Elena Chiticaru

Istorie, anul III

Economia Romaniei in epoca moderna pana la cucerirea

independentei (1877)

Epoca moderna este o perioadă caracterizată din punct de vedere politic

printr-o serie de evenimente care au avut drept consecinţe constituirea
statului modern român independent şi implicarea sa în raporturile cu
alte state pentru a pune în valoare resursele sale.
Revoluţia de la 1821, care a marcat intrarea Româiei în epoca
modernă, a dus la înlaturarea regimului turco-fanariot, la revenirea la
domniile pământene, ceea ce a constituit un pas important, o premisă
a dezvoltării economico-sociale şi a racordării Ţărilor române la
evoluţia lor pe baze moderne. A urmat un al doilea moment (Tratatul
de la Adrianopol-1829-în urma războiului ruso-turc) – prin care raialele
de la Dunare redevin, sub aspect administrativ, româneşti ; este
desfiinţat monopolul turcesc asupra comerţului exterior românesc,
dându-se libertatea deplină de navigaţie pe Dunăre şi pe Marea
Neagră, ceea ce va determina o înviorare a comerţului cu cereale.
Ţările Române rămân sub protectorat rusesc, guvernator fiind Kisseleff,
ceea ce a însemnat o anumită limitare a autonomiei Ţărilor Române. În
baza Regulamentelor Organice se vor aplica unele măsuri legislative, cu anume
tentă feudală, determinând o înrăutăţire a situaţiei materiale, în
special a ţărănimii. Ca răspuns se produc frământari sociale în Oltenia,
Munţii Apuseni; vor prezenta revendicări pe care le vom regăsi în
programul revoluţiei române de la 1848.
Până la 1848 aceste mişcări cu caracter preponderent de
revendicări economice se vor împleti cu acţiuni politice care vizează şi
emanciparea naţională, cristalizarea naţiunii române. Revoluţia de la
1848, unitară prin cauze, programe, scop, moduri de desfăşurare, va fi
înfrantă prin intervenţia unor puteri străine (Austria, Turcia, Rusia) –
pentru că prin esenţa sa, ea contravenea intereselor acestei ţări. Ea
însa va impulsiona evoluţia ulterioară a teritoriilor româneşti.
Pregătirea ideologică a luptei pentru formarea unui stat naţional
modern, facută prin şi după revoluţia de la 1848, va determina în 1859
unirea celor două Principate şi apoi reluarea numelui de România
(1862), moment important în extinderea raporturilor ţării noastre cu
celelalte state europene. Din acest moment statul naţional român
modern va aplica un ansamblu de măsuri economice şi politice în toate
domeniile, urmărind modernizarea statului şi fiind pus în situaţia să
consume importante resurse financiare. România trece la un regim
parlamentar, se aplică o lege electorală, este promulgată legea
Consiliului de Stat, este organizat învăţământul de toate gradele
(Universitatea din Iaşi 1860, Universitatea din Bucureşti 1864, licee în
capitală ‘Gheorghe Lazar’, ‘Sf. Sava’, Şcoli normale pentru pregătirea
de învaţători), este dată legea de secularizare a averilor mănăstireşti
(nu trec în propietatea statului, dar este oprită scoaterea acestor averi
în afara statului); legea Camerelor de Comerţ, este aplicată legea
rurală (regimul juridic feudal e desfiinţat), se introduc sistemul unic
zecimal de măsuri şi greutăţi, este reorganizată armata, administraţia,
etc.
La toate aceste măsuri, ca un corolar se va adauga, în 1877,
independenţa absolută a României, factor deosebit de important în
procesul de modernizare, menită să pună în legimitate istorică
naţiunea română şi statul roman.
Dezvoltarea economică nu poate fi ruptă de modificările ce
se produc în structura populaţiei.
O anumită statistică în ceea ce priveşte populaţia şi care capătă un
aspect de regularitate, o întâlnim chiar la începutul sec.XIX, cand se
efectuau din 7 în 7 ani înregistrări periodice ale populaţiei, cu caracter
fiscal. Acestea erau numite catagrafii (apoi statistici). În baza lor
constatăm că în 1832 populaţia Ţării Româneşti şi a Moldovei înregistra
o creştere de 2,3 ori faţă de 1800, ajungând la 3.015.189, iar în 1859,
când se face primul recensământ general în România, aceasta
populaţie să crească la peste 3,8milioane. La 1877 populaţia României
se ridica la aproximativ 4,5 milioane de persoane.
