Capitolul 28

Economia politică: o privire generală

James E. Alt
Roberto Alesina

Tradiţional, comportamentul economic implica oameni făcând

schimburi prin care maximizau utilitatea, iar comportamentul politic
implica oameni care votau şi se alăturau unor grupuri de interes.
Desigur existau şi instituţii. Schimburile se produceau pe pieţe, care
sunt instituţii. Votul şi activitatea de lobby sugerează existenţa
legislativelor şi a procedurilor majoritare. Dar instituţiile erau toate
exogene şi, mai mult, instituţiile economice şi politice nu erau
considerate parte a aceleiaşi structuri globale în care se desfăşoară
interacţiunea umană ci separate. Până acum! Acest capitol trece în
revistă un domeniu de cercetare care este rezultatul respingerii atât
a exogeneităţii instituţiilor, cât şi a separării dintre economie şi
politică, acestea din urmă ajungând să fie văzute ca inextricabil
interconectate nu doar vag legate.
În acest capitol, termenul „economie politică” se referă la
cercetări care încearcă să răspundă simultan la două întrebări: cum
evoluează instituţiile ca răspuns la stimulente, strategii şi opţiuni
individuale? şi cum afectează instituţiile performanţa sistemelor
economice şi politice? Este folosită o abordare economică,
comportament strategic, maximizând utilitatea în prezenţa
constrângerilor, al unor actori mânaţi de interesul propriu, pentru a
explica originile şi susţinerea proceselor şi instituţiilor politice,
precum şi formularea şi implementarea politicilor publice. Punând
accent pe modul în care instituţiile politice şi economice constrâng,
direcţionează şi reflectă comportamentul individual, această
abordare accentuează în acelaşi timp contextul politic al
fenomenelor de piaţă şi încearcă să explice de o manieră unitară
rezultate ale acţiunii colective precum producţia, alocarea
resurselor şi politicile publice. Spre deosebire de atât economie cât
şi ştiinţele politice, luate separat, această economie politică pozitivă
evidenţiază atât comportamentul „economic” în procesul politic, cât
şi comportamentul „politic” pe piaţă. Ca atare, organizăm această
trecere în revistă a literaturii în jurul instituţiilor şi al politicilor
publice.1

1
Două excelente treceri în revistă ale literaturii, Calvert (1995) şi Shepsle şi Weingast (1994) ne-au fost de ajutor în
pregătirea primei părţi a acestei lucrări. Cea de a doua parte se bazează pe Alesina (1994) şi Alesina şi Perotti (1995b).
 Tratatul de Ştiinţe Politice nu avea nici un capitol intitulat
„economia politică”, deşi includea un capitol de Michael Taylor
privind teoria deciziilor colective şi unul de Gerald Kramer şi Joseph
Hertzberg privind teoria formală (1975). Ultimul enumera
temele majore a ceea ce am putea numi economia politică modernă:
teoria preferinţelor şi deciziilor individuale, fundamentând o mare parte
din teoria formală; noţiunea de echilibru comportamental cu actori
multipli (multiperson behavioral equilibrium), şi unele din instrumentele
matematice necesare investigării lui; unele aspecte ale teoriei deciziilor
sociale, şi probleme normative legate de aceasta; şi, în final, o parte din
analizele teoretice ale instituţiilor politice (Kramer şi Hertzberg 1975:
354).
Creşterea rapidă a domeniului economiei politice în ultimele două
decenii este reflectată de faptul că una din temele noastre,
studiul teoretic al formării instituţiilor, era în acel moment puţin
mai mult decât o idee apărută ulterior prezentării teoriilor
existente, în timp ce a doua, analiza pozitivă a politicilor publice,
nu era inclusă pe lista „temelor majore” de cercetare.
Dedicăm prima parte a acestei treceri în revistă originilor,
evoluţiei şi menţinerii instituţiilor, punând accent pe adunări
legislative similare Congresului american, pe formarea guvernelor
în sistemele parlamentare şi pe birocraţie. Acest program de
cercetare a fost construit având la bază concepte dintr-o generaţie
de lucrări „clasice” disponibile în momentul apariţiei Tratatului.
Aceste concepte includ discuţia lui Arrow (1951/1963) privind
ciclurile în votul majoritar şi teorema alegătorului median a lui Black
(1958), care sunt elemente cheie ale lucrărilor ulterioare privind
proprietăţile stabilizatoare ale instituţiilor de vot. Discuţia lui Downs
(1957) privind competiţia partinică şi teoria formării coaliţiilor a lui
Riker (1962) au pus bazele modelelor contemporane asupra rolului
politicilor distributive în formarea guverenelor. Tranzacţiile
costisitoare ale lui Coase (1937, 1960), jocurile de coordonare ale
lui Schelling (1960) şi relaţiile dintre supermajorităţi şi externalităţi
ale lui Buchanan şi Tullock (1962) se află în centrul analizelor
recente privind modul în care instituţiile economice şi politice
permit actorilor să captureze beneficiile schimbului, la fel cum
avantajele informaţionale ale birocraţiei ale lui Niskanen (1971)
prevestesc analiza costurilor de agent (agency costs) în relaţiile
inter- şi intra-instituţionale. Încercarea de a oferi o abordare
integrată a originilor şi consecinţelor instituţiilor politice asupra
politicilor publice, din perspectiva teoriei deciziilor raţionale, a adus
răspunsuri noi la întrebări vechi privind stabilitatea şi fragilitatea
instituţională, sursele şi efectele asimetriilor informaţionale şi
importanţa globală a instituţiilor pentru alocarea unor resurse
limitate şi valorizate.
 A doua parte trece în revistă economia politică a politicilor
publice, în special aspectele economice şi fiscale. Ne concentrăm
asupra „noii economii politice”, care a apărut la intersecţia dintre
macroeconomie, teoria jocurilor şi teoria deciziilor sociale, făcând
deciziile de politică publică endogene mai degrabă decât
considerându-le exogene sau aleasă de miticul „planificator social”.
Din contră, politica publică este rezultatul unei oarecare interacţiuni
între cetăţeni-alegători şi persoane care formulează politici publice
în instituţii cu anumite caracteristici. Această literatură a explodat
la propriu într-o varietate de direcţii. Am selectat domenii de
cercetare active în prezent, dar în care s-a lucrat suficient, astfel
încât să ne permită atât să le trecem în revistă cât şi să evaluăm
progresele făcute. Trecerea noastră în revistă nu e în nici un caz
exhaustivă, şi ne cerem scuze celor care se simt ofensaţi, dar a
menţiona fiecare persoană şi fiecare lucrare care a adus o
contribuţie în domeniu ar conduce la nimic altceva decât o listă de
citări şi cuvinte cheie.

I. Economia politică a instituţiilor

Instituţiile îi ajută pe indivizi să facă faţă anumitor probleme

fundamentale legate de schimb, decizia colectivă şi acţiunea
colectivă. Problema instabilităţii ciclice nu ar exista dacă nici o
decizie nu ar fi rezultatul votului. Am avea mult mai puţin de a face
cu probleme de comunicare, cooperare sau coordonare, dacă nu ar
exista dileme sociale (de exemplu dilema prizonierului).
Specializarea şi delegarea nu ar produce costuri de agent (agency
costs) dacă informaţia ar fi disponibilă fără a implica vreun cost.
Oportunismul ex post nu ar fi o problemă dacă nu ar exista
schimburi nesimultane. Totuşi, toate aceste probleme există, şi
instituţiile se ocupă în mod permanent de compromisurile create,
oferind ocazia unor tranzacţii avantajoase care nu s-ar realiza în
absenţa lor.
Economiştii politici sunt în general de acord cu faptul că, în
prezenţa acestor probleme, instituţiile cresc predictabilitatea, reduc
nesiguranţa, sau induc stabilitate în interacţiunile umane. Această
viziune asupra instituţilor dublează una din rarele ocazii în care
Tratatul a abordat probleme de decizie raţională, deşi teoria părea a
fi prea restrictivă pentru a fi utilă chiar şi în capitolul lui Dennis
Palumbo privind teoria organizaţiilor: „Multe – poate majoritatea
dintre – deciziile din organizaţii nu pot fi înţelese în termenii deciziei
raţionale... Ele implică un grad mare de incertitudine” (Palumbo
1975: 361).
 Cercetătorii contemporani ai economiei politice ar întreba,
spre deosebire de predecesorii lor, cum ar putea indivizii raţionali,
în condiţiile în care costurile implicate de nesiguranţă sunt mari, să
reconcepă organizaţia sau să o ajute să evolueze într-o direcţie care
ar reduce nesiguranţa. Exact acelaşi tip de întrebare, cum afectează
schimbările instituţionale posibilitatea de a realiza tranzacţii
profitabile, se află în centrul multor analize recente ale instituţiilor
economice şi politice deopotrivă.
Există o diviziune clară între cei care modelează instituţiile ca
(1) echilibre într-un joc social fundamental şi (2) reguli, proceduri şi
mecanisme de decizie considerate preexistente. În cadrul celei de a
doua categorii vom face legătura dintre două abordări asupra
instituţiilor ca proceduri formale şi o dezbatere continuă privind
relaţia dintre costurile tranzacţiilor, instituţii şi eficienţă. De fapt, de
vreme ce toate aceste perspective împărtăşesc o abordare a
instituţiilor din perspectiva costurilor tranzacţiilor, în prima parte a
acestui capitol vom folosi acest cadru general pentru a examina
cercetări recente asupra legislativelor (atât Congresul american cât
şi parlamentele) şi birocraţiei.

A. Abordări ale instituţiilor

Unii autori, precum Schotter (1981), definesc instituţiile ca echilibre

într-un joc social fundamental. Această abordare accentuează
funcţiile de autosusţinere şi coordonare ale instituţiilor. Dacă se
autosusţin ele evită instabilităţile deciziei şi acţiunii colective,
instabilităţi pe care se presupune că le ameliorează. Modele ale
unor asemenea instituţii pun accent pe anumite condiţii care
trebuiesc satisfăcute, condiţii referitoare la cunoaşterea comună,
informaţia împărtăşită şi strategiile de susţinere (Calvert 1995).
Dacă instituţiile – echilibre rezolvă, prin faptul că se autosusţin,
probleme de cooperare, ele rezolvă probleme de coordonare
cultivând “puncte cheie” (focal points). Kreps (1990) demonstrează
că, coordonarea credinţelor oferă o strategie de echilibru pentru a
face faţă unor evenimente contingente neaşteptate în interacţiuni
repetate. La modul ideal, analiza formală a regimurilor sau
constituţiilor care se autosusţin ar trata ambele aspecte.
Alţi autori consideră instituţiile ca fiind preexistente, şi le
definesc astfel încât să includă norme informale , organizaţii
formale complexe şi o varietate de reguli, proceduri şi mecanisme
de decizie care canalizează activitatea politică şi economică. 2 O
idee cheie care motivează această analiză procedurală a

2
O definiţie generală citată frecvent, este cea a lui North (1990:3) care consideră instituţiile “regulile jocului într-o
societate sau, mai formal spus, contrângeri concepute de om care modelează interacţiunea umană”.
instituţiilor este cea potrivit căreia, dacă indivizii ar putea face, de
câte ori doresc, schimburi neimplicând costuri, care să se
autosusţină atunci deseori nu ar exista echilibre şi unele tranzacţii
avantajoase nu ar avea loc. Două contribuţii dintre cele mai
influente sunt echilibrul indus de structură (structure-induced
equilibrium, vezi Shepsle şi Weingast 1987) şi modelul stabilirii
agendei (the setter model, Rosenthal 1996). În cazul primei
abordări, veto-uri, filtrarea input-urilor sau puterea de a influenţa
agenda apar la nivelul jurisdicţiilor, care sunt sectoare specifice de
responsabilitate sau control, asemănătoare compartimentelor din
firme sau comitetelor specializate ale legislativelor, uneori susţinute
de reguli suplimentare care solicită auto-limitare din partea
celorlalţi actori. Aceste caracteristici instituţionale reprezintă surse
de fricţiuni care împiedică realizarea anumitor comparaţii, sau
limitează numărul de rezultate care se pot susţine ale procesului de
elaborare a politicilor, impunând structura asupra ceea ce altfel ar fi
procese dezordonate de decizie. „ Modelul stabilirii agendei” (the
setter model) este puţin mai structurat: un proponent aruncă o
propunere în joc, o secvenţă definită de mişcări care fac din
propunerea respectivă subiectul unei alegeri de tipul „se acceptă
sau nu” şi un „status quo” care este punctul de revers în cazul în
care propunerea nu se acceptă. Rezultă că, similar curbelor cererii
şi ofertei, această mică schiţă a acţiunii politice, îi ajută pe analişti
să facă predicţii clare în situaţii instituţionale complexe. De
exemplu, multe dintre lucrările privind Congresul şi birocraţia pe
care le trecem în revistă în continuare, sunt aplicaţii ale acestui
model, care este discutat pe larg de Weingast (mai sus: cap. 5).

