Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

Colapsul status quo-ului Viena, 1856-71

Cei 40 de ani de pace între Marile Puteri au fost urmaţi, după 1856, de
15 ani de război intermitent. Între 1854 şi 1870 toate Marile Puteri au purtat
cel puţin 1 război, Austria, Franţa şi Prusia au purtat câte 3 fiecare. Toate
aceste războaie au fost urmate de schimbări teritoriale importante; cea mai
importantă revizuire a hărţii europene între Viena şi Versailles a avut loc în
1866.
În anii 30 şi 40 liberalii şi naţionaliştii condamnaseră Actul de la Viena
ca reacţionar, cu toate acestea în anii 50 şi 60 monarhiile conservatoare au
foste cele care l-au distrus şi au făcut-o în mod deliberat. Războaiele de
reconstrucţie naţională agresive şi identificarea victoriei pe câmpul de luptă cu
mândria naţională şi regenerarea au fost mijloacele prin intermediul cărora
monarhiile conservatoare – ori poate conservatorismul monarhic – şi-a
asigurat o nouă perioadă de viaţă.
În politica internă elitele guvernante au abandonat progresiv politica
rezistenţei totale la schimbare politică, rezistenţă ce-i unise pe oponenţi
contra lor şi provocase valul revoluţionar de la 1848-49. În anii 50 şi 60
grupurile guvernante au încercat să-şi dividă oponenţii fiind dispuse să facă
concesii limitate pentru a se concentra asupra slăbirii şi izolării celor mai
periculoase elemente. Procesul a luat forme diferite de la o ţară la alta.
În Sardinia, monarhistul liberal Cavour a colaborat cu conservatorii în
vederea izolării naţionaliştilor radicali. În Prusia, şi mai târziu în Germania,
Bismarck – un monarhist conservator – a avut succes în separarea forţelor
liberalismului de cele ale naţionalismului. A împrumutat din programele
ambelor şi le-a dat totodată un nou caracter şi noi aspiraţii. În Franţa,
Napoleon al III-lea în anii 60 a fost pregătit să cedeze spaţiu de manevră
oponenţilor liberali pentru a salva dinastia şi pentru a controla ameninţarea
republicană. Până şi puterile conservatoare tradiţionale ca Austria şi Rusia au
fost obligate, ca urmare a şocului înfrângerii în război, să încerce să găsească
soluţii pentru problemele cu care se confruntau. În Rusia, Alexandru al II-lea a
schimbat bazele autocraţiei abolind şerbia în timp ce în Austria structura
politică a fost modificată prin compromisul cu Ungaria din 1867.
• În anii 50 atenţia acordată păcii şi ordinii, menţinerii structurii
sistemului aşa cum fusese ea stabilită la Viena, atenţie ce
caracterizase relaţiile dintre Marile Puteri înainte de 1848, a fost
abandonată.
• A dispărut totodată şi frica de conflagraţii europene ce ar fi rezultat
dintr-un conflict militar zonal. Şi Revoluţia de la 1848 şi Războiul din
Crimeea demonstraseră că războiul putea fi limitat şi localizat.
Drept urmare, războaiele au încetat a mai fi privite ca un pericol
pentru ordinea socială şi au devenit în schimb mijloace prin
intermediul cărora schimbări politice între state au fost consolidate
şi sigilate cu sigiliul aprobării patriotice şi populare.
• Războaiele localizate dintre 1856-1870 au fost limitate în obiective.
Marile Puteri n-au luptat pentru a se distruge una pe alta ci mai
degrabă pentru a redistribui teritorii între ele. A existat un efort

1
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

conştient de limitare în timp a acestor conflicte. Elita guvernantă a

continuat să creadă că un război prelungit ar fi avut nu doar
consecinţe economice, materiale şi umane nefaste, ci şi consecinţe
sociale → Comuna din Paris a demonstrat acest lucru.
• Maniera în care războiul a fost purtat la jumătatea secolului XIX a
fost serios afectată de schimbări economice şi tehnologice.
Războiul Crimeii a fost combătut „cu armele şi strategiile erei
Napoleoniene”, dar cu toate astea contemporanii nu s-au îndoit de
victoria Marii Britanii şi a Franţei graţie economiilor industrializate, a
sistemului financiar şi a infrastructurii de care dispuneau. Rusia era
înapoiată şi ineficientă, cu o economie aproape în întregime agrară.
Pentru ostilitatea sa oarbă şi prostească faţă de căile ferate, văzute
ca necorespunzătoare pentru societatea rusă, Nicolae I a plătit un
preţ teribil: în timp ce trupele franceze şi britanice au putut fi
transportate pe mare către teatrul de operaţiuni în 3 săptămâni,
soldaţilor ruşi mărşăluind de la Moscova spre front le-au fost
necesare 3 luni. Înainte de 1848, monarhiile continentale s-au temut
că războiul va aduce constrângeri financiare intolerabile. Liberalii în
Marea Britanie şi în Franţa au susţinut chiar că războiul era o crimă
contra umanităţii. Cu toate acestea, în anii 1850-60 majoritatea
guvernelor Marilor Puteri au considerat că pot suporta războaie
scurte fără a-şi goli trezoreriile.
• Răspândirea presei periodice a făcut din propagandă o activitate
esenţială în vreme de război. Majoritatea guvernelor au pretins pe
parcursul conflictelor că sunt victime inocente ale unei agresiuni,
chemându-şi poporul să se unească în lupta de apărare a patriei.
Guvernele au considerat necesar să-şi mascheze ambiţiile
teritoriale specifice în spatele unor valori generale idealizate – în
1866 Bismarck le-a cerut germanilor să lupte contra germanilor nu
pentru expansiunea prusacă ci de dragul patriei.
• Fragmentarea sistemului după Crimeea a făcut posibil colapsul
status quo-ului stabilit în 1815, mai întâi în Italia, şi apoi în spaţiul
german. Către 1856 şi Quadrupla Alianţă şi Sfânta Alianţă, deşi
supravieţuiseră în esenţă mişcărilor de la 1848-49, s-au prăbuşit;
iar cei doi arhitecţi principali – Rusia şi Marea Britanie – au început
să se retragă, din motive ideologice şi practice, din angajamentele
susţinute până atunci. În următorii ani noua generaţie de realişti –
Napoleon al III-lea, Cavour, Bismarck, chiar şi Gorceakov – a ajuns
să conteste ordinea stabilită la Viena.
• După 1856 alianţele de lungă durată bazate pe principii generale de
genul legitimităţii ori al solidarităţii monarhice au făcut loc celor de
scurtă durată, revizioniste, agresive şi vizând obiective specifice
concrete.
• Abdicarea Rusiei de la rolul de jandarm al Europei n-a fost desigur
doar rezultatul dorinţei aproape obsesive a lui Gorceakov de a aboli
clauzele privind Marea Neagră din Tratatul de la Paris. Ea a
reflectat slăbiciunile de lungă durată, traduse în special în [1]
căderea Rusiei din poziţia de primă putere continentală şi în [2]
retardul continuu în raport cu Occidentul – în ciuda reformelor lui
Alexandru al II-lea – în termeni de capacităţi militare, retard şi mai

2
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

vizibil în special odată cu ascensiunea Prusiei, fostul vasal virtual al

Rusiei în anii 50. În termeni militari, Rusia era incapabilă să ţină
pasul cu vecinii săi vestici, iar costurile eforturilor făcute pentru a
menţine aparatul continental au obligat-o să abandoneze rolul său
de putere maritimă până către finele anilor 80.
• Această conştientizare a slăbiciunii Rusiei a modelat deciziile lui
Alexandru al II-lea şi pe cele ale miniştrilor săi atunci când s-au
confruntat cu alterarea sistemului de state şi explică acceptarea
procesului de unificare a Germaniei de către guvernul de la
Petersburg – o situaţie de neconceput în vremea lui Nicolae I.
• În arena europeană aşadar, Rusia lui Alexandru al II-lea a fost
constrânsă să joace un rol eteric. Pentru Austria a fost
incomprehensibil şi abominabil chiar faptul că Alexandru al II-lea şi
Gorceakov au abandonat principiul legitimist – al apărării ordinii
legitime – în favoarea unor obiective individuale de genul revizuirii
Tratatului de la Paris.
• Dacă Alexandru al II-lea, ca nepot al lui Frederik Wilhelm al IV-lea şi
al lui Wilhelm I, simţea simpatie genuină pentru Prusia, în cazul lui
Gorceakov determinarea de a slăbi Austria – văzută ca stâlp al
Tratatului din 1856 – determinare adâncită de ranchiuna personală
acumulată ca ambasador la Viena în timpul Războiului Crimeii, a
fost cea care l-a orbit împiedicându-l să vadă că Austria, ca şi
Rusia, era o putere conservatoare, legitimistă, şi l-a împins să o
lase la mâna revoluţionarilor italieni, respectiv a militariştilor prusaci.
• În viziunea aceluiaşi Gorceakov, nu putea fi vorba de nici o
reînviere a colaborării tacite cu Marea Britanie – colaborare ce
stabilizase sistemul în decadele anterioare. Marea Britanie era
inamicul implacabil pentru Gorceakov, iar Rusia încă extrem de
vulnerabilă în faţa puterii navale britanice: „În Marea Neagră, în
Baltica, pe coastele Mării Caspice şi ale Pacificului, peste tot Anglia
este inamicul ireconciliabil al intereselor noastre, peste tot ne arată
agresivitate şi ostilitate”.
• O astfel de ostilitate neîngrădită faţă de britanici a frustrat desigur
speranţele lui Napoleon al III-lea de a transforma antanta franco-
britanică într-o înţelegere tripartită incluzând Rusia. „Nu ne-am
putea înţelege à trois”? – l-a întrebat la un moment dat pe
ambasadorul rus – „Am domina Europa”! Frica britanicilor de o
înţelegere franco-rusă a fost însă una mult exagerată. Alexandru al
II-lea n-a avut niciodată încredere în Napoleon al III-lea şi nici nu i-a
crezut explicaţiile pe marginea Tratatului Tripartit din 15 aprilie
1856, încheiat de Franţa, Austria şi Marea Britanie (în vederea
apărării Tratatului de pace de la Paris).
• Alexandru al II-lea era dispus la o coabitare cu Napoleon în ideea
de a sparge Coaliţia Crimeii şi a făcut paşi în această direcţie graţie
sprijinului împăratului francez; era dispus să convină asupra slăbirii
Austriei în Italia, dar în final a fost şocat de prăbuşirea dinastiilor
minore din Peninsulă şi l-a acuzat virtual pe Napoleon de
complicitate în cazul revoluţiei din Napoli (1860) „ce răsturna toate
principiile ordinii şi legitimităţii pe care statele se bazau”. Alexandru
al II-lea n-a fost însă niciodată interesat de planurile lui Napoleon