Perioada 1870-1874 a fost o perioadă dificila în mişcarea populaţiei,
datorită secetei (doi ani consecutiv) şi unei puternice epidemii de
holeră (mai mult în Moldova).
Până la 1877 o anumită înviorare economică va determina şi o
rata înaltă a natalităţii, însă concomitent cu o puternică rată a
mortalităţii (în special la copii). Procesul de urbanizare se desfaşoară
totuşi relativ lent, astfel că recensământul din 1859 consemnează 39
de centre urbane în Ţara Românească şi ceva mai multe (peste 60) în
Moldova, dar multe dintre ele aveau sub 1000 de locuitori. Există două
categorii de centre urbane : oraşe şi târguri. În aceasta perioadă
Bucureştiul avea puţin peste 100.000 locuitori, Iaşi 67.000 locuitori,
Braşov, Timis, Cluj, Sibiu etc. peste 10.000 locuitori.
Ca structuri socio-profesionale urbane, se detaşează 4 categorii mai
importante : meseriaşii, comercianţii, agricultorii şi liber-profesioniştii
(medici, avocaţi, arhitecţi etc.).
 Se remarcă o puternică legătură a multor oraşe cu agricultura. Este
perioada în care populaţia urbană (până spre 1877) ajunge la un
procent de cca.15% ca să urce la 18,82% la sfarşitul sec.XIX.
În Transilvania creşterea populaţiei a fost mai mică faţă de
Principate, dar în toate statisticile şi recensămintele (făcute de
austrieci, maghiari) rezultă că românii formau majoritatea populaţiei.
Până la sfarşitul sec.XIX populaţia României, exceptând Bucovina şi
Basarabia, ajunsese la peste 7 milioane locuitori şi aproape se va dubla
în preajma primului război mondial. O asemenea creştere vertiginoasă
a populaţiei este în directă legatură cu înviorarea economică a
României.

Agricultura reprezenta ramura predominantă a economiei naţionale, în

care cultivarea plantelor şi creşterea animalelor implicau procesul
majoritar al populaţiei active. Privind cultura cerealelor, constatăm o
extindere a suprafeţelor cultivate cu grâu (comerţul cu cereale),
dispar din cultură unele cereale (meiul e inlocuit cu secara), cresc
suprafeţele cultivate cu orz, se introduc noi plante (floarea-soarelui,
cartoful), începe să fie aclimatizat bumbacul (judetul Romanaţi) se
extind suprafeţele pomicole şi viticole (totuşi tehnica de obţinere a
vinului şi conservarea fructelor este destul de primitivă în Europa
pentru numărul mare de vite şi calitatea raselor; au fost făcute şi unele
ameliorări ale raselor de animale (ovine ; import de Merinos). În prima
jumătate a sec.XIX se constata o scădere a numarului de vite, a
calităţii raselor. O preocupare pe mai departe va fi introducerea unor
mijloace tehnice moderne în agricultură; dominaţia străină care a
impus o serie de restricţii, apoi epidemii, reducerea suprafeţelor pentru
paşunat, războaiele care au cerut sacrificarea de animale, etc.
Pe linia modernizării agriculturii în Ţările Române amintim înfiinţarea
primelor şcoli de agricultură (1853), organizarea unor expoziţii
agricole pentru a-i stimula pe producători (după 1860), introducerea
primelor maşini agricole (secerători mecanice, treierători cu aburi),
destul de rare şi numai pe marile domenii.
Relaţiile agrare în aceasta perioadă vor implica şi unele elemente
de modernizare, în sensul că vor fi eliminate sau reduse unele obligaţii
feudale, însa domeniul feudal (format din rezerva feudală şi din sesia
împartita ţăranilor) constituia principalul furnizor al produselor pentru
export. Se menţin obligaţii de dijmă şi clacă, dar vom constata ca
începe să se extindă şi renta în bani.
În Transilvania, statul austriac era cel mai mare proprietar funciar, după care
veneau oraşele, instiţutiile laice, instiţutiile religioase şi nobililea
maghiară. Printr-o serie de legiuri agrare(mijlocul sec XIX) se produce o
mărire a obligaţiilor de clacă, iar feudalii devin proprietari pe întreg
domeniu, ţăranii fiind « acceptaţi » în calitate de chiriaşi.