1. Costurile tranzacţiilor
În toate aceste abordări, felul în care instituţiile economice şi
politice au fost concepute afectează măsura în care costurile
tranzacţiilor permit sau împiedică obţinerea de beneficii în urma
schimbului. Costurile tranzacţiilor includ resursele consumate
pentru a evalua calitatea produsului, observarea performanţelor,
protejarea drepturilor de proprietate (fie cu ajutorul gardurilor fie cu
al avocaţilor), eforturile implicate de implementarea unui acord, sau
chiar activităţile de lobby.3 Ele includ şi costurile de organizare şi
negociere. Instituţiile se confruntă cu astfel de costuri ale
tranzacţiilor de câte ori indivizii negociază cu sau acţionează pentru
a-l influenţa pe titularul unei jurisdicţii (Milgram şi Roberts 1990),
sau de câte ori un grup de actori încearcă să achiziţioneze un drept
de proprietate care are valoare mare pentru instituţii. Acest al

3
Aceste costuri afectează alegerea de către firme a metodelor de maximizare a profitului şi a cantităţilor în care produc
(Eggerton 1990).
doilea tip de costuri este la fel de omniprezent ca instituţiile însele,
dar nu este un simplu cost măsurat în resurse. Similar cu
dificultăţile de stimulare rezultate din problemele de agent principal
la nivelul firmelor, deseori, posibilitatea unei întârzieri costisitoare
sau a eşecului de a ajunge la un acord (indiferent că este rezultatul
faptului că susţinerea acordului e dependentă de legi care pot fi
revizuite de majoritate sau este rezultatul specializării, necesitând
delegarea problemei către alt actor), nu poate fi depăşită prin
implicarea directă a unor resurse sporite:
Din literatura privind mecanismele compatibile cu stimulentele, în
condiţiile informaţiei asimetrice, ştim că nu există posibilitatea de a găsi
la această problemă un răspuns care să corespundă evidenţierii perfecte
a preferinţelor fără reducerea eficienţei... [A]ceastă reducere a eficienţei
nu este echivalată cu cheltuirea unor resurse care ar fi putut fi folosite
mai bine, pentru că ... problema stimulării exclude posibilitatea de a
îmbunătăţi utilizarea resurselor (Calvert 1995).

2. Instituţii eficiente şi ineficiente

Argumentul potrivit căruia costuri diferite ale tranzacţiilor

influenţează în mare parte alegerea între diferite forme
organizaţionale sau instituţionale a fost o temă majoră în studiul
instituţiilor în ultimele două decenii. Argumentul şi-a găsit arii
diverse de aplicare: natura, structura şi alocarea drepturilor de
proprietate; diferenţele organizaţionale şi eficienţa firmelor;
practica şi consecinţele reglementării; natura instituţiilor
democratice şi „marea dezbatere” între planificarea centralizată a
economiei şi formele capitaliste descentralizate.
Având drept punct de plecare elemente din lucrările lui Coase
(1960) şi Alchian şi Demsetz (1972), Williamson (1993) şi alţi autori
susţin că, dată fiind structura specifică a costurilor tranzacţiilor într-
o activitate economică oarecare, există în principiu un aranjament
instituţional care minimizează cel mai bine incidenţa acestor
costuri. Williamson pretinde că relaţiile fundamentale între tipuri de
adaptare, structuri ale guvernării şi forme ale dreptului contractelor
implică faptul că, acolo unde este eficient din punctul de vedere al
costurilor, partenerii clarvăzători vor crea în mod deliberat relaţii de
dependenţă, susţinute de garanţiile contractuale potrivite.4
Parteneri care fac investiţii extrem de specifice de exemplu, (cum
ar fi o uzină electrică situată în apropierea unei mine de cărbuni,
situaţie în care nici una dintre părţi nu are şansa de a găsi parteneri
substitut viabili) ar trebui să încheie contracte evident contingente.
4
Williamson susţine că, acolo unde eficienţa necesită o adaptare mai degrabă autonomă decât coordonată a agenţilor
economici, instituţiile economice şi alte instituţii non-piaţă oferă avantaje în comparaţie cu piaţa (care oferă indivizilor
stimulente puternice de învăţare şi schimbare) şi sunt susţinute de o perspectivă asupra dreptului contractelor ca mai
degrabă un cadru general decât un set de reguli detaliate.
Joskow (1988) trece în revistă cercetări empirice consistente cu
acest argument. Unii autori cred că forţe similare celor ale pieţei
determină instituţiile emergente să ia forma care permite acest „cel
mai bun” nivel realist-instituţional de activitate economică (Posner
1977). Alţi autori propun mecanisme evoluţioniste prin intermediul
cărora apar aceste instituţii eficiente (Rubin 1977; Nelson şi Winter
1982); acestea sunt analoage mecanismelor evoluţioniste de
transmisie culturală în contextul acolo unde învăţarea implică
costuri (Boyd şi Richerson 1994).
Cercetări empirice sistematice dar limitate, câteva
experimente şi o mare cantitate de analiză istorică sugerează totuşi
că evoluţia de fapt a instituţiilor nu seamănă nici cu implementarea
agregată intenţionată nici cu selecţia naturală descentralizată a
formelor instituţionale eficiente (North 1990). Odată ce au fost
create (indiferent de motiv), instituţiile generează nuclee de suport
la nivelul guvernului, mediului de afaceri sau chiar al publicului,
devenind dificil de dislocat sau îmbunătăţit.5 Literatura privind
drepturile de proprietate este plină de exemple de instituţii care
reduc eficienţa şi al căror efect principal este redistribuirea, cum ar
fi controlul asupra chiriilor în Hong Kong (Cheung 1975) şi
reglementarea licenţelor de pescuit somon în statul Washington
(Higgs 1982). Mai mult, chiar şi o instituţie iniţial eficientă poate
deveni imposibil de modificat, chiar dacă schimbarea condiţiilor în
care ea operează o face disfuncţională, aşa cum sugerează
relatarea lui David (1985) privind standardul tastaturii maşinii de
scris QWERTY.
Schimbările politice au şi efecte economice. Rosenthal (1989)
arată că una din consecinţele „neintenţionate” ale Revoluţiei
Franceze a fost realizarea unei serii de proiecte „eficiente” în
domeniul resurselor de apă, proiecte anterior imposibile din punct
de vedere politic. Levi (1988) arată că faptul că guvernele franceze
au fost stimulate să creeze noi instituţii economice a determinat
eficienţă pentru o lungă perioadă de timp. Totuşi, orice aşa-numită
„ineficienţă” a acestor instituţii îşi are originile în costurile acţiunii
colective care ar fi necesară pentru a le schimba, costuri care sunt
ele însele parţial determinate de alte instituţii politice. Tocmai
aceste costuri ale schimbării instituţionale asigură instituţiilor o
existenţă suficient de îndelungată pentru a avea efecte economice
şi politice asupra rezultatelor proceselor politice şi economice.

5
Milgram şi Roberts (1990) demonstrează că procesul de creare a unei instituţii determină crearea unui punct de valoare
(point of value), a unei jurisdicţii sau a unei puteri asupra agendei politice. Astfel, crearea oricărei instituţii aduce cu
sine stimulente în vederea folosirii resurselor în negociere şi în încercarea de a influenţa deciziile. Un “standard” similar
apare în literatura privind reglementarea şi afirmă că, odată ce o reglementare a funcţionat o perioadă de timp, o
întreagă industrie va evolua de o asemenea manieră încât firmele lider în domeniu vor deveni susţinătorii politici ai
acelei reglementări.
 Această diviziune a opiniilor asupra eficienţei instituţiilor a fost
depăşită de diviziuni în investigarea construcţiei unor instituţii
durabile, care au fost concepute pentru a pune în aplicare, în timp,
anumite politici distributive (astfel „ineficienţa” este relativă la un
standard normativ), făcând credibil angajamentul faţă de această
distribuţie al „coaliţiei care reglementează”. Această literatură de
specialitate extinde o temă familiară într-o direcţie nouă.
Contractele trebuiesc aplicate, dar a transmite indivizilor puterea de
a aplica este echivalent cu a le transmite puterea de a se sustrage
de la aplicarea contractului. În ce condiţii indivizi raţionali care deţin
această putere se vor abţine de la sustragere? Cum poate fi făcut
credibil angajamentul că se vor obţine? Ostrom (1990) descrie o
varietate de angajamente transparente, simple, care se autosusţin,
şi sunt durabile în exploatarea resurselor pe care mai mulţi indivizi
le deţin în comun. Capitolul lui Weingast (mai sus: cap. 5) discută
alte cazuri în care reputaţia şi descentralizarea sunt elemente cheie
ale instituţiilor durabile.

II. Economia politică a legislativelor

Trei domenii ale teoriilor din economia politică privind instituţiile

legislative sunt axate pe Congresul american, şi toate implică
aspecte legate de schimburi sau informaţie costisitoare, respectiv
explică adaptarea instituţională care se produce pentru a asigura
schimburi costisitoare dar benefice; pentru a uşura dilemele sociale
şi a dispersa câştigurile rezultate din specializarea legislatorilor,
despre care se presupune că au scopuri diferite care reflectă
preocuparea pentru realegere, opinii personale asupra ceea ce
constituie politici publice bune, ambiţii instituţionale, precum şi că
sunt influenţaţi de alţi actori (Shepsle şi Weingast 1994). Weingast
şi Marshall (1988) descriu modul în care asemenea preferinţe
eterogene fac sprijinul reciproc absolut necesar pentru ca
legislatorii să-şi atingă obiectivele. Un imens corp de literatură
reuşită, atât teoretică cât şi empirică, a descris modul în care
Congresul american s-a dezvoltat de o aşa manieră încât să
faciliteze schimburile, să opereze cu informaţie imperfectă, să
coordoneze activităţile membrilor şi să limiteze problemele ce ar
putea rezulta din problemele de agent (agency problems, Shepsle şi
Weingast 1994).6
Într-un schimb există câştiguri posibile dacă valoarea pe care
un legislator o atribuie beneficiilor rezultate din propriile proiecte
depăşeşte povara pe care el/ea trebuie să o poarte atunci când
sprijină proiectele altor legislatori drept parte a unui acord. Dar
6
Multe din lucrările preliminare au fost puse împreună în McCubbins şi Sullivan (1987).
partenerii trebuie identificaţi iar înţelegerile, pentru a asigura
viitoarele fluxuri de beneficii împotriva consecinţelor unor
evenimente neaşteptate, şi pentru a avea o viaţă prelungită,
trebuiesc aplicate şi întărite. Înlocuirea schimburilor spontane de
sprijin reciproc, similare celor de pe piaţă, realizate la faţa locului,
cu o formă instituţionalizată de încheiere a acestor înţelegeri duce
la reducerea costurilor tranzacţiilor, după cum afirmă Fiorina
(1987):
Astfel legislativele instituie comitete cu jurisdicţii specializate, le permit
propriilor membri să-şi autoselecteze poziţiile deţinute în comitetele care
prezintă pentru ei cel mai mare interes..., şi le permit să adopte „norme”
care ung angrenajele sistemului... [astfel] li se permite membrilor să
exercite o influenţă disproporţionată asupra formulării şi implementării
acelor politici publice care prezintă pentru ei interes electoral, şi li se
oferă o varietate de ocazii de a revendica credit politic...

