LIMBA ROMÂNĂ

EXISTĂ SAU NU DIATEZĂ REFLEXIVĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ?

Asist. drd. CENAC OANA MAGDALENA

Universitatea „Dunărea de Jos” Galati

The purpose of this paper is to investigate the issue of gramatical categories in the
Romanian language, among which the category of voice raises several questions. This is why we
shall analize the problem from a traditional point of view but, at the same time, we shall take into
consideration the latest opinion concerning the topic under discussion.

În traditia gramaticilor europene, categoria gramaticală reprezintă o valoare (semnificatie

gramaticală) care, pentru o limbă dată, îsi găseste o marcare flexionară clară si în functie de care,
clase numeroase de lexeme (părti de propozitie) îsi schimbă forma în cursul flexiunii. Din punctul
de vedere al caracteristicilor generale ale categoriilor gramaticale putem mentiona următoarele:
a) Presupun un sistem de opozitii în care se corelează cel putin doi termeni: băiat – băieti
În caz contrar, nu am putea vorbi de categoria numărului în limba română dacă toate substantivele
ar fi de tipul „singulare tantum” sau „plurale tantum”.
b) Corelează una sau mai multe distinctii din planul continutului cu una sau mai multe distinctii
din planul expresiei. Pentru o limbă anume nu s-ar putea vorbi de existenta unei categorii
gramaticale sau a unui termen distinct în cadrul categoriei numai pe baza deosebirilor de
semnificatie sau numai pe baza deosebirilor de expresie.
Ex. conditionalul (arată conditia) – optativul (arătă dorinta) – cele două valori nu constituie unităti
distincte în cadrul categoriei modului întrucât acestei deosebiri de semnificatie nu i se asociază nici
una de tip flexionar: voi pleca – am să plec – ambele forme indică viitorul;
- formele diferite de viitor românesc (voi cânta vs. am să cânt) nu constituie, în cadrul categoriei
timpului, termeni distincti.
c) Corelatia dintre diferenta din planul continutului si diferentele din planul expresiei trebuie să fie
repetabilă pentru o clasă numeroasă si omogenă de cuvinte.
Ex. a dormi (aspect momentan) – a adormi (aspect perfectiv); a muti (aspect momentan) – a amuti
(aspect perfectiv)
d) Oricărei distintii din planul continutului îi corespunde unul sau mai multe morfeme în planul
expresiei.
Ex. categoria numărului la substantiv se exprimă prin: desinentă (fată / fete); alternante fonetice
(fată / fetele)
e) Acelasi morfem poate exprima mai multe categorii gramaticale; vorbim de polisemantismul
acestor morfeme.
Ex. desinenta substantivală / verbală ; verbele auxiliare
Fiecare limbă prezintă un specific al categoriilor gramaticale, care se manifestă prin:
a) inventar diferit de categorii (fiecare limbă gramaticalizează alte semnificatii); b) număr diferit de
termeni opozabili pentru categorii comune; c) realizarea diferită a termenilor comuni (marcare
sintetică vs.analitică) ; d) o singură marcă vs. mai multe mărci redundante.