Revoluţia de la 1848 va determina şi o schimbare de optică
privind relaţiile agrare. Astfel, în Transilvania va fi extinsă reforma
agrară aplicată puţin înainte de 1848 în Ungaria. În Principate reforma
agrară va fi aplicată în 1864. Prin reforma agrară sunt desfiinţate
obligaţiile de natură feudală, ţărănimea dependentă e declarată liberă,
împroprietărirea se face prin despăgubirea proprietarului, astfel încat
pe de o parte se realizează o disponibilitate de fortă de muncă
(necesră în atelierele manufacturiere), iar pe de altă parte s-au creat
nişte acumulări de capital (de către foştii proprietari).
Reforma agrară atât în Transilvania cât şi în Principate va
impulsiona şi alte ramuri ale economiei. Suprafaţa totală cu care au
fost improprietăriţi ţăranii era de 3,4 milioane ha (1,8 milioane ha în
România si 1,6 milioane ha în Transilvania).
Au fost exceptaţi de la împroprietărire ţăranii care nu au avut
obligaţii de clacă, precum şi tinerii şi ţăranii înrolati în armată. Ca
despăgubiri la expropriere s-au plătit 200 milioane lei aur în România
72 milioane florini în Transilvania.
Putem vorbi de înlaturarea unor bariere în patrunderea raporturilor economiei de
piaţa în Ţările Române, de accentuare a caracterului comercial al
agriculturii, de lărgire a pieţei interne, de o mare libertate a circulaţiei
forţei de muncă. Este însa adevărat că o mare parte din fondurile
obţinute de marii proprietari nu va fi folosita în scopuri productive. Se
menţine marea proprietate, deci şi dependenţa economica a ţărănimii.
Până spre sfârşitul secolului XIX putem vorbi de o
preponderenţă a meştşugurilor casnice şi manufacturilor de începuturi
ale industrie maşiniste şi mai puţin de industrializare. În primele 3-4
decenii ale secolului XIX are loc o dezmembrare a breslelor(pentru că
erau forme de organizare feudală) deoarece extinderea pieţei,
creşterea cererii de produse şi a iniţiativei în mărire producţiei, precum
şi concurenţa produselor străine impuneau noi forme de organizare.
Evoluţia producţiei meşteşugăreşti include 3 faze(stadii cu
elemente de întrepătrundere între ele :

Faza meşteşugărească (a cooperaţiei simple).

Atelierele erau relativ mici (1-3 lucrători, proprietarul lucra şi el), iî unele
oraşe Brasov, Sibiu, apar şi ateliere mai mari, transformate în
întreprinderi pentru ramurile textilă şi metalurgică. Încep să capete
pondere meseriile practicate în mediul urban, meseriaşii fiind o
categorie socială slabă ca forţă economică. Producţia meşteşugărească
asigura în mare măsura cererea mai ales în mediul urban.
O situaţie mai bună a meseriaşilor este întrunită în sectorul
alimentar. De asemenea, în meserii mai noi(modiste, pălărieri etc.).
Stadiul manufacturier face trecerea la producţia maşinistă şi va
însemna o specializare a lucrătorilor pe anumite operaţii, introducerea
unor unelte de mai mare complexitate şi extinderea folosirii forţei
hidraulice ca principală sursă de energie. Durata acestei faze este mai
mică în Ţările Române, deoarece lipsa de capital autohton nu a permis
ca, chiar în prima jumatate a secolului XIX, să înceapa această fază.
 În Transilvania durata sa este mai mare, producţia este mai diversificată şi
vom întâlni, în sectoarele extractiv şi metalurgic, întreprinderi
manufacturiere mai mari (Hunedoara, Reşiţa, Nadrag) care devin
întreprinderi industriale puternice. În Ţara Românească şi Moldova vor
rezista mai bine manufacturile care primeau comenzi de la stat sau de
la unii particulari (postav pentru armata la Dragomireşti-Bucureşti, cu
100 lucrători în 1850 şi transformată în fabrica după 1860).