3
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

vizând ample revizuiri în Vest. Dacă în 1858 a fost doar iritat de

îndrăzneala lui Napoleon de a pomeni Polonia, 5 ani mai târziu,
răscoala de la Varşovia, din 1863, şi luarea de poziţie franceză a
pus capăt unei relaţii franco-ruse deloc substanţiale.
• Britanicii s-au văzut şi ei constrânşi să-şi limiteze angajamentele
faţă de sistemul european în aceşti ani. La fel ca şi Rusia, Marea
Britanie a trebuit să se refacă material şi psihologic de pe urma
Războiului din Crimeea, motiv pentru care Parlamentul, la finele
anilor 50, a refuzat să voteze o creştere a cheltuielilor militare –
ceea ce a pus capăt oricărei acţiuni efective a Britanicilor în
vederea controlării schimbărilor petrecute pe continent. În aceşti ani
Europa n-a fost prioritatea principală a Londrei, iar sentimentul că
resursele militare şi navale ale ţării erau suprasolicitate a continuat
să se adâncească. Acest sentiment a fost întărit de şocul Revoltei
indiene din 1857 şi de o serie de angajamente peste mări –
Războaiele din China, Războaiele cu Maori în Noua Zeelandă,
tulburările din Caraibe în 1865, împreună cu un întreg set de
probleme născute ori exacerbate de Războiul Civil American (de la
apărarea Canadei, până la garantarea şi asigurarea comerţului cu
America de Sud). Aşa cum declara în 1869 Ministrul de Externe,
Lordul Clarendon, „starea neprietenoasă a relaţiilor noastre cu
America paralizează în mare măsură acţiunea noastră în Europa”.
• Atât cât puteau fi atenţi la Europa, Britanicii erau concentraţi
esenţial asupra Rusiei şi a Orientului (Apropiat şi European),
respectiv asupra nevoii de a concilia Franţa – şi asta în ciuda
creşterii alarmante a capacităţii navale franceze şi a tendinţei de a
face cauză comună cu Rusia. Confruntaţi cu o asemenea
combinaţie, către 1858, Britanicii s-au retras din înţelegerea cu
Austria privind Orientul European, renunţând chiar şi la înecările de
a contesta modul în care francezii şi ruşii interpretau clauzele
controversate ale Tratatului de la Paris.
• Cu toate că nu au mers până acolo încât să-i asiste pe Francezi şi
pe Ruşi în distrugerea acelor angajamente ce legau Europa laolaltă
şi care angajamente – potrivit unui alt ministru de externe britanic,
lordul Malmesbury – constituiau „legea fundamentală” a Europei –
nu e mai puţin adevărat că pentru apărarea ordinii stabilite în
Orientul European şi în Italia, alături de Austria, ori de una singură
în spaţiul german, guvernul britanic ar fi avut nevoie de trupe şi de
susţinere publică, şi i-au lipsit şi una şi cealaltă. Au fost împinşi
uneori spre atitudini oportuniste, catalogate de străini drept egoism.
Cu toate acestea, guvernul britanic poate fi considerat în mod
corect ca fiind neutru în toate războaiele continentale ale perioadei.
• Prin contrast, rolul lui Napoleon al III-lea a fost dinamic şi proactiv.
Mai mult chiar decât Cavour şi Bismarck, împăratul francez poate fi
considerat drept instigatorul principal la distrugerea sistemului de
State creat la Viena în 1815. Obiectivul central al politicii sale –
anihilarea ordinii stabilite pe ruinele imperiului unchiului său, în
1815 – a reprezentat o ideea fixă, o obsesie, pe parcursul întregii
domnii. În privinţa mijloacelor necesare pentru a-l atinge, Napoleon
al III-lea se va demonstra a fi un lider de o extraordinară răbdare şi

4
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

flexibilitate. Războaie, congrese, diplomaţie de cabinet, doctrina

autodeterminării popoarelor, toate au fost puse în serviciul acestei
cauze.
• Odată ce Războiul Crimeii a distrus alianţele ce ţinuseră Franţa în
şah după 1815, divergenţele dintre Marea Britanie şi Rusia, precum
şi retragerea lor din afacerile continentale au permis Franţei să se
bucure pentru aproximativ o decadă de o artificială preeminenţă în
sistemul de state european. Reinserţia temporară a Marii Britanii, la
începutul anilor 60, şi modul abil în care britanicii au jucat cartea
naţionalistă în Italia – contra planurilor napoleoniene – a arătat că
speranţele şi ambiţiile împăratului francez de a funcţiona ca arbitru
al Europei erau nerealiste.
• Pentru Napoleon al III-lea (spre deosebire de Prusaci şi alianţa lor
cu Rusia) a fost o problemă serioasă să găsească un partener
pentru toate combinaţiile sale – şi asta reflecta natura disjunctă a
sistemului internaţional al anilor 60 la fel ca şi neîncrederea cu care
era privit împăratul francez. Alunecarea Franţei în izolare în anii 60
a fost accelerată de activităţile în ariile aflate la mare distanţă de
Europa, din Conchin – China, până în Mexic, acţiuni ce au ţinut o
parte importantă a armatei franceze blocată dincolo de mări (aprox.
100.000 de soldaţi din 385.000), cu consecinţe negative pentru
autoritatea sa în apropiere de casă. În 1866, când Napoleon a
realizat ce rezultate adusese proiectul său „federativ european”
pentru regele Italiei şi pentru regele Prusiei, a fost prea târziu
pentru a mai reacţiona. Naşterea unei Italii unite şi a unui stat
prusac puternic la frontierele Franţei a transformat sistemul
european de state şi a pus capăt efectiv primatului francez.
• Atâta vreme cât Francezii au refuzat să admită acest fapt, şi atâta
timp cât în sistemul fragmentat de state al anilor 66 încercarea de a
găsi un partener care să-i ajute a eşuat, nesiguranţa a persistat,
până când războiul din 1870-71 a inaugurat o nouă şi mai durabilă
configuraţie a puterilor.
• În extrema opusă tuturor „realiştilor” şi lui Napoleon al III-lea,
Austria a fost în toţi aceşti ani puterea cea mai puţin dornică să
accepte denunţarea ordinii legitime. Ori, mai corect spus, Buol şi
Franz Josef au acţionat pornind de la credinţa că în locul defunctei
Sfinte Alianţe un nou sistem legitimist se născuse în fapt, un sistem
în care Austria şi prietenii săi aveau să apere şi să întărească
ordinea de la 1815 în Europa şi ordinea din 1856 în Orientul
European, adică „legea fundamentală” în Europa. Aceşti prieteni,
potrivit lui Buol, însemnau Marea Britanie, Prusia şi chiar Franţa –
până în momentul în care Napoleon al III-lea a început să adere la
încercările Rusiei de a amenda Tratatul de la Paris. A fost poate o
reflexie a sensului onoarei şi respectului cuvântului dat specifică
tânărului Franz Josef, ori poate o reflexie a credinţei lui Buol că
Marea Britanie era legată dacă nu din convingere măcar din
interese specifice să apere ordinea existentă în Peninsula Italică.
• Această iluzie a fost evident distrusă în 1859, dar cu toate acestea
Austriecii au continuat să fie orbi la realităţile din sistem şi în anii
60, imaginându-şi că Napoleon al III-lea va sacrifica influenţa sa

5
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

asupra Italiei pentru a-i ajuta să pună în aplicare Tratatul de la

Zürich (10 nov. 1859) – respectiv că Prusia se va mulţumi să
servească ca locotenent loial în Germania şi chiar că îi va ajuta să-
şi recapete poziţiile pierdute în Italia. În lumea lui Napoleon al III-
lea, Cavour şi Bismarck, Austriecii, cu noţiunile lor despre dreptul
tratatelor, legitimitate şi cuvântul dat erau ca şi oile în pădurea
lupului. Bismarck remarca în acest sens complezent: „Austria nu va
crede că sunt serios până în ziua bătăliei”! Franz Josef a ajuns în
final să recunoască asta într-o remarcă retrospectivă către mama
sa Sofia: „Am fost foarte onorabili maman, dar şi foarte proşti”! Abia
odată cu victoria Prusiei în 1870 Habsburgii au ajuns să accepte
decăderea sistemului Viena în Europa Centrală.

ITALIA, 1856-1861

La finele războiului din Crimea nimic din condiţiile peninsulei nu indica o

răsturnare rapidă (mai puţin de 15 ani) a ordinii stabilite la Viena. Austria era
slăbită în poziţia sa în ciuda victoriilor militare din 1848-49; Franţa îşi stabilise
prezenţa fizică în Roma ca protector al Papei; Sardinia, graţie oficiilor
franceze şi britanice îşi păstrase Statutul Albertin (constituţia de la 1848) şi
scăpase nepedepsită pentru asaltul asupra ordinii europene, la 1848-49.
• Pe de altă parte, oponenţii Austriei în Italia nu erau în măsură să-i
conteste preponderenţa cu şanse de succes. Risorgimento-ul nu
fusese niciodată o mişcare unitară şi nici una care să se fi bucurat
de un suport de masă. Şi cu toate că evenimentele din 1848-49
simplificaseră lucrurile eliminându-i pe republicanii radicali şi pe
neo-guelfii lui Gioberti de la leadership, în favoarea Sardiniei,
realistul Cavour era în mod visceral conştient de futilitatea
sloganului Italia fara da sé. Pentru el, evenimentele de la 1848-49
demonstraseră contrariul: dacă o Putere externă nu era de găsit ca
aliat contra Austriei, n-avea să fie nici o şansă pentru schimbarea
ordinii stabilite la 1815 în Italia.
• În exterior poziţia Austriei era de asemenea slabă, dar nu neapărat
lipsită de speranţă. Desigur, după colapsul Sfintei Alianţe în 1853,
nici Prusia şi nici Rusia n-aveau să mişte pentru a-şi ajuta fostul
aliat în nordul Italiei. Dimpotrivă, ambele Puteri aveau de câştigat
de pe urma slăbirii Austriei.
• Britanicii erau şi ei critici vis-à-vis de încăpăţânarea Austriei de a
accepta orice modificare a tratatului din 1815, precum şi faţă de
sprijinul constant acordat elementelor reacţionare în Statul
Pontifical şi în Regatul celor Două Sicilii. Nu exista nici cea mai
mică şansă ca Marea Britanie, slăbită cum era în anii 50, să asigure
suportul material pentru apărarea ordinii de la 1815. Cu toate că
Palmerston argumentase la un moment dat că Austriecii ar fi trebuit
să lase apărarea peninsulei în seama italienilor şi să se
concentreze asupra menţinerii status quo-ului în Orientul European,
nimeni la Londra nu contempla activ ideea subminării poziţiei
Austriei în Italia. Pentru Ministrul de externe, lordul Malmesbury,
tratatele din 1815 şi 1856 erau bazele legii în Europa.