Pentru a funcţiona, un astfel de sistem de comitete trebuie să

sprijine autoselecţia legislatorilor (să respecte preferinţele
individuale în cadrul procesului de repartizare pe comitete), să
menţină influenţa extraordinară a comitetelor în respectivele
domenii (combinând filtrarea input-urilor şi puterea de iniţiativă,
reglementări restrictive în privinţa posibilităţii de amendare a
propunerilor, controlul asupra comitetelor de mediere şi
supravegherea autorităţii) şi să se adapteze la apariţia unor noi
tematici politice şi la schimbarea intereselor la nivelul legislativului.

1. Cooperare şi partide politice

Totuşi, jurisdicţile descentralizate pot crea imperfecţiuni ale pieţei,
cum ar fi dilemele sociale. De exemplu, decuplarea politicilor fiscale
şi a cheltuielilor bugetare produce deficite (Kietwiet şi McCubbins
1991). În schimb, astfel de probleme stimulează dezvoltarea
instituţională, care netezeşte imperfecţiunile şi extinde ocaziile de
cooperare. Astfel, legislatorii individuali confruntaţi cu o problemă
de acţiune colectivă (acţionând singuri nu pot captura câştigurile
care ar rezulta din legiferare în circumscripţia lor electorală) vor
concepe mecanisme menite să captureze câştigurile potenţiale.
Astfel se poate explica dezvoltarea şi importanţa instituţiilor
leadership—ului şi organizarea partinică (Cox şi McCubbins 1993).
Cox şi McCubbins (1993) pun următoarea întrebare: De ce sunt
partidele politice baza organizării legislativelor şi cu ce efecte? Cum
interacţionează partidele cu structura de comitete şi cum afectează
elaborarea politicilor publice? Deşi preferinţele legislatorilor sunt
eterogene ei sunt, în mare, de acord asupra multor aspecte ale
politicilor publice. Partidul majoritar, dacă este unit în jurul aceluiaşi
scop politic, poate confisca autoritatea legislativă şi (re)concepe
instituţii şi practici legislative (cum ar fi sistemul de comitete),
pentru a-şi urmări propria agendă politică. Partidele din Congres
constituie un fel de cartel legislativ.
Pentru a obţine avantaje de pe urma etichetelor de partid
(reputaţie colectivă de pe urma căreia pot profita legislatorii
individuali), membrii de partid trebuie să creeze mecanisme
colective de rezolvare a disputelor. Sub controlul partidului cad atât
componenţa comitetelor, prin intermediul repartizărilor, cât şi
producerea şi programarea produselor comitetelor şi controlul
plenului legislativului. Partidele vor limita autoselecţia şi vor
supraveghea cu mare atenţie numirile în acele comitete ale căror
politici publice implică externalităţi mai mari pentru perspectivele
de realegere a multor partizani. Cox şi McCubbins (1993) prezintă
dovezi empirice extinse în sprijinul ideii lor privind
reprezentativitatea comitetelor.

2. Justificarea comitetelor din perspectiva nevoilor

informaţionale
Economia politică oferă o justificare alternativă, din perspectiva
nevoilor informaţionale, a organizării legislativelor sub această
formă. Toţi membrii legislativului vor beneficia de pe urma
asigurării informaţiei de către experţi, iar comitetele oferă expertiza
necesară. Astfel, aşa cum au spus Shepsle şi Weingast (1994),
comitetele nu sunt doar agenţi de distribuţie care reduc costurile de
tranzacţie ci şi factori specializaţi de producţie. Comitetele servesc
drept corpuri specializate de experţi care colectează şi dezvăluie
informaţii referitoare la relaţia dintre politicile publice şi finalitatea
proceselor sociale.
Ideea, aşa cum e formulată în cartea lui Krehbiel (1991) şi într-
o serie de articole rezumate în Gilligan (1993), este că, dacă
legislatorii nu cunosc relaţia corectă dintre instrumentele de politică
publică pe care le selectează şi rezultatele ulterioare ale acestor
instrumente, atunci ei ar dori să îşi actualizeze şi să îşi
îmbunătăţească cunoştinţele şi credinţele colectând informaţie
nouă. Atunci, aranjamentele instituţionale reflectă pe lângă (sau în
loc de) nevoia de a rezolva probleme distribuţionale şi nevoia de a
obţine şi disemina informaţie. Majorităţile vor stimula şi vor atribui
resurse comitetelor specializate care investesc în expertiză.
Comitetele pot fi puternice într-un legislativ nu (numai) pentru că
monopolizează puterea asupra agendei politice ci (şi) pentru că
monopolizează informaţia şi expertiza. În schimb, atunci când astfel
de informaţie nouă este diseminată, ea poate afecta opţiunile de
politică publică ale întregului legislativ.
 De aici derivă o seamă de implicaţii testabile empiric. În primul
rând, pentru a limita pierderile potenţiale (ale legislativului ca
întreg) care ar putea rezulta din specializare, comitetele ar trebui,
în general, să nu fie compuse din indivizi cu preferinţe extreme
(legislatori ale căror opinii se situează la o distanţă mare de poziţia
considerată de centru în legislativul respectiv)7, ci ar trebui să
reflecte o poziţie mediană centristă. Similar, comitetele de mediere
(cele care rezolvă disputele între diferitele camere ale legislativului)
ar trebui să reflecte sentimentele majoritare. De asemenea, Gilligan
şi Krehbiel sugerează că, pentru a oferi comitetelor stimulente
pentru a se specializa, deseori majorităţile îşi vor autoimpune
proceduri restrictive, pentru a evita vicierea propunerilor
legislativului în plenul comitetelor. Aceste constrângeri autoimpuse
sunt mai probabile, şi mult mai probabil eficiente, cu cât comitetele
reprezentative sunt mai apropiate, la nivelul opiniilor, de legislativ
ca întreg. Multe dintre aceste implicaţii sunt în contradicţie cu ideile
afirmate de cercetătorii din celelalte „tabere”, astfel încât
cercetările empirice din următorii câţiva ani vor fi decisive.
Acest corp de literatură este dominat de studiul Congresului
american: în consecinţă este excelent dar extrem de îngust. Există
o direcţie paralelă de cercetare asupra relaţiilor dintre Congres,
preşedinte şi birocraţie (Moe 1984, 1990), pe care o discutăm în
continuare, descriind şi un model de elaborare a politicilor publice
care ia explicit în calcul preferinţele preşedintelui (Alesina şi
Rosenthal 1995). Există în economia politică o direcţie de cercetare
în curs de apariţie asupra modului în care costurile tranzacţiilor
afectează organizarea legislativelor de tip parlament, ţinând cont
de consecinţele economice (Palmer 1995; Moe şi Caldwell 1994;
Spolaore 1993). Recent, după o perioadă de acalmie, s-a înregistrat
o resurgenţă a interesului asupra relaţiei dintre politicile publice
promovate de partidele politice, instituţiile politice şi procesul de
formare a guvernelor.

C. Economia politică a formării guvernelor

Modele iniţiale ale coaliţiilor, dintre care cel al lui Riker (1962) este
sugestiv, tratau formarea coaliţiilor ca pe un joc între partide pentru
obţinerea unui premiu materializat în portofolii ministeriale.
Aproape toate abordările iniţiale din teoria jocurilor plecau de la
ideea că partidele politice au drept scop obţinerea puterii politice
(office-seeking parties) şi nu sunt motivate de dorinţa de a promova
anumite politici publice (policy-motivated). De asemenea,

7
Vastul proiect empiric abordând importanţa voturilor în Congresul American, realizat de Poole şi Rosentahl (1991) a
facilitat în mare măsură analiza poziţiilor legislatorilor şi comitetelor.
abordarea era cooperativă, presupunând că toate acordurile la care
s-a ajuns erau susţinute de factori exogeni, evitând astfel nevoia de
a înfrunta şi modela costurile tranzacţiilor. Mai mult, lipsa oricărei
referiri la un oportunism ulterior al actorilor (dorinţa de a denunţa
un acord) a conferit acestor modele miopie. În plus, în ciuda
descrierilor bogate deja disponibile, puţine modele conţineau
descrierile modurilor în care instituţiile influenţau procesul de
formare a guvernelor (Laver şi Schofield 1990). În final, chiar şi
acele teorii ale coaliţiilor bazate pe ideea că politicienii sunt
motivaţi de dorinţa de a promova anumite politici publice,
presupuneau că o coaliţie câştigătoare, dacă aşa ceva există, s-ar
putea forma la orice moment de timp în spaţiul dat al preferinţelor
pentru politici publice.
Recent, s-a înregistrat o proliferare a modelelor şi abordărilor.
Unele dintre acestea sunt formalizări avansate în vechea tradiţie a
modelelor spaţiale ale jocurilor cooperative. Altele, introduc totuşi
actori sofisticaţi şi tranzacţii costisitoare într-o varietate de forme,
incluzând secvenţe specifice ale jocului impuse de instituţii,
limitarea la negocieri care se autosusţin (nu sunt susţinute de
factori exogeni), indivizibilităţi la nivelul politicilor publice rezultate
şi dorinţa politicienilor de a face angajamente credibile pentru a-şi
atrage sprijinul alegătorilor. Aceste modele abordează exact
problemele de decizie şi acţiune colectivă aflate în centrul noii
economii politice.

1. Jocuri de cooperare, modele spaţiale

Schofield (1992; 1993) aplică formării guvernelor în legislativele
cuprinzând partide politice de diferite mărimi condiţiile teoretice
pentru existenţa unor puncte spaţiale de echilibru, în contextul
aplicării principiului majorităţii, în condiţiile în care forţa partidelor
politice este echilibrată. El stabileşte condiţiile necesare şi
suficiente pentru existenţa unor nuclee majoritare stabile structural
(cores), nuclee majoritare care sunt rezistente la perturbări minore
ale punctelor ideale ale partidelor.8 Autorul demonstrează că, într-
un spaţiu multidimensional al politicilor publice în care sunt
localizate punctele ideale ale partidelor, există, pentru oricare
coaliţie minimală de partide câştigătoare, un set de compromisuri,
mărginit de liniile ce leagă între ele punctele ideale ale partidelor,
care e de fapt un set de puncte corespunzătoare unor anumite
politici publice, abaterea de la acestea aducând prejudicii cel puţin
unuia dintre partidele din coaliţie. Punctul corespunzător unei
anumite politici publice este un nucleu dacă şi numai dacă face

8
Nucleele majoritare în această problemă a votului echilibrat sunt analoage punctului ideal al alegătorului median dintr-
un model unidimensional al votului.
parte din setul de compromisuri al tuturor coaliţiilor minimale
învingătoare. Dacă intersecţia acestor seturi de compromisuri este
nulă, atunci nu există un nucleu.9
Un „partid nucleu” (core party) este un partid al cărui punct
ideal corespunzând politicilor publice promovate este un nucleu.
Când un asemenea partid există, el va fi parte a guvernului care se
formează, guvern care va fi fie minoritar format de un singur partid
fie o coaliţie a acestuia cu alte partide. În orice situaţie politicile
publice vor reflecta punctul ideal al partidului nucleu. Când nu
există un partid nucleu, şi aceasta este situaţia cea mai des
întâlnită, teoria lui Schofield prevede că rezultatul va fi formarea
unui guvern căruia îi corespunde un punct situat într-un set de
cicluri, adică în acea regiune spaţială în care este probabil să fie
localizate ciclurile dintre coaliţii şi politici. Fie nucleul fie acest set
de cicluri trebuie să existe. Sperăm că ultimul este relativ compact,
astfel încât să se poată face predicţii testabile privind rezultatele.