Stadiul maşinist se va realiza cu mari dificultăţi şi va îmbraca
un caracter nesistematic. Transilvania va lua un avans în acest stadiu
maşinist faţa de Principate, deoarece aici existau resurse mari de
materii prime. Acestea trebuiau să asigure întreprinderile prelucrătoare
din Imperiul Austriac şi în plus aici capitalul străin (maghiar, austriac,
francez, german) a avut interes să fie plasat cu prioritate şi în sume
mai mari. Aici constatăm şi o mai mare dotare tehnică. Putem spune că
interesul capitalului străin, în special în domeniul metalurgic, a făcut
să se înfiinţeze două mari societăţi anonime pe acţiuni, la Reşiţa şi la
Braşov (STEG şi Societatea Anonimă De Mine şi Furnale). Celelalte
ramuri aveau o dotare tehnică mai slabă.
În Principate extracţia petrolului începe să se extindă, se înfiinţează
primele distilării (jumatatea sec. XIX), dar prelucrarea ţiţeiului se face
cu metode primitive. Datorită interesului capitalului englez în acest
sector nu se pot înfiinţa societăţi de prelucrare a ţiţeiului.
Sectorul metalurgic era mai bine dotat tehnic (ex: Societatea pe acţiuni STEG
Reşiţa deţinea aproape 78% din totalul maşinilor, întreprinderilor
miniere şi siderurgice şi împreuna cu Societatea de Mine şi Furnale din
Braşov deţineau 96% în Transilvania). În vechea Românie sectorul
alimentar include şi primele realizări maşiniste (mori mecanice, fabrici
de bere, brutării mecanice, instalaţii mecanice pentru obţinerea
alcoolului). Maşinismul pătrunde în industria textilă (fabrici de postav,
de hârtie), în industria chimică (săpun, lumânări, chibrituri).Este data o
lege (1873) pentru încurajarea înfiinţării fabricilor de zahăr, de care vor
beneficia în primul rând fabricile de la Chitila şi Sascut.
Până la construirea căilor ferate, atât mijloacele de transport, cât
şi căile de comunicaţii aveau un caracter rudimentar, astfel că
circulaţia mărfurilor era foarte anevoioasă, preţul de vânzare era
ridicat (aproape jumatate erau cheltuielile de transport). Această
situaţie face ca piaţa internă să ramână destul de limitată. Şosele
pietruite în Principate erau doar la început, abia se pun bazele unui
sistem de transport de persoane şi marfuri prin postă (poştalioane,
diligenţă), iar transporturile de mărfuri în cea mai mare parte erau
făcute de ţărani cu carul ca obligaţie feudală, dar apar şi persoane
specializate (harabagii, căruitaşii). Transportul pe apa e destul de
frecvent practicat, cu vase mici, plute. Primele începuturi ale
şantierelor de construcţii navale au un caracter manufacturier. La
Galaţi între 1836-1860 se vor construi 17 vase. Din 1837 România are
drept de navigaţie pe mare şi se vor înfiinţa o serie de organisme
pentru reglementarea navigaţiei pe apă (1856 – Comisia Europeană a
Dunării, cu sediul la Galaţi, din care făceau parte Anglia, Franţa, Italia,
România) pentru reglementarea navigaţiei pe acest fluviu.
Aşa după cum au procedat toate ţările care n-au dispus de
capitaluri proprii apelând la capitaluri străine, tot astfel şi Ţările
Române au construit primele căi ferate cu asemenea capitaluri.
Excepţie a făcut Anglia care a fost creatoarea acestui sistem de
transport. In 1857, în Banat, pe relaţia Oraviţa-Baziaş se va construi
prima cale ferata pentru transportul minereurilor de fier servind
interesele societăţii anonime STEG. În acelaşi an, în Dobrogea – aflată
încă în stăpânire turcească – se va construi, pe o mică distanţă, o linie
ferată. Ceva mai târziu acest mijloc modern de transport apare în Bucovina (1866) şi
în Principatele Române (1869, pe ruta Bucureşti- Giurgiu, cu capital
englez). Transilvania, aflată în sfera intereselor imperiului dualist, va
lua un avans în acest domeniu, reuşind ca în 1867 reţeaua de căi
ferate să însumeze 500 de km. Cu capital anglo-austriac se va construi
în nordul Moldovei calea ferată Roman-Itcani, având două ramificaţii:
Paşcani – Iaşi şi Vereşti- Botoşani. Dar cea mai importanta, până la
1877, având o lungime de 910 km, va lega centrul Moldovei cu
Vârciorova, traversând prin mijloc Moldova şi Muntenia, fiind
concesionată societăţii germane Stroussberg (amplu comentată în
viata politică românească, considerându-se că statul roman a fost
frustat de aproximativ un sfert de miliard de lei). Pe ruta Iaşi – Ungheni
va fi proiectată şi construită de către un antrprenor român (Gr.Heliad)
o nouă cale ferată, astfel că la 1877 România dispunea de o reţea de
cale ferată însumând 3.500 km. După obţinerea independenţei de stat
se va face joncţiunea căilor ferate din vechiul Regat cu Banatul şi
Transilvania prin Orşova (în 1879) şi Predeal (1882), favorizând
intensificarea raporturilor dintre aceste teritorii româneşti, premisă a
apropierii momentului făuririi statului naţional unitar.