6
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

• În ceea ce privea Franţa – singura în poziţie şi în măsură a utiliza

forţa militară contra Austriei, îi apărea lui Cavour ca fiind o soluţie şi
mai puţin convenabilă. De altfel, după ce în 1852 Napoleon vorbise
de „dorinţa de a face ceva pentru Italia, pe care o iubea ca pe a II-a
patrie”, mai apoi demonstrase prea puţină consideraţie pentru
Regatul Sardiniei. După Războiul Crimeii, Napoleon al III-lea
cochetase cu ideea stabilirii propriei influenţe în sudul peninsulei,
concepând o schemă ce ar fi trebuit să mărească prezenţa
franceză în Mediterana prin restabilirea dinastiei Murat la Napoli.
Din perspectiva contelui Cavour, a folosi Franţa pentru a expulza
Austria din nordul Italiei, lăsându-l pe Napoleon al III-lea în poziţia
de a controla Roma şi Napoli, însemna „a-l folosi pe Belzebut
pentru a-l da afară pe diavol”.
• Interesul lui Napoleon în Italia era, desigur, doar un aspect al unei
mari obsesii politice: distrugerea ordinii din 1815. Napoleon era
interesat nu atât de eliberarea Italiei cât de alungarea austriecilor
de acolo. În mod cert nu dorea unificarea Italiei într-un singur stat,
fiind de părere că italienii nu aveau vocaţia de a deveni un stat-
naţiune à la française. Formula confederativă care să garanteze
identitatea şi autonomia regiunilor istorice ale peninsulei părea în
mintea sa mai potrivită cu tradiţiile şi realităţile unui spaţiu compozit.
• Italia constituia un obiectiv devenit fezabil odată cu dispariţia Sfintei
Alianţe, în vreme ce atacul ordinii Viena în Belgia sau în Renania
avea încă toate şansele să resusciteze coaliţia ce-l distrusese pe
Napoleon I. Prin contrast, situaţia din Italia, dată fiind fragmentarea
sistemului în anii 50, părea să-i ofere lui Napoleon şansa revizuirii
tratatului din 1815 printr-un război doar cu Austria. Nici Rusia, nici
Marea Britanie – cei doi arhitecţi ai ordinii – nu păreau dispuşi să
intervină. Gorceakov lăsase să se înţeleagă acest lucru la întâlnirea
de la Stuttgart în 1858, şi chiar Alexandru al II-lea părea acomodat
cu ideea slăbirii Austriei, cu condiţia ca Napoleon să nu transforme
asta într-un război revoluţionar.
• Britanicii, prinşi în afacerile imperiale şi mai acut după revolta
indiană, şi în particular datorită relaţiilor proaste cu Rusia, erau la
acea vreme înclinaţi să acomodeze Franţa.
• În cazul Statelor Germane, de fapt al Prusiei, după medierea lui
Napoleon al III-lea în afacerea Neuchâtel, Berlinul era complezent.
• Plin de încredere aşadar, fără complicaţii la orizont, la 20 iulie
1858, împăratul francez a avut faimoasa întâlnire de la Plombières
cu Cavour. Pactul de la Plombières a iniţiat primul război de
agresiune planificat în Europa, de după Napoleon I. Conform
scrisorilor schimbate de cei doi după întâlnire, se convenise că:
odată învinsă Austria, Sardinia avea să devină [1] Regatul Italiei de
Nord anexând Lombardia şi Veneţia, ducatele Parma şi Modena şi
teritoriile papale din nordul Romagnei. [2] În Italia centrală, un nou
stat sub protecţia lui Napoleon al III-lea s-ar fi format în jurul Marelui
Ducat al Toscanei, probabil sub o dinastie bonapartistă. [3] Restul
teritoriilor papale şi Regatul celor Două Sicilii aveau să rămână aşa
cum erau, cu excepţia faptului că toate cele 4 unităţi s-ar fi reunit
într-o confederaţie sub preşedinţia Papei. Sardinia urma să-i

7
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

plătească lui Napoleon al III-lea nu doar cu teritoriile primite în 1815

ci cu toată Savoia.
• Pe scurt, obiectivul războiului trebuia să fie o radicală transformare
a ordinii din 1815 în nordul şi centrul Italiei, dar nu o unificare a
Peninsulei. La fel ca şi predecesorii săi – oricare dintre ei –
Napoleon al III-lea n-avea nici cea mai mică dorinţă de a vedea un
stat italian unificat închizând Franţa pe direcţia sud-est. Dimpotrivă,
viitoarea confederaţie era exact genul de structură permeabilă ce i-
ar fi permis Franţei, ca protector al celor 3 state mai slabe din sud şi
centru, să-şi exercite influenţa în întreaga peninsulă.
• În fine, cei doi conspiratori au convenit că atunci când avea să vină
momentul declanşării războiului, ar fi fost bine ca Austria să
apară ca agresor, astfel încât să nu poată cere ajutor de la
Confederaţia Germană în baza art. 47 privind războaiele defensive.
În ianuarie 1859, un tratat adiţional a adăugat Nisa teritoriilor ce
trebuiau cedate Franţei.
• După acest moment relaţiile dintre Austria şi Sardinia au intrat într-
un proces de deteriorare rapidă, graţie şi suportului francez tacit.
Cu ocazia recepţiei de Anul Nou, în 1858, la Paris, remarca
neprovocată a lui Napoleon al III-lea către ambasadorul austriac –
„Regret că relaţiile noastre nu sunt atât de bune pe cât aş dori” – a
fost înţeleasă ca un virtual anunţ public că războiul stătea să
izbucnească.
• Rusia şi Marea Britanie au încercat inutil să dezamorseze criza,
prima propunând congresul, cealaltă medierea. Aflat la Paris, lordul
Malmesbury, preocupat mai mult să nu-l irite pe Napoleon, s-a
limitat la aluzii cum că Marea Britanie n-avea să rămână neutră. Ele
şi-au pierdut însă orice forţă atunci când politicieni britanici din
opoziţie l-au înştiinţat pe Napoleon al III-lea că Ministrul lor blufa.
Propunerea Rusiei de a se reuni un congres s-a izbit de condiţiile
ministrului austriac Buol: Sardinia să fie exclusă şi lucrările
congresului să se limiteze la confirmarea status quo-ului existent în
Italia.
• Între timp, Austriecii au ajuns la concluzia că tot curgând vremea
costurile măsurilor de mobilizare menite să contracareze pregătirile
fervente ale Sardiniei îi duceau la ruină; şi – cel mai probabil – din
acest motiv au decis brusc, la 23 aprilie 1859, să adreseze un
ultimatum la Torino cerând Sardiniei să înceteze pregătirile militare.
Şi ca urmare a răspunsului negativ al guvernului piemontez, au
declarat război precipitat.
• Ultimatumul austriac n-a reflectat, cum de multe ori s-a afirmat, o
nebunie sinucigaşă, ci s-a înscris în linia politică austriacă post
Crimea. Politica lui Buol se baza, e adevărat, pe o iluzie fatală:
credinţa nezdruncinată în existenţa unui sistem succesor Sfintei
Alianţe, în care Marea Britanie şi Prusia n-aveau să permită atacul
ordinii din 1815. Anglia şi Prusia aveau să ţină de pulpană Franţa,
Napoleon al III-lea avea să-i oprească pe italieni, avea să-i oblige
să accepte ultimatumul şi astfel status quo-ul ar fi fost menţinut.
Dacă Franţa ar fi continuat să susţină Sardinia, ar fi rezultat desigur
un război general în care Austria, Prusia, Marea Britanie şi Statele

8
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

Germane ar fi zdrobit revoluţia întrupată în Napoleon al III-lea şi

Cavour odată pentru totdeauna. Calculele austriece, dată fiind
fragmentarea sistemului, erau greşite şi, aşa cum avea să
recunoască Buol, toate statele îşi urmau doar impulsurile de
moment – şi asta era dezastruos pentru Austria pe termen scurt. O
greşeală pe care austriecii o vor repeta în 1914, cu Serbia şi Rusia,
într-un sistem mult mai polarizat şi cu o Rusie mult mai periculoasă.
Cel puţin în 1859, indiferenţa Marii Britanii şi a Prusiei a restrâns
dimensiunile conflictului făcând ca Austria să supravieţuiască.
• Decizia Austriei de a trece la ofensivă a fost greşită şi a adus
Imperiul Habsburgic în izolare. Orice şansă de suport diplomatic din
partea guvernului conservator britanic a dispărut. Austria, ca
agresor, şi-a sacrificat şi dreptul de a solicita asistenţă din partea
Confederaţiei Germane. Erorile diplomatice au fost adâncite de
slăbiciunile domestice, între altele acestea din urmă lipsind
Monarhia de avantajul surprizei: finanţe în haos, defecţiunea
trupelor ungare în Italia, timiditatea şi mediocritatea comandanţilor
austrieci ce n-au reuşit să atace Sardinia înainte de sosirea
ajutorului francez..., toate cu consecinţe grave pentru campanie.
• Rezultatul: Austriecii au fost înfrânţi la Magenta (4 iunie 1859) şi
Solferino (27 iunie 1859). Asta în vreme ce Italia centrală era în
fierbere. Marele Duce al Toscanei fugise la începutul războiului, în
timp ce grupurile de insurgenţi încurajate de Sardinia îi expulzau pe
austrieci din Modena şi pe Bourboni din Parma, ameninţând
teritoriile papale. Cavour complota cu rebelii unguri pentru un
posibil război general.
• La 11 iulie 1859 ostilităţile au încetat brusc, Napoleon al III-lea
încheind armistiţiul de la Villafranca, fără a-l consulta pe Cavour.
Termenii săi urmau doar parţial linia stabilită la Plombières. Franz
Josef era de acord să-i cedeze lui Napoleon (nu şi Sardiniei pentru
că asta ar fi însemnat recunoaşterea principiului autodeterminării)
cea mai mare parte din Lombardia, fără poziţia strategică a
cadrilaterului fortificat de la frontiera dintre Veneţia şi Lombardia.
Napoleon avea să cedeze la rândul său Lombardia regelui Vittorio
Emanuele II, laolaltă cu ducatul de Parma. Habsburgii urmau însă a
fi restauraţi în Toscana şi Modena. Ca principe al Veneţiei, Franz
Josef urma să fie membru al confederaţiei ce urma să se nască sub
preşedinţia Papei. Cavour s-a simţit trădat şi a demisionat.
Napoleon, pe de altă parte, a găsit ca fiind onorabil să renunţe la
Savoia şi Nisa.
• Cu toate că nu ţinea cont de vederile şi dorinţele italienilor decât
într-o proporţie infimă, aranjamentul din nordul Italiei stabilit la
Villafranca nu era deloc nerealist. El reflecta în mod direct
interesele celor două puteri implicate în peninsulă, Franţa şi Austria.
Pentru Napoleon Villafranca a fost ocazia de a obţine la masa
tratativelor ceea ce nu obţinuse pe câmpul de luptă. Franţa făcuse
deja mari sacrificii în război şi oricum, după Solferino şansele de a
penetra fortăreţele din cadrilater şi de pe Mincio erau aproape nule.
Napoleon a devenit reţinut şi circumspect şi datorită activităţii
frenetice a agenţilor sarzi ce organizau mişcarea pentru unitate în