2. Secvenţă şi strategie
Austen-Smith şi Banks (1988) oferă un model formal al formării
guvernelor în care partidele (privite din punctul de vedere al
mărimii) încearcă pe rând să formeze coaliţii (într-o secvenţă de
mişcări impusă instituţional), actorii nu suferă de miopie şi
aşteptările lor ţin cont de existenţa unui punct de revers în cazul în
care fiecare tentativă de a forma o coaliţie eşuează, iar partidele
sunt supuse ulterior alegerilor unei penalizări bazate pe măsura în
care promisiunile avansate de ei pentru a forma o coaliţie se abat
de la ceea ce ar fi considerat normal. Modelul prezice formarea
coaliţiilor între partidele mari şi cele mici. Baron (1991) foloseşte un
cadru similar, cu un mecanism explicit de vot de încredere, care
determină momentul în care un guvern se formează.10 O
caracteristică importantă a acestor abordări non-cooperative este
faptul că orice aventuri „cooperative” care ar apărea, cum ar fi
formarea coaliţiilor sau atingerea unor compromisuri privind
politicile publice, ar fi rezultatul faptului că e în interesul fiecărui
partener să respecte înţelegerea rezultată în urma negocierilor.

3. Alocarea portofoliilor şi jurisdicţia

Modelele pe care le-am trecut în revistă până în acest moment se
concentrează asupra politicii echilibrului colectiv, care rezultă date
fiind echilibrul şi distribuţia puterii partidelor politice în parlament.
9
Mai mult, dacă un anumit nucleu rămâne în setul de compromisuri al tuturor coaliţiilor minimale câştigătoare, chiar şi
atunci când se produc schimburi minore la nivelul punctelor ideale ale partidelor, atunci acel nucleu este stabil din punct
de vedere structural.
10
În acest model este folosit modelul general de negociere în legislative al lui Baron şi Ferejohn (1989). Baron (1993)
se ocupă de situaţia în care poziţiile partidelor dormice să formeze o coaliţie constituie variabile dependente.
Este de asemenea posibil să privim guvernele ca pe nişte colective
de miniştri cu jurisdicţii individuale, mai degrabă decât ca pe un
corp responsabil colectiv de un unic rezultat al politicilor publice. În
cazul în care miniştrii îşi au propria jurisdicţie, mai degrabă decât
media unor localizări în spaţiu, rezultatul este o sumă de politici
publice corespunzând preferinţelor individuale ale partidelor
politice, în funcţie de atribuirea către partide a partofoliilor.
Jurisdicţia face promisiunile partidelor politice credibile în ochii
alegătorilor, pentru că îşi pot îndeplini promisiunile (numai) dacă le-
a fost atribuit ministerul relevant. În acelaşi timp, alocarea
portofoliilor permite monitorizarea comportamentului partidelor,
pentru că, un partid care a primit un anumit portofoliu nu are nici o
scuză de a nu-şi duce la îndeplinire politica preferată, şi astfel, nici
un stimulent pentru a-şi deforma dorinţele. Această abordare a
specializării ministeriale prezintă o deschidere potenţială a
modelelor de formare a guvernelor înspre consideraţii despre
costurile şi beneficiile specializării şi delegării, care au fost discutate
în alte secţiuni.
Laver şi Shepsle (1996) analizează un model al formării
guvernelor având portofoliile ca punct de pornire, model bazat pe o
secvenţă stabilită constituţional de propuneri din partea unui status
quo determinat de evenimente istorice. Ei consideră că, între
partide raţionale, prevăzătoare şi motivate de dorinţa de a promova
anumite politici publice au loc negocieri, iar fiecare dintre partide
are un veto explicit asupra fiecărui cabinet la care ar putea
participa, într-o matrice de guverne fezabile (mai degrabă decât
într-un spaţiu continuu) în care fiecare guvern, actual sau potenţial,
este o entitate discretă cu un anumit output prognozat de politici
publice. Singur modalitate eficientă aflată la dispoziţia legislatorilor
de a controla un guvern este fie ameninţarea credibilă fie înlocuirea
acelui guvern cu altul. Aceste predicţii atribuie un rol important unui
partid „tare”, care participă (şi astfel are veto) în fiecare cabinet pe
care majoritatea îl preferă idealului său, cel în care partidul tare ia
toate portofoliile. Deşi compararea predicţiilor asupra politicilor
publice elaborate de guverne cu predicţiile asupra alocării
portofoliilor este dificilă, acum par să existe posibilităţi
semnificative de evaluare empirică a acestor modele concurente.

D. Economia politică a birocraţiei

Niskanen (1971) modelează birocraţia ca pe un vânzător de servicii

ce deţine monopolul pe piaţă, având informaţie privată despre
costurile implicate11, care estimează beneficiile care se reduc după
un anumit moment, atunci când un factor de producţie este crescut
iar ceilalţi rămân constanţi, are maximizarea bugetelor de acţiune
drept sursă de utilitate, şi un legislativ pasiv drept cumpărător al
produselor sale. Fiecare dintre aceste prezumţii poate fi relaxată,
concluzia lui Niskanen potrivit căreia birocraţia se dezvoltă într-o
democraţie modificându-se în consecinţă. Miller şi Moe (1983) au
făcut din legislaţie un organism activ pentru a evidenţia revelaţia
informaţională care s-ar putea produce într-o situaţie de negociere.
Aceasta a atras atenţia specialiştilor asupra întrebării dacă
legislativul sau birocraţia este organismul „dominant”. Aceasta e o
manieră simplistă de a întreba cum sunt de fapt distribuite costurile
şi beneficiile într-o situaţie în care rezultatele reale reprezintă „o
alunecare” sau „o abatere” de la scopurile stabilite. Totuşi, alegerea
design-ului instituţional are efecte asupra măsurii şi distribuţiei
abaterii, iar opţiunile de concepţie depind ele însele de prezumţii
asupra ceea ce agenţii maximizează. De vreme ce, într-o mare
măsură, aceleaşi funcţii au fost exercitate în unele ţări de
întreprinderi aflate în proprietatea statului, iar în altele de firme
private, a căror activitate e reglementată de comisii, asemenea
opţiuni există în mod clar, şi derivă din aceleaşi principii discutate
mai sus.

1. Problema angajamentului
Ca şi în cazul “justificării existenţei comitetelor la nivelul
legislativelor din perspectiva nevoilor informaţionale”,
complexitatea tematică şi dorinţa inerentă rezultată de a se bucura
de avantajele specializării, determină adunările reprezentative să se
bazeze pe opiniile şi acţiunile experţilor. Legislatorii care vor să
elaboreze politici eficace dar nu au expertiza necesară, decât să
suporte costurile informării într-un anumit domeniu, deseori delegă
culegerea de informaţii şi elaborarea politicilor birocraţilor,
preşedinţilor, membrilor guvernului sau liderilor de partid, precum
şi comitetelor existente la nivelul adunărilor legislative. Delegarea
către un expert poate fi un substitut eficace pentru obţinerea
expertizei într-un anumit domeniu. Totuşi, poate implica costuri de
agent (agency costs), de vreme ce experţii îşi pot folosi cunoştinţele
pentru a întreprinde acţiuni ale căror consecinţe sunt atât
necunoscute legislatorilor cât şi în detrimentul intereselor
legislativului.12 Pe scurt, experţii îşi pot folosi cunoştinţele pentru a
11
Informaţia asimetrică face modelele agentului principal ale relaţiilor legislator – birocrat consistente cu abordările din
perspectiva costurilor tranzacţiilor. Weingast (1984) aplică aceste modele relaţiei legislator – birocrat.
12
Jensen (1983: 331) defineşte costurile de agent ca fiind “suma costurilor de structurare, angajare şi monitorizare a
contractelor dintre agenţi. Costurile de agent includ de asemenea şi costuri rezultând din lipsa de avantaje în a veghea la
respectarea perfectă a tuturor contractelor.”
prelua de la legislatori controlul procesului de elaborare a politicilor
publice. Astfel, legislatorii se confruntă cu problema materializării
beneficiilor potenţiale ale delegării fără a-şi pierde controlul asupra
politicilor publice (Lupia şi McCubbins 1994).
Mai mult, în mod obişnuit, schimbul între legislatori şi
alegătorii lor nu este simultan. Fluxul de beneficii pentru legislatori
este antecedent fluxului de beneficii pentru alegători. Aceştia sunt
supuşi riscului ca, fie actuala fie următoarele coaliţii legislative să
submineze beneficiile pe care ei le-ar putea obţine de pe urma unei
legiferări, la modul legal şi fără perspective de oferire a unei
compensaţii (Moe 1990). Aceasta constituie o problemă şi pentru
legislatori, deoarece alegătorii orientaţi înspre viitor vor evalua
durabilitatea viitoarelor beneficii şi costuri legislative şi vor reflecta
această evaluare în gradul de sprijin electoral pe care sunt dispuşi
să îl ofere.13 Pe scurt, fluxul net de beneficii aşteptat de pe urma
legislaţiei va fi capitalizat în valoarea actuală a legislaţiei, şi, din
acest motiv, în sprijinul politic net oferit coaliţiei care
implementează această legislaţie.
Se presupune deseori că, deşi legislativele nu pot fi supuse
unor constrângeri, coaliţia care implementează o politică poate
influenţa costurile pe care coaliţiile următoare trebuie să le suporte
pentru a modifica un acord, atât la nivelul legislaţiei cât şi la nivel
administrativ. Faptul că viitorii legislatori vor submina valoarea
legislaţiei modificând felul în care este administrată sau aplicată
este ameninţarea reală la adresa durabilităţii înţelegerii făcute de
coaliţia care implementează politica. În particular, coaliţia care
implementează politica poate încerca să sporească durabilitatea
înţelegerii sale cu alegătorii reducând aria autorităţii delegate sau
delegând acea autoritate unui agent, cum ar fi sistemul judiciar,
care este relativ independent de legislativul la putere (vezi Landes
şi Posner 1975).
Totuşi, în acest moment apare din nou o problemă de agent.
Coaliţia care implementează politicile şi alegătorii săi trebuie să
delege autoritate pentru a-şi implementa aranjamentul, dar agenţii
nu împărtăşesc neapărat obiectivele lor, şi astfel coaliţia nu poate fi
sigură că agentul său administrativ va administra legislaţia în modul
intenţionat la implementare. Este dificilă monitorizarea acestor
agenţi şi crearea unui sistem de recompense şi sancţiuni ex post
care să asigure că vor acţiona pentru a proteja interesele
reprezentate la iniţiere. Chiar şi o implementare imperfectă dar de
bună credinţă poate fi obţinută numai la costuri de agent
semnificative, care includ costurile selectării administratorilor şi ale

13
În toate aceste modele alegătorii sunt, mai degrabă grupuri de interes decât indivizi despre care se presupune că suferă
de miopie.
monitorizării modului în care aceştia se conformează spiritului legii
(dar neglijenţa legislativă consumă timpul), folosind mecanisme
corective ex post (recompense, sancţiuni şi directive legislative
ulterioare); precum şi costul oricărei non-conformări reziduale, care
produce o diferenţă între politica publică iniţială şi cea
implementată într-adevăr (de vreme ce agentul ştie mai multe
despre meritele deciziilor administrative alternative decît
legislativul iniţiator şi alegătorii săi).