Este perioada în care în Ţările Române circulau foarte multe
monede (turceşti, austriece, germane, ruseşti s.a.m.d.) de valori şi
origini diferite, ridicându-se astfel problema unei mai bune calculări a
diferenţelor valorice, operaţiunea pe care o făceau zarafii. Diferenţele
erau calculate în lei (1 leu avea 40 de parale), leul fiind o monedă
numai de calcul şi nu de circulaţie. Prin Regulamentul Organic s-a luat
ca referinţă galbenul austriac echivalent cu 38lei şi 20 de parale. În
Transilvania circula numai o singură monedă (austriaca), fiind uşurate
tranzacţiile comerciale. Aici Imperiul Austriac va trece, în 1858, la
sistemul zecimal şi la revalorizarea argintului, ca monedă stabilindu-se
florinul.
În timpul domniei lui AL.I.Cuza vor fi întreprinse două tentative pentru a se
ajunge la o monedă unică şi a se crea astfel sistemul monetar naţional,
dar ambele încercari se vor solda cu nereusită. Mai întai în 1860 se
apelează la un împrumut de 60 milioane de franci din Franţa,
propunându-se ca moneda natională ‘romanatul’ echivalent cu un
franc francez. Nu se obţine împrumutul aşa încât în 1865 se apelează
la o bancă fondată cu capital englez (Banca României de la Bucureşti)
căreia i se asigură dreptul de emisiune monetară. Disensiunile
existente între grupările politice burgheze interne fac imposibilă
aprobarea de către parlament a acestei acţiuni. Se considerase eronat
ca Banca României (fondată în 1860) ar putea acoperi necesarul de
capital pentru a nu se mai apela la capital străin.
Aşa se face că în 1867 Turcia va accepta ca România să emită o
monedă unică proprie, dar să fie de valoare mică şi să poarte însemnul
Imperiului otoman. Parlamentul României votează ‘Legea Monetară’ în
baza căreia moneda naţională era leul divizat în 100 de bani, fără
însemnul turcesc, definit prin 5 grame argint cu titlul de 0,735 şi 322
miligrame aur fin cu titlul de 0,900, deci o acoperire monetară în aur şi
argint. Leul va intra în circulaţie la 1 ianuarie 1868, mai întai prin
monede de aramă, apoi din aur şi argint.
La puţin timp România va adera la Uniunea Monetară Latină care
practica tot bimetalismul şi din care faceu parte Franţa, Italia, Belgia,
Elveţia, astfel că ţarile membre căpătau dreptul de circulaţie cu
monedele lor în sfera componenţilor acestei uniuni.
Ca urmare a unor exporturi masive de argint pe continentul american, preţul
argintului scade, astfel că multe state vor trece la un sistem
monometalist.
Cert este că prin creşterea sistemului naţional monetar în România
se va adăuga un nou factor în procesul de impulsionare a dezvoltării
economice a ţării.
În această perioadă are loc consolidarea pieţei interne,
determinată de un ansamblu de măsuri privind desfiinţarea taxelor
vamale dintre Ţara Româneasca şi Moldova (1848), intensificarea
legăturilor economice şi comerciale ale României cu Transilvania (chiar
şi după 1851 când Transilvania este inclusă în sistemul vamal al
imperiului), transhumanţa pastorală în ambele sensuri din Transilvania
şi Câmpia Română (care a dezvoltat schimbul de produse, animale, dar
şi schimbul de idei), adâncirea diviziunii sociale a muncii şi creşterea
populaţiei urbane, faurirea statului naţional modern în 1859, crearea
sistemului monetar naţional, precum şi procesul de dezvoltare şi
modernizare a transporturilor (în special cel feroviar).