9
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

centrul Italiei. Aşa cum i-a declarat lui Cavour după Solferino – vroia
nu unitatea ci independenţa peninsulei – şi în acest punct era
desigur Cavour cel ce abandonase bazele de la Plombières.
Napoleon n-avusese nici un moment intenţia să lupte pentru
uniunea Sardiniei cu Toscana, cea din urmă fiind văzută ca nucleu
al unui nou stat italian sub Murat sau sub vărul său Jerôme. Mai
mult, dezordinile din teritoriile pontificale trezeau un adevărat
viespar între susţinătorii şi opozanţii clericali de acasă unde războiul
nu era popular oricum.
• În fine, orizontul internaţional se întuneca: Rusia dezaproba
depunerea dinastiilor din centrul Italiei şi mai ales legăturile lui
Cavour cu ungurii, prietenii supuşilor săi polonezi. Mult mai
alarmantă era perspectiva unei intervenţii a Prusiei. În realitate, nu
exista nici o şansă în cest sens. Bismarck, la Frankfurt, agrea chiar
perspectiva unei înfrângeri a Austriei. În negocierile militare din mai
1859 Prusacii speculaseră fără milă poziţia dificilă a Austriei: ca
preţ al sprijinului ceruseră nu doar egalitatea cu Austria în
Confederaţie, ci şi comanda forţelor confederate în război. Şi după
ce Franz Josef acceptase, şi aşa destul de greu, se adăugase
pretenţia ca Regele Prusiei să aibă comanda în nume propriu şi nu
ca agent al Confederaţiei Germane. Cum era de aşteptat, austriecii
refuzaseră punând capăt discuţiilor. Prusia mobilizase însă pentru
presiune 6 corpuri de armată, pe Rin, şi asta fără ca Napoleon al III-
lea să anticipeze în vreun fel că negocierile austro-prusace aveau
să eşueze. La 10 iulie 1859, împăratul francez îi declara lui Cavour
că într-o atare situaţie Franţa nu putea susţine un război pe 2
fronturi, şi pe Rin şi în Alto Adige.
• Demersurile pentru o mediere anglo-rusă la care venea să se
asocieze Prusia au fost respinse de austrieci. Medierea ar fi putut
să coste mai scump şi Franz Josef prefera să-i cedeze lui Napoleon
ceea ce pierduse onorabil pe câmpul de luptă. Păstrând Veneţia şi
Cadrilaterul Austria avea o trambulină pentru recuperarea teritoriilor
în Lombardia, ceea ce Franz Josef spera să se întâmple într-un an
sau doi.
• Termenii de la Villafranca au rămas literă moartă, cu toate că cei 3
beligeranţi au încorporat cea mai mare parte a lor în textul
Tratatului de la Zürich din 10 noiembrie 1859. Planurile co-
semnatarilor imperiali de a revizui ordinea stabilită la Viena prin
intermediul diplomaţiei de cabinet au fost răsturnate de o
combinaţie de factori în mare parte ignoraţi: [1] mişcările naţionale
italiene (agenţii sarzi au rămas pe poziţii în Italia centrală) şi [2]
reacţia Marilor Puteri.
• Suportul primit de mişcarea naţională italiană din partea Marii
Britanii a fost esenţial din acest punct de vedere. La 10 iunie 1859
Palmerston a revenit la putere flancat de Gladstone ca şi Cancelar
al Esicherului şi Russell la Foreign Office, un triumvirat pro italian
motivat nu doar de ideile romantice ci de interese britanice precise.
Toţi erau suspicioşi cu privire la intenţiile lui Napoleon al III-lea. Nici
în 1849 Palmerston nu acceptase ideea înlăturării influenţei Austriei
din Peninsulă, mai ales dacă asta ar fi însemnat înlocuirea ei cu

10
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

cea franceză. Acum, la 1859, Russell gândea aproximativ la fel:

„din 1815 şi până în 1859 Austria a guvernat Italia. Dacă italienii au
motive să se plângă, Anglia nu are în schimb a se teme de folosirea
influenţei Austriei contra intereselor britanice; dar dacă Franţa
controlează flotele unite ale Genovei şi Neapolelui, Marea Britanie
va trebui să se preocupe de apărarea Maltei, a insulei Corfu şi a
Gibraltarului”. Ideal pentru Britanici ar fi fost ca peninsula să fie
liberă de ambele influenţe – Austriacă şi Franceză – şi estimau că o
Italie unită politic sub ghidarea Marii Britanii ca şi protecţie contra
Franţei ar fi fost elementul cel mai binevenit în balanţa de putere
mediteraneană.
• O competiţie s-a angajat drept urmare între Francezi şi Britanici
pentru câştigarea Sardiniei. În acest proces, termenii stipulaţi la
Villafranca şi – înainte de a fi semnat chiar – Tratatul de la Zürich –
s-au dus pe apa sâmbetei.
• Mai întâi, proclamarea principiului non-intervenţiei de către Marea
Britanie şi susţinerea lui de către Franţa, Rusia şi Prusia a constituit
lovitura de graţie pentru Franz Josef şi speranţele sale de a-i vedea
restauraţi pe principii alungaţi din ducate, speranţe ce depindeau de
un sprijin militar extern. Austria a căutat în van să cultive o antantă
cu Napoleon al III-lea, făcând tot soiul de concesii (şi-au redus, de
exemplu, cererile privind centrul Italiei la restaurarea Marelui Ducat
al Toscanei, fără a specifica măcar principele); în final pentru nimic.
• La 25 noiembrie 1859 Britanicii au fost de acord să sprijine
anexarea Parmei, Modenei şi a Toscanei de către Sardinia, fiind
urmaţi imediat de Napoleon al III-lea – ceea ce a inclus şi Romagna
pe listă. Ca urmare, printr-o notă circulară din 30 martie 1860,
Sardinia a informat pur şi simplu celelalte puteri că anexase
ducatele şi Romagna, „în ciuda – cum observa un diplomat bavarez
– Tratatului de la Zürich, semnat cu numai câteva luni mai înainte,
şi dând greutate, într-un mod ce batjocorea toate legile
internaţionale, noii teorii a autodeterminării populare prin
intermediul aşa numitelor plebiscite”. Când, în schimb, Franţa a
procedat la recuperarea „plăţii” organizând referendum în Nisa şi
Savoia, faptul a fost denunţat la Londra ca o încercare de a
ameninţa balanţa de putere.
• Adâncirea rivalităţii Franco – Britanice în primăvara lui 1860 a jucat
un rol vital în ultima fază a creării Regatului Italiei: anexarea
Regatului celor Două Sicilii, precum şi a Umbriei şi a provinciei
Marche de la Papă. Mai mult chiar decât în cazul ducatelor
centrale, unificarea a fost organizată din afară. În Sicilia, de
exemplu, răscoala din aprilie 1860 a fost una tradiţional anti-
napoletană incluzând un număr de facţiuni disparate (muratişti,
mazzinieni, ca şi agenţi şi susţinători ai lui Cavour şi ai guvernului
sard).
• Iniţial, Cavour sperase poate ca expediţia lui Garibaldi în Sicilia să
fie bătută. În fond, armata napoletană bătuse în 1857 o forţă
mazzininană mult superioară. Cu sigurnaţă, puţini la Torino doreau
ca Garibaldi să reuşească. Massimo d’Azeglio spunea că se teme
de anexarea Sudului înapoiat mai mult decât de o a doua Novara!

11
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

Napoleon al III-lea a intervenit în acest punct (cauzând ezitările lui

Cavour), cu un proiect de mediere menit să-i salveze pe Bourboni.
Sardinia ar fi semnat tratate cu regatul meridional, iar Napoleon, ca
protector, şi-ar fi stabilit influenţa la Napoli. În acest scop, la finele
lui iulie 1860, a propus să expedieze flota franceză în zonă pentru
a-l împiedica pe Garibaldi să treacă din Sicilia în Napoli. Şi din nou
Britanicii au blocat planurile franceze; nu pentru că doreau ca
Napoli şi Sicilia să fie anexate de Sardinia. De fapt, guvernul de la
Londra ar fi preferat ca Regatul celor Două Sicilii să subziste, slab
şi dependent de puterea navală britanică. În vara lui 1860 însă,
Britanicii erau din ce în ce mai neliniştiţi de ambiţiile lui Napoleon al
III-lea în Mediterana. Împăratul aprobase recent eforturile lui
Ferdinand de Lesseps în vederea obţinerii unei concesii din partea
sultanului pentru a străpunge istmul Suez, ceea ce părea să indice
o reactivare a ambiţiilor franceze în Egipt. Împăratul îşi propusese
deja să intervină în Siria în favoarea creştinilor maroniţi. Tot ce mai
lipsea era un regat napoletan ca satelit al Franţei. Ca urmare,
guvernul de la Londra a preferat să vadă regatul celor Două Sicilii
ajungând sub controlul Sardiniei. Flota britanică a fost cea care a
ţinut strâmtorile Messinei libere pentru ca Garibaldi să poată ajunge
la Napoli (22 august 1860).
• Alarma a mai sunat odată atunci când Garibaldi şi-a propus să se
îndrepte spre Roma, atacând teritoriile papale, ceea ce ar fi produs
inevitabil o ciocnire cu trupele franceze şi, cum se temea Cavour, o
intervenţie a Austriei. Cel din urmă pericol era cu atât mai probabil
cu cât austriecii cultivau asiduu ideea antantei cu Franţa, neavând
spre cine altcineva să-şi îndrepte atenţia (întâlnirea cu Ţarul rus şi
cu Regentul Prusiei la Varşovia, în octombrie 1860, nu adusese nici
un sprijin).
• Napoleon era însă cel mai speriat: ciocnirea armatelor franceze cu
mişcarea naţională italiană ar fi transformat vecinul de peste Alpi
într-un inamic implacabil. A convenit aşadar cu Cavour că singura
soluţie era ca armata sardă să anticipeze şi să ocupe teritoriile
pontificale lăsând Romei strictul necesar. Faîtes-le mais vite! – a
fost expresia sa. Planul a funcţionat, iar la 17 martie 1861 Regatul
Italiei a fost oficial proclamat fiind acceptat rapid de Marile Puteri,
cu excepţia Austriei.
• Crearea regatului italian e un exemplu clasic al dictumului ce spune
că războaiele şi revoluţiile înşeală aşteptările celor ce le provoacă:
Italienii au primit mult mai mult decât au negociat (pierzând, e
adevărat, mai mulţi soldaţi în Sud, contra anti-unioniştilor, decât în
războaiele cu Austria). Napoleon al III-lea s-a găsit în cele din urmă
în faţa nu a unei Peninsule divizate politic şi supuse influenţei
franceze, ci a unui Regat unit, serios iritat de garnizoana franceză
din Roma şi, cum se va demonstra în scurtă vreme, gata să se
alăture Marii Britanii ori puterilor germane în detrimentul intereselor
franceze. Britanicii în schimb, neimplicaţi iniţial şi al căror rol a fost
esenţialmente unul reactiv, chiar oportunist (ministrul austriac,
Rechberg, observa caustic că nu se grăbeau să aplice principiul
autodeterminării în Insulele Ionice ori în India), au avut toate

12
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

motivele să primească bine finalul iniţiativelor lui Napoleon: un nou

regat se născuse, complet liber de dominaţia Austriacă ori
Franceză. El putea servi intereselor britanice (ori cel puţin nu le va
ameninţa în vreun fel înainte de 1930), putea mări influenţa Angliei
în Mediterana centrală.