2. Alegerea instituţională
În exact acelaşi spirit, McCubbins, Noll şi Weingast (1987; 1989)
susţin că crearea unei noi agenţii (sau a unei noi sarcini pentru o
agenţie) este o problemă de agent principal (principal agent
problem) între coaliţia iniţiatoare, care caută să implementeze un
angajament durabil, şi entitatea birocratică care va implementa
angajamentul. În timp ce, monitorizarea imperfectă, nevoia de a le
oferi agenţilor discreţie şi posibilitatea ca preferinţele agenţilor să
difere de cele ale agenţilor principali semnifică faptul că vor exista
întotdeauna pierderi cauzate de agenţi; ele subliniază şi modul în
care aceste costuri pot fi limitate (nu eliminate) prin intermediul
unor caracteristici ale procesului de numire a actorilor şi printr-o
varietate de controale procedurale. Sunt relevante analize ale unor
sisteme caracterizate ca dominante de legislativ (Statele Unite
după unele interpretări, vezi Weingast şi Moran 1984) şi ale unora
dominate de birocraţie (Japonia după unele interpretări, vezi
Cowhey şi McCubbins 1995).
Horn (1995) teoretizează că, legislatorii decid în general tipul
de organizaţie care va fi folosit (de exemplu întreprinderi
proprietate de stat pentru producţie finanţată din vânzări mai
degrabă decât birouri pentru producţie finanţată din taxe; instanţe
mai degrabă decât comisii de reglementare) minimizând suma
costurilor tranzacţiilor, cu care se confruntă în orice situaţie dată.14
Costurile implicate sunt cele de luare de deciziei (ca şi în
“legislative, mai sus”), de agent, de angajament (durabilitate) şi de
incertitudine (inerente în toate angajamentele). Dimensiunile cheie
pe baza cărora sunt făcute alegerile instituţionale includ măsura în
care deciziile sunt delegate (în special în măsura în care legislaţia
este vagă), structura de guvernare a agentului administrativ (în
special modul de selectare a personalului de bază, gradul de
independenţă faţă de legislativ care îi este conferit de
reglementările în vigoare şi jurisdicţia agentului administrativ),
regulile care specifică procedurile de urmat în luarea deciziilor

14
De exemplu, în situaţia în care legislatorul se confruntă cu o agenţie care maximizează bugetul, utilizarea finanţării
bazată pe vânzări implică o economie a costurilor de monitorizare.
administrative (incluzând dreptul alegătorilor de a lua parte la
procesul administrativ), natura şi intensitatea monitorizării din
partea legislativului şi capacitatea de a folosi recompense şi
sancţiuni ex post, şi “regulile” care guvernează alocarea şi
utilizarea capitalului şi a muncii; în special măsura în care agenţiile
sunt finanţate din vânzări mai degrabă decât din taxe şi condiţiile în
care au fost angajaţi administratorii. Horn trece în revistă
rezultatele unor studii de caz care sunt consistente cu multe din
prezumţiile sale, dar, aici există în mod clar oportunităţi interesante
pentru cercetări empirice sistematice.

II. Economia politică a politicilor publice

În continuare, în cadrul oferit de economia politică, ne referim la

efectele instituţiilor asupra politicilor publice. În cea mai mare parte
tratăm instituţiile ca fiind exogene, deşi prima jumătate a acestui
capitol se referea la endogeneitatea instituţiilor. Asumarea
exogeneităţii instituţiilor este totuşi justificată, dacă instituţiile se
autosusţin sau dacă sunt măcar dificil de schimbat din cauza unor
costuri semnificative ale deciziei sau acţiunii colective, cel puţin pe
termen scurt. La fel ca în prima jumătate a capitolului, ne
concentrăm asupra unor aplicaţii folosind acelaşi set de prezumţii
(în esenţă, optimizarea în prezenţa unor constrângeri, constrained
optimizing) pentru a analiza comportamentul. Trecem în revistă
două programe de cercetare, unul asupra ciclurilor politico-
economice în rezultatele economice, celălalt asupra datoriilor şi
deficitelor. În ambele cazuri, partidele politice şi alegerile sunt
elemente instituţionale importante. De asemenea, în ambele cazuri,
modele politico-economice sofisticate au trecut în mod succesiv
teste empirice tot mai solicitante, fapt care indică importanţa
includerii unor variabile instituţionale particulare în explicarea
rezultatelor.

A. Cicluri politico-economice
Literatura privind ciclurile politico-economice s-a dezvoltat în două
faze. În prima fază, la mijlocul anilor ’70, Nordhaus (1975) şi Hibbs
(1977) au identificat două tipuri de cicluri. Nordhaus a evidenţiat un
ciclu “oportunist”, conform căruia politicienii aflaţi la putere,
indiferent de partidul din care fac parte stimulează economia
înainte de alegeri, pentru a câştiga şi a rămâne la putere. Hibbs a
identificat un ciclu “partizan” în care stânga luptă împotriva
şomajului chiar şi cu costul creşterii inflaţiei, în timp ce dreapta
luptă împotriva inflaţiei cu costul de a mări şomajul. Atât modelul
oportunist cât şi cel partizan s-au bazat pe o abordare tradiţională a
macroeconomiei, caracterizată de aşteptări preraţionale.
A doua fază a luat avânt la mijlocul anilor ’80 ca ramură a
abordării teoriei pozitive a politicilor macroeconomice din
perspectiva teoriei jocurilor. Au apărut versiuni “raţionaliste” ale
modelelor oportunist şi partizan. Această a doua generaţie de
modele diferă de cele precedente din două foarte importante
puncte de vedere. În primul rând prezumţia de aşteptări raţionale
face activitatea economică reală din ce în ce mai puţin direct şi
predictibil influenţată de politicile economice în general şi politicile
monetare în particular. În al doilea rând, raţionalitatea implică că
alegătorii nu pot fi păcăliţi în mod sistematic, astfel încât echilibrul
să fie prezervat.

1. Modele “oportuniste” tradiţionale

Această abordare este (sau era) cel mai popular tip de model de
ciclu politico-economic. Contribuţia cea mai cunoscută i-o datorăm
lui Nordhaus (1975), al cărui model se întemeiază pe trei prezumţii
cruciale: (i) economia este caracterizată de o curbă Phillips cu
aşteptări orientate înspre trecut, curbă care poate fi exploatată; (ii)
politicienii sunt preocupaţi doar de câştigarea alegerilor; şi (iii)
alegătorii sunt retrospectivi şi naivi; îl recompensează pe
deţinătorul puterii dacă economia merge într-o direcţie bună (adică
creşterea economică este mare) în perioada imediat premergătoare
alegerilor. Din aceste prezumţii Nordhaus derivă următoarele
implicaţii: (i) orice guvern adoptă aceeaşi politică; (ii) spre sfârşitul
legislaturii, actorul politic aflat la putere stimulează economia
pentru a profita de segmentul favorabil “pe termen scurt” al curbei
Phillips; (iii) rata inflaţiei creşte în preajma alegerilor ca rezultat al
expansiunii economice pre-electorale; după alegeri inflaţia este
redusă cu ajutorul unor politici contracţioniste. Astfel, ar trebui să
observăm o creştere economică mare şi un şomaj redus în preajma
tuturor alegerilor, precum şi recesiune după fiecare alegeri.

2. Modele oportuniste “raţionaliste”

O direcţie de cercetare păstrează prezumţia despre politicienii
oportunişti în modele de “cicluri politico-economice” în care
alegătorii sunt raţional dar imperfect informaţi despre anumite
caracteristici ale deţinătorilor puterii, în special despre
“competenţa” acestora în conducerea economiei. Competenţa
factorilor decizionali este definită ca fiind capacitatea lor de a
reduce risipa bugetară (Rogoff 1990; Rogoff şi Sibert 1988), de a
promova creşterea economică fără o mărire a inflaţiei (Persson şi
Tabellini 1990) sau de a proteja economia de şocuri aleatoare
(Cukierman şi Meltzer 1986). Dacă factorii de decizie sunt mai
informaţi decât alegătorii despre propria competenţă, dar încearcă
să pară cât mai competenţi posibil, atunci ei se comportă într-o
manieră care duce la un ciclu politico-economic în stilul celor
descrise de Nordhaus. Totuşi, raţionalitatea alegătorilor şi
conştientizarea de către aceştia a stimulentelor care determină
acţiunile politicienilor limitează comportamentul “oportunist” al
celor din urmă. De fapt, dacă politicienii sunt în mod deschis
oportunişti, ei sunt pedepsiţi de către electorat. Astfel, în aceste
modele raţionaliste, ciclurile politice au o durată mai scurtă, o
magnitudine mai mică, sunt mai puţin obişnuite decât în modelul lui
Nordhaus, şi pot fi mult mai probabil observate în instrumentele
politice decât în rezultatele politicilor publice.

3. Modelul partizan tradiţional

O versiune “tare” a modelului partizan (Hibbs 1977; 1987) susţine
că diferite partide pot profita de o curbă Phillips pentru a obţine
rezultatele dorite. Astfel, stânga alege pe curba Phillips un punct cu
şomaj scăzut şi inflaţie mare, dreapta alege punctul cu combinaţia
opusă. Aceste preferinţe diferite sunt rezultatul consecinţelor
distribuţionale ale rezultatelor macroeconomice.15 Aceste diferenţe
de rezultate macroeconomice sunt permanente, menţinându-se pe
întrega perioadă a mandatelor diferitelor partide.

4. Teoria partizană raţională

Alesina (1987) a propus un model ce a devenit ulterior cunoscut
drept “teoria partizană raţională”. El menţine prezumţia lui Hibbs
potrivit căreia partide politice diferite au preferinţe diferite în
privinţa inflaţiei şi a şomajului, dar încorporează această prezumţie
într-un model al aşteptărilor raţionale cu rigiditate a salariilor
nominale (nominal wage stickiness). Acest model generează un
ciclu politic dacă contractele nominale de muncă sunt semnate la
intervale discrete de timp şi rezultatele alegerilor sunt nesigure.
Date fiind dificultăţile întâmpinate la ajustarea salariilor, modificări
ale inflaţiei asociate cu schimbarea de guvern creează devieri
temporare de la nivelul normal al activităţii economice reale. De
fapt, nesiguranţa privind rezultatele alegerilor creează şocuri
inflaţioniste post-electorale neaşteptate.
Modelul are următoarele implicaţii: (i) la începutul unei
guvernări de dreapta (stânga) creşterea produsului intern este sub
(peste) nivelul normal; (ii) după ce aşteptările, preţurile şi salariile
se ajustează, creşterea produsului intern şi şomajul revin la un nivel

15
Hibbs (1987) susţine că de exemplu, în Statele Unite, în perioade caracterizate de şomaj mare şi inflaţie mică, scade
proporţia din venitul relativ ce revine clasei mijlocii.
normal, şi după această perioadă de ajustare (care durează câţiva
ani) nivelul activităţii economice este independent de partidul care
deţine puterea; (iii) rata inflaţiei ar trebui să rămână mare pe toată
durata mandatului unui guvern de stânga. Rata inflaţiei rămâne
mare când stânga este la guvernare chiar şi după ce nivelul
activităţii economice revine la normal, în parte datorită unei
probleme de credibilitate. Pe scurt, acest model partizan raţional
diferă de cel tradiţional prin faptul că subliniază caracterul temporar
al diferenţelor de creştere economică şi şomaj asociate cu
schimbările de guvern.