51
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

Ex. categoria comparatiei este comună românei si latinei dar se realizează sintetic în latină si
analitic (prin morfeme mobile) în română; categoria numărului, comună latinei si românei, se
realizează sintetic în ambele limbi.
În ceea ce priveste clasificarea categoriilor gramaticale, s-au propus următoarele criterii de
clasificare:
A) După manifestarea relatională a categoriei există:
A1) categorii cu determinare predominant pragmatică, adică, prin forma lor, cuvintele se situează
într-o anumită zonă a paradigmei (apartin de pildă singularului sau pluralului, masculinului,
feminunului sau neutrului, etc.) ; în această clasă, E.Coseriu include numărul si genul.
A2) categorii cu determinare predominant sintagmatică, adică, forma lor nu este suficientă pentru
a încadra cuvântul într-o anumită categorie si, din acest motiv, se recurge la manifestarea lor
contextuală, sintagmatică. Din această clasă fac parte, conform opiniei renumitului lingvist, cazul si
comparatie.
Între categoriile cu determinare predominant sintagmatică, un statut aparte îl au relatiile pragmatice
care sunt relatii ce apar între interlocutori în procesul comunicării (intentia vorbitorului de a se
explica pe sine, de a obtine o reactie, etc.) ca si relatiile dintre vorbitor, pe de o parte, si spatiul si
timpul în care are loc comunicarea. Între categoriile gramaticale cu implicatii pragmatice putem
include următoarele:
- Determinarea: prin care autorul individualizează si actualizează obiectul denumit; morfemul care
exprimă această categorie este articolul hotărât si nehotărât.
- Persoana: trimite la situatia de comunicare, motiv pentru care poate fi numită si categorie deictică.
- Diateza: categorie prin care vorbitorul îsi orientează interesul comunicativ spre subiectul agent al
actiunii verbului (diateza activă), spre subiectul pacient al actiunii (diateza pasivă) si spre agent si
pacient în acelasi timp (diateza reflexivă).
- Modul: o categorie legată de intentia de comunicare a vorbitorului care prezintă actiunea verbului
ca fiind reală, sigură, posibilă, dorită, presupusă, etc.
- Timpul: raportează momentul în care se desfăsoară actiunea verbului la momentul vorbirii
locutorului
OBS: Modul si timpul sunt clar marcate de afixele flexionare.

B) După tipul de flexiune (adică după părtile de vorbire pe care le caracterizează), se deosebesc:
B1) Categorii nominale: cazul si determinarea;
B2) Categorii verbale: modul, timpul si diateza;
B3) Categorii cu dublă functionalitate (nominală si verbală): Genul (la substantiv, adjectiv,
pronume, numeral, etc.); Numărul (la substantiv, adjectiv, pronume, verb); Gradul de comparatie
(la adjectiv si adverb); Persoana (la pronume si la verb)
După această prezentare generală a categoriilor gramaticale, putem aborda mai pe larg problema
diatezei în limba română. Mai întâi de toate să spunem că diateza este o categorie morfosintactică si
pragmatică interesând verbul, dar si ansamblul propozitiei, întrucât angajează verbul laolată cu
argumentele sale: Agentul (subiectul) si Pacientul (obiectul). Totodată, exprimă, sintactic, relatia
Verb-Agent-Pacient, iar pragmatic, realizează o deplasare a interesului comunicativ, de la Agentul-
Subiect (la diateza activă) spre Pacientul-Subiect (diateza pasivă), spre actiunea însăsi, fără referire
la Agent si Pacient (Subiect si Pacient) – la diateza impersonală, spre Agent si Pacient (Subiect si
Obiect), în acelasi timp (la diateza reflexivă). Dintre categoriile verbului, categoria diatezei a stârnit
cele mai numeroase dezbateri teoretice, totul pornind de la următoarele observatii:
- natura specială a categoriei, cu manifestare predominant sintactică si cu efect pragmatic;
- numărul de termeni opozabili care a însemnat trecerea de la un sistem cu doi termeni (activul vs.
medio-pasivul în latina clasică) la un sistem de minimum trei termeni: activul, pasivul, reflexivul în
limbile romanice;