Germania, 1856-1871

La finele anilor 50 nici un observator n-ar fi intuit că în mai puţin de o decadă

ordinea în spaţiul german avea să fie schimbată radical. În fond, evenimentele
din 1848-49 sfârşiseră prin reinstalarea Austriei în fruntea Confederaţiei
Germane. Uniunea de la Erfurt creată de Prusia în 1849 sucombase la
presiunile austro-ruse şi dispăruse odată cu convenţia de la Olmutz din 29
noiembrie 1850. Planul Germaniei mici dorite de prusaci se lovise nu doar de
rezistenţa Vienei ci şi de aceea a prinţilor germani ce vedeau în rivalitatea
austro-prusacă în cadrul Confederaţiei cea mai bună garanţie pentru
independenţa lor. E adevărat însă că încercarea consecutivă a Austriei de a-
şi spori controlul în detrimentul Prusiei şi al statelor secunde din Confederaţie
(în cadrul conferinţei de la Dresda) a avut aceeaşi soartă. Tot la fel,
tentativele succesive ale micilor state germane de a obţine mai multă libertate
de manevră prin reforme constituţionale au fost blocate de solidaritatea
austro-prusacă. Pe tărâm economic, tratatul comercial austro-prusac din 1853
amâna sine die perspectiva admiterii Austriei în Zollverein-ul creat în 1834.
• Franz Josef înţelegea conceptul de Confederaţie ca înglobând
unitatea şi nu unificarea, o confederaţie condusă de Austria,
secondată loial de Prusia, în lupta contra Revoluţiei personificate de
Napoleon al III-lea şi de Cavour. O atare imagine rămâne idealul
său politic cel puţin până la 1866.
• De la 1848 la 1866 toţi miniştrii de externe austrieci au avut aceeaşi
viziune ce combina rolul de lider al Austriei în fruntea Confederaţiei,
cu necesitatea cultivării parteneriatului cu Prusia. În privinţa
importanţei celor două puncte, toţi erau de acord că primul trebuia
apărat până la război.
• După Crimea poziţia Austriei în confederaţie a fost subminată de
maniera arogantă cu care Buol a tratat Prusia şi statele secunde.
Afacerea Neuchâtel, de exemplu, deschisă în 1848 odată cu
ocuparea de către revoluţionarii elveţieni a enclavei ce constituia o
posesiune personală a Regelui Prusiei încă din 1713, s-a încheiat
în 1857 prin abandonarea de către Frederik Wilhelm IV a drepturilor
sale, după ce Austria se alăturase puterilor occidentale pentru a
stopa planurile de intervenţie militară prusace. Blocând încercarea
lui Frederik Wilhelm al IV-lea de a mobiliza sprijinul Confederaţiei,
Buol a ratat şansa de a lega Prusia de principiul apărării comune a
teritoriilor membrilor confederaţiei aflate în afara frontierelor ei.
Ceea ce s-ar fi putut dovedi decisiv pentru Austria, în Italia, doi ani
mai târziu. Prusacii s-au adresat în această ocazie lui Napoleon al
III-lea pentru mediere, iar ziarele prusace au început să redea
masiv criticismul sard şi francez la adresa poziţiei Austriei în Italia
(fapt ce-l ducea la disperare pe contele Rechberg, ministrul austriac

13
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

la Frankfurt care observa că „Prusia caută să împingă Austria afară

din Germania, la fel cum Sardinia o face în Italia”). Nota de plată
pentru greşelile lui Buol avea să fie prezentată în 1859 (de către
italieni).
• Imaginea Prusiei în schimb, nu era nici ea prea grozavă: îşi
demonstrase determinarea în a exploata poziţia de lider economic
al Confederaţiei într-o manieră dintre cele mai dezagreabile:
obligându-i în 1862 pe ceilalţi membrii ai Zollverin-ului să accepte
un tratat comercial cu Franţa ce cobora tarifele atât de mult încât
virtual excludea Austria de la orice viitoare admitere în uniune.
Imaginea sa a fost în plus şifonată de încăpăţânarea cu care a
urmărit reforma armatei până la pragul unui blocaj constituţional şi
de numirea lui Bismarck ca şi Ministru Prezident în 1862.
• Refuzul ostentativ al Prusiei de a coopera în iniţiativele de reformă,
aşa cum a arătat întâlnirea lui Franz Josef cu prinţii Confederaţiei la
Frankfurt, în 1863, a demonstrat importanţa Austriei în a ajusta
maşinăria Confederaţiei în folosul propriu, prin mijloace paşnice.
Absenţa Prusiei de la Frankfurt în 1863, a pus în evidenţă pe de
altă parte izolarea ei de centrele de putere din Confederaţie.
Indiferent de puterea sa economică şi de stima de care se bucura
în sânul elitelor comerciale şi militare, Prusia era mai puţin
apreciată decât Austria în ochii opiniei publice germane. Prevala
viziunea liberală în Confederaţie şi până la ascensiunea lui
Bismarck la putere, Prusia a fost văzută preponderent drept un stat
reacţionar, militarist.
• Din perspectivă internaţională însă era la fel de clar că Austria avea
să fie lăsată să se descurce singură. După Crimeea nici o Mare
Putere nu mai intenţiona să apere status quo-ul în Italia ori în
Germania, cu preţul unor operaţiuni militare. Şi Austriecii şi-au
adâncit izolarea prin poziţia legitimistă exacerbată adoptată pe
toate fronturile. Izolarea sa faţă de Marea Britanie şi Franţa era
legată de refuzul de a recunoaşte schimbările survenite în Italia
după Villafranca, în condiţiile în care deveniseră deja parte a ordinii
internaţionale.
• Nu numai că n-au găsit suport la Londra şi la Paris, dar au trebuit
să se lupte cu propuneri ca aceea a lui Napoleon al III-lea (1866) de
a ceda şi Veneţia Italiei, în schimbul Principatelor Române, şi poate
chiar Galiţia către o Polonie ce ar fi trebuit să fie eliberată de sub
dominaţia rusă. Astfel de scheme, la fel ca şi aceea a Britanicilor ce
propunea pur şi simplu vânzarea Veneţiei către Italia, pentru banii
atât de necesari Monarhiei, au fost rău primite la Viena (Veneţia era
importantă strategic şi economic pentru imperiu, constituia baza
navală ce domina Adriatica în nord, era mult mai dezvoltată
economic decât Principatele şi, în plus, laolaltă cu cadrilaterul
fortificat constituia încă poarta militară spre spaţiul german).
• Chestiunea reală pentru Austrieci a fost însă principiul legitimist
văzut ca resort esenţial pentru credibilitatea şi supravieţuirea
Monarhiei ca Mare Putere. Aceasta a fost miza în 1859 şi avea să
fie din nou în 1866 şi în 1914. Esenţa o sintetiza Franz Josef, în
1866, într-o discuţie cu ambasadorul britanic: „dacă ceda Veneţia

14
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

lui Vittorio Emanuele unde avea să-l ducă [pe cel din urmă]
ambiţia? Dacă într-o zi principele de Hohenzollern [Carol I] avea să
descopere că exista o considerabilă populaţie română în
Transilvania... dacă prinţul Serbiei avea să-i ceară pe sârbii din
Monarhie...”? Pe scurt, Monarhia nu putea accepta vreodată
principiile pe baza cărora Italia fusese fondată.
• În contextul revoltei poloneze (ian. – feb. 1863) ce favorizase
apropierea ruso-prusacă (reflectată de convenţia din 8 februarie
privind delimitarea frontierelor), Austria s-a alăturat puterilor
occidentale în apelul la moderaţie şi pentru amnistie adresat Rusiei,
iritând şi mai mult umorile lui Alexandru al II-lea.
• În noiembrie 1863, o ultimă încercare a lui Napoleon al III-lea de a
folosi afacerea poloneză pentru o revizuire a hărţii Europei prin
intermediul unui congres s-a încheiat doar cu umilirea iniţiatorului.
Ruşii, Prusacii şi Austriecii – ultimii de teama că afacerea Veneţiei
avea să fie ridicată din nou – au respins propunerea. La fel şi
Britanicii, dar despre refuzul guvernului de la Londra Napoleon a
aflat din presă.
• Până la sfârşitul anului 1863 Prusia şi Rusia erau din nou strâns
apropiate în vreme ce Austria – repetând eroarea din vremea
Războiului Crimeii – înfuriase din nou Rusia alăturându-se puterilor
occidentale. Coaliţia din Crimeea era astfel inoperantă la finele
anului 1863, incapabilă să joace un rol oarecare în criza ce a
deschis chestiunea germană în noiembrie 1863 (afacerea
ducatelor daneze Schleswig – Holstein, 1863-64) şi care criză a
dus la o temporară coalizare austro-prusacă.
• Atinse de revoluţie în 1848, soarta celor două ducate ocazionase
Conferinţa de la Londra din 1852 ce reconfirmase drepturile
daneze asupra ducatelor dar şi autonomia lor pronunţată. În 1863,
noul rege danez Cristian al IX-lea de Schleswig – Holstein, printr-o
reformă constituţională a redus autonomia ducatelor prevăzând o
încorporare a Schleswig-ului în statul danez.
• În teorie, cele 2 Puteri germane au acţionat pe tărâm legal în
această chestiune. Constituţia din nov. 1863 a lui Cristian al IX-lea
viola poziţia legală stabilită de Tratatul celor 5 Mari Puteri din 1852.
Alianţa austro-prusacă din ianuarie 1864 proclama determinarea
celor două state de a apăra Tratatul de la Londra în cea mai bună
tradiţie metterniciană. În termeni practici, ambii parteneri aveau de
temut consecinţele inacţiunii având în vedere unanimitatea opiniei
publice germane. Austria nu putea oricum lăsa Prusia să acţioneze
singură.
• Ţarul Alexandru al II-lea era de părere (şi de dragul venerabilului
său unchi german, Frederik Wilhelm al IV-lea) că monarhul danez
îşi depăşea drepturile în această afacere.
• Napoleon al III-lea, la polul opus, vedea cazul ducatelor ca fiind
puternic în termeni de autodeterminare şi principiu al naţionalităţilor,
dar cum mândria rănită îl împiedica să-i abordeze pe Britanici iar o
bună parte a armatei era angajată în Algeria şi în Mexic, îi rămânea
prea puţin de făcut care să influenţeze situaţia în Germania.