5. Dovezi empirice
O vastă literatură a explorat implicaţiile empirice ale acestor
modele, pe baza unor date din Statele Unite şi alte ţări cu economie
industrială. A demonstrat că:
1) În privinţa implicaţiilor sale privind şomajul şi creşterea
economică, modelul lui Nordhaus este respins la modul general şi
clar;
2) Consistent cu versiunea “raţionalistă” a modelului oportunist,
putem observa manipulări ocazionale şi pe termen scurt a
instrumentelor politice (monetare şi fiscale) în perioadele
electorale, dar aceste efecte sunt mici şi nu implică cicluri
regulate ale şomajului, aşa cum prezice modelul tradiţional;
3) Efectele partizane asupra creşterii şi şomajului sunt larg
răspândite dar nu sunt persistente; ele dispar cam la doi ani după
alegerea unui nou guvern;
4) Guvernele de stânga sunt asociate cu o inflaţie permanent mai
mare decât cele de dreapta.16
Ultimele două observaţii sunt consistente cu implicaţiile “teoriei
patizan raţionale”. Rezultatele acestui efort colectiv sprijină două
idei foarte generale. În primul rând, noile teorii ale ciclurilor politice
bazate pe paradigma deciziilor şi aşteptărilor raţionale, sunt mai
reuşite din punct de vedere empiric decât predecesoarele lor. În al
doilea rând, modelul partizan depăşeşte performanţele modelului
oportunist în explicarea fluctuaţiilor macroeconomice induse politic
ale creşterii PNB, şomajului şi inflaţiei.
Mai mult, modelele ciclurilor politico-economice în general, şi
modelele partizane în special, sunt mai aplicabile la şi au o
performanţă mai bună în cazul sistemelor bipartide sau cu două
blocuri de partide. Diferenţele importante nu se înregistrează între
Statele Unite şi democraţiile parlamentare în general, ci între
sisteme cu două partide sau două blocuri de partide şi ţări
16
Aceste rezultate se bazează pe Hibbs (1987), Alesina (1988), Chapell şi Keech (1988) şi Keech şi Pale (1989) pentru
Statele Unite; şi Alt (1985), Poldam (1991), Alesina şi Roubini (1982) şi Alesina, Cohen şi Roubini (1993) pentru ţările
OECD.
guvernate în mod tipic de guverne de coaliţie “situate la jumătatea
drumului”.

6. Un model general al alegerilor şi economiei în Statele

Unite
O literatură empirică vastă şi convingătoare demonstrează că
starea economiei într-un an electoral are efecte puternice asupra
rezultatelor alegerilor.17 Această observaţie ridică două întrebări. În
primul rând, de ce, dacă o creştere puternică în anii electorali
creşte probabilitatea de realegere a deţinătorului puterii, cei aflaţi
la putere nu obţin (aşa cum s-a susţinut în subsecţiunea anterioară)
o rată de creştere mai mare decât media? Apoi este efectul
economiei asupra alegerilor prezidenţiale şi congresionale din
Statele Unite, efect care este mult mai puternic asupra primei
categorii. Mai mult, întotdeauna partidul preşedintelui pierde suport
la alegerile congresionale de la jumătatea mandatului prezidenţial,
chiar şi dacă creşterea este mai mare în primii doi ani. De ce nu se
întâmplă aşa este cea de a doua întrebare, şi mai mult, de ce chiar
şi preşedinţii democraţi suferă pierderi la jumătatea mandatului în
ciuda performanţelor lor în primii doi ani mai mari în ceea ce
priveşte creşterea.
Pentru a răspunde la aceste întrebări, Alesina şi Rosenthal
(1995) oferă un model în care ciclul macroeconomic şi rezultatele
alegerilor sunt determinate în mod comun. Acest model are câţiva
piloni cheie. În primul rând, cele două partide sunt motivate politic
şi economia este descrisă ca în modelul partizan raţional de mai
sus. În al doilea rând, competenţa administrativă influenţează
performanţele de creştere economică. Alegătorii au şi ei preferinţe
ideologice şi, în plus, preferă o administraţie competentă uneia mai
puţin competente. În consecinţă, este raţional pentru alegători să
judece competenţa deţinătorului puterii observând creşterea
economică preelectorală şi încercând (raţional) să separe efectele
competenţei de efectele “norocului”, adică şocuri exogene
favorabile. În al treilea rând, nu există o asimetrie a informaţiei
între cei care elaborează politicile publice şi alegători. Această
prezumţie exclude comportamentul oportunist al celor care
elaborează politicile publice. În al patrulea rând, politicile publice şi
rezultatul lor depind de ce partid deţine preşedinţia şi de compoziţia
partinică a Congresului. Cu un preşedinte republican, de exemplu,
cu cât este mai mare partea democrată din Congres, cu atât mai
multe politici sunt orientate înspre idealul de politici al Partidului
Democrat, şi viceversa. În al cincilea rând, alegătorii de centru
folosesc “echilibrarea instituţională” pentru a obţine o politică
17
Pentru Statele Unite vezi Fiorina (1988) şi Fair (1988). Pentru alte economii industriale vezi Lewis-Beck (1988).
moderată. De vreme ce politicile publice trebuie să reflecte un
compromis între preşedinte şi Congres, alegătorii moderaţi (cei cu
preferinţe situate între cele ale celor două partide) echilibrează
orientându-se în alegerile pentru Congres către partidul opus celui
al preşedintelui. Exemplul următor (scris înainte de alegerile din
1994!) ilustrează modelul.
Să presupunem că este ales un preşedinte democrat care,
conform sondajelor, era favorit cu o marjă mică. Acest lucru
întoarce electoratul în favoarea Partidului Republican la
următoarele alegeri pentru Congres, pentru a-l modera pe
candidatul democrat favorit pentru Casa Albă. Administraţia
democrată promovează politici expansioniste care duc la un avânt
al creşterii în primii doi ani ai mandatului şi la creşterea inflaţiei.
Astfel, la jumătatea mandatului, electoratul echilibrează şi mai mult
administraţia democrată orientându-se către Partidul Republican:
alegătorii vor să se asigure împotriva unei inflaţii excesive. Acest
comportament electoral implică o corelaţie neevidentă; creşterea
economică puternică în prima parte a administraţiei democrate este
însoţită de performanţe proaste ale acestui partid în alegerile de la
jumătatea mandatului.
Cercetări empirice ale lui Alesina şi Rosenthal (1995)
demonstrează că acest model are performanţe remarcabile pentru
perioada 1915-89. Acest model este consistent cu multe regularităţi
ale economiei politice americane şi oferă un cadru coerent care
include toate observaţiile următoare, pe care literatura
precedentă18 le-a studiat în mod separat:
1) Procentul de voturi al candidatului prezidenţial al partidului
preşedintelui în exerciţiu creşte cu rata creşterii PNB în anul
electoral.
2) Alegerile pentru Congres sunt mai puţin sensibile la condiţiile
economice; economia influenţează aceste alegeri numai prin
intermediul efectelor sale asupra alegerilor prezidenţiale.
3) Există un ciclu la jumătatea mandatului în care partidul care
deţine poziţia de la Casa Albă pierde voturi.
4) Creşterea PNB reprezintă un ciclu partizan cu deviaţii post-
electorale pe termen scurt de la creşterea medie.
5) Rata creşterii PNB în anii electorali nu diferă în mod sistematic de
medie.

B. Economia politică a deficitelor bugetare

Subiectul deficitelor bugetare a fost timp de decenii în centrul

literaturii privind deciziile colectivă (public choice). Recentul impuls
18
Pe lângă lucrările citate anterior vezi, Erikson (1988; 1990) şi Alesina şi Sachs (1988).
în această arie de cercetare derivă din apariţia unei datorii publice
pe timp de pace extrem de mari în câteva, dar nu în toate, ţările
OECD. De fapt, Grilli, Masciandaro şi Tabellini (1991) demonstrază
că ţările OECD pot fi împărţite în două grupuri identificabile în mod
clar. Într-un grup, incluzând Begia, Irlanda, Italia, Grecia, Olanda şi
Spania, raportul PNB – datorie publică totală este foarte mare şi/sau
în creştere rapidă. Într-un alt grup, care include Australia, Franţa,
Germania, Regatul Unit, Japonia şi Danemarca raporturile PNB
datorie publică sunt mult mai mici şi stabile. Conform standardelor
internaţionale, Statele Unite aparţin celui de al doilea grup, cel al
ţărilor cu datorii relativ scăzute. Totuşi, chiar şi în Statele Unite,
creşterea rapidă a raportului datorie publică/PNB în anii ’80, a
anulat o tendinţă descendentă care a început la sfârşitul celui de al
doilea război mondial.

Diferenţa dintre raporturile datorie publică/PNB între

economiile OECD similare din alte puncte de vedere cauzezaă
îndoieli. Belgia, Irlanda şi Italia datorează mai mult decât 100% din
PNB-ul unui an; Italia se îndreaptă în prezent înspre 120%. Raportul
datorii/PNB al multor ţări din grupul cu datorii scăzute este de
aproximativ o pătrime din această valoare. Aceste diferenţe mari
între statele OECD sunt relativ recente. Ele au început să apară la
mijlocul anilor ’70 şi au crescut de atunci. Examinăm măsura în care
abordările specifice economiei politice au fost capabile să răspundă
la două întrebări: de ce observăm în timp de pace deficite şi datorii
mari, şi de ce au apărut “acum”, adică în ultimii 20 de ani? De ce
observăm datorii publice mari în anumite ţări şi nu în altele?

1. Teoria egalizării fiscale (Tax smoothing theory)

Un punct de plecare este teoria normativă a datoriei publice,
cunoscută drept teoria “egalizării fiscale” (tax smoothing theory,
Barro 1979). Principiul egalizării fiscale e simplu dar relativ puternic.
Deficitele şi surplusurile bugetare ar trebui să fie folosite pentru a
minimiza efectele distorsionante ale fiscalităţii, dată fiind o anumită
canalizare a cheltuielilor guvernamentale. Implicaţia este că nivelul
impozitării ar trebui ţinut aproximativ constant şi deficitele
(surplusurile) bugetare ar trebui să fie folosite drept tampon pentru
a compensa pentru fluctuaţiile temporare ale veniturilor obţinute
din taxe (datorită fluctuaţiilor de venit) şi cheltuieli. Astfel, ar trebui
să observăm deficite în timpul perioadelor de recesiune şi în timpul
perioadelor de cheltuieli excepţionale (şi temporare), de exemplu în
timpul războaielor.
Teoria egalizării fiscale merge mult în direcţia explicării
tendinţelor pe termen lung ale datoriei publice în Statele Unite şi în
Regatul Unit. Totuşi, nu poate să răspundă la cele două întrebări
formulate mai sus. Teoria egalizării fiscale are foarte puţine de spus
în special în privinţa celei de a doua întrebări. Este foarte dificil
(imposibil?) să explicăm marea variaţie de la o ţară la alta a datoriei
publice, bazându-ne pe un argument de egalizare fiscală.
În condiţiile informaţiei perfecte, egalizarea fiscală poate
minimiza costurile pe termen lung ale ajustării politicii fiscale.
Abordări politico-economice, căutând să fundamenteze modele
pozitive care incorporează comportamentul strategic, se
distanţează de teoria egalizării fiscale indicând posibilele consecinţe
ale informaţiei imperfecte, dilemelor sociale şi proceselor
instituţionale, dincolo de factorii pur economici accentuaţi de
modelul egalizării taxelor. Descriem patru abordări diferite care
combină în maniere diferite informaţia asimetrică şi problemele de
acţiune colectivă: (i) iluzia fiscală; (ii) redistribuirea informaţională;
(iii) conflictele şi instabilitatea politică; şi (iv) procesele
instituţionale.

2. Iluzia fiscală
Şcoala teoriei deciziilor colective a lui Buchanan, Tullock şi alţii
(Buchanan şi Wagner 1977; Buchanan, Rowley şi Tollison 1986) a
pus conceptul de “iluzie fiscală” în centrul modelelor sale asupra
deficitelor bugetare. Pe scurt, ideea este că alegătorii
supraestimează beneficiile cheltuielilor curente şi subestimează
povara impozitării viitoare. Ei nu internalizează constrângerile
bugetare ale guvernului. Politicienii oportunişti profită de această
iluzie crescând cheltuielile mai mult decât taxele. Totuşi, teoria
“iluziei fiscale” nu răspunde la nici una din cele două întrebări de
mai sus. Teoria implică că, la orice moment de timp, orice
democraţie ar trebui să fie în deficit. Această afirmaţie contrazice
realitatea. Mai mult, teoria egalizării fiscale nu este convingătoare
pentru că se bazează în mare parte pe o formă particulară a
iraţionalităţii alegătorilor, o distorsiune (bias) specifică în percepţiile
alegătorilor. Literatura politico-economică recentă asupra deficitelor
bugetare ca şi, mai general, economia politică modernă, se bazează
pe noţiuni standard ale “teoriei deciziilor raţionale”.

