binele poporului şi să-l oprească pe cel tare de a-l vătăma pe cel slab;
• LEGILE LUI MANU - cuprind 5370 versuri, fiind edictate de brahmani în India. Prin aceasta
se consideră că legile conţin pedepse, iar pedeapsa este instrumentul cel mai important de
îndeplinire a misiunii regelui, care este dreptatea.
• In Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt:
- legiuirile lui Licurg – sec.X- IX î IH
- legile lui Dracon şi Solon (Atena) – sec.VI-V î IH
- legea celor XII Table – la romani – sec.V î IH
 5

Hegel făcea următoarea aserţiune: “Soarele, ca şi planetele, au şi ele legile lor, dar ele nu le
cunosc. Barbarii sunt cârmuiţi de instincte, moravuri şi sentimente, dar ei nu au conştiinţa
acestora. Prin faptul că dreptul se instituie şi este cunoscut, se înlătură opinia subiectivă şi
egoismul, iar dreptul îşi dobândeşte determinarea sa adevărată şi ajunge la cinstea ce i se
cuvine.˝
Juridicul sau realitatea juridică este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii
istorice determinate, având un conţinut bogat în care este cuprins dreptul ca fenomen normativ
(dreptul pozitiv), dar care nu se reduce la el.
Componentele sistemului juridic sunt:
- conştiinţa
- dreptul
- relaţiile juridice (ordinea de drept)
Conştiinţa juridică joacă rolul unui receptor, primind stimulii pe care-i emite societatea, îi
ordonează şi îi supune unui examen axiologic. In acelaşi timp, joacă şi un rol de tampon,
interpunându-se între aceşti stimuli şi realitatea normativă.
Conştiinţa juridică apare ca o premisă a dreptului, iar funcţia sa normativă este mijlocită de
ipostazele conştiinţei prin care omul devine subiect propriu- zis şi titular de drepturi.
Dreptul – (partea instituţională ) se constituie ca un sistem de reglementare şi de instituţii care
alcătuiesc cadrul substanţial de referinţă. Dreptul ca fenomen normativ dă expresie cerinţelor
structurilor sociale de mai bună organizare a raporturilor umane în vederea obţinerii acelui
echilibru social indispensabil pentru asigurarea climatului în care liberul arbitru şi violenţa sunt
raportate la un anumit standard oficial de comportament.
Al treilea component al juridicului este alcătuit din elemente raţionale şi sociologice. Raporturile
juridice şi situaţiile juridice probează eficienţa dreptului. In cadrul acestor raporturi indivizii
participă în calitate de subiecţi de drept, valorificându-şi sau apărându-şi interesele şi drepturile.
Dreptul ca sistem de norme şi instituţii are o sferă mai restrânsă decât juridicul – ca parte
componentă a realităţii sociale. Dreptul suportă influenţe din partea cadrului fizic înconjurător,
precum şi din partea componentelor sistemului social.

Factorii de configurare a dreptului

Elementele de influenţare a dreptului se numesc factori de configurare a dreptului. Aceşti
factori sunt grupaţi în trei categorii:
A.Cadrul natural este factorul de configurare a dreptului care are drept componente mediul
geografic, factorii biologici, fiziologici şi demografici.
B.Cadrul social şi politic influenţează dreptul constituind un factor de configurare cu acţiune
specifică. Evoluţia istorică a fenomenului juridic pune în lumină caracterul corelat al acţiunii
componentelor acestui factor: economicul, politicul, socialul şi ideologicul.
Factorul economic îşi impune autoritatea şi asupra celorlalte componente ale sistemului social. Un
anumit tip de economie nu va fi străin de un anumit tip de ideologie, care îşi va pune amprenta şi
asupra modului de receptare de către drept a influenţei economice. De ex. Ideologia liberală şi
neoliberală consideră că dreptul trebuie să favorizeze economia liberă şi, în consecinţă , libertăţile
economice trebuie să –şi găsească reflectarea atât în Constituţie, cât şi în legile subsecvente
acesteia. Proprietarul trebuie să aibă posibilitatea de a profita de toate serviciile aduse de
proprietatea sa, iar în sens juridic, proprietatea este un complex de drepturi care nu poate să existe
decât în virtutea legii, a unei legi aflate în continuă evoluţie.
Asupra dreptului exercită inflenţe şi structurile organizate ale societăţii:statul, grupurile de
presiune sau de interese şi partidele politice ca structuri sociale nestatale.
 6

O notabilă inflenţă o exercită grupurile de presiune care direct, afirmă că nu doresc puterea. In
realitate intervin direct în viaţa politică.
C. Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor. Normele juridice
reprezintă un important factor de socializare care modelează comportamentul uman. Dincolo de
instinctul social al omului, comportarea sa în societate este determinată de funcţionarea cadrelor
normative care prefigurează conduita tipică ce corespunde interesului general.
Dimensiunea umană a dreptului priveşte drepturile fundamentale ale omului, garantează egalitatea
deplină a tuturor oamenilor şi posibilitatea de manifestare nestingherită în temeiul libertăţii şi
demnităţii.
Factorii de configurare a dreptului exercită o influenţă prin conexiunea lor asupra
dreptului, fără însă ca unuia dintre aceştia să i se atribuie un rol primordial.