15
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

• În ceea ce-i privea pe Britanici, e adevărat că Palmerston declarase

pompos că dacă Danemarca era provocată, n-avea să rămână
singură ceea ce nu era neapărat o aluzie la intervenţia britanică ci
un fel de avertisment pentru statele germane de a nu trezi „câinii ce
dormeau” (uniunea scandinavă – o idee ce popula creierul regelui
Suediei). În mod real, nu era nimic de făcut pentru Britanici.
• Regina Victoria favoriza cauza ginerelui său prusac peste interesul
rudei sale daneze; iar Palmerston admitea şi el că victoria prusacă
avea să fie grea pentru Danezi dar bună pentru Europa: „Privind
spre viitor, e de dorit ca Germania să fie puternică, pentru a putea
controla cele două puteri agresive şi ambiţioase, Franţa şi Rusia, ce
presează asupra Vestului şi asupra Estului”.
• În cadrul Conferinţei ambasadorilor Marilor Puteri de la Londra
(aprilie – iunie 1864) Danezii au căutat inutil o soluţie pe bază de
consens şi au respins orice decizie bazată pe tratatul din 1852.
Ceea ce a permis Austriei şi Prusiei să-şi impună soluţia prin forţa
armelor şi prin Tratatul de la Viena din august 1864. Danemarca
a cedat în final cele două ducate Austriei şi Prusiei. Victoria austro-
prusacă n-a rezolvat soarta ducatelor. A legat în schimb Austria de
Prusia într-un parteneriat imposibil, în timp ce lupta pentru controlul
Confederaţiei s-a reluat.
• În octombrie 1864, la Schonbrunn, Bismarck i-a propus lui
Rechberg ca Austria să se retragă din Confederaţie şi în schimb
Prusia avea să o ajute să-şi recapete poziţiile pierdute în Italia.
Rechberg era pregătit să discute pentru a avea alianţa cu Prusia,
dar Wilhelm I a respins draftul de la Schonbrunn. Ulterior, eşecul
negocierii unui tratat de comerţ austro-prusac – încurajat de
Wilhelm I – a condus la demisia lui Rechberg, ceea ce a întărit
poziţia acelor miniştrii austrieci ce respingeau politica de conciliere
cu Prusia. Mensdorff, succesorul lui Rechberg, n-avea forţa de
caracter necesară pentru a rezista presiunilor de la Ballhausplatz
deşi, ca fost ofiţer, ar fi preferat să se acomodeze cu Prusia.
• Drept urmare Austria şi Prusia au continuat să se mişte inexorabil
spre conflict. Compromisul de la Gastein, din august 1865, aloca
spre administrare Austriei Holstein-ul şi Prusiei Schleswig,
acordându-se totodată facilităţi militare Prusiei în Holstein, ceea ce
făcea imposibil de menţinut poziţia Austriei acolo.
• În februarie 1866 Austriecii au abandonat politica de alianţă cu
Prusia în favoarea unui aliniament cu statele medii din Confederaţie
şi au îmbrăţişat public cauza pretendentului la Ducate – Ducele de
Augustenburg. Confruntaţi cu o asemenea provocare deschisă,
prusacii au început să se pregătească de război, un război însă
purtat nu pentru ducate ci pentru expulzarea Austriei din
Confederaţie. Faptul că Bismarck a abandonat soluţia negocierilor
în acel punct probează tăria poziţiei Austriei în Confederaţie şi
continuitatea valabilităţi celor decise la Viena în 1815. În
confruntarea finală de la Frankfurt (iunie 1866) privind viitorul
ducatelor, nici un stat important n-a votat cu Prusia.
• Problema reală pentru Austria, din 1815 începând, fusese faptul că
afacerea nu era doar germană ci europeană. Poziţia asigurată

16
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

Austriei în Germania în 1815, la fel ca şi continuitatea acestei poziţii

depinsese de o constelaţie şi de un consens al Marilor Puteri
europene. Era legată de aprobarea pasivă a puterilor ce o ajutaseră
să o obţină. Din acest punct de vedere, la 1866, Austria, deşi
câştigase înfruntarea în interiorul Confederaţiei, o pierduse la nivel
sistemic.
• Rusia încetase să mai sprijine Austria din vremea Războiului
Crimeii, în timp ce Marea Britanie era blocată în America de
Războiul Civil. Primul ministru, lordul Derby, declara în 1866 despre
războiul austro-prusac: „n-a existat niciodată un mare război
european în care interesele naţionale ale Anglie să fie mai puţin
preocupate”. Altfel spus, între cei doi arhitecţi principali ai sistemului
de state din 1815, era clar că Rusia nu voia şi nu avea să facă
nimic pentru a ajuta Austria, iar Marea Britanie nu putea să facă
nimic pentru a apăra ordinea din 1815.
• Alianţa Prusiei cu Italia, parafată la 8 aprilie 1866, arăta că cea
din urmă era pregătită să asiste asaltul prusac asupra ordinii Viena.

Alianţa era o violare a legilor fundamentale ale Confederaţiei mai

ales în ceea ce privea preconizatul transfer al Veneţiei, dar servea
scopurilor lui Wilhelm I şi Vittorio Emanuele II, iar în viziunea lui
Moltke victoria prusacă depindea în mod absolut de distragerea
Austriei pe un al II-lea teatru de operaţiuni. Austriecii n-au încercat
să ofere nimic Italiei în această ocazie, fiind convinşi că pot face
faţă atacului pe două fronturi.
• Refuzul lui Franz Josef de a negocia cu Italia a lăsat destinele
Austriei pe seama lui Napoleon al III-lea. Planul său de revizuire a
ordinii din 1815 începuse bine odată cu Războiul Crimeii şi
spargerea Quadruplei Alianţe, dar mai apoi evenimentele
evoluaseră dezamăgitor în Italia. Cele 2 puteri cultivate asiduu,
Marea Britanie şi Rusia se arătaseră neinteresate de revizuirea
sistemului plănuită de el. Adâncirea conflictului austro-prusac în anii
60 a părut să-i furnizeze o a doua oportunitate. Napoleon privea
Prusia, încă din 1859, ca pe o putere a viitorului ce putea să-l ajute
să evite materializarea unui coşmar: revitalizarea puterii Austriei în
Europa Centrală. Ca mai toţi contemporanii la 1866, considera
Austria mai puternică decât Prusia. Abia după şocul de la Sadowa
Napoleon s-a întors dinspre Berlin spre Viena. Înainte de asta însă
politica sa a fost profund anti-austriacă. În mai 1866, într-un discurs
rostit la Auxerre declarase: „Je déteste ces traités de 1815”! Dacă
un conflict german distrugea Confederaţia – organizată în principal
contra Franţei – cu atât mai bine. Austria şi Prusia se slăbeau
singure, iar el, ca mediator şi protector al statelor secunde germane
îşi restabilea influenţa în Europa centrală. Obligând Austria să
cedeze Veneţia, îşi restabilea de asemenea reputaţia în Italia.
• În octombrie 1865, la Biarritz, în discuţiile cu Bismarck, l-a
asigurat pe acesta de neutralitatea Franţei şi faptul că nici un fel de
compensaţii n-au fost menţionate indică nu doar duplicitatea lui
Bismarck ci şi intenţia deliberată a lui Napoleon de a nu-şi limita
cererile în avans. Pe frontul italian, Napoleon a continuat să-i

17
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

preseze pe Austrieci să cedeze Veneţia sugerând în martie 1866 că

aveau şansa de a trage foloase de pe urma crizei de la Bucureşti
pentru a anexa Principatele române. Acest incident a fuzionat cu
chestiunea germană atunci când Napoleon – dornic să-i preseze pe
Austrieci să accepte schimbul – a pus la cale expedierea unei
misiuni diplomatice italiene la Berlin. Ori, din întâlnirea de la Berlin a
rezultat alianţa italo-prusacă din 8 aprilie 1866. Când criza germană
a evoluat, în iunie 1866, Napoleon al III-lea i-a ameninţat pe
Austrieci cu războiul şi aceştia n-au avut încotro decât să-i accepte
termenii. Rezultatul a fost tratatul din 12 iunie 1866 prin care, în
schimbul promisiunii neutralităţii franceze, Austriecii se angajau să-i
cedeze Veneţia lui Napoleon. Cedându-i Veneţia lui Napoleon al III-
lea şi nu lui Vittorio Emanuele II austriecii evitau să recunoască
principiul naţionalităţilor. Tratatul prevedea chiar transformarea
Regatului Italian într-o confederaţie în care Austria ar fi jucat un rol
anume. Napoleon era de acord cu revizuirea de către Austria a
frontierelor stabilite în 1815 în Germania, respectiv cu preluarea
Sileziei de la Prusia. Doar că, pentru a II-a oară lucrurile n-aveau să
funcţioneze conform planului.
• Bătută la vot în parlamentul de la Frankfurt, la 14 iunie 1866, Prusia
a declarat Confederaţia dizolvată; a dat peste cap armatele
necoordonate ale aliaţilor germani ai Austriei şi a atras 3 armate
austriece în Boemia, pe care le-a înfrânt la Sadowa (3 iulie 1866).
În sud, Austriecii i-au bătut pe italieni la Lissa şi Custozza ceea ce a
făcut cedarea Veneţiei şi mai amară. Confruntat cu noi cereri din
partea lui Napoleon al III-lea, Franz Josef n-a avut încotro şi s-a
supus „hoţului blestemat de la Tuileries”.
• Tratatul de la Viena din 12 octombrie 1866 dintre Italia şi Austria
a adus recunoaşterea Italiei de către guvernul de la Viena şi un nou
început în relaţiile italo-austrice. Victoriile austriece din 1866 au
avut o importanţă deosebită pentru soarta imperiului. Ele au limitat
pierderile teritoriale la Veneţia, prevenind o cascadă de genul celei
din 1859. Tirolul de sud (Trentino) şi Veneţia – Giulia au fost
păstrate până în 1918.
• În nord, pentru a nu trezi Concertul, Bismarck a grăbit pacea.
Britanicii au rămas în expectativă, dar Franţa şi Rusia (protectorii
oficiali ai spaţiului german încă din 1779) au început să murmure.
Napoleon al III-lea a încercat să se introducă ca mediator pomenind
supărător de Biarritz şi de restabilirea frontierei din 1814 pe Rin.
Alexandru al II-lea şi-a exprimat preocuparea pentru dinastiile
ameninţate de victoria prusacă şi a vorbit de convocarea unui
congres.
• Pentru a împiedica precipitarea celor 2 vecini periculoşi, Bismarck a
căzut de acord asupra art. IV al Tratatului de la Praga (23 august
1866) ce prevedea că 3 state la sud de Main – Bavaria, Baden şi
Wurtemberg, plus Hessen-Darmstadt (aflat la nord de Main, dar
fiind ţara de origine a Ţarinei) – erau recunoscute ca existând
independent în sistemul internaţional. Art. V făcea referire la un
plebiscit ce s-ar fi putu eventual organiza în nordul Schleswig-ului.
Restul a fost doar o exploatare fără scrupule a victoriei de către