3. Redistribuţia intergeneraţională
În modele în care “echivalenţa ricardiană” nu este valabilă, datoria
publică generează redustribuţii intergeneraţionale dacă generaţia
care este în viaţă şi votează lasă povara datoriei generaţiilor
următtoare. Cukierman şi Meltzer (1989) susţin că datoria publică
reprezintă pentru cei “săraci” din generaţia actuală o modalitate de
a lăsa o moştenire negativă odraslelor lor, de vreme ce moştenirile
negative private nu sunt permise. Ideea că datoria publică
înseamnă redistribuire în favoarea generaţiei actuale, singura
generaţie care are influenţă politică, este relativ puternică, cel puţin
la prima vedere. Totuşi, din nou, acest model al generaţiilor care se
suprapun nu poate explica “de ce acum?" (întotdeauna au existat
părinţi şi copii) nici “de ce în anumite ţări şi nu în altele?” (părinţi şi
copii sunt peste tot).

4. Conflict şi instabilitate politică

Aceste modele pun accent pe conflictele socio-politice, politica de
partid şi fragilitatea guvernamentală ca determinanţi ai datoriei
publice. Ele se separă tratând datoria uneori ca pe un angajament
şi alteori ca fiind rezultatul fragmentării guvernamentale. În primul
caz, al angajamentului, datoria este folosită de actualele guvernele
de partid pentru a constrânge şi influenţa deciziile unor guverne
viitoare cu preferinţe diferite. Datoria publică este crescută în
situaţii de polarizare, de către guverne de partid care se aşteaptă
să fie astfel urmate de oponenţii din capătul opus al spectrului
politic. O datorie publică mare limitează alegerile guvernelor
viitoare, de vreme ce o fracţiune mai mare din veniturile din taxe
trebuie destinate serviciului datoriri.19 Din punct de vedere empiric,
această direcţie de cercetare implică faptul că schimbări frecvente
la guvernare a unor partide aflate la polii opuşi ai spectrului politic
ar trebui asociate cu datorii publice mari. În timp ce această
abordare poate oferi un răspuns potenţial la ambele întrebări,
dovezile, deşi la modul general par să meargă “în direcţia bună”,
sunt deseori anecdotice şi nesistematice.
Un mod diferit de a privi conflictul politic accentuează
fragmentarea în guvern, mai degrabă decât polarizarea dintre un
guvern şi cel imediat următor. Alesina şi Drazen (1991)
formalizează un model al ajustării fiscale întârziate, care se produce
doar în momentul în care un grup încetează să îşi mai folosească
puterea de veto. În acest model de dilemă socială întârzierile de
ajustare şi acumularea datoriilor sunt raţionale, de vreme ce
trecerea timpului este necesară pentru a stabili ce grup(uri) este
(sunt) cel(e) mai stabil(e), deşi costurile pot fi evitate dacă toate
grupurile pot cădea de acord de la început asupra unei reguli
cooperative echitabile de împărţire a poverii reprezentată de
ajustare.
Acest model implică o probabilitate mai mare ca guvernele de
coaliţie să ajungă la dezechilibre fiscale spre deosebire de cele
formate de un singur partid (Spolaore 1993). Mai mult, guvernele

19
Diferitele modele de acest tip le includ pe cele ale lui Persson şi Svensson (1989), Tabellini şi Alesina (1990), Aghion
şi Bolton (1990), Milesi-Ferretti şi Spolaore (1994).
de coaliţie (şi în general toate guvernele fragmentate şi cu o viaţă
scurtă) nu creează deficite, ci mai degrabă amână ajustarea prin
blocaj legislativ. Această abordare poate, de asemenea, să
răspundă la ambele noastre întrebări, şi aparent reuşeşte, cel puţin
într-o oarecare măsură. Cercetările empirice ale lui Roubini şi Sachs
(1989a; 1989b) şi Grilli, Masciandaro şi Tabellini (1991) asupra
economiilor OECD demonstrează că măsuri ale fragmentării
guvernamentale sunt asociate cu măsuri ale datoriei publice.
Acesta este un răspuns rezonabil la cea de a doua întrebare. În
ceea ce priveşte prima întrebare, cea referitoare la momentul de
timp, ideea este că diferenţele între ţări au apărut după şocurile
majore de la începutul anilor ’70. S-ar părea că guvernele formate
de un singur partid au fost mai capabile să realizeze o ajustare
decât guvernele de coaliţie.
În Statele Unite echivalentul guvernului de coaliţie este
situaţia comună a guvernării divizate. Deşi Alesina şi Rosenthal
(1995) privesc guvernarea divizată ca pe un mecanism de
echilibrare, alţii cred că poate cauza probleme de coordonare cu
întârzieri generatoare de ineficienţă ale politicilor publice. O
dezbatere vioaie a apărut atât în interiorul cât şi în afara mediului
economic asupra întrebării dacă guvernarea divizată din anii ’80
este responsabilă pentru creşterea rapidă a datoriei publice. În timp
ce la nivel federal dovezile în acest sens sunt slabe şi sub semnul
întrebării, Alt şi Lowery (1994) şi Poterba (1994) găsesc dovezi
convingătoare la nivelul statelor, demonstrând că statele cu
guvernare divizată sunt mai lente în ajustarea la şocurile fiscale
decât statele cu guvernare unificată, rezultând în creşterea
deficitelor în perioadele de recesiune, acolo unde controlul este
divizat între partide. Similaritatea dintre aceste rezultate şi cele
obţinute pentru statele OECD (ţinând cont de diferenţele
instituţionale evidente) este izbitoare.

5. Procesul instituţional
Cercetătorii Congresului american au analizat minuţios modul în
care regulile legislativului influenţează politicile publice în general şi
politica fiscală în particular. Această literatură se concentrează mai
degrabă pe nivelul cheltuielilor decât pe deficite. În fapt, modelele
sale sunt mai degrabă statice decât dinamice. Într-o deosebit de
influentă contribuţie de acest gen, Weingast, Shepsle şi Johnsen
(1981) susţin că reprezentanţii unor districte electorale delimitate
pe baze geografice supraestimează beneficiile proiectelor publice
din districtele lor în raport cu costurile finanţării acestora, care se
distribuie la nivel naţional. Consecinţa este o supraofertă de
proiecte publice.20
Fără îndoială procedurile legislative au implicaţii importante
pentru rezultate. Pentru a aplica intuiţiile acestei literaturi tipic
“americane” problemei datoriei publice a economiilor industriale
trebuie să abordăm trei tematici. În primul rând, modelele formale
trebuiesc explicit dinamizate pentru a studia nu numai nivelul
cheltuielilor ci şi echilibrul bugetar. În al doilea rând, modelele
americane se concentrează pe proiecte publice cu bază geografică
care produc beneficii sporite, dar în fapt, programele pur
redistributive sunt o parte din ce în ce mai mare a bugetelor publice
ale statelor OECD. În al treilea rând, trebuie să ţinem cont de
efectele sistemelor electorale şi ale altor instituţii legislative diferite
în ţări diferite. Cercetarea în acest domeniu este în fază embrionară
dar, din punctul nostru de vedere, este promiţătoare. Este întărită
de alte studii care demonstrează că trăsături specifice ale
constituţiilor referitoare la limitarea datoriilor afectează viteza cu
care guvernele statelor răspund şocurilor fiscale (Alt şi Lowery
1994; Poterba 1994). Cel mai important, acesta este din nou un
punct de contact direct între studiul instituţiilor şi studiul politicilor
publice.

III. Concluzii

O noţiune lărgită asupra tranzacţiilor care nu implică costuri

constituie fundamentul abordării bazată pe alegerea raţională a
evoluţiei şi consecinţelor politice ale instituţiilor, în jurul căreia am
construit această trecere în revistă a literaturii. Costurile nu implică
doar problema monitorizării şi implementării contractelor ci şi
variatele aspecte de organizare şi negociere care apar în mod
inevitabil în procesul de formare a unor înţelegeri prin acţiune şi
decizie colectivă. Acum douăzeci de ani, fundamentele acestei
abordări existau, dar fuseseră realizate foarte puţine cercetări
empirice sistematice. Acum sunt mult mai multe. Din aceste
cercetări a apărut o înţelegere sporită a inter-relaţiilor dintre
delegare, jurisdicţie şi puterea de stabilire a agendei pe de o parte,
şi natura ciclurilor politico-economice pe de altă parte. Alte domenii
în care această abordare este pe punctul de a prelua includ politica
comercială, energizată de o dezbatere recentă asupra consecinţelor
instituţiilor şi mobilităţii factorilor asupra acţiunii colective şi
formării coaliţiilor, şi asupra întrebării dacă diferenţele de investiţii
şi creştere economică între ţări sunt influenţate de instituţii
20
O literatură vastă pe care nu o putem trece în revistă aici a investigat felul în care organizarea şi regulile legislative ale
Congresului influenţează această intuiţie fundamentală. Un punct bun de plecare îl constituie Kietwiet şi McCubbins
(1991).
democratice, instabilitate politică şi/sau polarizare socială. De
vreme ce, în aceste alte domenii dovezile de abia încep să se
acumuleze, decât să sumarizăm numai părţi ale posibilei literaturi
mai degrabă recomandăm două treceri în revistă recente (Alt şi
Gilligan 1994; Alesina şi Perotti 1995a), şi aşteptăm cu nerăbdare
ocazii viitoare pentru continuarea retrospectivei!