52
LIMBA ROMÂNĂ

- spre deosebire de celalte categorii gramaticale care angajează clasele morfologice în ansamblul
lor, categoria diatezei nu antrenează toate lexemele apartinând clasele verbului: nu se includ aici
verbele fără subiect, verbele copulative, verbele obligatoriu reflexive, verbele cu subiect nonanimat;
- marcarea diatezei a cunoscut o trecere de la marcarea predominant sintetică, din latină, la cea
exclusiv analitică, din limbile romanice: cu auxiliar pasiv sau clitic reflexiv.
Traditional, în limba română se vorbeste de trei tipuri de diateze:
Diateza activă – este termenul nemarcat al opozitiilor de de diateză, definit în raport cu pasivul si cu
reflexivul-pronominal, prin orientarea procesului asupra agentului (agentul fiind reprezentat de
subiectul gramatical). Verbul activ are o formă nemarcată, deci fără semne speciale, iar ca
semnificatie se distinge prin absenta semnificatiei pasive si a celei reflexive.
Ex. cântă - este cântat - se cântă
Constructia activă se opune celei pasive, acolo unde obiectul direct ia locul subiectului, iar forma
pasivă a verbului ia locul formei active:
Ex. El cântă un cântec. vs. Cântecul este cântat de copil.
si, totodată, se opune constructiei reflexiv-pronominale, în care subiectul, reprezentând agentul, este
coreferntiar cu obiectul:
Ex. Mihai laudă pe Petre. – Mihai se laudă / pe sine.
Diateza pasivă – mai este cunoscută si sub numele de pasivul sintetic se opune, în functie de limba
considerată, fie activului, fie activului si mediului sau activului si reflexivului. În raport cu activul
se caracterizează printr-o orientare a procesului asupra pacientului care este plasat în pozitia
subiectului gramatical, în timp ce agentul este, din punct de vedere sintactic, marginalizat prin
neexprimare sau trecere într-o pozitie subordonată.
În acelasi timp, diateza pasivă priveste, în egală măsură, domeniile sintactic, morfologic si
pragmatic, interesând atât constructia de ansamblu a propozitiei, cât si forma verbului.
Din punct de vedere sintactic, se manifestă print-o organizare specială a propozitiei (asa-numita
constructie pasivă), în care pacientul se asază în pozitia subiectului gramatical, iar agentul râmâne
sau neexprimat sau într-o pozitie de complement prepozitional, numită complement de agent:
cartea este citită de elev.
Din punct de vedere morfologic, se manifestă prin selectia unei forme a verbului diferită de cea
activă nemarcată, fiecare limbă având forma sa proprie de pasiv. Astfel, în română si franceză,
alături de exprimarea cu auxiliar, se foloseste o formă de reflexiv pasiv, unde cliticul reflexiv
devine marcă pasivă; forma reflexiv-pasivă este preferată atunci când agentul nu este exprimat.
Ex. Cartea se citeste cu plăcere.
Din perspectivă pragmatică, diateza pasivă reprezintă unul dintre cele mai imporatnte mijloace
sintactice de tematizare, adică de deplasare a componentelor în enunt pentru asezarea uneia dintre
ele, a pacientului în pozitie tematică.
La nivel lexical, în limba română, sunt considerate apartinând pasivului lexical următoarele forme:
infinitive lungi, adjective participiale, supine, derivate postverbale cu sufixul –bil, asa cum
demonstrează exemplele de mai jos:
Ex. memorarea poeziei de către...; poezie memorată de către...; e greu de memorat poezia de
către...;
memoratul poeziei de către...
Trecerea unei constructii active într-una pasivă are ca rezultat modificarea constructiei sub
următoarele aspecte: al formei verbului, al modului de codificare a celor doi actanti (agentul si
pacientul), al topicii nominalelor în raport cu verbul. Totusi, există câteva constrângeri semantico-
sintactice: numai verbele tranzitive, agentive si de perceptie suportă pasivizarea; exceptii apar în
cazul:
a) tranzitivelor de posesie : El are o casă => Casa este avută de el ;