18
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

Bismarck: anexarea Schleswig-ului, Holstein-ului şi a Regatului

Hanovrei, ceea ce unifica teritoriul prusac din Prusia Orientală până
în zona renană. Convenţii secrete au fost impuse celor 4 state din
Sud (înainte chiar de Tratatul de la Praga) ce le obligau să se
coordoneze militar şi economic cu Prusia, astfel încât independenţa
lor se anunţa ca fiind fragilă de la bun început.
• Majoritatea Marilor Puteri s-au acomodat repede cu noua ordine
stabilită de Tratatele de la Viena şi Praga. Italia a încetat a mai fi o
problemă pentru Austria (cel puţin temporar) şi a devenit una pentru
Franţa. Înţelegerea de compromis franco-italiană din 1864, privind
retragerea trupelor din Roma a căzut după asaltul lui Garibaldi din
1867. Pe frontul german Napoleon al III-lea, deşi descumpănit de
viteza şi proporţiile victoriei prusace, a continuat să privească
lucrurile în termeni de târguială şi compensaţii1. Suveranul francez a
redactat la 16 septembrie 1866 o circulară menită să calmeze o
opinie publică pe bună dreptate îngrijorată. Nu exista nici un motiv
de îngrijorare, pretindea documentul, pentru că nu se petrecuse
nimic de natură să aducă atingere intereselor franceze. Dispariţia
statelor secundare şi formarea marilor state naţionale era parte a
unui proces inevitabil, ba chiar de dorit, în vederea echilibrării
puterii în creştere a SUA şi a Rusiei. În orice caz, Franţa rămânea
în fruntea statelor europene cu ale sale 40 mil. locuitori (laolaltă cu
Algeria). Problema Franţei era de acum înainte aceea de a menţine
şi eventual de a accentua această relativă superioritate,
împiedicând statele Germaniei de sud să se alipească la rândul lor
Prusiei, şi alipind în schimb Franţei alte „state secundare”, respectiv
Luxemburgul şi Belgia, mai apropiate din punct de vedere cultural
decât zona renană.
1
În preajma războiului austro-prusac, Napoleon sperase că acesta va duce la crearea unei
Germanii tripartite, cu Prusia hegemon în nord, o confederaţie a statelor sudice, plus Austria.
Cea mai bună ipostază ar fi fost ca o atare finalitate să includă şi câteva modeste dar
tangibile câştiguri pentru Franţa, sub forma restaurării frontierei pe Rin din 1814. Totul
confirmat de Concertul European reunit într-un congres. În iunie 1866 îi declarase ritos
ambasadorului britanic că nu va permite niciodată formarea unei mari Germanii unind sub
sceptrul său o populaţie de 70 mil. Deşi atât înainte cât şi după Sadowa Bismarck refuzase să
discute cu privire la posibilitatea reunirii unui congres, el a asigurat în mod explicit Parisul că
Prusia avea să se oprească pe Main. Având în vedere aşadar că nu se preconiza crearea
Germaniei celor 70 de mil. locuitori, Napoleon a lăsat afacerile în mâinile ministrului de
externe, Drouyn de Lhuys şi s-a retras la Vichy pentru cură. În absenţa sa, ministrul de
externe a cerut Prusiei retragerea garnizoanei din Luxemburg şi frontierele din 1814. Odată
revenit la Paris, Napoleon a repudiat cererile ministrului său, oricum respinse de Bismarck.
Drouyn de Lhuys a demisionat la 20 august 1866. Trei zile mai târziu, Napoleon l-a însărcinat
pe ambasadorul la Berlin, Benedetti să negocieze un modus vivendi care să conducă la
alianţa franco-prusacă. La 23 august draftul tratatului era deja pregătit. În art. I Napoleon
recunoştea achiziţiile făcute de Prusia şi se angaja să sprijine existenţa Confederaţiei
Germane de Nord. În art. II regele Prusiei promitea ajutor Franţei pentru a obţine
Luxemburgul, iar în art. IV se angaja să asigure sprijin armat Franţei în cazul în care aceasta
se hotăra să cucerească Belgia, contra oricărei puteri care ar fi declarat război Franţei. O
copie a acestui draft, niciodată ratificat, i-a fost încredinţată lui Bismarck, la 29 august 1866.
Acest proiect de tratat va fi publicat de Bismarck în Times la începutul războiului din 1870,
punând Franţa într-o poziţie dificilă, mai ales în relaţia cu Marea Britanie. „Prietenia” franco-
germană a durat însă doar până în primăvara anului următor când Bismarck a blocat (printr-
un discurs rostit în faţa Reichstag-ului la 1 aprilie 1867 şi care a catalizat în sens ostil opinia
publică germană) tentativa lui Napoleon al III-lea de a dobândi Luxemburgul.

19
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

• Intervalul de timp imediat următor, între 1866-1871, a fost pentru

majoritatea puterilor unul de detentă şi nu de polarizare. Pentru
prima oară după Crimeea nici unul dintre membrii sistemului n-a
resimţit deficienţele proprii ca fiind atât de insuportabile încât să
solicite un remediu cu costul războiului. Austria, devenită Austro-
Ungaria din 1867, era la finele anilor 60 o putere convalescentă. În
cazul Prusiei, Bismarck, date fiind circumstanţele anului 1866, era
mulţumit cu împărţirea tripartită a Germaniei: statele din Sud erau
izolate, Austria exclusă, iar controlul asupra statelor de la nord de
Main era nestingherit. Cele 4 state sudete nu erau tocmai râvnite
pentru că, dată fiind înapoierea lor economică, ar fi reprezentat o „a
doua Calabrie” pentru Prusia.
• Liberalii l-au iertat pe Bismarck în 1866 pentru derapajele
constituţionale anterioare cu speranţa că vor putea transforma
Confederaţia Germană de Nord într-un sistem constituţional şi şi-au
amânat atacurile în ideea că Bismarck va proceda la definitivarea
unificării. La finele anilor 60 au început să dispere însă reluându-şi
atacurile la adresa Cancelarului. Au fost potoliţi temporar de
victoriile prusace din 1870-71. Ceea ce nu înseamnă însă că
Bismarck a proiectat războiul cu Franţa în acest scop.
• A doua etapă a unificării germane a avut însă foarte mult de a
face cu afacerea neterminată de la 1866: statele germane
independente din sud. Bismarck nu simţea un imbold special în a
încorpora statele sudete, dimpotrivă. Catolicismul, tradiţiile
particulare, mândria dinastică, toate aceste elemente indicau că
excluderea lor era o condiţie a dominaţiei Prusiei în Confederaţie, la
fel cum fusese excluderea Austriei. Tratatele militare şi comerciale
impuse acestor state în 1866 le obligau să-şi coordoneze sistemele
militare şi economice cu acela al Prusiei, să lupte alături de ea în
războaie defensive, dar şi să participe la lucrările Zollparlament-ului
ce lua în 1867 locul Zollverein-ului.
• N-a durat însă mult şi maniera, deciziile şi mai ales reforma militară
forţată de Prusia, au condus la adâncirea antagonismului: „Plătiţi-vă
taxele, deveniţi soldaţi şi ţineţi-vă gura închisă”, a fost lozinca
prusacă a vremii. Alegerile pentru Zollparlament din 1868 au adus
triumful candidaţilor anti-prusaci la sud de Main. În martie 1870,
înlocuirea premierului bavarez, prinţul de Hohenlohe, filo-prusac, cu
o administraţie catolică avându-l în frunte pe contele Bray, fostul
ministru bavarez la Viena, a constituit o altă lovitură grea dată filo-
prusacilor. Fractura părea să fie adâncită de zvonurile că familia
Wittelsbach căuta să-şi întărească poziţia internaţională avansând
un candidat pentru tronul vacant al Spaniei. Prea mare dorinţă
pentru uniune nu exista aşadar la Sud de Main. Bismarck ar fi
digerat-o în cele din urmă, dar dacă tot trebuia să se întâmple, le
vroia pe toate patru. Respinsese propunerea liberalului Lasker de a
promova intrarea Baden-ului (statul cel mai aproape de Franţa) în
Confederaţie pentru că era de părere că o astfel de mişcare le-ar fi
alienat şi mai mult pe celelalte trei.
• Un lucru era cert: nu putea apela la forţă contra lor şi asta datorită
configuraţiei sistemului internaţional la finele anilor 60. Lipsa unor

20
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

legături ferme între Marile Puteri făcea ca orice încercare arbitrară

de alterare a status quo-ului să apară ca unilaterală şi inevitabil
nesecondată. Ori, o încercare de acest gen (anexarea militară a
statelor din sud) din partea Prusiei ar fi putut avea rezultate
dezastruoase. Nici măcar Rusia, cea mai filo-prusacă Mare Putere,
nu putea face abstracţie de interesul general rus în a susţine şi
prezerva împărţirea tripartită a Germaniei. Franţa şi Austria erau
hotărâte să se opună unui avans forţat al Prusiei la sud de Main.
Napoleon al III-lea îi declarase lordului Clarendon destul de limpede
acest lucru: în cazul în care prusacii treceau Main-ul tunurile
franceze începeau să tragă singure. Aşa stând lucrurile, Bismarck
putea face prea puţin pentru a împlini ceea ce rămăsese neîmplinit
la 1866.
• În mod real, puterea cea mai pasibilă de un asalt violent contra
status quo-ului în aceşti ani a fost Franţa. Napoleon al III-lea fusese
descumpănit de victoriile prusace, dar nu renunţase nicidecum la
ideea compensaţiilor. Prin contrast, opinia publică franceză,
enervată de schemele de neînţeles ale împăratului, fusese siderată
şi devastată de episodul Sadowa. Imediat după, în Franţa s-a auzit
strigătul ce avea să revină în 1870: revanşă pentru Sadowa. Franţa
nu trebuia să mai accepte nici o umilire în plus din partea Prusiei. În
acelaşi timp însă, aceeaşi opinie publică nu era dispusă să facă
sacrificiile materiale necesare echipării Franţei pentru o confruntare
cu Prusia. Opoziţia faţă de reformele militare propuse de împărat şi
în final implementate doar parţial în 18692, face ca destul din
responsabilitatea pentru dezastrul din 1870, să-i revină. Astfel, deşi
a obstrucţionat guvernul în eforturile de pregătire militară, publicul
francez a cerut mereu succese de prestigiu împingându-l pe
Napoleon al III-lea într-un ultim şi dezastruos efort diplomatic.
• Soluţiile pentru Napoleon nu erau prea multe, de fapt nu prea erau
deloc. Bismarck respinsese la Biarritz (1865) ideea frontierei
franceze din 1814, pe Rin, dar se folosise de ea pentru a speria
statele germane din sud în 1866 şi pentru a le forţa să accepte
tratatele militare. Propunerea alternativă a lui Bismarck ca Franţa
să-şi caute compensaţiile în Belgia era complet nerealistă datorită
sensibilităţii britanice la acest capitol. Şi a fost nefericit şi neinspirat
faptul că ambasadorul francez la Berlin, Benedetti, a inclus Belgia
în termenii draftului de tratat rămas în arhivele de la Berlin.
• În aprilie 1867 s-a consumat afacerea Luxemburgului. Încercarea
lui Napoleon al III-lea de a cumpăra ducatul de la Regele
Netherlands-ului s-a transformat într-un fiasco datorită opoziţiei
opiniei publice germane. Bismarck a făcut pasul înapoi, şi-a retras
sprijinul promis şi astfel s-a ajuns la o Conferinţă a ambasadorilor
2
Bătălia de la Sadowa l-a determinat pe împărat să ia în calcul o reformă profundă a
sistemului militar. S-a creat o comisie, sub preşedinţia sa, care a înaintat un proiect capabil să
sporească efectivele armatei la aproape 900.000 de oameni. Proiectul viza renunţarea la
recrutarea prin tragere la sorţi cu serviciul militar obligatoriu, fie în armata activă, fie în garda
naţională. Opinia publică n-a fost însă deloc încântată iar politicienii au trebuit să ţină cont de
starea de spirit a alegătorilor. Ofiţerii preferau o armată profesionistă, burghezii se temeau de
garda naţională..., şi în final proiectul ca atare a căzut. Legea adoptată păstra sistemul
recrutării prin tragere la sorţi.