Efectele acestor măsuri nu au întârziat să apară. Se constată astfel
creşterea numărului şi specialităţilor de comerţ precum şi crearea
Camerelor de Comerţ (după 1850 în Transilvania şi 1864 în România),
adoptare unui Cod Comercial (1864) şi delimitarea mai accentuată
între comerţul cu ridicata şi cel cu amănuntul, apariţia reclamei
comerciale. Încep să fie practicate forme mai moderne de
comerţ :expoziţii naţionale (la Bucureşti şi Iaşi), comerţ bazat pe
mostre, participare la expoziţii internaţionale (Londra 1851, Paris
1857), comerţ stabilit în orase. Aceste forme moderne coexistă cu
formele anterioare de comerţ : ambulant, comerţ în târguri,
iarmaroace, etc.
Comerţul exterior va înregistra un reviriment după 1829 prin
desfiinţarea monopolului turcesc. Principalul partener comercial
rămâne Imperiul otoman care făcea reexport spre Occident şi facilita
patrunderea marfurilor occidentale pe piaţa româneasca.Treptat însa
Românaia va extinde relaţiile comerciale cu Austria (Austro-Ungaria,
dupa 1867), Franţa, Prusia, Anglia, statele italiene, iar într-o mai mică
masură cu Rusia şi statele balcanice (Bulgaria, Serbia, Grecia).
Structura comerţului exterior era construită la importuri din produse
manufacturiere (care predomina), produse alimentare (zahăr, măsline,
citrice, mirodenii, vinuri, tutun, textile, pielărie, mărfuri din metal,
maşini industriale şi agricole, etc.), pe când exporturile includeau :
cereale (grâu, orz, ovăz), animale vii şi produse alimentare, sare, lemn.
Balanţa comercială în această perioadă este activă, deci un
excedent la export, iar prin Regulamentul Organic s-au pus bazele unui
sistem de organizare a vămii pe Dunare, mai ales pentru comerţul cu
vite (carantina, în vederea stopării epidemiilor din Sudul Dunării). În
1860 este adoptata Legea Vamală, prin care se fixa o taxă de 5% la
importuri, nefiind recunoscută de puterile europene. De aceea
România va fi nevoită să încheie în 1875 Convenţia Comercială cu
Austro-Ungaria, pe un termen de 10 ani, acceptând politica liberului
schimb, care va avea efecte negative asupra produselor romaneşti
concurate acum de cele străine.
Până în 1877 nu putem vorbi de un sistem bancar în România.
Aceasta se explica prin insuficienta acumulare interna de capital, dar
mai ales datorită opoziţiei puternice a capitalului cămătăresc care
practica împrumuturi pe termen scurt şi cu dobânzi mari.Chiar şi
puţinele case de bancă apaţinând unor străini (armeni, evrei, etc)
practicau tot în credit cămătăresc, avantajul este că aceştia s-au
împamantenit la noi şi astfel profiturile nu au ieşit afară din ţară.
În 1856 Banca Moldovei (Iaşi) acorda împrumuturi cu dobânzi mici prin
garanţii imobiliare (ipoteca), însă după mai bine de un an va da
faliment, datorită nerambursării creditelor.
După 1860 Banca Imperiala Otomană va crea la Bucureşti şi Galaţi
câte o filială, cu capital englez. Filiala bucureşteană îşi luase numele de
Banca Romaniei (care ceruse monopolul emisiunii monetare româneşti
în 1865) şi va rezista mai mult, sub o altă denumire-Bank of Romania.
Singura instituţie de creit care acorda sprijin financiar statului era
Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, înfiinţată în 1864.
Creditul Funciar Rural (1873) şi Creditul Funciar Urban(1875) vor
determina o reducere a dobânzii practicate pe piaţa internă, deoarece
acordau credite ieftine sub formă de hârtii de valoare care se vindeau
pentru a obţine banii. Existau deasemenea, societăţi de asigurare
(Dacia, Romania) şi cooperarative de credit. În Transilvania s-au creat
instituţii de credit cu capital german şi maghiar, precum şi cooperative
de credit româneşti.
 Inexistenţa unui sistem bancar naţional se va regăsi în nivelul scăzut
al tranzacţiilor comerciale în ritmul lent al dezvoltării economice a ţării
noastre.

Bibliografie:
Istoria economica a Romaniei, Conf. dr. Viorel Mircea, Galati, 2007
Istoria moderna a romanilor, partea a II a, Nicolae Isar, Editura fundatiei Romania de
maine, Bucuresti, 2005
Istoria economiei nationale, Aurel Piturca