53
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

b) tranzitivelor psihologice si de senzatie fizică: mă doare capul => sunt durută de cap; mă
entuziasmează lectura => sunt entuziasmată de lectură – ultima constructie este posibilă, dar nu cu
sens pasiv).
Diateza reflexivă – se opune activului si pasivului indicând, în raport cu activul, coreferentialitatea a
doi participanti la predicatie, fie agentul, fie pacientul, actualizati ca subiect si obiect direct (Mihai
se laudă), fie agentul si tinta, actualizati ca subiect si obiect indirect (El îsi impune.)
Marca diatezei reflexive este cliticul reflexiv pe care GB îl numeste anaforă reflexivă. În limba
română, cliticul leagă trei termeni: subiectul – cliticul reflexiv – obiectul direct / indirect (ultimul
fiind realizat în formă accentuată de reflexiv – El se laudă pe sine. El îsi impune siesi.
În mod obligatoriu, verbul care satisface constructia diatezei reflexive participă si la cea activă, iar,
dacă este tranzitiv, si la cea pasivă: El se laudă. – El laudă pe cineva. – El este lăudat de cineva.
În cadrul diatezei, reflexivul a stârnit cale mai multe dispute determinate, pe de o parte, de functiile
multiple ale cliticului reflexiv, iar pe de altă parte, de diferente în conceperea diatezei. Printre
functiile cliticului reflexiv putem aminti următoarele:
a) functia de marcă a diatezei reflexive: El se spală pe sine.; El îsi împune (siesi).; b) functia de
marcă a diatezei reciproce – cliticul apare în lanturi de coreferentialitate, grupând un subiect
multiplu, un clitic reflexiv si un obiect direct / indirect pronominal reciproc: El si ea se laudă unul
pe altul.; El si ea îsi scriu unul altuia.; c) functia posesivă din constructiile cu dativ posesiv: El si-a
pierdut cartea (sa).; El nu-si crede urechilor (sale).; d) functia de marcă pragmatică în constructiile
în care cliticul a pierdut relatia coreferentială cu antecedentul: el se hlizeste / îsi zice.; e) valoarea de
formant lexical în constructiile cu reflexiv obligatoriu, acolo unde, în absenta unui subiect personal,
cliticul nu are nici o relatie cu subiectul: a se întâmpla, a se cădea; f) functia de marcă pasivă si
impersonală: cărtile se citesc.; se coboară pe dreapta.
În noua editie a Gramaticii Academiei(2005), categoria diatezei se limitează la opozitiile activ-
pasiv, activ-impersonal. Eliminarea reflexivului dintre valorile de diateză are următoarele explicatii:
a) eterogenitatea sintactică a reflexivului în limba română –(vezi constructiile reflexive si
reciproce);
b) niciuna din ipostazele reflexivului, exceptând reflexivul pasiv si reflexivul impersonal, nu
îndeplineste caracteristicile definitorii ale categoriei diatezei, anume:
- constructiile cu reflexiv obligatoriu nu satisfac opozitiile de diateză pentru că, în orice aparitie a
centrului lor verbal, prezenta cliticului reflexiv este obligatorie, cliticul apărând ca formant al
verbului sau al locutiunii verbale;
- constructiile cu reflexiv propriu-zis se deosebesc de ceilalti termeni ai diatezei prin caracteristica
de a nu produce o reorganizare ierarhică a structuriii sintactice de bază. Constructiile reflexive
(propriu-zise) păstrează intactă ierarhia sintactică de bază a constructiei non-reflexive. Schimbarea
de topică în raport cu verbul este normală, în cazul pronominalizării prin clitic, indiferent de faptul
că acest clitic este reflexiv sau personal.
Dat fiind faptul că atât cei care sustin ideea existentei dar si a inexistentei diatezei reflexive în limba
română prezintă argumente ce merită a fi luate în serios, ne determină pe noi să mentinem încă
semnul întrebării, prezent în titlul lucrării, si să sustinem în continuare ideea că, dintre toate
categoriile specifice verbului, cea a diatezei stârneste în continuare numeroase dezbateri teoretice.

Bibliografie:
*** , Gramatica limbii române. Morfologia, Editura Academiei, Bucuresti, 1966
***, Gramatica limbii române. Cuvântul, Editura Academiei, Bucuresti, 2005
Cârâc, I., Introducere în morfologie, Editura Edmunt, Brăila, 2002
Dimitriu, C., Tratat de gramatică a limbii române.Morfologia, Editura Institutului European, Iasi, 2002
Irimia, D., Gramatica limbii române, Editia a-II-a, Editura Polirom, Iasi, 2004
Pană, Dindelegan, G., Elemente de gramatică. Dificultăti, controverse, noi interpretări, Editura Humanitas Educational,
Bucuresti, 2003

54