21
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

Marilor Puteri. Episodul a distrus orice iluzie reziduală a lui

Napoleon privind bunăvoinţa Prusiei determinându-l să caute
compensaţii prin forţă. Problema, pentru Napoleon al III-lea – la fel
ca şi pentru Bismarck – era însă aceea că orice plan agresiv, într-
un sistem fără aliniamente precise şi în care Marile Puteri se
mulţumeau cu status quo-ul, ducea inevitabil la izolare şi insucces.
• La finele anilor 60 diplomaţia franceză experimenta deja un
dezastru după altul. În Mexic, în 1867, s-a consumat penultimul act
al acestei debandade, odată cu executarea lui Maximilian (în iunie
1867). Întoarcerea trupelor franceze în Roma, în 1867, după
tentativa de asalt eşuată a lui Garibaldi, a stricat relaţiile cu Italia. În
1869, Britanicii au devenit şi ei nervoşi la zvonurile privind intenţia
guvernului francez de a prelua o companie de căi ferate belgiene.
Napoleon a eşuat, de asemenea, în încercarea de a îndepărta
Rusia de Prusia. În ciuda combinaţiilor franceze Rusia nu numai că
a rămas alături de Prusia, dar a şi procedat la semnarea unei
convenţii militare în 1868.
• Astfel că, la finele lui 1869, conştient de slăbiciunea militară a
Franţei, Napoleon al III-lea îi confesa generalului Niel că ipoteza
conflictului militar era exclusă. Nu putea fi vorba în astfel de condiţii
de un război cu Prusia decât dacă nu cumva cea din urmă îl
provoca. Asta nu schimba însă o altă realitate a momentului: faptul
că sentimentul de iritare contra Prusiei penetrase cele mai înalte
eşaloane ale regimului. Opinia generală în Paris era aceea că
Franţa se afla în pericol să-şi piardă poziţia de Mare Putere.
• Francezii n-au reuşit să-şi găsească un partener, indiferent de
planuri. În 1869, încercarea de alianţă în trei cu Austro-Ungaria şi
Italia s-a lovit de problema prezenţei trupelor franceze în Roma.
Tatonările cu Austriecii, deşi au produs senzaţie (vizita Arhiducelui
Albrecht la Paris, în februarie 1870 a fost privită cu îngrijorare la
Berlin), nu s-au concretizat. În iunie 1870, Franz Josef i-a declarat
la Viena generalului Le Brun că dacă Franţa mergea la război
pentru a apăra statele germane din Sud, Austria avea să o urmeze,
altfel, vroia pacea.
• Aspectele pozitive ale sistemului la finele anilor 60: libere de
angajamente, puterile continuau să preseze pentru localizarea şi
limitarea conflictelor, individual sau în parteneriate. Marile Puteri au
manageriat destul de bine Chestiunea Orientală în aceşti ani când
problemele s-au multiplicat la periferie: rebeliunile grecilor în Creta,
agitaţiile sârbe, detronarea lui Cuza şi soarta Românei. O conferinţă
pentru Creta a ambasadorilor Marilor Puteri a calmat criza, iar
retragerea garnizoanei otomane de la Belgrad, la presiunea
Puterilor a rezolvat şi această problemă. Doar în România, în 1868,
Austria a trebuit să-şi arate colţii ameninţând cu intervenţia contra
„arsenalului viu” pentru a calma ieşirile iredentiste ale guvernului
Brătianu. Bismarck s-a interpus, a blufat, dar Austriecii au răspuns
şi, în final, datorită indiferenţei Rusiei, Prusia l-a presat pe Carol I
să-l demită pe Brătianu.
• Amestecul prusac în candidatura fratelui lui Carol I, Leopold de
Hohenzollern-Sigmaringen la tronul Spaniei (1870) – un posibil

22
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

complot bismarckian menit să plaseze oponentul bavarez în

dezavantaj – a adus la suprafaţă ostilitatea latentă franco-germană.
Motivele lui Bismarck, ca de obicei, au fost complexe: pe frontul
german bloca candidatura Wittelsbach la tronul Spaniei, întărea
autoritatea Prusiei în sudul Germaniei şi făcea nesigură frontiera de
sud a Franţei (un Hohenzollern în Spania ar fi făcut ca Franţa să fie
încercuită la fel ca în vremea lui Carol Quintul). Dacă Napoleon al
III-lea nu tolera candidatura lui Leopold, cu atât mai bine, el ar fi fost
cel ce declara război şi nu Prusia.
• Candidatura în sine nu constituia, evident, un motiv de luptă pentru
Prusia şi pentru opinia sa publică. La 6 iulie 1870, ministrul de
externe austro-ungar, Beust, observa în acest sens că omologul
său francez, Gramont, printr-un discurs belicos pronunţat la
Cameră, transformase totul într-o chestiune de onoare naţională.
• După ce prinţul Leopold, panicat, şi-a retras candidatura, Napoleon
al III-lea a forţat din nou căutând să-şi încoroneze triumful cu o
umilire a Prusiei: a cerut garanţii absolute de la Wilhelm I, în
calitatea sa de şef al familiei de Hohenzollern, cum că nici un
membru al acestei case nu va mai încerca vreodată să ocupe tronul
Spaniei. Rezultatul: Bismarck a imaginat celebra telegramă de la
Ems în termeni voit jignitori, precipitând declaraţia de război a
Franţei (19 iulie 1870).
• Această finalitate a rezultat din ciocnirea a două strategii ofensive:
Napoleon al III-lea a fost dezamăgit de retragerea lui Leoplod de
Hohenzollern şi a presat fiind ferm convins că răspunde cerinţelor
publicului pentru război; în timp ce Bisamrck a conceput telegrama
de la Ems (13 iulie 1870) fiind perfect conştient de efectul pe care
avea să-l aibă asupra opiniei publice inflamate de la Paris.
• Şansa şi contingenţa au jucat rolul lor: calculele şi improvizaţiile lui
Bismarck au fost în final deasupra emoţiei şi iluziei ce a caracterizat
grupul de decizie francez în aceste zile. Gramont, de exemplu,
aproape incredibil pentru un fost ambasador la Viena, a crezut că
Austro-Ungaria n-avea altă şansă decât să lupte alături de Franţa şi
aproape că a înnebunit când l-a auzit pe ambasadorul austro-ungar
pronunţând cuvântul congres.
• Declaraţia de război a Franţei a arătat Europei că e un stat agresor,
iar publicarea draftului lui Benedetti în The Times a distrus orice
credibilitate a împăratului, cel puţin la Londra. Dezbaterile în sânul
statelor germane din sud privind existenţa sau nu a unui casus
foederis au încetat brusc.
• Aşteptările generale, în afara Germaniei, la fel ca la 1866, au fost
ca Prusia să fie înfrântă. La mai puţin de o lună de la primele victorii
prusace (la 4 august 1870), Napoleon al III-lea s-a predat la Sedan,
iar la 4 septembrie 1870 revoluţia izbucnită la Paris a pus capăt
existenţei celui de al II-lea Imperiu. Franţa a căzut din vârful
piramidei, Germania i-a luat locul. Noul regim de la Paris a fost
destul de greu de convins să accepte o atare realitate. Gambetta a
organizat o ridicare în masă a populaţiei ce a condus la alte 4 luni
de război de guerilla. În noiembrie 1870, Moltke confesa că deşi
cea mai mare parte a armatei franceze fusese capturată, totuşi erau

23
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

mai mulţi oameni sub arme decât la începutul războiului. Prin

metode draconice şi un asediu prelungit, în februarie 1871 a
convins guvernul republican retras la Versailles să semneze pacea.
Pacea a fost însă denunţată de Stânga radicală, instalată la Paris şi
organizată sub forma Comunei. Abia după ce Republica a III-a a
reprimat mişcarea comunardă pacea a putut fi formal încheiată, prin
Tratatul de la Frankfurt din 10 mai 1871.
• Reichul a fost proclamat nu fără greutate la Versailles, la 18
ianuarie 1871. Deşi mituit bine, regele Ludwig al II-lea şi bavarezii
au refuzat să se subordoneze pur şi simplu prusacilor şi Bismarck a
trebuit să inventeze titlul de împărat german ce exercita puterea
imperială peste toate statele germane, inclusiv Prusia.
• Totul a fost posibil pentru prusaci datorită fragmentării sistemului
internaţional. În 1870 nici o putere nu s-a simţit atât de legată de
beligeranţi încât să intervină militar. Tentativele lui Beust de a
convinge Rusia şi Marea Britanie să reţină Prusia, prin mediere,
împreună cu Austria, au eşuat. În decembrie 1870, ministrul austro-
ungar de externe informa resemnat Berlinul că Austria nu mai
susţinea prevederile Tratatului de la Praga (1866) în faţa
evenimentelor ce conferiseră conducerea Germaniei coroanei
prusace. În mai 1871, într-un memorandum adresat împăratului
Franz Josef, Beust aprecia că Imperiul German avea să reziste şi
că relaţii amicale trebuiau stabilite imediat cu el.
• Iniţial, neutralitatea rusă a fost clar filo-prusacă: Alexandru al II-lea
se temea că o victorie franceză ar fi readus pe tapet chestiunea
poloneză şi, după declaraţia de război a Franţei, ordonase
staţionarea a 300.000 de soldaţi la frontiera cu Austro-Ungaria.
Ceea ce, desigur, a ajutat în a ţine Austria nemişcată, dar a şi
inflamat spiritele la Budapesta. Căderea celui de al II-lea Imperiu
francez a adus însă noi motive de teamă ţarului: revoluţia şi
spectrul său şi, mai aproape, sfârşitul divizării spaţiului german,
divizare ce însemnase, în opinia unora, mecanismul de securitate
cel mai important la frontiera de est a Rusiei.
• În august 1870 Alexandru al II-lea a făcut 2 încercări de a se
apropia de Austro-Ungaria avansând propuneri uimitoare: cele 2
state încetau pregătirile militare şi cooperau în vederea stabilirii
balanţei de putere în Germania. Statele germane din sud ar fi urmat
să fie plasate sub control austriac. Sentimentele anti-ruse erau atât
de puternice la Budapesta – unde se suspecta că Rusia plănuia
invazia României – încât Franz Josef şi Beust au răspuns evaziv.
• La 31 octombrie 1870, cancelarul rus, Gorceakov, stimulat de
Bismarck, anunţa printr-o notă circulară denunţarea clauzelor
privind neutralizarea Mării Negre conţinute în Tratatul de pace de la
Paris (1856). Faptul a înfuriat Viena şi mai ales guvernul de la
Londra unde, după revenirea la putere a lui Gladstone, în 1868,
principiile dreptului internaţional căpătaseră o importanţă şi mai
mare.
• Conferinţa de la Londra a ambasadorilor Marilor Puteri (ian. –
martie 1871), provocată de acţiunea unilaterală a Rusie, a
ocazionat reanimarea Concertului European. Consensul a fost

24
 Dinamica relaţiilor internaţionale, 1814-1914

facilitat şi de faptul că declaraţia lui Gorceakov avea doar o

semnificaţie teoretică. Fără bani, nu putea fi vorba de instalaţii
militare şi flotă rusă în Marea Neagră. Presaţi de unguri, austriecii
au propus ca, în cazul în care Rusia nu şi-ar fi retras nota circulară,
să fie staţionate permanent escadre ale Marilor Puteri în Marea
Neagră. Propunerea austriacă n-a fost însă sprijinită şi astfel, la 13
martie 1871 s-a ajuns la ratificarea Protocolului din 17 ianuarie ce
stabilea ca principiu pentru viitor că tratatele internaţionale puteau fi
alterate doar cu consensul tuturor părţilor semnatare.
• Triumful Germaniei a sporit prestigiul monarhiei şi al dreptei politice
la nivel continental. În numele Maiestăţii Sale Împăratul German,
tratatul de la Frankfurt a proclamat anexarea Alsaciei şi Lorenei,
fără nici o referire la voinţa locuitorilor, ori la plebiscite, ori la
principiul naţionalităţilor, ce a intrat astfel în eclipsă.
Autodeterminarea, cu excepţia Balcanilor, n-avea să mai preocupe
cercurile de decizie până în 1918.

25