Referinţe

AGHION, P. şi BOLTON, P. 1990. Government debt and the risk of default: a

political economic model of the strategic role of debt. Pp. 315-45 in Public
Debt Management, ed. R. Dornbusch şi M. Draghi. Cambridge: Cambridge
University Press.
ALCHIAN, A. şi DEMSETZ, H. 1972. Production, information costs, and economic
organization. Arnerican Economic Review. 62: 777-95.
ALESINA, A. 1987. Macroeconomic policy in a two-party system as a repeated
game. Quarterly Journal of Economics, 101: 651-78.
_____ 1988. Macroeconomics and politics. Pp. 13-52 în NBER Macroeconomic
Annual. Cambridge, Mass.: MIT Press.
_____ 1994. Elections, party structure and the economy. Mimeo., Departments
of Economics and Government, Harvard University.
_____ şi DRAZEN, A. 1991. Why are stabilizations delayed? American Economic
Review, 82: 1170-88.
_____ COHEN, G. şi ROUBINI, N. 1993. Electoral business cycles in industrial
democracies. European Journal of Political Economy, 9: 1-23.
_____ şi PEROTTI, R. 1995a. The political econorny of growth: a critical survey of
the recent literature. IMF Staff Papers, martie, 1-37.
_____ 1995b. Budget deficits and budget institutions. Mimeo., Departments of -
Economics and Governrnent, Harvard University.
_____ şi ROSENTHAL, H. 1995. Partisan Politics. Divided Government and the
Economy. New York: Cambridge University Press.
_____ şi ROUBINI, N. 1992. Political cycles in OECD economies. Review of
Econornic Studies, 59: 663-88.
_____ şi SACHS, J. 1988. Political parties and the business cycle in the United
States, 1998-1984. Journal of Money, Credit, and Banking, 20: 63-82.
ALT, J. 1985. Political parties, world demand, and unemployment: domestic and
international sources of economic activity. American Political Science
Review, 79: 1016-40.
_____ şi GILLIGAN, M. 1994. The political economy of trading states. Journal of
Political Philosophy, 2: 165-92.
_____ şi LOWRY, R. 1994. Divided government, fiscal institutions, and budget
deficits: evidence for the states. American Political Science Review, 88: 81 I-
28.
_____ şi SHEPSLE, K., eds. 1990. Perspectives on Positive Political Economy.
New York: Cambridge University Press.
ARROW, K. 1951. Social Choice and Individual Values. 2nd edn. New Haven,
Conn.: Yale University Press, 1963.
AUSTEN-SMITH, D., and BANKS, J. l988. Elections, coalitions and legislative
outcomes. Arnerican Political Science Review, 82: 407-22.
BARON, D. 1991. A spatial bargaining theory of government formation in
parliamentary systems. American Polirical Science Review, 85: 137-65.
_____ 1993. Government formation and endogenous parties. American Political
Science Review, 87: 34-47.
_____ şi FEREJOHN, J. 1989. Bargaining in legislatures. Arnerican Political
Science Review, 83: 1181-206.
BARRO, R. 1979. On the determination of public debt. Journal of Political
Economy, 87: 940-7.
BLACK, D. 1958. Theory of Committees and Elections. Cambridge: Cambridge
University Press.
BOYD, R., şi RICHERSON, P. 1994. The evolution of norms. Journal of
Instituional and Theoretical Economics, 150: 72-87.
BUCHANAN, J.; ROWLEY, C. şi TOLLISON, R. 1986. Deficits. Oxford: Blackwell.
_____ şi TULLOCK, G. 1962. The Calculus of Consent. Ann Arbor: University of
Michigan Press.
_____ şi WAGNER, R. 1977. Democracy in Deficit. New York: Academic Press.
CALVERT, R. 1995. The rational choice theory of social institutions. Pp. 216-67
în Modern Political Economy, eds. J. Banks şi E. Hanushek. New York:
Cambridge University Press.
CHAPPELL, H. şi KEECH, W. 1988. The unemployment consequences of partisan
monetary policy. Southern Economic Journal, 55: 107-22.
CHEUNG, S. 1975. Roofs or stars: the stated intents and actual effects of a
rents ordinance. Economic Inquiry, 13: 1-21.
COASE, R. 1937. The nature of the firm. Economica, 4: 386-405.
_____ 1960. The problem of social cost. Journal of Law and Economics, 3: 1-44.
COX, G. şi McCUBBINS, M. 1993. Legislative Leviathan. Berkeley: University of
California Press.
COWHEY, P. şi McCUBBINS, M. 1995. Structure and Policy in Japan and the
United States. New York: Cambridge University Press.
CUKIERMAN, A. şi MELTZER, A. 1986. A positive theory of discretionary policy,
the cost of a democratic government and the benefits of a constitution.
Eonomic Inquiry, 24: 367-88.
_____ 1989. A political theory of government debt and deficits in a neo-
Ricardian framework. American Economic Review, 79: 713-33.
DAVID, P. 1985. Clio and the econometrics of QWERTY. American Economic
Review, 75: 332-7.
DOWNS, A. 1957. An Economic Theory of Democracy. New York: Harper.
EGGERTSSON, T. 1990. Economic Behavior and Institutions. Cambridge:
Cambridge University Press.
ERIKSON, R. 1988. The puzzle of midterm loss. Journal of Politics, 50: 1012-29.
_____ 1990. Economic conditions and the congressional vote: a review of the
macrolevel evidence. American Journal of Political Science, 34: 373-99.
FAIR, R. 1988. The effect of economic events on votes for president: 1984
update. Political Behavior, 10: 168-79.
FIORINA, M. 1981. Retrospective Voting in American National Elections. New
Haven, Conn.: Yale University Press.
_____ 1987. Alternative rationales for restrictive procedures. Journal of Law,
Economics, and Organization, 3: 337-45.
GILLIGAN, T. 1993. Information and the allocation of legislative authority.
Journal of Institutional and Theoretical Economics, 149: 321-41.
GRILLI, V.; MASCIANDARO, D. şi TABELLINI, G. 1991. Political and monetary
institutions and public finance policies in the industrial democracies. Economic
Policy, 6: 341-92.
HIBBS, D. 1977. Political parties and macroeconomic policy. American Political
Science Review, 7: 1467-87.
_____ 1987. The American Political Economy. Cambridge, Mass.: Harvard
University Press.
HIGGS, R. 1982. Legally induced technical regress in the Washington Salmon
fishery. Research in Economic History, 7: 55-85.
HORN, M. 1995. The Political Economy of Public Administration. New York:
Cambridge University Press.
HUNTINGTON, S. 1968. Political Order in Changing Societies. New Haven,
Conn.: Yale University Press.
JENSEN, M. 1983. Organization theory and methodology. Accounting Review, 8:
319-39.
JOSKOW, P. 1988. Asset specificity and the structure of vertical relationships:
empirical evidence. Journal of Law, Economics, and Organization, 4: 95-117.
KEECH, W. şi PAK, K. 1989. Electoral cycles and budgetary growth in Veterans'
Benefit programs. American Journal of Political Science, 33: 901-12.
KIEWIET, R. şi McCUBBINS, M. 1991. The Logic of Delegation. Chicago:
Univetsity of Chicago Press.
KRAMER, G. şi HERTZBERG, J. 1975. Formal theory. Vol. vii, pp. 351-403 în
Handbook of Political Science, ed. F. Greenstein şi N. Polsby. New York:
Addison-Wesley.
KREHBIEL, K. 1991. Information and Legislative Organization. Ann Arbor:
University of Michigan Press.
KREPS, D. 1990. Corporate culture and economic theory. În Alt şi Shepsle 1990:
90-143.
LANDES, D. şi POSNER, R. 1975. The independent judiciary in an interest group
perspective. Journal of Law and Economics, 18: 875-901.
LAVER, M. şi SCHOFIELD, N. 1990. Multiparty Governments. Oxford: Oxford
University Press.
_____ şi SHEPSLE, K. 1996. Making and Breaking Governments. New York:
Cambridge University Press.
LEVI, M. 1988. Of Rule and Revenue. Berkeley: University of California Press.
LEWIS-BECK, M. 1988. Economics and Elections. Ann Arbor: University of
Michigan Press.
LUPIA, A. şi McCUBBINS, M. 1994. Designing bureaucratic accountability. Law
and Contemporary Problems, 57: 91-126.
McCUBBINS, M. şi SULLIVAN, T., eds. 1987. Congress. New York: Cambridge
University Press.
_____ NOLL, R. şi WEINGAST, B. 1987. Administrative procedures as instruments
of political control. Journal of Law, Economics and Organization, 3: 243-77.
_____ _____ _____ 1989. Structure and process, politics and policy. Virginia Law
Review, 75: 431-83.
MILESI-FERRETTI, G. M. şi SPOLAORE, E. 1994. How cynical can an incumbent
be? Strategic policy in a model of government spending. Journal of Public
Economics, 55: 121-40.
MILGROM, P. şi ROBERTS, J. 1990. Bargaining costs, influence costs, and the
organization of economic activity. În Alt şi Shepsle 1990: 57-89.
MILLER, G. şi MOE, T. 1983. Bureaucrats, legislators, and the size of
government. American Political Science Review, 77: 297-322.
MOE, T. 1984. The new economics of organization. American Journal of Political
Science, 28: 739-77.
_____ 1990. The politics of structural choice: toward a theory of public
bureaucrary. Pp. 116-53 în Organization Theory, ed. O. Williamson. New
York: Oxford University Press.
_____ şi CALDWELL, M. 1994. The institutional foundations of democratic
government: a comparison of presidential and parliamentary systems.
Journal of Institutional and Theoretical Economics, 150: 171-95.
NELSON, R. şi WINTER, S. 1982. An Evolutionary Theory of Economic Change.
Cambridge, Mass.: Harvard University Press.
NISKANEN, W. 1971. Bureaucracy and Representative Government. Chicago:
Aldine-Atherton.
NORDHAUS, W. 1975. The political business cycle. Review of Economic Studies,
42: 169-90.
NORTH, D. 1981. Structure and Change in Economic History. New York: Norton.
_____ 1990. Institutions, Institutional Change and Economic Performance. New
York: Cambridge University Press.
OSTROM, E. 1990. Governing the Commons. New York: Cambridge University
Press.
PALDAM, M. 1991. Politics matter after all: testing Alesina's theory of RE
partisan cycles. Pp. 369-98 în Business Cycles, ed. N. Thygesen, K. Velupillai
şi H. Zombelli. London: Macmillan.
PALMER, M. 1995. Toward an economics of comparative political organization:
examining ministerial responsibility. Journal of Law, Economics and
Organization, 11: 164-88.
PALUMBO, D. 1975. Organization theory and political science. Vol. ii, pp. 319-69
în Handbook of Political Science, ed. F. Greenstein şi N. Polsby. New York:
Addison-Wesley.
PERSSON, T. şi SVENSSON, L. 1989. Checks and balances on the government
budget. Quarterly Journal of Economics, 104: 325-46.
_____ şi TABELLINI, G. 1990. Macroeconomic Policy, Credibility and Politics.
Chur, Switzerland: Harwood.
POOLE, K. şi ROSENTHAL, H. 1991. On dimensionalizing roll call votes in the US
Congress. American Political Science Review, 85: 955-60.
POSNER, R. 1977. The Economics of Law. 2nd edn. Boston: Little, Brown.
POTERBA, J. 1994. State responses to fiscal crises: the effects of budgetary
institutions and politics. Journal of Political Ecanomy, 102: 799-821.
POWELL, G. B. şi WHITTEN, G. 1993. A cross-national analysis of economic
voting. American Journal of Political Science, 37: 391-414.
RIKER, W. 1962. The Theory of Political Coalitions. New Haven, Conn.: Yale
University Press.
ROGOFF, K. 1990. Equilibrium political budget cycles. American Economic
Review, 80: 21-36.
_____ şi SIBERT, A. 1988. Equilibrium political business cycles. Review of
Economic Studies, 55: 1-16.
ROSENTHAL, H. 1990. The Setter Model. Pp. 199-230 în Advances in the Spatial
Theory of Voting, ed. J. Enelow şi N. Hinich. Cambridge: Cambridge University
Press.
ROSENTHAL, J.-L. 1989. The Fruits of Revolution. New York: Cambridge
University Press.
ROUBINI, N. şi SACHS, J. 1989a. Political and economic determinants of budget
deficits in the industrial democracies. European Economic Review, 33: 903-
33.
_____ _____ 1989b. Government spending and budget deficits in the
industrialized countries. Economic Policy, 8: 99-132.
RUBIN, P. 1977. Why is the common law efficient? Journal of Legal Studies, 6:
51-63.
SCHELLING, T. 1960. The Strategy of Conflict. Oxford: Oxford University Press.
SCHOFIELD, N. 1992. A theory of coalition government in a spatial model of
voting. Working Paper, Center in Political Economy, Washington University.
_____ 1993. Political competition and multiparty coalition governments.
European Journal of Political Research, 23: 1-33.
SCHOTTER, A. 1981. The Economic Theory of Social Institutions. Cambridge:
Cambridge University Press.
SHEPSLE, K. şi WEINGAST, B. 1987. The institutional foundations of committee
power. American Political Science Review, 81: 85-104.
_____ _____ 1994. Positive theories of legislative institutions. Legislative Studies
Quarterly, 19: 149-79.
SPOLAORE, E. 1993. Macroeconomic Policy, Institutions and Efficiency.
Cambridge, Mass.: Ph.D. dissertation, Department of Economics, Harvard
University.
TABELLINI, G. şi ALESINA, A. 1990. Voting on the budget deficit. American
Economic Review, 80: 17-32.
TAYLOR, M. 1975. The theory of collective choice. Vol. iii, Pp. 413-82 în
Handbook of Political Science, ed. F. Greenstein şi N. Polsby. Reading, Mass.:
Addison-Wesley.
WEINGAST, B. 1984. The congressional-bureaucratic system: a principal-agent
perspective. Public Choice, 44: 147-91.
_____ şi MARSHALL, W. 1988. The industrial organization of Congress. Journal of
Political Economy, 96: 132-63.
_____ şi MORAN, M. 1984. Bureaucratic discretion or Congressional control:
regulatory policy-making by the FTC. Journal of Political Economy, 91: 765-
800.
_____ SHEPSLE, K. şi JOHNSEN, C. 1981. The political economy of costs and
benefits. Journal of Political Economy, 89: 642-64.
WILLIAMSON, O. 1993. The emerging science of organization. Journal of
Institutional and Theoretical Economics, 149: 36-63.